20. O banală descoperire
„Oamenilor-maimuţă li se oferise prima şansă; a doua nu avea să mai existe. Viitorul le stătea, la propriu şi la figurat, în mâini”
Arthur C. Clarke
Nu i se mai întâmplase niciodată să depindă atât de mult de acţiunile unei alte persoane, medită hoţul, în timp ce asculta zgomotele produse de încercările arheologului de a reveni la poziţia iniţială. În meseria sa nici nu era posibil. Orice clacare a partenerului, însemna, aproape obligatoriu, prăbuşirea sistemului şi capturarea.
În cele din urmă, spatele necunoscutului se lipi iar de al său. Prima parte din operaţiunea de salvare se încheiase cu bine.
– Cutia asta stă de cam prea mult timp pe loc, aprecie profesorul. Nu ţi se pare ciudat faptul că în ultimul sfert de oră nu ne-am mişcat din loc? În mod normal, ar fi trebuit să fim deja debarcaţi în burta vreunui avion.
– Nici nu vreau să mă gândesc la asta, răspunse acru bătrânul. Ţine, Doamne, locului sicriul ăsta ambulant, până ce-ţi voi zice eu să-i dai drumul!
Vârful degetelor le atinse pe ale vecinului, dibuiră jucăria uşoară de metal şi o desfăcură cu îndemânare.
– În regulă. Acum, o să mă rostogolesc până la fanta de acolo, o să mă lipesc cu spatele de ea şi o să decroşez receptorul. Adusul său până lângă fantă o să fie un fleac. Cui ar trebui să telefonez? Aştept o idee genială, de cele ordinare am capul plin.
– La poliţie, sugeră vocea din spate, după câteva clipe de tăcere.
– Am zis o idee genială, oftă don Miguel. La poliţie… ca să le spunem, ce?
– Asta-i bună! se enervă Lawrence Olivier Hall. Cum adică ce să le spunem? Că am fost răpiţi, bineînţeles! Că ne găsim legaţi fedeleş într-un container, pe fundul unui… unei…
– Ei, ei? Cum să continui? Pe fundul unei…?
– În fine, undeva, în magazia de mărfuri a unui aeroport. Dar cuvintele de pe urmă fuseseră rostite fără nici un fel de vlagă, semn că posesorul vocii realizase enormitatea pe care tocmai o emisese. Adică vrei să spui că nu ne vor crede, pentru că nu vom şti să le spunem locul unde ne găsim…
– Asta-i, profesore! Cine mama dracu’ crezi că o să aibă timp de poveştile astea cu hoţi de geniu şi profesori găbuitori de oase de şopârle, răpiţi şi sechestraţi? De cine? În ce scop? Unde? Ce-o să le spun, că m-au răpit pentru că am furat un craniu nenorocit? Iar pe dumneata pentru că ai făcut nu ştiu ce descoperire, ascunsă în praful istoriei, printre saurieni? Treaba e mult prea încurcată pentru a fi expusă unor oameni care n-au timp decât pentru istorii clare, de tipul cutare l-a împuşcat pe cutare, X a furat nu ştiu ce din cutare loc, Y a făcut trafic cu droguri sau cu armament… Şi, apoi, parcă prevăd că prima întrebare pe care ne-o vor pune va fi de la ce număr telefonăm. Ştiu eu bine ce tipicari sunt nenorociţii ăştia de poponari: dacă nu pot să verifice de unde le vine apelul de ajutor, sunt în stare să închidă telefonul şi să se culce mai departe, alături de ventilator. Sunt sătui de glume proaste.
– Blestemată glumă!
Don Miguel oftă şi se întrebă cum îi va fi arătînd ordinul pe piepţii tăvăliţi ai hainei. Clătină din cap, mirîndu-se la ce îi stătea gândul în momentele acelea.
Profesoraşul ăsta e un tip prea lent în reacţii, aprecie, în timp ce se întreba cum să procedeze în continuare. Ce dracu’ or fi găsit ăia la el să-l răpească? Dacă voiau neapărat, şi de pe stradă găseau unul mai acătării. Oare chiar să fi descoperit ceva important acolo, în Jos-Timp sau e numai o gură mare? Şi, dacă a descoperit, asta să fie cauza adevărată pentru care se găseşte aici?
– E vorba de un telefon urban, reluă, fără să fie sigur că nu vorbeşte zadarnic. Telefoanele pentru orbi sunt exclusiv urbane. Deoarece nu ştim nici măcar unde ne găsim (nu avem decât presupunerea că am fi pe un aeroport), şansa de a fi crezuţi la o secţie de poliţie este egală cu zero.
Tăcu şi aşteptă. Dar întrebarea nu veni. Probabil că arheologul legumea cele auzite.
– Întâmplător, în Port May, oraşul de unde-am fost răpit, îţi mai aminteşti, sper – întâmplător, după cum spuneam, se desfăşoară un simpozion radiofonic la nivel federal. Ceva despre emisiunile informative ale mileniului III. O tâmpenie, dar mi-a rămas în memorie, din cauza unei probe absolut trăznite, despre care am auzit în timp ce mă bărbieream. Un buletin de ştiri cu informaţii din viitorul apropiat. Restul n-am auzit, deoarece am intrat sub duş. Când am intrat din nou în cameră, am prins numărul de telefon al concursului emisiunii. Şi, evident, tema acestuia: cine a furat craniul-fosilă al Omului din Neanderthal, aflat la un mare muzeu parizian? Îţi dai seama că aveam toate şansele să câştig o croazieră în Bahamas, mi se pare… Ce spui, ar fi o idee?
– Adică să te deconspiri singur?! căscă celălalt gura neîncrezător.
Don Miguel săltă din umeri. Întrebarea i se părea amuzantă.
– Parcă mai am ceva de pierdut? Tentaţia de a-l descoperi pe hoţ este atât de mare, încât precis radioul îşi va trimite reporterii disponibili pe teren, să verifice toate aeroporturile din zonă. Altceva, recunosc sincer, nu-mi trece la ora asta prin minte. Încercăm?
– Oricum, altceva mai bun se pare că nu avem de făcut. Dă-i drumul!
Don Miguel se încordă din nou din toţi muşchii şi, din trei încercări, reuşi să se sprijine cu spatele chiar de sursa de lumină.
– Văd două fante înguste, cam de trei centimetri fiecare. Presupun că au fost făcute pentru a ventila interiorul. O să încerc să strecor lama prin una dintre ele. O.K., am găsit ieşirea… Ştii că merge chiar mai uşor decât m-am aşteptat? Un moment, să încerc să trag iar cu coada ochiului, ca să văd unde dirijez vârful. Al dracului, nu merge! E prea îngust locul. Nu-i nimic, vom încerca să desprindem receptorul pe pipăite. Aşa… Aici nu. Încă nu. O fantă… ba nu, e vorba de o adâncitură concavă. Şi aici e ceva rotund. Ceva rotund cu tijă. Asta e, receptorul! Să decroşăm… Ba nu! strigă, fulgerat de un gând neaşteptat.
– Ce naiba s-a mai întâmplat? oftă Hall din întuneric.
Nu s-a întâmplat nimic, stimabile, îşi linse buzele hoţul, aproape nemaisimţind durerea de la rădăcina limbii. Dar prea mă crezi dobitoc! Nu ştiu cum se face, dar încă n-am aflat pentru ce naiba te afli tu aici. De fiecare dată, s-a interpus un obstacol imprevizibil. Poate că acesta este un moment de presiune suficient de puternic, ca să te determine să-ţi relatezi Marea Descoperire. Ce spui?
– S-a întâmplat că m-am pus şi în pielea lor. Şi nu mi-a plăcut deloc ce am văzut. E foarte posibil să nu fiu crezut, profesoraşule. Doar nu-ţi închipui că, la un premiu aşa de atractiv, n-or fi primit până acum vreo 200 de telefoane, la care s-au debitat o mulţime de enormităţi. Iar la sfârşit vin eu, cu bomboana de pe colivă – v-am găsit hoţul, sunt eu, veniţi să mă luaţi, cred că mă găsesc pe un aeroport. Nu ştiu, mi se pare cam naivă toată treaba. Dumitale, nu?
Urmă un lung moment de tăcere. Hoţul îşi supse un dinte cariat de pe maxilarul superior şi îşi frecă ţeasta de peretele metalic. Afară, se petrecu ceva nedeterminat, probabil un utilaj automat intrase în funcţiune, făcînd să scadă la jumătate intensitatea fascicului de lumină. Ba nu, descoperi bătrânul, luminile de avarie nu puteau fi afectate de nici un consumator, oricât de mare i-ar fi fost puterea.
– Cred că ar trebui să-mi spui istoria descoperirii dumitale, domnule Hall. Nu că m-ar interesa în vreun fel. Chestiile astea cu iz de mucegai mă lasă absolut rece. Dar poate găsim în ea vreun fir mai credibil decât al meu, pe care să-l turnăm celor de la Radio 3 M drept o ştire provenind din viitor. Chiar dacă nu se mai leagă de întrebarea concursului.
Un iz de cauciuc ars se strecură în interiorul cuştii. Don Miguel strâmbă din nas.
– Pute a gută pârlită, nu simţi? Ce naiba, sper că nu le-a trecut prin cap să ne afume! Grăbeşte-te, profesore, altfel riscăm sau să se stingă complet lumina şi să nu mai reuşesc să aduc receptorul pe poziţie, sau să nu mai putem articula nici un sunet inteligibil din cauza tusei.
Urechea îi percepu un oftat înăbuşit.
– Lucram… la o descoperire importantă şi, evident, secretă, începu arheologul, într-un târziu, mitraliind cuvintele. Dumneata… N-am dreptul să spun nimic mai mult nimănui, până ce lucrurile nu vor fi verificate, teoria închegată şi publicată în „National Geographyc”. După cum vezi, nu e simplu deloc. Nu pot să încalc cutumele universitare, pentru că mă vor expulza din acest nobil şi foarte vechi corp ştiinţific.
E mai şmecher decât pare profesoraşul! se strâmbă semnificativ hoţul, străduindu-se să nu respire prea mult fum. Tot nu vrea să spună. Ce mama dracului de descoperire va fi făcut în groapa aia împuţită de la Aakrau?
– Timpul trece şi ratăm colacul de salvare, dom’ profesor, spuse pe un ton potolit. Ştii ce-o să se întâmple, în continuare? Ne vor duce la conacul bossului, care a pus la cale toată afacerea, şi ne vor stoarce ca pe nişte lămâi. Cu mine vor termina repede, că nu prea au ce scoate din azilul memoriei, decât poveşti prăfuite despre spargeri vechi şi păguboase. Probabil că mă vor împuşca, ca să nu se complice prea mult. Dar pe dumneata te vor chinui ca pe Iisus pe Sfânta Cruce. E clar că ai ceva de ascuns şi fii sigur că nu se vor sfii să afle. Te hotărăşti odată sau renunţ? Mi-au amorţit degetele de tot.
Profesorul îşi drese glasul. Sau poate tuşi din cauza fumului din ce în ce mai dens.
– Şi cam ce te-ar interesa?
– Asta e… a dracului problemă, domnule Hall! Păi eu de unde să ştiu ce bazaconii ai găsit dumneata sub brazda aia de pământ african, ca să ştiu ce să te rog să detaliezi? Cred că cel mai bine ar fi să-mi povesteşti tot. Tot ce-ai descoperit, adică. Şi să mă scuteşti de detaliile expediţiei. Nu sunt pasionat de plimbările prin sânul naturii. Când am fost nevoit să le fac, aveam întotdeauna pe urme mai mult de cinci indivizi înarmaţi şi însoţiţi de copoi. Ascult!
21. a. Un oraş numit Corassan
„Vreau să-mi revăd iubita, cât inima o cere.
Vreau să trăiesc! Căci morţii nu-şi mai aduc aminte”
Omar Khayyam
Nici el nu înţelegea. Se zbătea prin aer, din ce în ce mai încet, cu inima vuind asemenea unui clopot şi cu plămânii gata să-i facă explozie. Degetele subţiri dar extraordinar de puternice ale femeii pătrundeau în piele ca nişte coarde de oţel, căutându-i mărul lui Adam.
Iadul era acolo, într-adevăr! Charles Sebastian Percier putea chiar să-i zărească marginile tivite cu negru şi flăcările roşietice, ce-i fulgerau pe dinainte, fără zgomot dar şi fără căldură. Revenise ca să moară, realiză. Dacă afirmaţiile pline de ură ale lui Soledad erau adevărate, însemna că se mai întâlniseră o dată… de două ori… de nenumărate ori, poate… şi, de fiecare dată, adusese după el Iadul.
Mâinile femeii îl ridicară încă şi mai sus, scuturîndu-l violent. Îşi muşcă limba, dar nu simţi durerea. Pricepu ce se întâmplase după stropii de sânge ce pătară obrajii de sub el, apoi percepu un şuier slab şi un troznet sec. Troznetul propriului corp izbit de peretele curbat al scării. Întunericul năvăli complet asupra sa şi nu mai auzi strigătul salvator:
– Soledad, nu! Percier trebuie să rămână în viaţă, cu orice preţ! Aceasta a fost ultima dorinţă a lui Mercedes şi nu avem nici voie şi nici dreptul să o încălcăm.
Îşi reveni în simţiri, din cauza durerii violente pe care o resimţea undeva la baza gâtului. Precis nu murise, deoarece acestea erau imperfectele sale simţuri umane, atrăgîndu-i atenţia asupra faptului că lumea unde avusese ghinionul să se materializeze îl luase din nou în stăpânire. Tuşi, dar se înecă violent şi leşină din nou.
Când deschise pleoapele, în lumina slabă şi roşie a unui tub fluorescent luminos în formă de cerc, pricepu că o parte a coşmarului se încheiase. Deasupra sa, stătea aplecată faţa blândă a lui Eunice, privindu-l cu spaimă şi cu îngrijorare. O şuviţă cârlionţată îi alunecase, rebelă, de-a lungul frunţii, aproape atingîndu-i obrazul. Vru să întrebe ceva, dar nu reuşi decât să icnească, ininteligibil. Durerea i se păru o limbă subţire de fierăstrău înroşit în foc, zvârcolindu-i-se prin gură.
– Nu spune nimic, îl sfătui femeia, punîndu-i un deget pe buze. Eşti rănit. Dacă înţelegi ce spun, clipeşte o dată din ochi.
Clipi şi simţi un val uşor de căldură străbătîndu-i obrajii şi pieptul, văzînd că se bucură.
– Încearcă să nu te mişti. Ai o coastă fisurată, presupun, şi ţi-ai muşcat destul de rău limba. Acum, ţi s-a umflat şi ţi-a blocat complet gura. Voi încerca să-ţi răspund la câteva întrebări, după ce mai întâi îţi voi spune ce s-a petrecut şi unde te afli, de acord?
Clipi o dată şi aşteptă. Eunice întinse o mână şi trase mai aproape cercul aerian luminos.
Se aşeză pe ceva ce părea marginea patului şi îşi apropie din nou faţa de a sa.
– Trebuie să vorbesc mai încet, deoarece încăperea în care ne aflăm nu are nici un fel de protecţie fonică şi oricine s-ar întâmpla să treacă pe coridorul de dincolo de zid ne-ar putea auzi. De unde s-o luăm? De la accident, e bine?
Vru să salte din umeri, dar o durere violentă îl fulgeră chiar deasupra inimii. Gemu.
– Ţi-am spus să nu faci nici o mişcare. În mai puţin de o jumătate de oră, Adolfo va reveni cu trusa medicală de urgenţă şi atunci vom putea să renunţăm la improvizaţii şi să te putem transporta la unul din punctele medicale, unde să fii operat. Ce-ai păţit nu e foarte complicat de istorisit şi nici prea mult. Soledad te-a strâns de gât şi apoi te-a azvârlit în zid, cu intenţia de a te ucide. Rezultatul ţi l-am spus cu câteva clipe mai înainte. Am ajuns la timp, pentru ca să te mai prind în viaţă şi să te scot din mâinile ei. Am pus-o să te care aici şi am trimis-o să-l contacteze pe Adolfo. Ne găsim în interiorul Palatului Michelozzo la câţiva paşi de intrarea pentru personalul de întreţinere, într-un depozit de materiale. Acum, te voi prinde de mână şi voi pune eu întrebări în locul tău. Când eşti de acord cu întrebarea, strânge-mă de degete, bine?
Avea o voce ameţitor de caldă. Percier clipi, nu atât pentru a-i răspunde, cât mai ales pentru a îndepărta pânza de lacrimi de pe suprafaţa ochilor. Îşi simţi degetele cuprins într-un căuş cald, dar nu mai îndrăzni să se mişte.
– Vrei să ştii cine sunt eu? Cine este Adolfo? Ce este falanaga?
Strânse degetele. Eunice îşi petrecu vârful limbii peste buze şi rămase îngândurată preţ de câteva clipe.
– Pentru a-ţi putea explica ce este, într-adevăr, falanga, ar trebui, mai întâi, să înţelegi cum este structurată lumea aceasta, în care trăim cu toţii un mărunt fragment repetitiv dintr-o iluzorie viaţă. Corassanul este o lume-cerc, de unde nimeni nu a reuşit să iasă până acum. O lume care, aparent, se ocupă cu structurarea Istoriei Universului într-o Cronologie Relativă perfectibilă. Principiul care o guvernează este acela că indivizii importanţi sunt cei care polarizează evenimentele în jurul lor, determinîndu-le forma şi sensul. Dacă un eveniment sau altul nu convine mişcării generale a Cronologiei, este readus în Corassan prin intermediul matricei şi remodelat, conform ideologiei comune. Apoi, prin materializatoarele cronologice, este azvârlit înapoi în Istorie, într-un moment anterior evenimentului şi acesta se transformă. Sau nu se transformă. În acest caz, procesul remodelării se repetă ori de câte ori este nevoie, până când reuşeşte.
Eunice tăcu şi se aplecă încă şi mai mult deasupra sa.
– Dar cred că ştii destul de bine toate astea, reluă foarte încet, încât de-abia reuşi să-i distingă cuvintele, ghidîndu-se mai mult după forma pe care o luau buzele rostindu-le. Eşti un misionar şi ai lucrat de nenumărate ori cu ucenici, remodelîndu-le personalitatea. Cunoşti, de asemenea, ca orice locuitor permanent al Corassanului, şi structura piramidală a societăţii, în vârful căreia se află Principalul, la nivelul bazei trăindu-şi insignifianta viaţă modelatorii de destine şi lipitorii de bioschelete. Ai idee şi despre faptul că, în funcţie de realizări, viaţa fiecăruia în Corassan este mai lungă sau mai scurtă şi că modelele matriceale cele mai reuşite sunt rematerializate de mai multe ori, practic un fel de nemurire a unei vieţi fără nici un viitor. Viaţa ta însăşi, misionarule Charles Sebastian Percier, durează, de regulă, peste 30 de Decade şi ai avut parte de peste 24 de materializări. Ceea ce înseamnă că eşti un individ util şi performant, la nivelul activităţii desfăşurate. Dar nu numai atât, îţi aminteşti, Percier?
Închise ochii, străduindu-se să facă lucrul pe care i-l ceruseră ambele femei, independent una de cealaltă. Dar amintirile refuzară să se supună şi gemu uşor.
– Acesta este semnul, Percier. Dacă mai era nevoie de el. Semnul că tu eşti persoana mult aşteptată. Messia care ne va aduce dezlegarea întru Exterior. Eşti singurul locuitor permanent din Corassan care nu-şi aminteşte nimic din anterioarele existenţe. Ne-am întâlnit şi am purtat această discuţie de mai multe ori până acum. Şi ai înţeles, de fiecare dată, ceea ce ţi s-a cerut să faci. Aşa cum, probabil, vei înţelege şi acum. Eşti gata să suporţi încă o dată ADEVĂRUL?
La naiba, dacă-l aflase deja de mai multe ori, dacă până şi în această privinţă Corassanul se dovedea un loc al repetiţiilor eterne, nu vedea pentru ce ar fi întrerupt-o tocmai acum pe femeia ce îl privea răbdătoare, cu ochii la numai o palmă de capul său, răspândind în jur efluviile unui parfum oriental. Strânse din degete şi aşteptă. Adevărul veni asupra lui şi îl izbi furios, ca o palmă dată prea de aproape.
– Nu ştim de câtă vreme fiinţează falanga noastră, domnule Percier, şi cred că nici dacă am şti nu ne-ar fi de nici un folos. Dar, întrucât există o memorie a existenţelor anterioare, ne reamintim că am făcut parte dintotdeauna din ea. Că falanga este, alături de Inchiziţia lui Valverde şi de Poliţia lui Menezes, unul din pilonii de bază pe care se sprijină construcţia fragilă care este Corassanul. Pentru că fagurele acesta circular, neavând propriul său timp omogen, îşi deschide permanent undeva o breşă cronozofică, presiunea temporală din interior tinzînd în felul acesta s-o egaleze pe cea din exterior. Şi tot permanent există entităţi matriceale care au puterea să depisteze breşele şi care încearcă să le exploateze în propriul lor folos. Poliţia îi caută pentru a-i anihila. Inchiziţia pentru a le folosi invers talentul. Iar noi, pentru a-i ajuta să ajungă dincolo de burta acestui afurisit de Univers. Acolo unde, probabil, au mai fost cândva, înainte de a deveni simple unelte înzestrate cu suflet în Iadul numit Corassan.
Încercă să înghită valul de salivă ca fierea ce-i invadase dintr-odată gura, dar nu reuşi altceva decât să-şi dezlănţuie durerea cumplită ascunsă la baza maxilarului. Iadul din Corassan… existenţele multiple, dovadă a perfecţiunii existenţei de sclav… timpul modular din interior şi cel haotic al exteriorului… Oare cum arăta acest nevăzut/necunoscut exterior? Dumnezeule mare, toate organizaţiile acelea, toţi acei nebuni alergau… după el? Care el? Horcăi ceva ininteligibil şi Eunice clătină din cap.
– Ţi-am spus că orice încercare de a vorbi o să-ţi facă rău. Vrei să întrebi despre ceva?
Nu făcu nici o mişcare.
– Despre cineva?
Degetele i se arcuiră şi ă strânse uşor de mână.
– Despre mine? Nu. Despre Adolfo? Nici. Despre Aguirre? Atunci, sigur despre Soledad!
O nouă strânsoare.
– Vrei să ştii cine este? Ce funcţie îndeplineşte în falangă? Ce fel de relaţie a fost între voi doi?
Strânsoare.
– Percier… Eunice se aplecă iar şi îi zări luminiţa blândă din pupilele dilatate. Soledad ţi-a fost hărăzită de Comitetul Cronozofic al falangăi. A fost condiţionată să-ţi fie amantă şi victimă. Este femeia pe care ai iubit-o şi ai ucis-o în toate materializările anterioare, când te redescopeream şi te determinam să devii un sprijinitor necondiţionat al idealurilor noastre. Soledad este cheia noastră şi a ta pentru a descuia spre înapoi fluviul Timpului.
