– Mare noroc că ne-am întâlnit, auziră. Azi avem şedinţă cu membrii Institutului pentru Cercetarea Calităţii Vieţii care s-au săturat de rutina zilnică şi au aderat la rutina săptămânală. Sunt mult mai bine pregătiţi pentru o eventuală intervenţie armată.
Cei doi astronauţi se întoarseră şi o văzură pe scriitoarea de ficţiuni ştiinţifice Anita Jup, magazionera-android.
Peste măsură de fericită, sări la cei doi tineri căsătoriţi şi îi îmbrăţişă efuziv, lăsându-i perplecşi.
– Trageţi în noi, apoi ne îmbrăţişaţi. Ce v-a venit să doborâţi heliotaxiul?! strigă Angela. Şoferul nu avea nici o vină.
– În democraţie, nu există om nevinovat. Depinde de partea cui eşti la un moment dat.
– Puteai să ne omori şi pe noi.
– Nu aveam cum, spuse androidul. N-aţi citit manuscrisul romanului „Somnul din semn”?!
– Am citit câte ceva, dar nu cu prea multă atenţie. Am trecut peste pasaje întregi şi peste mai multe capitole. Ar trebui să o iau de la capăt. Nu văd de ce mă întrebi. Nu e vorba despre planeta asta, unde lenea e la ea acasă; acţiunea e plasată pe Pământ, pe Pământul nostru, unde nu cred că vei ajunge vreodată.
– Uiţi că posed o gândire de esenţă pozitronică. Pot imagina orice, chiar şi de pe un astru necunoscut, ca al vostru. Am scris acolo că veţi scăpa cu viaţă, că noi, cei de la I.C.C.V., vă vom salva.
– Nu am citit asta, spuse astronauta.
– Nu-i nimic. Principalul e că aţi sosit la timp. Şoferul era plătit să vă dea pe mâna forţelor de luptă împotriva celor ce muncesc.
– Ce mai sunt şi astea?
– O grupare paramilitară, formată din soldaţi masivizaţi genetic, de luptă împotriva celor ce muncesc, explică scriitoarea. Ei au iniţiat mai multe revolte împotriva celor ce muncesc. Revolte ale leneşilor.
– O revoltă a celor ce muncesc mi se pare legitimă, dar, nu văd, de ce o revoltă a leneşilor împotriva celor ce muncesc? Nu le e lene?
– Oricine are dreptul să se revolte.
– De unde ştii?! se miră Ian.
– Aţi uitat că eu am conceput scenariul?
– N-am uitat, dar nu am citit cu multă atenţie. Trebuia să ne spui că ne-ai creionat viitorul.
– Un posibil viitor. spuse Anita Jup. Când nu se mai respectă firul narativ, se schimbă viitorul.
– N-am crezut că e vorba despre mine. Poţi imagina orice viitor vrei, dar nu cu numele unor oameni care există. Coincidenţa e exclusă. E mai mult un lucru cu parfum de conspiraţie. Ai luat numele noastre din vreo bază de date. Faptul că şoferul autovehiculului voia să ne dea pe mâna nu ştiu căror forţe demonstrează acest lucru. În mod normal, nu explodează cufere, aşa, din senin. Nici măcar la nivelul mentalului colectiv. Nu sunt om de afaceri şi nu am nici un pic de talent în ale scrisului. E exclus să devin şi eu creator de ficţiuni ştiinţifice. Să concep planuri de eficientizare a producţiei agricole, nici atât.
– Sunt android, iar androizii din ziua de azi pot face câte asociaţii de idei vor, în funcţie de un program iniţial. Creatorii de ficţiuni ştiinţifice scriu din greu, ascunşi pe planete ostile, unde cred că nu-i descoperă nimeni, călcând cele mai elementare norme ale inactivităţii, plasându-se, fără să le ceară cineva acest lucru, în afara legii. După asta, încearcă să se organizeze în tot felul asociaţii şi societăţi literare. Nu e departe momentul când vor fi desfiinţaţi. În urma ultimelor descoperiri ştiinţifice, operele lor nu vor mai avea public. Nu va mai fi nimic de imaginat. În acel moment, vei veni tu şi vei demonstra tuturor că tot timpul este ceva nou de imaginat, că nu e nevoie să imaginezi lucruri nemaiauzite, ci e foarte simplu să asamblezi idei originale din bucăţele deja cunoscute. Importantă e plăcinta, nu foile din care e făcută.
– După cum am înţeles, şi conducătorul heliotaxiului era membru în vreo asociaţie, societate, ligă, cenaclu, cerc, club etc. Încerca şi el să participe la cristalizarea societaţii civile. Nu trebuia să-l ucideţi.
– Cred că minţea. Era colaborator al forţelor de luptă împotriva celor ce muncesc.
– Pot deveni orice doreşti, afacerist, negustor de detergenţi industriali, profesor de organizare a producţiei agricole, scriitor sau ce-oi fi, dar nu văd de ce să mă pregătesc să ucid, mânat de un orgoliu absurd, un alt scriitor. Omorul e un consum de energie nervoasă fără precedent.
– Literatura permite orice fărădelege. Într-un final, vei ajunge în vestul continentului Miroopa, vei închiria o maşină şi o vei ţine drept spre strâmtoarea Mutandazar, prin care vei trece foarte uşor, deoarece ştii că acolo controalele sunt sumare, oprindu-te în prima ţară din nordul continentului Vitalma.
– Continentul ăsta a dispărut acum două milioane de ani. Nici nu se ştie dacă a existat. Nu s-au găsit vestigii arheologice, nici scrieri din acele vremuri, nu se ştie din ce cauză a dispărut. Totul e presupunere. Totul e poveste. E greu de crezut că mă pregătesc să comit o fărădelege şi să-mi plănuiesc apoi fuga pe un continent fabulos dintr-un trecut foarte îndepărtat. Nu-mi stă în fire.
– N-ai citit cartea cu atenţie.
– N-am citit cartea cu atenţie şi nici măcar n-am citit-o pe toată, dar un lucru e cert: nu am comis niciodată vreo crimă şi nu voi comite. Crima are autor necunoscut.
– Nu se poate.
– Ba se poate.
– Dă-mi să văd!
Ian scoase mauscrisul cu coperte albastre dintr-un buzunar al hainei sintetizate de rasa albă a microorganismelor care se ocupau cu aşa ceva şi îl întinse magazionerei. Aceasta îl răsfoi îndelung şi citi cu atenţie câteva pagini.
– Multe lucruri nu se potrivesc. Eu am scris că Ian Nicer comite crima. Trebuie să fi făcut voi ceva.
– Ce să facem?! N-am făcut nimic. Eu mai mult am dormit, sări Angela.
– S-a declanşat procesul de flexibilizare a viitorului mai devreme decât era prognozat.
– Mare scofală. Eu m-am săturat de acest viitor. Orice s-ar întâmpla, nu am nici un chef să trăiesc cu teama că se poate întâmpla aia sau ailaltă. Să ne întoarcem la prezent!
– Dacă vrei, poţi să-ţi păstrezi cartea, îi spuse astronautul scriitoarei.
– Nu, nu, ţine manuscrisul la tine! E un cadou care te interesează. Din când în când, poţi să-l mai deschizi şi să mai citeşti câteva pagini.
– Aşa ne-am gândit şi noi, să citim cartea când ne plictisim, înainte de culcare, să ne ia somnul mai uşor, dar, după câte văd, se întâmplă lucruri neaşteptate şi înfricoşătoare între filele ei.
– E o carte vie, spuse scriitoarea.
– Un fel de roman interactiv, cum scriu autorii de pe planeta noastră, cu ajutorul blogărilor şi prietenilor de pe site-urile de socializare.
– Nu chiar. Eu consideram că am imaginat un viitor foarte credibil. Comiteai crima şi, până se prindea cineva ce fărădelege ai făcut, putea trece şi un an. Dacă nu te descoperea nimeni, era cu atât mai bine. Acolo, pe continentul vecin, puteai, numai cu banii de pe un singur card, să-ţi cumperi şi o oază, cu hoteluri, cu magazine, cu turism, cu tot. Cu pielea ta, cam închisă la culoare, dacă îţi lăsai şi mustăcioară, puteai trece foarte bine drept negustor vitalman.
– După cum vezi, am pielea albă, spuse Ian.
– E un detaliu nesemnificativ
– Amesteci viitorul cu trecutul. Un alt detaliu nesemnificativ e faptul că nu mai există ţări pe planeta mea şi nu se ştie dacă vreun teritoriu din continentul Miroopa va renunţa la canibalismul globalizării şi se va reorganiza în state.
– Literatura nu respectă adevărul istoric, spuse Anita Jup.
– Vă mulţumim că ne-aţi întâmpinat, spuse Angela. Acum, putem pleca?
– Unde vreţi să mergeţi?
– La hotel.
– Ce hotel? întrebă Anita.
– Hotelul Teh. Uite, scrie aici. Trebuie să fie prin apropiere. Ne-a spus şoferul.
– Nu e foarte aproape. Dacă te uiţi dintr-un autovehicul zburător, pare aproape.
– Taximetristul voia să ne lase chiar aici, precizând că hotelul nostru e foarte aproape, spuse astronauta.
– Un mincinos. Şi dacă era aproape, nu vă lăsam să plecaţi aşa. E posibil să vă fie foame.
– De obosiţi ce suntem, am uitat de foame. Ne-ar prinde bine câteva ore de somn. Orice hotel are restaurant; mâncăm mai târziu.
– Nu se poate, spuse scriitoarea. Avem o şedinţă scurtă, apoi mergem cu toţii la masă. Masa e deja pregătită, într-o sală de la etajul 4.
– Dacă nu vrem să mergem?
– Nu se poate să nu vreţi. Trupele noastre au metode specifice de convingere.
– Nu era mai bine să fim predaţi trupelor de luptă împotriva celor ce muncesc?
– Nu.
– Ce se întâmplă cu bagajele noastre?
– Vă aşteptăm aici, afară, spuse cufărul astronautului.
Ian şi Angela o însoţiră pe scriitoare într-o sală imensă, la demisolul clădirii, şi se aşezară pe scaunele din primul rând, alături de ea. Nu aveau nici un chef să vadă în ce constau metodele specifice de convingere ale militarilor I.C.C.V.-ului; echipaţi de război, aceştia erau înarmaţi cu tehnică militară de ultimă generaţie, puternic cibernetizată.
În câteva minute, cei aflaţi afară umplură complet sala. Nu rămase nimeni în picioare, nu rămase nici un scaun gol; numărul locurilor şi numărul participanţilor la şedinţă era calculat cu precizie.
Pe scena goală, urcă un tânăr îmbrăcat într-un costum negru, bine croit, tuns scurt şi cu părul lins, dat pe spate. Se apropie de microfon şi îşi roti privirea peste capetele celor din sală.
– Am să fac un anunţ, spuse, omiţând să se prezinte. Pe data de 9 amsec, Institutul pentru Cercetarea Calităţii Vieţii organizează aici, la sediul său, o dezbatere pe tema modului în care poate fi introdusă munca în literatura contemporană a planetei Lila. Invitaţi la discuţii sunt scriitorii Ioachim Alssa, Cristian Lund, Constanţa Ravin şi Aina Torel. Ce au în comun cu tema muncii în literatură aceşti creatori de frumos? Toţi au creaţii literare ce reflectă tema şi istorii personale foarte asemănătoare. Se vor discuta aspecte legate de modul în care biografia familiei şi experienţele anterioare în câmpul muncii pot influenţa scrisul, consecinţele muncii fizice asupra vieţii şi personalităţii scriitorului, precum şi coexistenţa meseriei de scriitor alături de activităţi de altă natură. Evenimentul e parte integrantă din programul experimental „Imaginea muncii”, finanţat de guvernul celor 120 de pământeni, fie-le numele în veci slăvit! Se analizează conceptul de muncă şi percepţia acestuia ca activitate toxică asupra actului creaţiei. Se ia ca punct de pornire tangenţa muncii asupra cercului inefabil al inspiraţiei şi scrisului. Proiectul cuprinde şi o expoziţie cu oameni vii, care au ceva de spus în sensul arătat mai sus, seminarii la centrul de artă şi proiecţii de filme uşoare, deloc dăunătoare sănătăţii. Cultura cotidianului, scufundarea în real, mitul precreştin al muncii şi feminismul unei posibile clase muncitoare sunt alte teme ale dezbaterii principale, care vor fi luate în discuţie. Pentru a nu ne întinde prea mult la discuţii, îi rog pe cei ce vor dori să ia cuvântul, să se exprime cât mai concis, să nu se întindă pe zeci de fraze.
Coborî de pe scenă şi se aşeză la locul său, în sală, în timp ce un altul, un bărbat înalt, sfrijit, chel şi cu capul mare, se îndrepta spre microfon,
– Sunt Ioachim Alssa. Nu am de făcut decât o singură remarcă. De la asta, pot începe discuţiile. Pe vremuri, cei mai puţin dotaţi fizic, sărutau mâinile celor ce muncesc. Era un semn de respect adus muncii. Acum, când munca a căzut în desuetudine, e invers. Cei ce muncesc au ajuns să-şi sărute singuri mâinile. Mulţi şi le muşcă.
Când cel de la microfon dădu să coboare de pe scenă şi să treacă la loc, nervoasă, Anita Jup sări de pe scaun.
– Atât?! Numai atât? Ăsta e discurs?
– Am înţeles că asta e o şedinţă scurtă, de luare la cunoştinţă. Discursul îl am acasă.
– Nu se poate să nu fi reţinut, în mare, ceea ce vrei să transmiţi publicului.
– Am să încerc, spuse şi se reîntoarse la microfon. Ideea e că, de foarte mult timp, nu mai suntem un popor vegetal; suntem un popor virtual. Locuitorul planetei noastre, legat de sfori informaţionale, nu mai iese din casă nici să-şi cumpere mâncare. De la ţărănizarea oraşelor, practicată timp de mii de ani, prin aducerea ţăranilor în urbe şi calificarea la locul de muncă, am dat în partea cealaltă: informatizarea şi desfiinţarea satelor. Oraşele s-au întins pe toată planeta, s-au unit şi am ajuns la oraşul-planetă Lila. Ţăranii nu mai au unde să se întoarcă. Ţăranul se plimbă cu telefonul mobil la ureche, cuplat la tot felul de implanturi electronice craniene, şi face agricultură prin parcuri până adoarme. Nu mai are cine să are, cine să semene, cine să culeagă roadele solului, cine să mai valorifice o virtuală recoltă, în condiţiile în care nu mai e nici o bucată de pământ agricol? Un drum pe săptămână la poşta internaţională le rezolvă problema. Ţăranul trăieşte de la pachet şi nu numai el trăieşte aşa; cu toţii trăim din exportul forţei de muncă a rudelor. Din cauza asta au plecat fetele pe Pământ şi, mai departe, pe alte planete, slujnice la babe, ca să nu mai dea ţăranul cu sapa şi să se întindă oraşul ca ciuma. Băieţii noştri construiesc civilizaţii străine, să stea lilanii degeaba, conform unei lăudate Legi a inactivităţii. Şi să stea şi ţăranul, să aştepte noaptea într-o zi eternă. În loc să se civilizeze, ţăranul asimilat s-a prostit şi mai rău, e analfabet, merge la primul scriitor să-i conceapă o scrisoare electronică, să poată trăi pe banii celor plecaţi fără întoarcere. Pentru cetăţeanul Lilei, tot ce e specific planetei noastre a devenit virtual; printr-o autodenigrare continuă, susţinută, demnă de o cauză mai bună. Spiritul nostru de autodistrugere e de neînţeles pentru un străin. Lila nu mai e un punct de lucru. Lila e doar punctul la care visează ţăranul. Nu mai e un punct de sprijin de unde să răstorni Universul, ci punctul de unde se ridică ajutorul social. Trăim pe o planetă care, prin ineficienţa instituţiilor, ne împinge în virtual şi ne hrăneşte cu surogate, amelioratori de gust şi vitamine sintetice. Evoluţia ontogenetică nu ne mai face piele şi os, oameni ai muncii, ci ne face piele şi grăsime, rotunzi emoţional, umflaţi cu hormoni de creştere, ascunşi în case de frica virusurilor sau în faţa calculatoarelor, luptându-ne cu viruşii informaţionali. Viaţa a devenit vorbă goală, compusă din păreri mici, ineficiente şi agramate, într-o păsărească de neînţeles, pe site-uri sau weblog-uri, în spiritul nostru tradiţional al datului cu părerea. Şomajul va creşte până când nimeni nu va mai avea chef de muncă.
– Interesante observaţii, sări Anita Jup.
– Adevărul nu iese totdeauna la lumină; iese la drumul mare.
– Sunt de acord cu această idee. Vom apăra adevărul cu arma în mână.
– Adevărul e că secolul următor va fi literar, dar nici noi nu o vom duce prea bine, spuse Ioachim
– Sunt de acord cu tine. Când nu va mai fi nimeni, vom fi toţi. Asta trebuie să fie esenţa politicii noastre!
-Viaţa noastră e o carte deschisă tot timpul. Mă tem că nimeni nu mai vede vreun rost în a deschide o carte. Nu cred că mai e cineva interesat de politica noastră.
– Să le fie de bine, spuse Anita. Dacă filozofia vieţii lor constă în faptul că lucrurile pe care trebuie să le înveţe sunt totdeauna mai puţine decât cele pe care nu trebuie să le înveţe niciodată, e decizia lor. Noi trebuie să introducem un regim universitar; chiar şi cu arma în mână.
– Mă tem că am ajuns într-un punct critic. Nu numai că oamenilor le e lene să mai gândească; le e lene să mai şi mănânce.
– Nu-i nimic. Găsim noi cine să mănânce în locul lor.
– Vor mânca prin reprezentanţi, spuse Ioachim Alssa. Va trebui să-i reprezentăm cât mai bine.
După ce plecă vorbitorul, urcă la microfon un tânăr grăsuţ, scund, spilcuit, îmbrăcat în costum negru, cravată roşie, pantofi cu vârfuri ascuţite şi freză impregnată cu multă briantină.
– Sunt Cristian Lund, spuse. Am ascultat cu multă atenţie ce a spus colegul meu Ioachim Alssa. Nu sunt întru totul de acord cu el în ceea ce îi priveşte pe ţărani. Agricultura e din ce în ce mai informatizată. E necesară informatizarea şi angajarea a cât mai mulţi informaticieni în agricultură. Ce fac ţăranii, e treaba lor. Am pregătit un material pentru cel de-al patrulea simpozion pe această temă…
Pe scenă urcă o tânără rasă în cap, cu fustă foarte scurtă şi tocuri foarte înalte, ţinând cu ambele mâini o mică pernă mov pe care se găsea o foarfecă.
– Ce mai e şi asta?! întrebă vorbitorul.
– O foarfecă.
– Pentru ce?!
– Într-un cadru festiv, vi se înmânează această foarfecă, pentru a avea cu ce să tăiaţi panglica inaugurală, spuse fata.
– La ce?
– La deschiderea simpozionului despre informatizarea agriculturii, amintit de dumneavoastră mai înainte. Va exista o panglică inaugurală pe care va trebui s-o tăiaţi.
– Panglicarilor! sări din public o femeie în vârstă. Nu am venit aici să ascult discursurile voastre sforăitoare. Pe site-ul I.C.C.V.-ului scria că va avea loc un „târg de job-uri pentru informaticieni”, iar voi ne oferiţi discuţii şi simpozioane.
Tânărul spilcuit rămase cu gura căscată, cu o mână suspendată în aer şi cu foarfeca în mână.
– Târgul e mâine, spuse. Acum avem o scurtă şedinţă pregătitoare, în vederea unor dezbateri privind introducerea muncii în literatură. Va avea loc şi un simpozion inaugural pe tema informatizării agriculturii, cu tombolă, discuţii, luări de cuvânt şi mese festive, să vedem cu cine avem de-a face.
– Aveţi de-a face cu mine.
– Nu prea cred. Sunteţi prea în vârstă pentru agricultură?
– Ce agricultură?! întrebă femeia. Eu am lucrat treizeci de ani ca operator pe computer, la un centru de calcul electronic zonal. Acesta s-a desfiinţat şi am rămas în aer. Pentru asta am venit aici, la târgul de job-uri, să-mi daţi un serviciu.
– La 30-40 de ani, puteaţi să ieşiţi la pensie.
– Ce pensie? Nu se mai iese la pensie. S-a terminat.
– Aveţi studii superioare? întrebă Cristian Lund.
– Nu.
– Aţi rezistat să lucraţi atâţia ani fără să aveţi studii superioare?
– La ce mi-ar fi trebuit?! se miră femeia.
– La obţinerea unei pensii mai mari.
– E imposibil să nu ştii că nu se ţine cont de acest criteriu calitativ. E pierdere de timp. Cei care au trecut printr-o facultate de informatică sau automatizări nu ştiu nimic. Ce rost avea să umplu de bani tot felul de profesori?
– Avea, spuse Lund. S-a constatat că tinerii, cu minţi odihnite, lipsiţi total de imaginaţie, care n-au citit prea mult şi au câteva noţiuni de informatică sunt cei mai buni.
– Buni la ce?
– La agricultură.
– Ia mai scuteşte-mă cu agricultura ta! Diferenţa dintre noi, locuitorii planetei Lila şi pământeni e că noi ne facem ţărani între noi şi nimeni nu are dreptate, în timp ce pământenii se fac ţărani între ei şi au cu toţii dreptate.
– Mai bine ne-ai scuti tu cu târgul tău de job-uri, interveni Anita Jup. Cine a mai adus-o şi pe asta?!
– E membră cu drepturi depline a institutului nostru, spuse un militar.
– Ai face bine să iei loc şi să taci, se adresă scriitoarea femeii în vârstă. Nu vorbesc decât cei înscrişi pe listă.
– Te dai mare şefă?
– Sunt o mare şefă, spuse Anita.
– Uiţi că funcţiile sunt trecătoare. Din ţărână venim şi în ţărână ne întoarcem.
– Poate fi adevărat, dar, din cauza turismului exasperant, pământul e din ce în ce mai plin de gunoaie.
– Şi ne-am găsit noi să apărăm planeta de mizerie, spuse bătrâna.
– Institutul nostru apără planeta Lila mai mult de mizeria morală. Vrem să înfăptuim mai mult o revoluţie lăuntrică, dincolo de orice aparenţe. Cei care nu privesc lucrurile la fel ca noi nu le văd la fel. Fiecare vede lucrurile cum vrea el sau după cum e manipulat. Există o anumita formă de bun simţ în acest oraş-planetă, dar este invocată electoral după cum o vede fiecare sau după cum îl poartă interesul. Această formă de bun simţ, după cum bate vântul, poate fi considerată mitocănie în lumile civilizate. Niciodată nu va putea înţelege un străin obedienţa cu care stă chelnerul de la noi în spatele lui, gata, în orice clipă, să-i toarne în pahar; i se pare de-a dreptul înfricoşător. Cam aşa e şi în înfruntările dintre cetăţenii Lilei, electorale sau nu. Nu sunt niciodată ce par a fi. Sunt exploatate gesturile mici şi cuvintele nesemnificative şi se ocoleşte esenţialul. De cele mai multe ori, esenţialul nici nu se prinde, neavând, astfel, ce ocoli. Dacă eu îmi plimb imuacul domestic şi se apropie de mine o haită de imuaci sălbatici, trebuie să iau măsuri de apărare. Asta, la prima vedere. În realitate, imuacii vor să se joace, să se plimbe şi să voteze cu noi. Dacă devin prea insistenţi şi mai mârâie vreunul, îl împing uşor cu piciorul pe cel mai apropiat. Ceilalţi pleacă singuri, urmându-l pe primul. Filmată, această scenă ar putea reprezenta faptul că am agresat un animal. Dacă aş fi o persoană publică, vânată de presă, şi aş avea duşmani pe măsură, ar veni vreo asociaţie de protecţie a animalelor şi ar umfla subiectul până la apocaliptic. În realitate, totul nu e decât un fals moral, un delict de interpretare. Toată viaţa noastră e plină de delicte de interpretare. O interpretează fiecare cum vrea sau cum îl duce capul. Totul e ca micile noastre conflicte să nu fie supradimensionate de presă. E cunoscută metoda unor ziarişti de a-şi fabrica subiecte, înjurându-te şi deschizând, apoi, reportofonul, pentru a nu te înregistra decât pe tine, sau de a folosi mici provocatori plătiţi. E cunoscută şi metoda de a improviza şi de a pune la păstrare, pentru alegerile viitoare; se găsesc cumpărători. E ca şi cum ai fi atacat, te-ai apăra, iar pe film sau în ochii martorilor nu ar apărea decât atacatori plini de sânge. Nu e adevărat că un copil nu trebuie lovit. Arma din mâna unui copil, ca arma din mâna unui adult, tot armă rămâne. Dacă ai murit, nu mai contează dacă violenţa e juvenilă sau nu. Copil fiind, loviturile pe care le primeşti în viaţă, inclusiv peste faţă, le încasezi de la străini, nu de la părinţi. Ei te educă. Mult mai mult decât bătăile luate de la forţele de luptă împotriva celor ce muncesc; pe acelea, le înţelegi altfel. Nu ca pe nişte lovituri ale vieţii, ci ale morţii.
– Dumneata eşti android. Nu ai părinţi.
– Nu vorbesc despre mine, ci despre noi, locuitori ai Lilei, în general, cei despre care presa nu exploatează cauzele, ci efectele. Sunt mai spectaculoase; aduc public sau voturi. Nimeni nu mai e interesat de adevăr. Adevărul crud păleşte în faţa minciunii emoţionante. Pentru frumuseţea ficţiunii sau a salariului, ziaristul sacrifică adevărul. Presa, în ansamblu, la fel. La astfel de lucruri mă gândeam atunci când vizionam o peliculă transmisă obsedant, unde un reprezentant al institutului nostru, aflat în campanie electorală, a îndepărtat cu dosul palmei un copil lăsat singur, băgat şi el unde nu-i fierbea oala. Nimeni nu s-a întrebat ce căuta un copil acolo, la un miting electoral, printre militarii I.C.C.V-ului sau forţele de luptă împotriva celor ce muncesc. Nimeni nu poate şti dacă a fost o înscenare sau o provocare, în perspectiva unor alegeri viitoare; se exploatează doar latura lacrimogenă, aceea cu copilul amărât, bun la învăţătură, crescut de o mamă muncitoare şi de o mătuşă nemăritată. Chiar dacă pelicula ar fi reală, modul obsedant de a o repeta, de sute de ori, ore de-a rândul, denotă disperarea celor care vor să înlăture pe cineva de la putere. Dacă răutatea, chiar şi ruptă din contextul unor raţiuni mai înalte, de stat, o mai înţeleg, fiind comportamentală, dată de lacune în educaţie, prostia nu o mai înţeleg, fiind genetică; cu ea te naşti şi cu ea mori, iar prostia prostiei e că adversarii unuia, după ce se fac proşti unii pe alţii, se sărută în faţa camerelor de luat vederi, în orice piaţă, în direct şi la o oră de maximă audienţă. Noi, locuitorii planetei Lila, nu avem cum să nu fim răi. Avem serioase lacune în educaţie, iar foarte mulţi nici măcar nu-şi înfrânează apucăturile de educaţie socialistă. Vor trece mai multe generaţii, golurile de educaţie comunistă se vor estompa, dar nimeni nu e îngrijorat de lacunele de educaţie. Ştim cu toţii, chiar reală, violenţa de limbaj şi violenţa însăşi sunt apanajul unui mod de a gândi. Supusă la prea mult stres, pe fondul general al lipsei de civilizaţie, fiinţa umană stă să izbucnească. La fel, şi conducătorul acesteia. E o revoluţie lăuntrică ce nu se mai termină, exacerbată cu ocazia oricăror noi alegeri. Nimeni nu vrea să privescă lucrurile din această perspectivă. Nici măcar psihologii, deveniţi psihoideologi. Toată lumea vrea distracţie şi nu găseşte o metodă mai bună de a se distra ca autoflagelarea. Limita râsului de sine, între autoironie, maliţiozitate şi masochism, e foarte incertă. Un popor stresat e violent. Nimeni nu mai ştie ce e violenţa şi o confundă cu orice fapt mărunt şi orice înjurătură banală. Pentru spectacol sau interes meschin, e blamată orice formă de autoapărare. Până la infinitezimalitatea gestului. E ca şi cum ar veni o asociaţie de protecţia animalelor şi te-ar amenda că ai ucis un microb. E şi microbul un animal. Nu este important că se multiplică şi te ucide el pe tine. Că nu e prea civilizat poporul planetei noastre, e clar. Rămâne să vedem cât este de inteligent şi ce înţelege din politica presei de a face din bacterie animal de companie. Deşi inteligenţa este un lucru de neînţeles, numai ea ne mai poate duce dincolo de aparenţe. Aparenţele înşală. Tocmai din această cauză, s-a renunţat la „proba cu martori”. Electoral, dacă iei ca martori la aparenţele tale mai multe milioane de telespectatori, îi duci foarte uşor de nas, exact cu 50 de ani înapoi. Trucul merge foarte bine. Dacă o luăm înapoi, nu avem cum să ajungem din urmă planetele dezvoltate. Dacă ne întoarcem în timp, nici prezentul nu e real. Viitorul nu se construieşte cu orice fel de trecut. Dacă nu învăţăm să privim dincolo de orice fel de aparenţe, nu ne vom civiliza niciodată. Vom trăi virtual, din imagini retransmise obsedant.
– Calci protocolul şi nu laşi şi pe altul să o facă.
– S-o fi defectat, râse Ian.
– Nu m-am defectat deloc, se enervă Anita.
– Cum poţi demonstra asta? întrebă femeia în vârstă.
– Foarte simplu; te dau afară.
– Nu e frumos să vorbeşti aşa cu un om mai în vârstă. Şi noi avem dreptul să fim respectaţi. Şi noi vrem respect.
– Eu, unul, m-am cam săturat de anumite forme de respect, interveni Cristian Lund. Un post de televiziune promovează obsedant sloganul „Noi vrem respect”. Un actor cunoscut, iniţial, s-a remarcat prin onestitate, recomandându-le tuturor să se şteargă pe la gură de demagogie cu sulul lui de hârtie igienică. Acum spune altfel de cuvinte. A pus hârtia igienică deoparte şi s-a apucat să scrie o scrisoare către preşedinte. Îi spune că duce, în tăcere, planeta Lila în spate, împreună cu cine ştie cine. Unde o duce? Şi plecând de unde? De la televiziunea cui? E un strigăt de implorare, foarte apropiat de cel al cerşetorului de la colţul străzii. Actorul acesta şi alţi oameni ca el nu ştiu că respectul nu se cerşeşte, ci se impune?! Că se impune printr-o atitudine exemplară faţă de lume şi viaţă? Că ce impune prin cinste, verticalitate şi spirit civic exemplar? Se pare că nu. Bun, noi vrem respect, dar din partea cui? Din partea unor guverne care îţi iau cu două mâini şi se laudă când îţi dau cu una. Din partea unuia sau altuia dintre preşedinţii planetei, care nu reuşesc să ne convingă decât de faptul că nu s-a născut omul providenţial care să ne conducă, de suntem nevoiţi să alegem dintre două rele pe cel mai puţin rău, neexistând doi oameni la fel de nuli. Din partea unui parlament care e unit doar atunci când îşi votează creşterea veniturilor. Din partea unei justiţii care îşi depăşeşte competenţele şi intră în grevă când nu e lăsată să-şi facă de cap. Din partea unei poliţii care, dacă eşti agresat, te amendează tot pe tine că nu ai vrut să stai, să mănânci bătaie. Din partea unei prese jalnice, aservită unei foarte largi şi divers colorate sfere de influenţă. Din partea unei societăţi civile pe acţiuni. Cu cât ne depărtăm mai mult de trecut, respectul se câştigă tot mai greu. Cei care au fost pe baricade, după zeci de ani de dictatură, nu aveau de unde să ştie că respectul e o formă de putere. Au crezut că respectul vine din simpla lor prezenţă şi au lăsat puterea politică acelora care ştiau s-o folosească în beneficiul propriu şi nu aveau nici o intenţie să fie respectaţi. Cei care au intrat în clasa politică, au închis uşa şi s-au baricadat acolo. Doar neînţelegerea au făcut-o pe înţelesul tuturor. Şi, pentru ce? La ce ne-ar mai fi de folos respectul? E prea târziu şi pentru deschiderea dosarelor penale ascunse în arhive. Respectul e pentru cei plătiţi să-l cerşească la televizor, în direct, obsedant, la ore de maximă audienţă. Oamenii încep prin a fi ceea ce mănâncă şi sfârşesc prin a mânca ceea ce sunt. Conducerile succesive ştiu ce fac. Ştiu că un om preocupat e un om fericit şi ne fac de lucru, să nu ne plictisim şi să ne amintim de adevăratul respect ce ni se cuvine. Putem intra în greva foamei sau, mai rău, să trecem la violente manifestaţii de stradă. Cu greva foamei, e simplu; se poate muşamaliza printr-o presă aservită. Mai greu e dacă se pune de o revoluţie sau de vreo cenzură prin vot, dar nici aici nu e vreo problemă. La noi, unde nu se ştie din ce parte vine respectul şi pe cine vizează, o revoluţie e o bataie cu hime dintr-un film mai mult sau mai puţin reuşit. Nu e adevărat că aceia care cerşesc respectul sunt oameni fără valoare; sunt oameni de doi bani. E plină literatura de ei. Ce fel de respect aşteptăm? Concurenţa loială dintre noi nu începe de la o minimă egalitate de şanse, ci de la o prost înţeleasă egalitate de şanse. Devin celebri doar cei care nu fac nimic în sensul ăsta. Aşa e structurată societatea, nu poate fi schimbată din interior, iar Parlamentul nu are nici un interes să ne restructureze, să merităm şi noi respectul universal; nu ne priveşte ca pe o societate, ci ca pe o piaţă de desfacere. Dacă mai cerşim mult respectul şi nu căutăm să-l impunem prin civilizare mai mult sau mai puţin forţată, ni se va lua şi libertatea de a fi sclavi. Guvernul ne cumpără cu mult prea puţin, apoi ne măreşte veniturile. Prin monopolizarea presei, ne ia şi posibilitatea de comunicare. Cu ce rămânem? Cu discuţia sterilă, iluzie a libertăţii de exprimare. Şi cu o societate structurată minimalist: cei dinainte de a avea păr pe cap şi cei de după. Condiţia luptei pentru existenţă nu este, cum spun unii, numai să existăm, să cerem, să implorăm, să aşteptăm, să cerşim şi să furăm. Neavând nici un viitor, o rupem prea uşor cu trecutul, cu tradiţiile, libertatea şi mândria acestuia. Moartea nu trebuie să ne facă surâzători doar la gândul că suntem în viaţă. Şi trăim degeaba. Cel ce trăieşte numai cu gândul că va muri, e deja mort; cel ce nu se gândeşte la moarte, la fel. Între mizerie şi minciună, am ales minciuna. Nu ştim că o jumătate de adevăr este o minciună, iar o jumătate de minciună nu este neapărat un adevăr. Sigur că nu suntem lăsaţi să ştim; trăim într-o societate care nu permite decât proştilor să fie sinceri. Şi, mai nou, deştepţilor să fie ipocriţi. Ne autoiluzionăm că nu avem nimic de pierdut. Ăsta e un comportament de prost gust. Când nu ai nimic de pierdut, ai de pierdut orice. Bogăţia nu te face om. Fericirea nu e să ai, ci să speri. Într-o societate ca asta, oamenii au doar iluzia bogăţiei. Le arătăm unora sulul cu hârtie igienică, cum face actorul din videoclipul amintit, şi, pe ascuns, ne ştergem pe la gură cu batista dantelată. Dacă valorează ceva, viaţa e tot timpul prea scurtă pentru a-ţi recâştiga onoarea vândută unor samsari ai audio-vizualului. Când nu poţi să-ţi mai explici ce e cu tine, nimeni nu-ţi mai dă o a doua viaţă. Am eradicat prostia, uitând de adepţii prostiei ca ultimă formă de credinţă. Prin acest “Noi vrem respect!”, actorul pare a ne spune, în subsidiar, că va deveni serios atunci când şi noi, cu toţii, vom deveni serioşi.
– Are dreptate acest tânăr tembel, spuse bătrâna. M-am săturat de respectul vostru.
– Foarte bine, spuse scriitoarea de ficţiuni ştiinţifice. Lasă-ne singuri!
– Vă las. În fond, ce am eu în comun cu tine?
– Diferenţa de vârstă.
– Asta e discriminare! Am să protestez.
– Dacă protestezi, ştii ce poţi păţi. Soarta îi ajută pe aceia care au nevoie de orice, dar nu de ajutor.
Bătrâna tăcu din gură şi fu condusă în afara clădirii de un militar.
– A rămas un loc liber, spuse Cristian Lund.
– Nici un loc nu rămâne liber prea mult timp.
– Nici chiar locul tău.
– Locul meu nu mi-l ia nimeni, pentru simplul motiv că, o dată părăsit, rămâne, pur şi simplu, gol pe vecie, spuse Anita.
– Aşa crede fiecare.
– Ţi-ai terminat discursul?
– Da.
Grăsuţul se depărtă de microfon, coborî de pe scenă şi îşi reluă locul în sală, în timp ce o brunetă între două vârste, îmbrăcată într-un taior alb, căţărată pe o pereche de pantofi negri, cu tocuri foarte înalte, îi luă locul.
– Sunt Constanţa Ravin şi voi face o prezentare la viitoarele dezbateri privind introducerea muncii în literatură. Pe moment, vreau să vă vorbesc despre dictatură. La noi, dictatura e genetică. Unii politicieni s-au gândit că sportul e cea mai bună politică. Unii patroni s-au gândit că religia e cea mai bună politică. Şi unii, şi altii, au perfectă dreptate. Religia este partea de spectacol a credinţei, iar sportul partea de spectacol a politicii. Politicienii şi-au construit stadioane, iar afaceriştii şi-au construit biserici. Din cauza asta, nu vom mai suprapune niciodată alegerile peste vreun campionat mondial sau peste vreo sărbătoare religioasă.
– Ce au astea în comun cu dictatura?! sări Anita Jup.
– Au, cum să nu aibă? Unor politicieni nu le mai ajunge politica. Unor patroni nu le mai ajung afacerile. Vor mai mult. Politicienii vor sport, patronii vor credinţă. Între două chemări în justiţie, politicianul observă că sportul e lipsit de proiect, că se bazează pe conjuncturi, mai mult sau mai puţin abil exploatate, fără viziune de viitor. Exact ca în politică, cluburile mari îşi completează efectivele mai mult de la cluburile mici şi mai puţin din propriile pepiniere. Se seamănă prea puţin ca să se culeagă mare lucru. Nici o diferenţă faţă de partidele mari şi mici. La un moment dat, nici nu mai ştii dacă politicianul nu se gândeşte la economie când spune că sportul de pe planeta Lila funcţionează de multă vreme doar pe planeta Lila… Suntem mari şi tari în parcul Gortta sau la Yerixol, dar ne prăbuşim imediat ce părăsim astrul acesta. Lipsesc experienţa, strategia, adecvarea la aerul tare al competiţiei din galaxie, lipseşte implicarea, lipsesc loturile cu suficienţi jucători buni, care să facă faţă la trei accidentări. Arbitrii au devenit jucători profesionişti. Ei nu mai judecă, nu mai mediază conflicte. Iau partea uneia din părţi. Pe bani. Ceea ce se şoptea pe la colţuri a ajuns subiect de anchetă penală. Nici unui patron de echipă nu-i mai ajunge sportul. La noi, încă se mai suferă de policalificare. Pentru că marile victorii politice se obţin cu capul, te poţi trezi cu vreun cap în gură de la vreun astfel de patron. Politica obţinerii unui om de tip nou e o speculaţie. Cetăţeanul planetei e tot timpul nemulţumit de condiţia sa şi acţionează în consecinţă, alimentându-şi paranoia. Deoarece s-a născut pe o planetă turistică, firea lui e schimbătoare. Oricât i-ai da, e tot nemulţumit; vrea altceva. E pacientul care refuză să se facă bine, numai de dragul de a înjura medicul. După ce îşi începe cariera furând de la săraci, politicianul nu îi mai lasă pe săraci nici să fure; îi trimite pe terenul de sport. Tendinţa politicianului de a deveni dictator nu e social-politică, ci genetică. Pe modelul politicianului, patroni de echipe sportive vor câte ceva, cu toţii, tot timpul, mai mult şi mai nejustificat. Se exercită o dictatură de neînţeles, nu doar de sus în jos, ci în toate direcţiile. Nu avem vocaţia strictei specializări, după exemplul pantofarului care s-a specializat pe conceperea şi producerea exclusivă de încălţăminte pentru turişti. Pantofii acestuia sunt caraghioşi, meniţi să fie purtaţi o singură dată, la o recepţie, dar trebuie să existe cineva care să-şi dedice viaţa şi unui astfel de produs. Nu se trece aşa uşor la sport sau religie. Da, dar, în timp ce pantofarul a ajuns la peformanţa de a face cel mai bun şi profitabil lucru prost, locuitorul Lilei are tendinţa de a face cel mai prost lucru bun. Să faci prost multe lucruri bune, copiate după prototip, e o necesitate socială, la noi, care nu ne-am trezit încă din coşmarul unei recesiuni economice. Maniera de abordare e un adevărat dezastru. Nu numai că nu conştientizăm faptul că suntem într-o uniune intergalactică experimentală, dar o mai luăm şi înapoi, cu un guvern care taie de peste tot, să aibă cu ce închide gura celui care ţipă mai tare. Ne spunem unii altora, în spirit pesimist, că toate trec, dar, ce păcat, trec pe lângă noi, trecătorii. Societatea nu permite decât proştilor să fie sinceri. Societatea nu permite decât hoţilor să fie cinstiţi. Mă întreb, ce planetă poate fi aia în care legile sunt interşanjabile?
– E cam incoerent discursul dumitale şi nu duci până la capăt raţionamentul cu sportul şi religia. Parcă ştiam că religia a fost interzisă.
– A fost interzisă, dar sunt semne de revigorare, spuse Constanţa Ravin. Nu le trebuie prea multă imaginaţie să conceapă o entitate superioară; unei entităţi de felul ăsta i-ar trebui multă imaginaţie să îi conceapă pe ei. Suntem o rasă foarte perfectibilă.
– Vrei să prezinţi asta la dezbaterile viitoare?
– Dacă nu vă place, pot scrie despre munca devenită religie. Cea mai mare plăcere e să munceşti în timp ce alţii se gândesc la acest lucru. E ca şi cum le-ai fura ceva.
– Mai scuteşte-mă cu religia! se răsti Anita Jup. Trudind acum, unii, nu numai că lasă plăcerea pentru mai târziu, ci o lasă pentru proşti. Religia e o activitate de prost gust. Când zeii au fost mai mulţi, oamenii au fost mai puţini; când zeii au devenit tot mai puţini, oamenii au început să se înmulţească nejustificat.
– Meditaţia promovată de noi nu are nimic de-a face cu lenea. În procesul meditaţiei, se consumă energie şi, apoi, trebuie să meditezi la ceva sau, pe baza acelui ceva, să meditezi la altceva, profund original. Nu poţi medita la nimic; trebuie să acumulezi teme de meditaţie. Din cărţi sau din viaţa de zi cu zi. Cine se îndoieşte de existenţa unei entităţi superioare, se îndoieşte de propria lui existenţă. Trebuie să medităm la faptul că nu venim din neant, ci ne-a creat cineva.
– Meditaţia nu are nimic de-a face cu lenea, dar religia are. Cei ce practică o anumită religie repetă la infinit aceeaşi carte, până li se toceşte mintea şi le slăbesc simţurile. La un creier golit de gânduri şi la un corp aproape inert, lenea e la ea acasă. De-asta îţi spun s-o dai încolo de religie. Ca android, mi-e clar faptul că oricine ne-ar fi putut crea, chiar şi cel mai şters om de ştiinţă.
– Atunci, ceva despre munca în scris sau munca în sport, spuse femeia de la microfon.
– E preferabil să ocoleşti tema muncii în sport. E un paradox aici; maratonistul e cel mai mare leneş; el aleargă 42 de kilolometri o dată, apoi nu mai face altceva decât să se antreneze. Poţi privi arta mânuirii cuvântului ca muncă. Dacă vor strungari, le dai strungari, să strunjească şi să pilească ei metafora. Putem lua activitatea noastră literară ca muncă; o putem lua de la capăt, scânteie cu scânteie, până la capătul aleii numită creaţie sau inspiraţie. Putem să ne ştergem picătura de talent de pe frunte, apoi să mergem mai departe. Şi, fără politicieni. Politicianul ştie ce spune, dar nu spune ce ştie.
– De ce?! Ştiam că secretul succesului institutului nostru e să avem mai mulţi duşmani decât ne-am făcut.
– E adevărat, dar un alt secret al succesului institutului nostru e să avem doar atâţia duşmani câţi putem duce în spate, spuse magazionera.
– Sunt nevoită să vă dau dreptate.
– Nu văd ce altceva mi-ai putea da, spuse magazionera. Ocoleşte şi tema dictaturii! Nu vreau să se ştie că aceia care se apără de mine sunt împotriva mea. Nu vreau să se ştie că, pentru a menţine pacea, vreau să întreţin focul războiului.
– Am înţeles, spuse Constanţa. Îmi permiteţi să vă citez?
– Sigur că-ţi permit.
– „Războiul este apărarea integrităţii unei planete, nu o confirmare”. Vă amintiţi?
– Sigur că îmi amintesc; am o memorie mecanică, spuse Anita. Sau: „Dacă reuşim să-i aducem pe aceşti militari în starea de a se sinucide, putem preveni izbucnirea războiului”. Uiţi că sunt android?
– Scuzaţi! A fost o scăpare de moment.
– Promovând inconstanţa în mod constant, respectăm legea.
– Care lege? întrebă Constanţa Ravin.
– Legea relativităţii. Avem nevoie de relativitate, altfel ne lenevim. M-am săturat de cei ce flutură şi pe aici o lege a inactivităţi. Vom apăra dreptul la muncă, dacă e nevoie, chiar şi cu arma în mână. De-asta vreau să introducem munca în literatură, să poată intra în conştiinţa oamenilor. Indiferent a cui e teoria relativităţii, relativitatea e a noastră, a tuturor.
– Da, dar oamenii vor să lenevească.
– Savanţii institutului nostru şi-au pus inteligenţa la bătaie şi au descoperit un nou concept: coeficientul de inteligenţă negativ, spuse scriitoarea de ficţiuni ştiinţifice. Necazul e că nu pot preciza unde e tendinţa de a lenevi mai pregnantă, la tâmpiţi sau la genii?
– Cel mai bine ar fi să luptăm pentru drepturile unor categorii defavorizate de noi, spuse un militar.
– În curând, vom da în folosinţă un nou sistem de apărare, spuse un al doilea militar. Aşezat pe planeta noastră, acesta nu reprezintă o ameninţare pentru planetele vecine, ci invers.
– Cum adică, întrebă magazionera.
– Când instalezi un sistem de apărare, vecinului nu-i vine să creadă că te temi de el, ci că vrei să-l ameninţi. În consecinţă, îşi instalează şi el un sistem de apărare. Care se sperie primul şi pune în funcţiune sistemul lui de apărare, ăla declanşează conflictul.
– Nu trebuie să ştie nimeni că am instalat sau nu un sistem de apărare, spuse Anita. Noi scriem scenariile. Pe Lila, se moare mai mult în timp de pace decât în timp de război. Din cauza asta, nu am avut vreodată un război serios.
– Dacă toţi aceştia, tâmpiţi sau genii, vor dori să aleagă pacea, nu cartea? întrebă Constanţa. Ce vor alege, cartea sau banul?
– Banul, că nu costă nimic, spuse un militar.
– Cum să nu coste nimic. Banul e un cost în sine, spuse un alt militar.
– Costul reprezintă o sumă de bani cu care îţi procuri ce ai nevoie, spuse un al treilea.
– Aşa e, reveni primul militar. Ideea e că aici, pe Lila, costurile sunt foarte mici. Din cauza turismului şi a exportului de forţă de muncă, Lila este o planetă a fericirii; predispune la lene. Suntem oameni muncitori, dar trebuie să-i lăsăm pe alţii să muncească. Nu trebuie să se creadă că suntem nişte afectaţi.
– Activitatea sau lipsa oricărei activităţi mi se par lucruri neesenţiale, spuse Constanţa Ravin. Esenţială mi se pare independenţa, modul de a munci tot ce vrei şi când vrei. Munca de plăcere mi se pare esenţială, indiferent cât de grea ar fi. Independenţă înseamnă să folosim cu toţii acelaşi etalon. O activitate poate să pară chin pentru un om şi plăcere pentru altul. E bine să ne vedem lungul nasului; când vrem să câştigăm mai mult decât ne trebuie, devenim sclavii banului şi ai muncii depuse pentru mai mult.
– Tocmai, spuse magazionera. Deoarece banul nu e o problemă, cartea trebuie să fie o problemă. Secretul succesului e să-l faci pe cititor să creadă că prostiile tale sunt vorbe de duh. Acum, când nu mai avem case de cultură finanţate de tot felul de sindicate, fiecare are impresia că apartamentul lui mizer e o adevărată casă de cultură. Trebuie să-i spulberăm această iluzie. Trebuie să adunăm cât mai multă lume în jurul I.C.C.V.-ului. Nu trebuie să mai lăsăm locuitorul să lenevească, în aşteptarea apei calde. Dacă nu reuşim împreună, rămânem singuri.
– Literatura de calitate este ceea ce ar putea trece prin mintea oricui, dar nu trece, spuse Constanţa. Literatura e ca şofatul; din cauza celor care aplică regulile de circulaţie, nu eşti niciodată cel mai bun şofer.
– Am luat-o pe câmp, spuse Ioachim Alssa. Vorbim haotic. E preferabil ca lucrul de calitate să ne treacă nouă prin cap, nu oricui.
– Discuţiile sunt folositoare şi lămuritoare, spuse Cristian Lund. Când fiecare ştie câte ceva, nimeni nu ştie nimic. Ar trebui să exersăm mai mult dialogul, acest sport al minţii.
– Mult mai multe avem de învăţat din istorie, spuse un militar.
– Aceia care nu învaţă din istorie, sunt blestemaţi să înveţe din geografie, spuse un alt militar.
– Omul modern e o eroare judiciară, spuse Constanţa Ravin. Eu aş fi preferat omul trecutului, pe vremea căruia societatea era altfel, mai aşezată.
– Va trebui să preferăm ceea ce putem prefera, spuse Anita Jup. Îmi pare rău de un singur lucru, faptul că politica noastră e o poveste al cărei sfârşit nu-l vom şti niciodată, cu toată clarviziunea anticipativă de care dispunem.
– Dacă mai vorbim aşa, peste capul celui de la microfon, stricăm ordinea interioară, spuse un militar.
– Nu avem nevoie de nici o ordine interioară, spuse Anita. Avem ordinea noastră, de interior. Noi o hotărâm.
– Ce ordine mai e şi asta?! se enervă militarul, punând mâna pe armă. Ca să primim un salariu întreg, trebuie să dăm o treime din el.
– E o ordine paradoxală. Noi, scriitorii, recurgem foarte des la paradox. Paradoxul e modul nostru de a exista.
– Noi suntem forţe înarmate, care se ocupă cu ordinea. Ce legătură avem noi cu paradoxurile voastre?
– Aveţi; sunteţi o armată paradoxală, dar o simplă armată. Vă vom da înapoi cei 33 % când vom considera că sunteţi oameni. Până atunci, sunteţi militari. Parcă mai era cineva înscris la dezbaterile pe tema modului în care poate fi introdusă munca în literatura contemporană a planetei Lila.
– Da, spuse Constanţa Ravin, arătând spre public. A fost invitată la discuţii şi doamna Aina Torel.
Se ridică în picioare o femeie blondă, cu părul legat la spate, îmbrăcată cu o rochie gri şi încălţată cu pantofi cu tocuri joase, de aceeaşi culoare, în vădit contrast cu cea de la microfon, voluntară şi înalţată pe tocuri.
Timidă, urcă pe scenă, în timp ce bruneta îşi relua locul în sală, şi se aşeză în faţa microfonului.
– Mă numesc Aina Torel, iar la dezbaterile ce vor veni vreau să vorbesc despre politica divertismentului. Pornesc de la ideea că politica e divertismentul pe care îl primim în plus, desert la monotonia existenţei citadine, cu care ne-am învăţat şi de care nu scăpăm aşa uşor. Fiind un bun al întregului popor, ne pricepem cu toţii la politică. Când nu mai înţelegem nimic, ne întoarcem pe partea cealaltă şi ne căutăm o scuză, spunând, de exemplu, că singura politică ce se mai poate face pe planeta asta e sportul sau agricultura, sau cultura, sau orice altceva. Când nu ne mai ajunge parlamentul ca formă de divertisment, alegem prin vot câteva elemente, scriitori, istorici, militari, avocaţi, să coloreze parlamentul şi să ne amuze pe noi. Când termini şcoala, ţi se spune că vei regreta acele zile, când societatea are impresia că îţi dă fără să-ţi ceară. Ţi se spune că o să regreţi somnul, leneveala şi mâncarea dată de pomană, nu şi cresturul cules în friguroasa lună drem sau tristumul tăiat în dogoritoarea lună yunsp. Guvernanţii nu înţeleg că tineretul vrea divertisment de orice tip, nu mâncare sau somn. Să fie, oare, inocularea fricii de viitor o diversiune sau simplă politică de divertisment? Orice schimbare de garnitură politică vine cu o nouă formă de divertisment, dar nu şi cu mâncare. Înaintarea în vârstă e prezentată tot ca un amuzament, când stomacul o ia înaintea creierului şi începe diversiunea pentru procurarea hranei. Greu se înţelege diferenţa dintre divertisment şi diversiune! Nici măcar preşedintele nu-şi mai poate vedea meleagurile natale, acest lucru fiind considerat foarte amuzant. Ca să ajungă acolo, trebuie să se înscrie la o excursie cu caracter privat, încât te întrebi dacă mai are vreun rost să ajungă acolo sau e mai bine să rămână definitiv în locul de unde a plecat. Divertisment sau diversiune? Când nimeni nu mai înţelege nimic, ai impresia că toată lumea înţelege totul şi nu-i trebuie decât libertatea de a se exprima. În realitate, nu mai e nimic de înţeles sau totul e de neînţeles. Sau totul e de înţeles, în sensul că totul trebuie înţeles…
– Mă ia cu somn, spuse Ian.
– Nu dormiţi! spuse Anita Jup. Grija zilei de mâine trebuie să vă urmărească şi în somn.
– Un alt paradox.
– Desigur. Dacă vă frământă grija în somn, în stare de trezie trebuie să vă frământe cu atât mai mult.
– Aşa?!
se miră astronautul.
– Sigur. Terminăm în curând şi mergem la masă.
– Cred că nu e nici o masă.
– Ce vorbă e asta? întrebă magazionera. De aici, nimeni nu pleacă necinstit.
– Eu rămân om cinstit.
– Necinstit cu o butelie de alcitrar clorotic, vreau să spun.
– Adică plec cinstit cu o butelie de alcitrar? întrebă Ian.
– Şi aşa e bine.
– Nu mă interesează; nu beau alcitrar.
– E treaba ta, spuse scriitoarea.
– Voiam să spun că eu cred că nu se întâmplă nimic din ce vedem, că totul e minciună. Am ajuns să spun lucruri pe care cultura nu-mi permite să le spun; nici inteligenţa. Nu ştiu cine vorbeşte în locul meu. E ilogic.
– Totul e o minciună până se dovedeşte a fi adevărul. Ai adormit şi cine ştie ce ai visat. Toate lucrurile sunt logice atâta timp cât nu sunt demonstrate.
– Ştiam că e invers, că lucrurile nedemonstrate sunt ilogice, spuse Ian. Noi plecăm.
– Nu e politicos să plecaţi primii de la şedinţă. Sunteţi invitaţi. Dacă nu vreţi să rămâneţi la masă, e bine să plecaţi mai la urmă.
– Totul e să plecăm mai la urmă, dar trebuie să facem asta din timp, să nu ne-o ia alţii înainte.
– Mă bucur că ai o gândire aşa paradoxală, spuse magazionera-android. Am ştiut eu cui să-i înmânez manuscrisul romanului „Somnul din semn”.
– Credeam că mi l-ai dat pentru a ne citi viitorul, ca personaje principale ce suntem.
– Acela e efectul, nu cauza. Invitaţia mea la masă rămâne în picioare. Dacă vreţi, mergeţi; dacă nu, nu.
– În fond, ce avem de pierdut, spuse astronautul. „A trăi în prostie” e similar cu „a trăi într-o veselie”.
Anita Jup ceru să se facă linişte şi anunţă că şedinţa putea fi considerată încheiată şi că îi invită pe toţi cei prezenţi la masă.
Nu termină bine ultima frază, că mulţimea de scriitori, militari sau alţi membri ai I.C.C.V.-ului se şi repezi către cele patru uşi, apoi, în sus, pe scări, spre etajul unde se găsea sala unei mese lungi, plină cu mâncăruri şi băuturi clorotice.
Se loveau cu pumnii, se împingeau cu violenţă, îşi puneau piedică, dar continuau să se înghesuie către ieşiri. În câteva minute, nu mai rămase nimeni în sală.
– Aveţi şi friptură de eman? râse Angela, urmând-o pe Anita.
– Sigur că avem. De ce întrebi?
– Am fost la un restaurant, iar chelnăriţa ne-a spus că emanul a dispărut acum câteva secole.
– Poate pe Pământ, spuse magazionera. Aici n-a dispărut.
– Da, era un restaurant de pe Pământ.
– Emanul e bun la gust, dar eu vă recomand aripioarele de alconă. Sunt delicioase.
– Alconele nu sunt un fel de păsări, responsabile de răspândirea gripei alconice? întrebă astronauta.
– Nu. Alconele constituie baza celor mai delicioase fripturi ale marilor restaurante. Pot fi gătite în multe feluri. Cine v-a spus că ar fi responsabile de răspândirea vreunei forme de gripă?
– Conducătorul heliotaxiului.
– Un mincinos, spuse Anita. Zvonul ăsta a fost răspândit pentru a speria turiştii. Factorii responsabili cu agricultura au băgat gospodăriile oamenilor în carantină forţată, le-au luat alconele din curte, le-au dus cine ştie unde şi le-au plantat alcone-martor, ca şi cum alconele micilor fermieri n-ar fi fost la fel de bune pentru a indica prezenţa sau absenţa tulpinii de gripă incriminată. În plus, au cumpărat dezinfectanţi ieftini la preţuri umflate şi au băgat banii în buzunarele proprii. Nu a fost nici o gripă.
Când intrară pe una dintre uşile sălii de mese, văzură că toţi cei prezenţi îşi umpluseră farfuriile cu de toate, înfulecând ca nişte hămesiţi, până nu mai rămase nimic pe mese.
Câţiva ospătari începură să aducă alte tăvi cu mâncare, de la fripturi până la cele mai elaborate prăjituri, dar acestea se goleau văzând cu ochii.
– Nu se mai satură?! întrebă Ian după vreo oră. Stăm aici, pe margine, ca nişte caraghioşi.
– Cred că ne trebuie mai multă implicare, spuse magazionera.
– Adică să mă bat cu ăştia pe mâncare?! N-am nici un chef. Atâta mitocănie nu cred să existe în realitate.
– Ba există.
– M-a ajuns oboseala, spuse Angela. Hai să mergem! Nu vreau să mai stau aici nici o clipă.
Ieşi din sală, iar astronautul o însoţi, în jos, pe scări.
Până să-şi revină Anita Jup din uimire, cei doi erau deja în afara clădirii, pe platformă, unde îi aşteptau cuferele.
Când se întoarseră, văzură că sediul I.C.C.V.-ului dispăruse.
– Mă gândeam că o să se întâmple aşa, spuse femeia.
– Şi eu am intuit că ne găsim, undeva, într-un mijloc de niciunde, spuse Ian. Cuferele astea ne induc o existenţă virtuală.
– Sau paralelă.
– E posibil. Nu ştiu care dintre cufere a explodat pe astrodrom. Dacă explozia era reală, nu mai rămânea nimic din noi.
– N-am simţit nimic, spuse Angela.
– E posibil ca explozia să fi fost doar în mintea mea.
– Îmi amintesc. Cufărul meu a fost de vină. Te-ai descompus şi te-ai recompus. Nu înţeleg cum a fost posibil să te spulberi aşa. Nu ştiu ce să cred. M-am gândit că a fost vreun atentat la integritatea ta morală. Pe Pământ, astfel de atentate sunt obişnuite, dar vizează mase mari de oameni…
– Nu cred să fi fost vreun atentat, spuse Ian, Bine că suntem întregi.
– M-am gândit şi eu că nu e ceva în regulă. Nu cred că e cineva nebun să propovăduiască munca în mijlocul unei populaţii care venerează lenea.
– Dacă ne înghesuiam cu ăia acolo, crezi că ne lăsau să mâncăm ceva?
– Nu cred, spuse femeia.
– Lucrurile sunt mult mai în neregulă decât ne aşteptam.
– Ce vrei să spui?
– Vreau să spun că a apărut şi Anita Jup, spuse astronautul. Dacă mai stăm mult pe loc, ne trezim şi cu armata ei de I.C.C.V.-işti peste noi.
