– Ce ai spus, mă duce cu gândul la butada cu poliţistul, care, dacă nu e hoţ, nu poate să trăiască, spuse Angela. Ca şi acesta, care e nevoit să-şi ducă existenţa în mijlocul unei hoţii cvasigeneralizate, cetăţeanul e nevoit să se descurce într-un oportunism la fel de cvasigeneralizat. Pus în faţa corupţiei, ca şi tine în faţa unei ligi sau asociaţii, şi poliţistul e obligat să devină oportunist sau să-şi arunce şapca în curtea preşedinţiei. Societatea asta nu oferă nimănui şansa de a fi o persoană distinctă.
– Nu numai poliţiştii, toată societatea are o singură ieşire: oportunismul. Tinerii care au înţeles lucrul ăsta sunt puşi în faţa unei crunte dileme: se pierd în masa popular-democrată a mediocrităţii, promovată de cercuri, cluburi, ateliere, cenacluri, ligi, asociaţii, sau aleg să evolueze normal. Da, dar o evoluţie normală e condamnată la singurătate, la izolare. Lila nu oferă pârghiile succesului pentru individ. Doar pentru mase amorfe. Când dialectica funcţionează, cantitatea face un salt calitativ, e adevărat, dar asta cere timp. Evoluţia liniară, ce se cere acum, nu e o evoluţie în salturi. Tinerii nu fac nici măcar salturi; când încearcă, unora li se taie capul spre a fi la înălţimea celorlalţi, dar ce te faci dacă toţi cei din jur sunt mult prea înalţi? Suntem într-o perioadă de acumulări, dar într-o perioadă de acumulări am fost şi până acum. Ne găseşte tot timpul într-o perioadă de acumulări.
– Ne perfecţionăm cât ne perfecţionăm, dar nu o putem ţine tot timpul aşa. Cum spunea şi Harivian Tocs: în cadru „organizat”, se hotărăşte cine e „senior al imaginaţiei” şi cine plebeu. Se hotărăşte cine intră într-o istorie a literaturii sau în alta. Se hotărăşte cine intră într-un dicţionar sau altul. Oportunismul este un lucru rău, dar numai în dicţionar, unde este „atitudine lipsită de principialitate a unei persoane care, pentru a-şi satisface interesele personale, adoptă şi aplică, după împrejurări, principii şi păreri diferite”. În realitate, prin celebra metodă a întorsului cu susu-n jos, oportunismul e de laudă. Unul dintre cei 120 de conducători, fie-le numele în veci laudat, spunea că “avem demagogi buni”. De ce n-am avea şi “oportunişti buni”?
– Cine mai e şi Harivian ăsta? întrebă conducătorul autovehiculului zburător.
– Un profesor de istorie alternativă.
– Nu există istorie alternativă.
– Dacă se predă în şcoală, există, spuse femeia.
– Mă faci să râd.
– Nu trebuie să depui nici un efort în acest sens; faptele vorbesc singure, interveni Ian. Se pot spune multe lucruri interesante despre o noţiune foarte simplă.
– Da, se pare că poţi considera orice, dar trebuie ascultată şi părerea celui de lângă tine, spuse şoferul heliotaxiului. Nu ştiu alţii cum sunt, dar nu sunt cu toţii aşa; asta e esenţa democraţiei.
– Esenţa democraţiei e demagogia. E foarte răspândită. Atât de răspândită, încât e aproape insesizabilă. Profesorul Harivian Tocs şi-a întrebat studenţii dacă ştiu ce e demagogia. Câţiva au încercat câteva definiţii uzitate şi numai unul a avut curajul să recunoască faptul că, dacă fac atâta demagogie, înseamnă că nu au prins sensul acestei noţiuni.
– Esenţă sau nu, înşelarea opiniei publice prin promisiuni mincinoase şi discursuri bombastice, practicate de cineva pentru a-şi mări popularitatea, nu fac bine nici unui fel de democraţie. Demagogia e o deformaţie a psihicului de la cap.
– Dacă nu la cap, unde ai vrea să fie psihicul?! se miră astronautul.
– La picioare.
– Vrei să spui că populaţia de umanoizi de pe Lila gândeşte cu picioarele?
– Exact, spuse conducătorul vehiculului zburător. În afară de encefalul din cutia craniană, noi mai avem două encefale mai mici, în cele două membre inferioare, imediat sub genunchi. Diferenţa faţă de encefalul superior e că acestea intervin mai mult în activitatea hormonală. Vrei să-ţi arăt?
– Nu, mulţumesc!
– În sfârşit, vedem şi o diferenţă majoră faţă de noi, oamenii veniţi din spaţiul cosmic, spuse Angela. La ce sunt bune creierele din picioare?
– În activitatea de muncă şi creaţie.
– Înseamnă că, dacă ţi se amputează un picior sau ambele, eşti mult mai predispus să respecţi paragrafele Legii inactivităţii.
– Sigur, râse şi Ian. Din pat sau dintr-un scaun cu rotile, ţi-e mai greu să participi la procesul muncii şi creaţiei.
– Deşi n-aveţi decât un creier, v-aţi prins foarte repede, spuse taximetristul.
– Ne iei peste picior?
– Hm! Secretul e să înţelegi ceea ce e de neînţeles.
– Cine hotărăşte ce e de neînţeles şi ce nu? întrebă Ian.
– Marea masă a populaţiei, cea care nu înţelege ceea ce e de neînţeles.
– Chiar tu ai sugerat că pot veni uni mai deştepţi decât alţii şi înţeleg neînţelesul; cei ce deţin acest secret.
– Pot veni, pot înţelege, dar nu le foloseşte la nimic, spuse şoferul.
– De ce să le folosească lor?! Nouă trebuie să ne folosească traducerea în realitate a lucrurilor imaginate şi de neînţeles.
– Cât timp hotărâm noi că lucrurile sunt de neînţeles, aşa rămân.
– Dacă o luăm aşa, nu ajungem niciunde, spuse Ian.
– Principalul lucru e că am ajuns la capătul călătoriei. În care dintre piaţetele alea două vreţi să vă las?
– Nu ştii unde să ne laşi?! se miră Angela.
– Nu.
– Credeam că toată lumea ştie totul despre noi, tineri căsătoriţi, trimişi aici în vacanţă.
– Eu nu ştiu. Mi-a fost cam lene să reţin amănuntele, spuse taximetristul.
– Aici scrie că suntem cazaţi la hotelul Teh.
– Nu e departe.
Conduse heliotaxiul spre vestul segmentului de oraş, apoi, în spirală, spre un parc.
– Ce e acolo, în stânga, în faţa acelei clădiri? întrebă Ian.
– Vreo adunare populară. S-au strâns în faţa clădirii I.C.C.V.-ului. Hotelul nu e departe.
– Institutul acela de cercetare a calităţii vieţii?
– Exact, spuse şoferul. Vă las pe marginea platformei unde s-au strâns demonstranţii şi mai întrebaţi.
– Nu am nici un chef! spuse femeia. Lasă-ne într-un loc mai liniştit, aproape de hotel!
– E imposibil. Ăştia trag în noi.
– Şi, ce facem?! strigă Ian.
– Eu am armament la bord, dar poate fi prea tîrziu. Nu m-am gândit că vom fi atacaţi.
Scoase două arme automate de calibru mic, cu o cadenţă de tragere rapidă şi puse la pământ câteva zeci de manifestanţi. Înainte ca aripa din stânga să-i fie spulberată, scoase şi el un aruncător de grenade şi apucă să mai pună la pământ câţiva combatanţi.
Cu aripa dreaptă, heliotaxiul rase un arbore şi se prăbuşi într-o fântână arteziană.
Un grup de tehnicieni ai Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii, îmbrăcaţi cu haine ignifuge antişoc, echipaţi cu truse de scule performante, desfăcu taxiul zburător în bucăţi şi salvă turiştii. După asta, tehnicienii se repeziră să salveze cuferele acestora, le cărară şi le adăpostiră în spatele unui pâlc de arbori, trântindu-se la pământ.
Ceea ce mai rămăsese din vehicul sări în aer. Cu acesta, se făcu praf şi soferul; dacă nu ar fi fost lovit de gloanţe şi strivit între fiarele contorsionate, ar fi fost împuşcat fără milă de iceceviştii furioşi.
– Puteam să mă salvez şi singur, spuse cufărul lui Ian. Niciodată nu am mai fost umilit în felul ăsta.
– Nici eu, spuse cufărul Angelei.
Va urma
