– Nu e o ceartă banală?! se miră Ian.
– De ce ar fi banală?
– Deoarece, fiind mai mult la lucru, dumneata te plimbi, vrei sau nu vrei, cu heliotaxiul. În timpul ăsta, îţi parchezi maşina şi nu e nici o ceartă. Parlamentarul îşi poate pune automobilul oriunde altundeva.
– Ar fi simplu aşa, dar el vrea să-şi pună maşina acolo unde mi-am pus-o eu, spuse taximetristul. Mă deranjează la cele mai nepotrivite ore.
– Sunt mulţi paranoici. Unii se fac stăpâni şi pe câţiva metri pătraţi de pământ.
– Vecinul meu e un caz clinic. Eu parchez maşina acolo unde găsesc un loc liber, iar el vrea să-şi pună maşina acolo unde mi-am pus-o eu. Are o fixaţie foarte urâtă.
– Din faţa nebunilor, fugi, spuse astronautul.
– Unde să fug? Ăsta e un caz cu totul special. Mi-a zgâriat maşina şi a iniţiat un proiect de lege în parlament cu scopul de a legifera astfel de practici.
– Şi?!
– Ce şi?! se miră conducătorul de heliotaxi.
– S-a votat?
– Sigur că s-a votat. Toate automobilele sunt zgâriate.
– E grav, conchise Ian.
– Asta şi caut să vă explic. Măcar să se ducă la plimbare, cum fac ceilalţi parlamentari. Schimbul de experienţă pe bani publici e la modă şi generează turismul parlamentar. Dacă se plimbă, se plimbă pe banii mei, ai contribuabilului, dar nu mai participă la votarea unor legi făcute pe picior.
– Când votezi, nu poţi şti pe cine trimiţi în Parlament.
– Exact, spuse taximetristul. Nu sunt numai scandalagii. Sunt şi hoţi. În formă continuată şi calificată. Unii nu sunt hoţi de la început; se califică la locul de muncă. Când fură de la săraci, hoţul devine nobil; fură în concordanţă cu legile planetei, elaborate tot de el. Aleargă toată ziua, face contracte cu guvernul sau trafic de influenţă.
– Crezi că aceia care stau toată ziua în Parlament sunt mai buni?
– Nu cred. E posibil ca aceştia să fie majoritatea. În timp ce eu nu mă dau jos din heliotaxi, ei îşi permit să lenevească. Nu există fantome mai rele decât acelea care se cred parlamentari.
– Lenea e vorbă goală, spuse Ian. Dacă te-ai născut, nu stai niciodată degeaba. Şi când stai, se pare că faci ceva. Legile sunt făcute din ceea ce spun politicienii, nu din ceea ce fac.
– N-am făcut nimic cu ei. Am înţeles că nu s-au jucat cu vorbele, ci au făcut direct pe ei. Lenea nu e vorbă goală. Poţi spune că ţi-e lene şi stai degeaba, ca justificare a activităţii intense de a sta. Nu ţine. Lenea e o stare de spirit, o mentalitate tot mai colectivă. Mentalitatea asta e indusă de munca fără rost. Când munca nu ţi-e plătită corect, te laşi pe tânjală. Nici un fel de activitate nu e plătită corect. Absolut nici una. Trebuie să se găsească un nemulţumit. Oricând, oriunde.
– Încerci să ne instigi, interveni femeia.
– Deloc. Ce interes aş avea? Suntem pe Lila. La noi, orice este posibil. Suntem un tărâm al tuturor posibilităţilor. Aici, lenea nu e aşa de morbidă, lucru care mă enervează. Exercitarea oricărei activităţi constituie o povară insurmontabilă. Dacă voi avea posibilitatea, voi fugi pe Pământ. Mă încântă ideea unei existenţe bazată pe legi care interzic orice fel de activitate. Nu poate fi lucru mai enervant decât să ieşi din visare şi să te urci în heliotaxi. De multe ori, pun pilotul automat la muncă şi mă pierd ore întregi în contemplarea peisajului. Lila e o planetă de vacanţă, dar nu oferă satisfacţiile unei vieţi pe Pământ. Dacă ajung acolo, mă înscriu în trupele de depistare şi pedepsire a celor ce vor să muncească. Voi apăra inactivitatea cu arma în mână.
– Într-adevăr, nu e o muncă aşa de grea; au aparate de depistare rapidă a forţei de muncă, dar nu trebuie să dai oamenilor idei; s-ar putea să îndrepte lumea în direcţia cea bună, râse Ian.
– Eu cred că leneveala e direcţia cea bună, spuse şoferul. Celor ce ne conduc le place să trândăvească, să fure şi să mintă, dar vor să facă numai ei aceste lucruri. Nu le place să lenevim şi noi. Nu le place să ne gândim şi noi la ceea ce ne înconjoară; putem scapa de sub control. Nu mai putem fi corupţi, ne izolăm de sistem. Refuzăm ceea ce ar fi putut să ne dea şi nu ne-au dat. Guvernanţii şi parlamentarii ne pierd de clienţi. Pentru că devenim periculoşi, suntem vânaţi şi trimişi în lagăre de muncă sau în mine.
– Începi să devii filozof.
– Cum să nu devii filozof? Simplul fapt că trebuie să conduc vehiculul ăsta zburător mă scoate din minţi. Simţul datoriei împlinite e o cocoaşă pentru mine. Între munca asta şi somn, prefer starea hipnagogică.
– Ce mai e şi asta?! se miră astronautul.
– E statul în pat, pe jumătate adormit. Sau pe jumătate treaz. Mă simt mai liber şi mai detaşat, gata să fac faţă oricăror încercări. Dacă stai pe loc şi nu te mişti inutil, viaţa merită trăită. E mai lungă. Munca scurtează viaţa şi o lungeşte pe aceea a celui care profită de munca ta.
– Eu prefer un somn forţat de un sfert de oră, în care să mă odihnesc cât în trei ore de somn normal.
– Da, dar e consum de energie să-ţi autoinduci un astfel de somn foarte profund, spuse conducătorul heliotaxiului. Asta contravine recent adoptatei legi a inactivităţii. Paradoxal, aşa se pierde mult mai mult timp.
– Paradoxal, numai celor ocupaţi le ajunge timpul.
– Decât să muncesc, mai bine prefer să ard gazul.
– Ştii ce poţi păţi dacă arzi gazul mai mult decăt trebuie? râse Ian.
– Nu pot păţi nimic.
– Ba da. Dacă arzi gazul de pomană, te poţi intoxica. De la monoxidul de carbon.
– Totuşi, cu toate că nu se leneveşte atât de mult, lucrurile par la locul lor pe Lila. Pare o planetă foarte curată, spuse femeia.
– Curat e şi Pământul de pe care veniţi, dar locuitorii de acolo păstrează curăţenia mai mult prin frigidere, spuse şoferul.
– Dacă pretenţiile ar scădea, nivelul de trai ar putea creşte, spuse Ian. Nu ştiu de ce vrei să mergi pe Pământ. Au luat-o uşor spre dictatura a 120 de paranoici, fie-le numele des pomenit! Au trecut de la ”puterea poporului” la ”obrăznicia poporului” şi numesc asta evoluţie.
– Ştiu, dar mi-am pierdut şi speranţa de a rămâne fără nici o speranţă. Consumăm mai mult decât producem; nu producem nimic.
– E un paradox. Dacă nu produci nimic, ce consumi? Cum poate o planetă să supravieţuiască aşa? Muriţi de foame.
– Exportăm forţă de muncă pe planetele unde nimeni nu munceşte, spuse şoferul. Ne înmulţim foarte repede. Se câştigă foarte mult, astfel încât putem să menţinem turismul la standarde foarte ridicate.
– Adică trimiteţi oameni pe alte planete, să câştige bani, pentru a crea voi, aici, locuri de muncă în turism?
– Deocamdată. Dacă ne merge, implementăm şi noi lenea, ca principiu de bază al existenţei şi ne aliniem la standardele internaţionale de civilizaţie. Din ce în ce mai mulţi se supun Legii inactivităţii, elaborată pe Pământ. Pe o planetă turistică, cum este asta, şi munca e tratată ca o distracţie, o perioadă de timp, până spre sfârşitul programului, când începe distracţia adevărată. Nu trebuie să mă gândesc la concediu; viaţa mea e un concediu permanent. – Dacă vă apucă lenea, sexul e inhibat, spuse astronautul. Dacă nu faceţi sex, nu vă mai înmulţiţi. Dacă nu aveţi ce exporta, se duce şi turismul la vale.
– Prea mulţi „dacă”. Poţi deveni, sexual, mai leneş şi dacă mănânci prea mult.
– Chiar, mi-aţi adus aminte că nu am mâncat nimic în ultimul timp, spuse femeia. Doar fripturi imaginare de emani care au dispărut. Mă mir că am rezistat până acum. Când ţi-e foame, mănânci orice.
– Eu ştiu că îţi permiţi să mănânci orice atunci când nu ţi-e foame.
– Poţi răsuci fraza cum vrei tu, dar nu atunci când se vorbeşte de viaţă şi de susţinerea ei.
– Viaţa se autosusţine, spuse şoferul. Când nu face asta, e moarte.
– M-ai consolat.
– Vom vedea ce se poate face, deşi, cu toată curăţenia aparentă, s-au înregistrat mai multe forme de gripă. Ultima a fost gripa alconică.
– Alconică?! se miră Ian.
– Da. O gripă dată de alcone, un fel de păsări. S-a răspândit atât de mult, încât crescătorii de alcone feresc aceste animale de contactul cu oamenii. Alconele constituie baza celor mai delicioase fripturi ale marilor restaurante. Pot fi gătite în multe feluri.
– Aşa le trebuie. Dacă se bagă cu oamenii, şi alconele pot face gripă alconică.
– Se fac bancuri şi pe tema asta, spuse conducătorul heliotaxiului. Cea mai cunoscută butadă e: gripa alconică a scos multă lume din anonimat.
– Viaţa merge mai departe. Uneori, merge prea departe.
– Lumea se termină; cârnaţii, nu.
– Cârnaţi?! se miră astronautul.
– Da. Cârnaţi de alcone.
– Ce este clădirea aceea roşie, ciudată? întrebă Angela.
– E palatul preşedintelui. Avem cel mai haios preşedinte.
– De ce?
– Nici nu l-am votat pe domnul preşedinte şi el a câştigat alegerile, spuse şoferul.
– L-or fi votat alţii.
– Am înţeles că un preşedinte e al tuturor şi al fiecăruia. Nu-l consider preşedintele meu; nu mă reprezintă. Să fii ţinta unor ironii de tipul: ”Preşedintele Lilei s-a întâlnit astăzi cu premierul planetei Halieris, dar premierul nu era acolo”, mi se pare o butadă inacceptabilă. Nu aveţi idee ce iniţiative poate avea un preşedinte.
– Nu avem, spuse femeia. Ce iniţiative?
– De exemplu: telefonul de urgenţă pentru surdo-muţi.
– Ce e rău în asta?
– E rău, pentru că nu vă imaginaţi cum au făcut, spuse conducătorul heliotaxiului. Au înfiinţat liniile telefonice şi au pus la capăt mai mulţi surdo-muţi; din partidul lor. Poţi să suni. Dacă ar fi fost doar muţi, ziceai că răspunde unul şi nu-ţi spune nimic, dar sunt şi surzi; nu răspunde nimeni, niciodată.
– Urâtă lume.
– Frumoasă, urâtă, e o lume construită pe criterii turistice. Când un turist îşi imaginează ceva, guvernanţii se reped să pună în practică elucubraţiile acestuia.
– Nu poate fi cineva atât de idiot încât să pună în practică un telefon de urgenţă pentru surdo-muţi, spuse Angela.
– Ba poate. Atâta timp cât există o adunătură de oportunişti, care înalţă osanale conducătorilor, poate. Dacă nu eşti oportunist, eşti izolat. Te izolezi singur; trebuie să fii conştient de lucrul ăsta. În societatea asta, în care trăim acum, oportunismul e la fel de prezent ca în orice societate.
– Asta înseamnă că aţi ajuns la societatea mult dorită. Nu se mai schimbă decât oportuniştii; oportunităţile rămân aceleaşi.
– Da, dar oportunităţile nu ajung la toată lumea şi acest lucru se răsfrânge, firesc, asupra condiţiei precare în care ne găsim, spuse taximetristul. Cei care nu au nici o oportunitate, se izolează. Atunci când nu eşti oportunist, eşti izolat.
– Înţeleg că eşti unul dintre izolaţi.
– Sunt. Pe Pământ, lenea a învins. A devenit obligatorie prin lege. Aici, într-o societate la cheremul turiştilor, lumea e fel de fel. Toţi locuitorii, permanenţi sau mai puţin permanenţi, sunt revoltaţi, din fel de fel de cauze. În principal, sunt două tabere: cei ce luptă împotriva leneşilor şi cei ce luptă împotriva celor harnici. Nimeni nu ia în seamă cinismul, insolenţa, oprimarea sau mizeria create de cei ce ne conduc. Fiecare devine combatant sau revoltat neîmblânzit doar faţă de cel de lângă el.
– Şi, ce faci? întrebă femeia.
– Ne structurăm în tot felul de asociaţii, societăţi, ligi, cenacluri, cercuri, cluburi etc. Şi încercăm să cristalizăm societatea civilă.
– E veşnică dorinţa omului de a se organiza; el se organizează până uită de sine, ajungând să nu mai ştie de ce s-a apucat să se organizeze. Structurarea în societăţi închise îşi promovează membrii pe un criteriu unic: „Cei ce se aseamănă se adună, spre a hotărî cu cine să se asemene”, cum spune un scriitor de pe la noi. Nefiind structurate pe criteriul calităţii, aceste entităţi organizatorice adună multă mediocritate, să fie la cantitate. Din când în când, se atinge masa critică, dar această masă critică de mediocritate ignoră legile fizicii. Nu vedem nici o explozie. Fiecărui participant la viaţa socială a entităţii îi e frică de cel de alături. Frica din societatea anterioară se transmite generaţiilor ulterioare; acestea, având frica doar la nivel imaginativ, au exacerbat-o. Vedem doar schimbări de garnituri de conducere; doar între ele.
– Nici eu nu puteam formula mai bine aceste lucruri, spuse taximetristul. Te gândeai poate la izolaţi, dar, pe alt plan, şi oportuniştii se organizează. Şi ei migrează de la o asociaţie sau ligă la alta. Ici sau colo, ei fac legea. Nimeni nu vrea să rămână izolat. Asta, deoarece apartenenţa la o asociaţie sau societate are la bază prietenia. Prietenia e un sentiment nobil când nu e prietenie din interes. Nu avem o prietenie reală, ci una virtuală. Prietenia de interfaţă de socializare e un fel de prietenie de pahar. Unii au nevoie de materiale, cât mai multe, chiar şi de umplutură, să-şi poată ţine publicaţiile de unde iau un ban. Alţii au impresia că, dacă nu eşti pe Internet, nu exişti. Acest ultim lucru e adevărat, dar parţial. Pe Internet, ca oriunde altundeva, rămâi doar dacă nu faci rabat la calitate şi nu eşti alăturat mediocrităţii. Imaginaţi-vă preşedintele planetei pozat în mijlocul unui grup de extratereştri neumanoizi! Dacă umpli o revistă virtuală sau pe suport celulozic cu absolut orice, nu atingi absolutul prin acumulare. Îţi faci socoteala că „navigarea” pe Internet te avantajează. Nu te avantajează, nu-ţi formează un public serios. Îl avantajează pe organizatorul site-ului sau revistei electronice, cel care ia banii. Când ai început să plictiseşti, lucru care se vede şi prin lipsa comentariilor, se deschide la textul tău, dar, când îţi vede cititorul numele, închide. Avantajul e al celui care are în grijă revista; el e plătit la număr de accesări, nu de citiri. La valoarea textelor, nici atât. De multe ori, cei ce organizează sau conduc site-uri nu au nici cea mai mică idee despre calitate. Urmăresc doar din ce parte bate vântul. Dacă nu eşti oportunist faţă de toţi aceştia, rămâi izolat. Se poate face presă pe Internet şi cu multă, foarte multă, mediocritate. Internetul e un ocean mult prea mare ca să se poată vedea lucrul ăsta. De multe ori, cei ce promovează mediocritatea nici nu ştiu că fac lucrul ăsta; acesta e nivelul lor cel mai de sus şi cred că tot ce promovează ei e „sublim”. Există prea mulţi organizatori de site care laudă absolut orice. Dacă ei nu ar fi cazuri clinice, ai putea spune că îşi bat joc. Presa virtuală, ca şi cea scrisă pe hârtie, suferă din cauza lichelismului generalizat. Până acolo, încât şi cei ce critică lichelismul ajung să-l practice. Dacă nu-ţi stă în fire şi nu vrei să te bagi în mijlocul nonvalorii, de frică să nu fii identificat şi tu ca reprezentant al acesteia, rămâi pe afară; nu găseşti aşa uşor altceva. Într-o istorie, nu rămân neapărat cei buni, ci gălăgioşii, cei ce ştiu să se pună în lumină. Din cauza asta, reclama nu produce valori, ci poleieşte nonvalori. O lucrare mediocră poate fi receptată ca genială, prin simplul fapt că se vorbeşte despre ea. De mult prea multe ori, chiar şi reclama negativă e percepută ca reclamă pozitivă; publicul acţionează cu criteriile pe care i le inoculezi. Prin repetare obsedantă, ajungi să fii cunoscut; fără ca multă lume să-şi pună problema pentru ce. A se vorbi despre tine a devenit mai important decât a vorbi tu însuţi prin ce ai de spus. Se vorbeşte despre tine doar dacă eşti înregimentat într-o entitate electronică sau nonelectronică, societate, ligă, asociaţie etc. Dacă îţi pui problema că vorbesc despre tine toţi neaveniţii, ai două posibilităţi: ori te retragi, ori înghiţi umilinţa de a fi lăudat de laudacii de profesie. Foarte mulţi, lipsiţi de scrupule, lichele între lichele, rămân în centrul atenţiei doar prin perseverenţă. Foarte mulţi avansează pentru simplul fapt că sunt şi ei pe acolo. E greu să pui în evidenţă lucrul ăsta, dar, într-o societate de acest tip, totul e vizibil; ştiu un senator care, fiind şi el pe acolo, a prins un gol de cadre şi „a sărit la cap”. Acum, ne dă lecţii pe la toate televiziunile. Sunt puţini cei care se izolează, cuprinşi de lehamite. Sunt plictisiţi să tot emită câte o idee şi să vină zece nulităţi să o îngroape. E cunoscută metoda contrazicerii infinite, aşa, fără nici un argument serios. Spui că e albă; vin sute şi spun că e neagră. Mulţimea martorilor contează şi neagră rămâne. Adevărul e o minciună repetată la infinit; de o mulţime indefinită. E un adevăr al oportunismului absolut. Din punct de vedere al acestui oportunism dogmatic, ne găsim tot timpul în acelaşi punct. Generaţiile care vin au de la cine să înveţe lecţia intratului pe geam, după ce ai fost dat afară pe uşă. Avem un public al mulţimii, nu al individului. Când cineva vrea să ştie ceva despre cineva, nu citeşte despre acesta. Apelează la ideile prefabricate ale unei mulţimi amorfe, organizată în ligi, cenacluri, societăţi etc. Cei masaţi în interiorul entităţilor organizatorice se laudă între ei până la limita obedienţei perverse. Nu le poţi spune nimic; te contrazic scurt. Adevărul lor e mai adevărat decât al tău; e un adevăr susţinut de mai mulţi, chiar dacă acest adevăr e o minciună. Istoria societăţii, ca istoria oricărui alt domeniu, nu înregistrează decât adevărul celor puternici. Ce păcat, însă, că puterea nu e dată de calitate, ci de cantitate! La noi, calitatea se votează, nu se recunoaşte. Pentru simplul motiv că nu prea avem oameni competenţi să o facă. Atunci cînd avem, ne trezim că sunt mânaţi de interese meschine. Când meschinăria se generalizează, se autolegalizează. Nu i te poţi opune. Stai şi te întrebi, în aceste cazuri, ce îţi mai rămâne de făcut? Răspunsurile sunt două: te izolezi până ajungi, firesc, „într-o lume mai bună” sau cauţi o lume unde democraţia a învins. Cei cărora le-ai fost oportunist şi care te-au obligat să exersezi oportunismul, îţi sunt, în acelaşi timp, public. Public de lăudaci, obedient, dar public. Efectul de dus-întors e foarte periculos. Neştiindu-se că te-ai izolat de atâta lehamite, individualismul nu funcţionează. Un laureat al unui premiu important s-a izolat, scârbit, într-un castel, dar a lăsat o portiţă, să mai scape cîte un ziarist înăuntru. Eşti, totuşi, la mâna vulgului; el te bagă, el te scoate. Este edificatoare scena finală dintr-un film despre o vedetă de muzică pop. Răsfăţată de presă şi public, în final, în faţa unei săli arhipline, în loc să spună platitudini, vedeta se apucă să spună ce crede despre cei prezenţi. În tăcere, publicul se ridică şi părăseşte sala. Din acel moment, oportunistul devine izolat şi nu se mai aude nimic despre el. Nici metoda ironiei groase, experimentată de mulţi autorii, care se urcă pe scaun şi recită „Păsărică albă-n cioc”, nu poate fi exploatată la infinit. Neînţelegând decât ce vrea ea, mulţimea nu poate fi contrazisă. Dacă vrei să fii în mijlocul ei, trebuie să devii oglinda ei. Rari sunt cei care reuşesc să se ridice deasupra adevărului maselor. Uneori, nici nu mai are importanţă dacă eşti oportunist sau nu; cei care deţin, vremelnic, pârghiile, dacă îi superi, te dau afară sau te cenzurează scurt, să dea satisfacţie clientelei obediente. Dacă nu eşti oportunist, nu exişti. Asta, în puţine cuvinte.
– Puţine?!
– Sigur. Poţi descrie deplasarea de o sută de metri în zece secunde a alergătorului într-un milion de cuvinte şi într-un milion de feluri.
