Despre suflet și alte animale, Fantasy, SF
Aţi putut citi aici despre seria fantasy cu Waldemar, iele şi zmei a lui Liviu, precum şi prezentări sumare ale unor povestiri scurte din diverse antologii science-fiction şi fantasy. Este un autor cu o energie debordantă. A debutat în 1993 în revista Quasar cu povestirea Faţa nevăzută a planetei Marte şi de atunci, din ce ştiu eu, a publicat, pe lângă cele trei romane fantasy din seria de mai sus, încă şapte romane (Trip-Tic, Opţiunea, Spaime, Modificatorii, Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbaţi foarte cumsecade, Vânzoleli nocturne, Armata moliilor), trei volume de proză scurtă (Povestiri fantastice, Ghicit de seară şi Singur pe Ormuza) plus alte povestiri în volume separate, o carte non-fiction (Manipularea maselor – cazuri celebre din ultimul mileniu) şi a colaborat la numeroase antologii (Nemira ’96, Plaja nudiştilor – 1999, Don Quijote, Prostituata şi alte personaje – 2000, Timpul eroilor – 2001, România SF 2001, Alte lumi, alte legende (2002), AtelierKult: povestiri fantastice (2005), Millenium 1, Millenium 2: şase ani de ficţiuni, Dansând pe Marte şi alte povestiri fantastice, Alte ţărmuri (2009).
Am pus în albastru volumele citite de mine – cred că 9 cărţi, din care patru exclusiv ale sale, sunt suficiente pentru a avea o părere pertinentă. Şi părerea asta e foarte bună! Trei lucruri îmi plac în mod deosebit în proza lui Liviu Radu. Primul este stilul personal, plin de umor de bună calitate, în care valorifică speciile fantastice din folclorul românesc, al doilea vastele cunoştinţe şi pasiunea pentru istorie, evidente în elaborarea uneia dintre temele sale favorite, istoriile alternative. Al treilea e cel mai important: atitudinea, felul în care autorul se poziţionează, în opinia mea destul greu de găsit printre scriitori. În loc de obişnuitul narcisism, în loc să să ne uimească prin tururile sale de forţă, să facă de exemplu demonstraţii de câtă istorie sau fizică ştie, să se lase „purtat de aripile talentului”, pentru Liviu e important să ne spună o poveste, să ne transmită un mesaj. Cu intuiţia cuiva care a trecut prin experienţe esenţiale ale vieţii şi simte că, dacă exprimă trăirile respective inteligibil pentru noi, dacă împărtăşeşte vibraţia, căldura, înţelegerea sa, nu îşi împlineşte un vis personal, ci îşi face o datorie pe care o are în faţa lui însuşi şi a eternităţii, dă înapoi ceva din graţia de care a avut parte. Alege de fiecare dată conştient modalităţi simple de comunicare, un fir narativ relativ uşor de urmărit şi înţeles, pentru a atinge inevitabil teme esenţiale pentru om şi experienţa lui în lume. Un cititor român tinerel, intelectual şi „sofisticat”, care caută tehnici insolite, filozofie şi „greutate” l-ar putea găsi pueril pe pegasul Kostik din Armata moliilor, ar putea găsi didactice alegerile morale ale personajelor lui Liviu. Mie personal, înţelegerea, admiraţia şi modestia cu care autorul îşi priveşte semenii, uimirea şi recunoştinţa pe care le exprimă pentru miracolul vieţii şi al adevărului îmi încălzesc inima de fiecare dată.
Constat c-am ajuns fără să-mi dau seama la ceea ce-mi propusesem de fapt să scriu aici – despre bucuria mea că-l cunosc pe Liviu Radu în carne şi oase. Fiindcă nu ştiu dacă ultima frază din paragraful precedent mi-a fost inspirată de ce a scris… sau mai degrabă de experienţa întâlnirilor cu dumnealui. E foarte dificil să scrii despre cineva pe care-l admiri necondiţionat fără să cazi în patetisme, aşa că rog să fiu iertată şi rog pentru beneficiul îndoielii – în cazul în care ce veţi citi o să pară exagerat e vina neputinţei mele de exprimare 🙂 Am simţit nevoia să scriu despre omul Liviu Radu în timp ce-i citeam Armata moliilor, pentru că actul lecturii m-a făcut să-i retrăiesc foarte viu prezenţa. E o legătură foarte puternică între ce-ţi transmite de pe hârtie şi ce-ţi transmite când îţi vorbeşte, mi se pare rar şi uimitor. Este un om pe atât de lipsit de ostentaţie pe cât de plin de farmec. Ai senzaţia că te aşezi lângă o apă liniştită, care îţi oferă o reflexie a propriului chip mai limpede şi mult mai frumoasă decât ce ştiai tu. Erudiţie, eleganţă şi rafinament al spiritului desăvârşite camuflate de o modestie reală, profundă. De fapt nu ştiu dacă se numeşte modestie – nu lipseşte conştiinţa propriei valori, ci lipseşte ceea ce în engleză se numeşte „self-righteousness”, exprimată prin nevoia de a afişa această valoare, de a demonstra că ştii, că poţi, că ai dreptate, că eşti superior. Este limpede că pentru Liviu a fi mândru că eşti frumos, deştept, cult sau moral e ca şi cum ai fi mândru că porţi 43 la pantof, e limpede că trăieşte această credinţă, nu doar că ştie c-aşa ar fi bine. În schimb căldura cu care întâmpină pe oricine (chiar dacă oricinele-ar fi departe de imaginea de mai sus!), deschiderea, înţelegerea şi bunătatea de pe chip şi din zâmbet sunt pe de o parte un balsam şi pe de altă parte complet molipsitoare! Cum să mai fii încrâncenat? De ce să mai fii sarcastic? Dăruieşte cu suflet de copil, dacă are de făcut o critică e neapărat însoţită de părţile bune, e complet lipsit de ipocrizie când oferă admiraţie cuiva. E o prezenţă care face foarte mult bine, aduce bucurie, aduce mângâiere. Fricile ascunse prin fiecare dintre noi se cam risipesc în preajma lui Liviu; şi nu din motivul clasic, fiindcă toţi ne topim când ne admiră cineva şi ne grăbim să şi credem… ci fiindcă ne simţim automat mai buni, având şansa şi privilegiul să împărtăşim ce e de-adevăratelea prin noi. Asta reuşeşte să descopere şi să aducă la iveală un om ca Liviu – şi nu mi se pare puţin lucru!
© Capricorn k13
Republicat cu acordul autorului. Îi mulțumim.
