Despre vampiri s-au scris destule cărți și s-au făcut destule filme și jocuri, suficient cât să umple zece Branuri. Multe dintre ele se cuvine a fi trase în țeapă, uneori cu întreaga echipă de producție cu tot. Un Infern al vampartiștilor poate fi ușor închipuit, cu Bram Stalker în Limb – din simplul motiv că s-a născut înainte de val, și nu era conștient de viitorul impact al cărții sale – și Stephanie Mayer servind pe post de scobitoare în colții lui Satan. Asemenea altor teme de larg consum, există câteva momente fericite și în rest multă maculatură. Din păcate, trecerea pe care o are astăzi maculatura în rândul maselor a reușit să uzeze subiectul și să-l arunce într-un sicriu de bagatelizare, cu un țăruș bine înfipt în inimă.
Tristețea secolului în care trăim este că cititorul/cinefilul avizat nu mai are privilegiul de a fi scutit de maculatură. Mulțumită campaniilor agresive de marketing, e aproape imposibil să te ferești de mizerii precum Stephanie Mayer și cascada epigonilor ce i-a urmat. Așa că între valul de semi-docți snobi care se grăbesc să eticheteze orice în spiritul vremii și valul de fetișcane umezite în toate văgăunele de vampiri cu sclipici, gloata de adolescenți sedentari și anti-sociali care salivează la Kate Beckinsale pare o trimitere duioasă la zorii vampiraturii.
Pentru că trebuie recunoscut, vampirul e produsul fanteziei erotice/homo-erotice a goticului târziu și a romantismului anglo-saxon. Pasiunea morbidă a romanticilor pentru leșul iubitei, combinată cu năzuința la nemurire a dat naștere vampei (care între timp a dobândit o cu totul altă conotație în limba română). Vampa de curte veche are două calități indiscutabile: e senzuală și nu îmbătrânește. Se pare că acest du-te-vino la granița cu tărâmul din care Hamlet ne avertiza că niciun călător nu se mai întoarce a înzestrat-o cu o stranie cunoaștere, ce o face mai atractivă în ochii tânărului romantic, care adesea confundă pasiunea lui pentru miraculos și ezoteric cu cea pentru sexul opus. Pe de altă parte, vampirul masculin corespunde „geniului-romantic”, luceafărului semeț, rece, inteligent, care trăiește în solitudine și contemplă nemurirea. Elementul gotic e secundar în opinia mea, și ține de moda vremii. Dar tocmai el s-a strecurat în aproape toate cărțile și reprezentările cinematografice contemporane. Elemente de mică importanță, precum crucea, țepușa, usturoiul, colții ascuțiți, mantia lungă și neagră ș.a. sunt datorate aproape în exclusivitate amestecului de romantism și folclor balcanic din „Dracula” lui Stalker și urmașilor săi.
Relația dintre muritor și vampir precum și perspectiva naratorului au variat de-a lungul timpului, într-un chip imposibil de detaliat aici, dar cert e că de câțiva ani încoace literatura cu vampiri a devenit în totalitate apanajul femeilor, iar erotismul din epoca romantică a dobândit toate insuficiențele dragostei adolescentine cu care ne bombardează Hollywood-ul astăzi. Prin urmare, nici nu-i de mirare că singurele filme cu adevărat strălucite din ultimii zeci de ani pe tema aceasta provin din Suedia și respectiv Coreea de Sud. De altfel, filmul suedez s-a bucurat de atâta succes încât americanii n-au ezitat să facă un remake (de fapt, o copie mai mult sau mai puțin identică), exploatând trecerea scăzută pe care o au filmele străine în rândul mâncătorilor de pop-corn domestici. Menționez de el doar pentru că titlul similar ar putea crea confuzie: Låt den rättekomma in (în traducere Let the Right One In) e filmul suedez, Let me in – varianta pentru proști. Cu alte cuvinte, toate elementele subtile din primul capătă forma unui par de baseball în al doilea, cu care boii sunt urniți până la generic.
Nu am de gând să povestesc filmul, ci doar să discut anumite aspecte, deci secțiunea următoare e dedicată celor care l-au vizionat deja.
1. Subtilitatea regiei lui Tomas Alfredson.
Tomas Alfredson a devenit mai cunoscut publicului larg după succesul lui Tinker, Tailor, Soldier, Spy. Acolo, subiectul era de-așa natură încât dialogurile prelungite nu puteau fi evitate, iar lucrul ăsta se vede. Filmul e ușor soporific. În Let…, dialogul e un element secundar, iar în prim plan sunt cadrele. Atmosfera apăsătoare creată încă din primele minute e întreținută maiestuos până în ultimele clipe și subtilitatea ei constă tocmai în goticul sugerat, un gotic natural, nu creat artificial: un orășel din nordul Suediei, unde gerul și întunericul domnesc pe aproape tot cuprinsul anului.
Firescul apariției unui vampir aici disimulează elementul fantastic și ne face să ne întrebăm de ce și-ar găsi un vampir adăpost în Carpați, de pildă, unde soarele e de-a dreptul nemilos. O altă realitate a vieții suedeze e superb valorificată aici: numărul scăzut al populației care se încumetă să trăiască în asemenea condiții climiatice. Fiecare moarte pare un strigăt groaznic de singurătate. Nu e nimeni împrejur. Crima e o formă extremă de relaționare, de ucidere a plictisului. Infarctul nu e cu nimic mai prejos desangvinizării. Într-o scenă cutremurătoare, ce ilustrează perfect izolarea de care vorbeam, un câine, atras de mirosul sângelui, îl prinde pe „procuratorul de sânge” asupra faptei. Stăpânii sunt în apropiere. Câinele îi cheamă cu câteva lătrături nedumerite. Deși bătrân, stângaci și împiedicat, criminalul reușește să scape, luând-o îndărăt pe urmele lăsate în zăpadă, care are efect de încetinitor asupra posibililor martori. Scena e cu atât mai înfiorătoare, cu cât totul se petrece sub lumina neputincioasă a felinarelor portocalii, „in broadnightlight” s-ar putea spune, și nu într-o pivniță obscură. În parc, și nu în miezul pădurii.
Măiestria lui Alfredson se vede din nou în scena spitalului. Fetița vampir intră desculță, își caută tutorele la recepție și iese, fără să insiste. Mila pune stăpânire pe sufletul înghețat al recepționerei, care iese iute în căutarea fetei. O avem în prim plan, sub lumina felinarului, în fundal, spitalul adâncit în beznă. Camera insistă pe privirile ei nedumerite: unde putea să dispară copila? De-abia după câteva clipe realizăm că în geometria perfectă dar obscură a clădirii s-a strecurat o aberație. Abia perceptibilă. Recepționera mai zăbovește câteva clipe, până când frigul îi înlătură orice compasiune din suflet, și se întoarce la căldură. În acea clipă, acel „abia perceptibil” urcă păienjenește fațada clădirii și dispare în spatele unei ferestre. E prima demonstrație a puterilor supraomenești pe care le deține Eli. A doua oară e în punctul culminant al filmului, o scenă memorabilă, în care carnagiul răzbunător e filmat de sub nivelul apei. Aici prim-planul îl are Oskar (gata să se înece), în jurul căruia cad resturi umane. În orice alt film de duzină, regizorul nu s-ar fi ferit să ne arate cu lux de amănunte gama variată de puteri pe care le stăpânește vampirul. Sute de mii de dolari investite în efecte speciale. Cu atât mai mult cu cât vampirul e o fetiță de 12 ani. Nepotrivirea între inocența unei fetițe și grozăviile de care e în stare ar fi făcut deliciul publicului, în opinia lui.
2. Cum e tratat vampirismul lui Eli.
Condiția vampirului a fost observată din toate unghiurile posibile. Era greu ca povestea lui Eli să aducă ceva nou. Scenariul pleacă de la romanul omonim al lui John Ajvide Lindqvist, care și el pare inspirat din povestirea scurtă She Only Goes Out at Night, a lui WillamTenn, în care o tânără ce suferă de vampirism (văzut aici ca o boală ereditară, nu ca un blestem supranatural) încearcă să ducă o viață cât de cât normală. Pentru Eli, care în ciuda vârstei sale (pierdute în negura timpului) e în esență o fată de doisprezece ani, vampirismul este o traumă, care o condamnă la o nesfârșită copilărie ratată. E forțată să colinde pământul în căutare de victime, însoțită de un servant ce încearcă pe cât posibil s-o scutească de ororile crimei, și ne putem închipui câți astfel de complici s-au perindat în viața ei. Blestemul lui Cain, cu o ușoară tentă erotică. Rămâne să ne închipuim cum reușește să câștige devotamentul acoliților ei, care o slujesc fără crâcnire și sunt gata să-și sacrifice propria viață pe altarul copilei-zeițe (ideea sanctificării e sugerată prin colecția de odoruri și giuvaere pe care i-o arată la un moment dat lui Oskar). Un lucru e cert însă: nu folosindu-se de tertipuri feminine, de priviri oacheșe sau de promisiunea ascunsă a împlinirii fanteziilor unor pedofili. Nu e vorba aici de acea râvnă neomenească cu care vampa răscolește inima cavalerului, ca în poemul lui Keats:
I met a lady in the meads,
Full beautiful—a faery’schild,
Her hair was long, her foot was light,
And her eyes were wild.
“La Belle Dame sanMerci
Hath thee in thrall !”
Eli pare incapabilă să-și depășească vârsta. Lucrul ăsta e stabilit de la prima întâlnire dintre ea și Oskar: „Abia ce m-am mutat aici. Nu putem fi prieteni.” Legătura dintre cei doi se dezvoltă firesc, ca orice legătură între doi copii inteligenți, care se plac pentru că se plac, nu pentru cine știe ce motive ascunse. Și-atunci vine întrebarea firească: e Oskar primul băiat care-i cade în plasă? Plasă întinsă fără voia ei. Cade și dramul de optimism din sfârșitul filmului? Avem oare parte de același final aparent-fericit, ca în Luminile Orașului lui Chaplin? Vedem în sfârșitul tragic al bătrânului însoțitor oglindirea viitorului lui Oskar?
În deznodământul filmului BladeRunner, Deckard și androidaRachel părăsesc mohorâtul și ploiosul Los Angeles și se îndreaptă spre sălbăticie. În aparență, un final fericit. Doar că publicul știe că Rachel nu mai are mult de trăit, fiind supusă aceleași degradări premature ca restul replicanților. E probabil o ultimă gură de aer curat înaintea unui sfârșit abrupt. În Let… Oskar și Eli părăsesc mohorâtul și însângeratul orășel suedez și călătoresc cu trenul (el pe banchetă, ea într-un mic sicriu la picioarele lui) spre un viitor incert.
© Alexandru Maniu