Selectează o Pagină

Mutaţia mentalităților provocată de Revoluția Industrială a favorizat, printre altele, şi o îmbogățire a literaturii dedicată descrierii societăților radical diferite de lumea reală. După utopie sau descrierea orașului perfect, și călătoria imaginară sau naraţiunea aventurilor în spații care reflectă precum oglinzile deformante aberațiile şi ridicolul civilizației, au apărut atunci noi genuri tematice adaptate la noile circumstanțe. Influența crescândă a progresului ştiințific și tehnic a facilitat, de pildă, o modă în creştere a science-fiction-ului ca gen capabil de a oferi o nouă plauzibilitate visului sau coșmarului societății emergente. Un alt gen de enorm succes popular a răspuns la noile cerințe de verosimilitate prin crearea unui univers speculativ, situându-şi lumile posibile nu într-un viitor al fanteziei ci în trecut, un trecut în mod miraculos supravieţuitor pentru a reprezenta canavaua peripeţiilor aventurierilor şi în subsidiar, plăcerea cititorilor. S-a urmărit astfel în acelaşi timp atractivitatea contextului istoric şi exploatarea literară a dorinței utopice. Acest gen este ceea se denumeşte în limba engleză prin termenii „lost-race fiction” sau „lost world romance” şi ceea ce am putea numi în limba noastră arheoficţiune având în vedere rădăcinile sale provenite din progresul arheologiei şi legăturile tradiționale cu science-fiction-ul[1]. Această formă literară a cunoscut o dezvoltare extraordinară în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea. Explorările maritime au eliminat posibilitatea existenţei insulelor fabuloase, locuri comune ale călătoriilor imaginare, dar încă mai subzista posibilitatea de a crede că ar mai fi putut existat în diferite locuri încă necălcate de oameni albi, nu numai populații exotice necunoscute, dar şi comunități provenite din civilizații antice supravieţuind în contemporaneitate, a căror dispariție a favorizat un fel de nostalgie culturală, ce-şi are omologul în moda paralelă a romanului istoric (arheologic). S-ar putea concepe că există, de asemenea, locuri atât de izolate încât flora și fauna preistorică s-ar fi menţinut. Asta în timp ce arheologii aventuroşi aduc la lumină ruine splendide, asemenea informaţii apărând în presă şi s-au răspândit ulterior în rândul maselor. Toate aceste evoluții, foarte mediatizate, vor facilita acceptarea plauzibilităţii existenței unor rase şi lumi pierdute şi în final şi concretizările lor literare. Aşa cum afirmă Guillaud (1993: 13), referindu-se la acest tip de ficțiune:

La majorité des ouvrages […] concerne des voyages « réels », rendus crédibles par les possibilités illimitées des sciences nouvelles et des conquêtes coloniales. La fiction est soudainement concurrencée par la réalité. Les découvertes de Troie, de Zimbabwe, de Machu Picchu, du tombeau de Toutankhamon, tout cela fait de l’époque l’âge d’or de l’archéologie et de l’exploration scientifique, avec lesquelles la fiction est en relation naturelle. [Majoritatea lucrărilor (…) se referă la călătorii „reale”, devenite credibile prin posibilitățile nelimitate ale noilor științe și cuceririlor coloniale. Ficțiunea este brusc concurată de realitate. Descoperirea Troiei, Marelui Zimbabwe, a oraşului Machu Picchu, a mormântului lui Tutankhamon, toate acestea fac din epocă, vârsta de aur a arheologiei și a explorării științifice, cu care ficțiunea are o relație naturală].

Astfel de descoperiri au conferit verosimilitate arheoficţiunilor, în concordanță cu cerințele mai mari ale realismului în literatura generală din aceeaşi perioadă. Dacă adăugăm relația strânsă cu activităţile colonialiste, fără de care era dificil să te gândeşti la descoperirea unor rase pierdute în lipsa unor explorări sistematice care reprezentau condiția prealabilă pentru ocuparea unor teritorii în deceniile de expansiune imperialistă, constatăm că acest gen a fost cultivat în principal în Franța şi în cadrul celor două mari puteri anglo-saxone: „Especially in both Britain and America, during those years between the 1870s and the 1930s, by far the most popular kind of imaginary voyage took the form of the so-called ‘lost-race’ novel” [În special în Marea Britanie și în Statele Unite în anii dintre 1870 și 1930, de departe cele mai populare tipuri de călătorii imaginare au luat forma aşa-numitului „roman despre rase pierdute”] (Clareson 1985: 118). Este suficient să amintim în acest sens fluxul neîntrerupt de romane, cum ar fi King Solomon’s Mines (1885), She (1887) de H. Rider Haggard sau The Lost World (1912) de Arthur Conan Doyle sau re-editările unor arheoficţiuni populare, precum The Land That Time Forgot (1918) de Edgar Rice Burroughs, având un titlu semnificativ, sau altele mai puţin amintite astăzi dar contemporane cu marile succese menţionate, precum The Aztec Treasure House (1890) de Thomas Janvier, sau The Bridge of Light (1929) de A. H. Verrill. În afară de astfel de explorări imaginare se impune să menţionăm arheoficțiuni mai degrabă fantastice precum The Pool Moon (1919) de A. Merritt, care îmbină aventura cu o exhibiţie vizuală a teratogicului. Între arheoficţiunile de limbă franceză, trebuie reliefate naraţiunile lui J.-H. Rosny Aîné prin care acest maestru al ficțiunii preistorice îşi imaginează supraviețuirea unei faune antediluviene și a unor diferite specii de hominizi („Nymphée” [1893], „Les Profondeurs de Kyamo” [1896], etc.). Se poate aminti de asemenea marele succes L’Atlantide [1919] de Pierre Benoît, care a consacrat mitul deja prezent în romanul She, al prințesei mortal de atractive, şi alte arheoficţiuni, de asemenea, aproape uitate azi, dar care au avut o acceptare suficientă pentru a fi traduse în alte limbi, cum ar fi L’Épouse du soleil (1915) de Gaston Leroux, La Cité des premiers hommes (1929) de Maurice Champagne, ambele naraţiuni în special de aventuri și altele probabil mai puțin convenționale, precum romanul ştiinţifico-fantastic Le Peuple du pôle (1907), de Charles Derennes, la care se poate adăuga romanul cast-erotic italienesc Sirenide (1921), de Nino Salvaneschi.

Aceste lucrări nu au fost toate neapărat colonialiste. De exemplu, erotismul personajului Ayesha al lui Haggard sau al personajului Antinea al lui Benoît, evidențiază mai degrabă vulnerabilitatea aventurierului european, care este subjugat la fel de mult ca şi cititorul de fascinația rafinată și barbară a acestor două figuri feminine, în plus servind şi drept comentariu cu privire la problemele actuale[2]. Cu toate acestea, arheoficţiunea a fost folosită mai ales pentru a nara triumful omului alb asupra societății descoperite, deși aceasta este prezentată cu întreg prestigiul antichităţii. Este vorba de fantezii de posedare care răspund unei actualizări ale impulsului utopic în conformitate cu noua cosmoviziune economică și politică a capitalismului triumfător, așa cum au subliniat mai multe exegeţi şi teoreticieni. Pentru Rieder, „[t]he plots of ‘romantic’ lost-race fiction can be summarized on the whole as fantasies of appropriation in (and sometimes of) the ‘virgin territory’ of previously inaccessible foreign lands” [intriga ficțiunii „romantice” despre rase pierdute, poate fi rezumată în totalitate ca fantezie de anexare a „teritoriilor virgine” ale unor regiuni străine inaccesibile anterior] (2008: 40).

Aceste fantezii au avut de fapt un caracter distinct utopic deși oarecum paradoxal. Nu istoriseau evoluţia self-made-man-ului în cadrul empiric al romanului realist, decât pentru a conferi o imagine fantastică a acestui parcurs sub forma unei utopii himerice de substituţie. În cuvintele lui Khouri, „[i]n a dream of conquest coupled with a desire to recapture a utopianized lost history, the witness-traveller looks backward to reconsider a utopian past divorced from historical becoming” [într-un vis de cucerire combinat cu dorința de a recupera o utopizată istorie pierdută, martorul-călător se uită înapoi ca să-și reconsidere trecutul utopic divorțat de devenirea istorică.] (1983: 171). Cu toate acestea, rolul de vizitator a fost inversat, călătorul nu mai doreşte integrarea în oraşul utopic, ci reconfigurează oraşul utopic adaptându-l la dorinţele tale: „The lost-race utopist does not seek any democratic equality with the dominated classes; he yearns to be in the place of the dominant class” [utopistul rasei pierdute nu caută vreo egalitate democratică cu acele clase dominate, tânjeşte să poată lua locul clasei conducătoare.] (188). Eroul îşi însuşeşte comorile și mâna prințesei, adică satisface dorințele cele mai profunde ale sexului masculin victorian. Prin aceasta se afirmă, în treacăt, superioritatea societății occidentale contemporane asupra decadenţei şi izolării din spațiul utopic, care este astfel anulat. Chiar fizic, aşa cum se întâmplă adesea în aceste ficțiuni în care intervenția exploratorului declanşează un mecanism care provoacă distrugerea în întregime a civilizației descoperite, fie prin aculturaţie, fie din cauza unui dezastru natural sau politic. Lumea pierdută ar putea fi un paradis, dar locuitorii și societatea care au supraviețuit în mod miraculos, sunt asimilate conform unor scopuri practice ale imaginației coloniale, conform căreia sălbaticii nu merită un astfel de Eden (Street 1975: 127):

[T]he knowledge of European man’s place at the top of the evolutionary tree and his inherited superiority over these earlier forms of life, forces the author to place in this paradise a race of men as savage and bloodthirsty as the traveller’s tales had led people to expect. These lowly creatures have failed to take full advantage of their environment; so they require the benevolent trusteeship of their superior white brothers to put them on the right path. [Cunoașterea poziției omului european în vârful arborelui evoluției și a superiorităţii sale ereditare faţă de aceste forme anterioare de viaţă, forțează autorul să plaseze în acest paradis o rasă de oameni la fel de de sălbatici și însetaţi de sânge precum așteptările oamenilor în urma relatărilor călătorilor. Aceste creaturi inferioare au eşuat în a profita pe deplin de mediul în care trăiesc; încât au nevoie de tutela binevoitoare a fraților lor superiori şi albi pentru a-i îndrepta în direcția cea bună].

În ceea ce priveşte această menţinere anacronică a arheoficţiunii ca manifestare a convingerii colonialiste a superiorităţii albe, şi modern-occidentale, nu lipsesc lucrările de acest gen scrise de intelectuali atenți la noul spirit al vremii, în special ca urmare a crizei de valori după Primul război mondial. În acel moment de conștientizare a crizei, utopia lumilor pierdute s-a transformat uneori în opusul ei. Deci, nu este neobișnuit pentru nişte civilizații pierdute să fi atins un nivel tehnologic avansat, chiar mai ridicat decât cel al societăţii exploratorului, astfel încât arheoficţiunea dobândeşte o alură ştiinţifico-fantastică ca în The Land of the Changing Sun (1894) de Will N. Harben, sau A República 3000 (1929) de Menotti del Picchia, cel mai faimos roman brazilian aparţinând acestui gen, destul de practicat într-o țară în care jungla amazoniană este una dintre cele mai preferate scenarii ale arheoficţiunilor. În ambele cărți, orașele pierdute au un distinct caracter anti-utopic, în consonanţă cu frecventa imagine modernistă a tehnologiei ca instrument de facilitare a controlului totalitar al populației. Cu toate acestea, dimensiunea politică a acestei speciale fuziuni a arhaicului și a futurismului tinde să fie supusă aventurii pure și interesului sentimental. În schimb, arheoficţiunea este în întregime distopică, cum ar fi în operele precum Land under England de Joseph O’Neill sau La Révolte des volcans de Camille Audigier, ambele publicate în 1935 şi având un mesaj similar, „le héros est lui-même tenté d’abdiquer sa personnalité, anticipation symbolique du processus d’apathie collective que frappera les peuples subissant le joug totalitaire” [eroul însuși este tentat să renunțe la personalitatea sa într-o anticipare simbolică a procesului de apatie colectivă ce va afecta popoarele aflate sub jugul totalitar] (Guillaud 2000: 111). Aceste două romane sunt parabole transparente ale nazismului, dar faptul de a prezenta în ambele ca rasă pierdută urmașii robotizaţi ai legiunilor romane, supraviețuitori în nişte spații subterane, ilustrează, de asemenea, sub forma unei parabole, că imperialismul totalitar al prezentului este, de fapt, o moştenire a trecutului. Narațiunea lumilor pierdute devine astfel un fel de specie distopică a unui trecut supus judecăţii prin ficțiune, așa cum sugerează cele două arheoficţiuni distopice spaniole, povestirea „En la caverna encantada” (1929, cuprinsă apoi în culegerea de povestiri, El libro de las narraciones, 1936) de José María Salaverría și El Dorado (1942) de Ricardo Baroja. În ambele texte, aventurieri moderni ajung la nişte comunităţi izolate din America de Sud, care sunt simboluri ale orașelor legendare Ciudad de los Césares și respectiv El Dorado, negăsind acolo decât urmași degeneraţi și canibali ai conchistadorilor, a căror descriere este o condamnare simbolică a colonizării spaniole şi, mai presus de toate a societăților criollo* ale prezentului. În schimb, se impune menționarea că principalele modalităţi hispanice de tratare ale aceluiaşi subiect judecând după frecventele re-editări, adoptă o viziune mult mai pozitivă asupra conchistei europene, așa cum se întâmplă, de exemplu, în romanele La Ciudad de los Césares (1936, ediția în volum) de Manuel Rojas, sau Pacha Pulai (1945) de Hugo Silva. Conchista este înțeleasă aici ca origine a societății criollo actuale, astfel încât conservarea ordinii coloniale în Orașul pierdut al Cezarilor, este prezentată în culori utopice, considerând minoritara clasă conducătoare albă, în general, ca fiind caracterizată în general de un sentiment al onoarei, de respect pentru autonomia comunității indigenilor și o autoritate europeană de caracter paternalist în concordanță cu idealul colonial, dar mai ales cu faptul deţinerii puterii de clasa dominantă albă şi creolă. Numai apariția exploratorilor moderni, posesori ai unei tehnologii şi mentalităţii capitaliste, amenință armonia rasială și echilibrul, idealizate până la rezultatul recuperării ordinii pierdute.

Tendința utopică prezentă în aceste două romane chiliene ar putea fi considerată, de asemenea, ca un răspuns al genului la tensiuni sociale și geopolitice contemporane, atât în ​​regiune cât și în întreaga lume și corespunde de asemenea, unei mutaţii a arheoficţiunii într-un sens opus visului imperialist utopic descris mai sus, pentru că societatea întâlnită este o civilizație decadentă şi opulentă în așteptarea modernizării capitaliste întruchipate de erou, ci o comunitate de multe ori primitivă tehnologic dar înzestrată cu valori etice și spirituale mult superioare acelora ale societăților colonizatoare. Cel mai cunoscut exemplu al acestei clase de arheoficţiune este un roman englezesc cu o influență incalculabilă, a cărei magistrală adaptare cinematografică având același titlu de către Frank Capra în 1937, a răspândit acest subiect și a consacrat Shangri-La drept exemplu paradigmatic al lumii pierdute. În plus acest roman recuperează rădăcinile istorice ale arheoficţiunii[3], imaginându-şi o zonă pierdută, cu toate atracțiile utopicului și paradisiacului. Lost Horizon (1933) de James Hilton, amplasează în acea vale necunoscută din Himalaya, o populație fericită şi cu o longevitate extraordinară condusă de un lama, un misionar european pluricentenar, care acţionează pentru transformarea locului în adăpostul unei culturi ameninţate de distrugerea datorită viitorului război mondial. Astfel, izolarea lumii pierdute a încetat să mai fie un obstacol care trebuie să fie depășit în scopul de a încorpora rasa supraviețuitoare în civilizația occidentală modernă pentru a asigura posibilitatea păstrării utopiei trecutului pe fondul ororilor modernității, ca un muzeu viu al unei epoci de aur pierdute. Din nefericire, omul modern nu se mai poate bucura inocent de visatul oraș utopic: diplomatul britanic ajunge la miticul Shangri-La conceput de Hilton nu prin nişte eforturi exploratorii ci doar ca să succeadă bătrânului lama. Cu toate acestea, nici măcar nu pare să înțeleagă ceea ce înseamnă această utopie, deoarece protagonistul pleacă, dar nostalgia paradisului este inevitabilă și, la sfârșitul romanului îl vedem încercând prin toate mijloacele să se întoarcă în valea pierdută. Însă este puțin probabil s-o facă, precum ofițerul francez din L’Atlantide de Benoît, care a scăpat în mod miraculos de fascinația exercitată de Antinea, şi ajunge înapoi în deșert, în căutarea Edenului erotic (și efemer), al Reginei Atlantidei sahariene. Acest ultim roman care nu are nici un subtext utopic, prezintă un tip de erou vulnerabil și incapabil să profite de ceea ce i-a fost oferit fără vreun efort din partea sa,, așa că ar putea influența de asemenea, procesul de transformare a subiectelor genului în ceea ce privește caracterizarea aventurierului moral sau psihologic defectuos, înainte ca James Hilton să introducă inversarea fundamentală a polilor pozitivi și negativi. Astfel, civilizația occidentală modernă, ​​care se prezintă mai mult sau mai puțin evident ca un model de urmat în arheoficţiunea imperialistă, devine un fel de societate din care se fuge, preferându-se orașul pierdut din trecut, unde s-ar păstra un mod de viață de o simplitate pastorală și pre-tehnologică.

Acest fenomen de utopizare nostalgică a arheoficţiunii, consacrat mai ales de Hilton şi Capra, a câștigat un nou impuls în jurul celui de al doilea război mondial. Deși naraţiunile populare au continuat să exploateze potențialul aventurii care a implicat lumi pierdute, masacrele săvârșite, oroarea de nedescris a Holocaustului, amenințarea constantă a unei tehnici care de la Hiroshima încoace, a fost capabilă să pună capăt existenţei speciei umane și criza culturală sinonimă cu modernitatea au favorizat cu siguranţă o reevaluare a antitezei civilizaţiei moderne, adică a primitivismului care este de asemenea, favorizat de o antropologie foarte diferită de social-darwinismul primar al începuturilor sale. Această nouă atitudine şi consecinţa sa în literatura de specialitate este evidentă în romane cum ar fi La Vallée Perdue (1939) de Noëlle Roger, care şi-a imaginat supraviețuirea în mijlocul Alpilor elvețieni a unei populaţii neolitice obsedată de păstrarea stilului său de viață. Deși aceşti neolitici au doar noțiuni vagi despre civilizația moderne, sunt conștienți de masacrele din timpul războaielor, mai ales din timpul primului război mondial, ca să nu mai vorbim de războiul civil spaniol despre care Noëlle Roger face aluzie în mai multe pasaje. Sosirea pe calea aerului a unor parizieni declanșează un proces care amenință supraviețuirea societăţii primitive, dar lumea pierdută reușește să rămână neatinsă. Cu atât mai mult decât în Lost Horizon, primitivismul societății pierdute este o alegere conștientă şi spre deosebire de arheoficţiunile imperialiste anterioare, Noëlle Roger sugerează că acea societate este mai bună decât cea contemporană, violentă și materialistă. Aceeași abordare o are şi un interesant roman spaniol publicat în timpul celui de al doilea război mondial, Los que no descienden de Eva (1941) de Luis Antonio de Vega, în care orașul pierdut este situat în deșertul Sahara, după modelul probabil din L’Atlantide de Benoît. Dar argumentul erotic al romanului lui de Vega suferă o inversare completă, pentru că exploratorul este cel care seduce o protagonistă dotată cu puritate literalmente paradisiacă și această încercare o expulzează literalmente dintr-o comunitate utopică a cărei fericire este totală, pentru că este descendenţa unei prime mame mitice a omenirii. Această descendenţă este liberă de păcat, astfel că nu merită să fie expulzată din Paradis şi a fost în măsură să subziste în ascunsa vale perfectă. Utopia este contaminată aici de un pesimism radical pentru că acei care nu au coborât din Eva nu sunt oameni idealizaţi, ci sunt prezentaţi ca o umanitate alternativă, creată separat. Existența acesteia se opune ireductibil evoluţiei şi schimbărilor conflictive cărora a fost mereu supusă umanitatea. Lumea armonioasă și stabilă este utopică, emană în mod natural din fiinţa sa, analog cu modul în care din ființa omului ia naştere lumea distopica a societății umane. Aceasta este rezultatul unui efort simbolic care merge înapoi până la păcatul originar care este intrinsec și condiţionează la fel fiecare societate, primitivă, actuală sau avansat futuristic. În acest fel, Vega merge mult mai departe decât Noëlle Roger sau mai târziu scriitorul cubanez Alejo Carpentier în Los pasos perdidos (1953). Satul din junglă din acest roman pare cu siguranță idilic, dar nu este lipsit de tare și mai presus de toate, există o posibilitate reală: în cazul în care protagonistul ar putea găsit din nou braţul râului care l-a condus prima dată la acea aşezare, nimic nu i-ar împiedica reintegrarea. În schimb, căutarea creației artistice pure care l-a condus de la frecventarea celor mai elevate şi avangardiste cercuri culturale ale metropolei moderne spre un spațiu primitiv, atemporal, liber de grijile creatorului faustic modern, se soldează prin eșec tocmai pentru că el nu poate scăpa de istoria lumii lui şi de condiţia de explorator – artist – narator. Noua creativitate și contactul direct cu esența care s-a deşteptat în el ascultând o melodie care nu este primitivă, ci mai degrabă primigenă4, nu sunt acceptate ca fiind ceva natural, decurgând din natură, neavând nevoie de public, însumându-se astfel unei tradiții istorice într-o comunitate culturală precum aceea din care a fugit, dar de care nu poate scăpa (Oviedo 2001: 518-519):

[L]a mayor cuestión que la novela examina es la novela misma, el desafiante proyecto de recrear un mundo en que un contexto cultural en el que ya todo parece haber sido dicho: la selva en la que el protagonista se encuentra consigo mismo no le hace olvidar que ha vivido (y seguirá viviendo) en una selva de letras y obras maestras, con las cuales debe medirse. Liberado de su agobiante trabajo en la Ciudad, siente al fin —estimulado por el espectáculo grandioso de la Naturaleza— las fuerzas para componer su cantata inspirada en el poema de Shelley; pero descubre, irónicamente, que necesita papel, que pertenece a un tiempo que ya no permite la realización de las viejas utopías o que las ha degradado. [Întrebarea cea mai importantă examinată de roman este romanul ca atare, provocatorul proiect de a recrea o lume într-un context cultural în care totul pare să fi fost spus, jungla în care protagonistul se întâlneşte cu sine însuşi nu-l determină să uite că a trăit (și va trăi încă), într-o junglă de capodopere cu care trebuie să se măsoare. Eliberat de represiva trudă din Oraș stimulat de spectacolul grandios al Naturii forţele necesare compunerii cantatei inspirate de poezia lui Shelley ; dar descoperă, în mod ironic că are nevoie de hârtie care aparține unui timp care nu-i permite realizarea vechilor utopii sau care le-a degradat pe acestea].

În acest mod, romanul lui Carpentier, a cărui tematică și complexitate retorică depășește cu mult platitudinea arheoficţiunilor pure, reprezintă simbolic disoluţia impulsului (anti)utopic reînnoit într-o epocă în care îndoielile cu privire la civilizația europeană (amintiți-vă de succesul și influența contemporană a unui titlu la fel de elocvent precum Der Untergang des Abendlandes [1918-1922] de Oswald Spengler), s-a adăugat la (re)descoperirea bogăției culturale a popoarelor colonizate și la amplificarea anticolonialismului atât în țările capitaliste cât și în cele comuniste5 pentru a elimina orice viabilitate subgenului arheoficţiunii, al cărui păcatul originar a fost imperialismul pe care evoluţia (anti)utopică a genului nu a fost în măsură s-o îndeparteze, având în vedere faptul că printre operele sale clasice, în mod constant re-editate, au fost câteva romane în mod evident victoriene şi colonialiste. Pe aceasta s-a bazat în mod tradiţional exegeza academică, trecând de obicei cu vederea numeroasele exemple de arheoficţiuni neimperialiste, deoarece acestea nu se potrivesc viziunii particulare asupra istoriei transmise de studiile numit postcoloniale. Mai mult decât atât este incontestabil faptul că arheoficţiunea ca formă literară independentă, cultivată de o comunitate coerentă de scriitori, aparţine trecutului. Exemplele posterioare anului 1970 sunt foarte puţine si sunt mai mult nişte pastișe ale unui gen delimitat istoric, precum celebrul roman Congo (1980) de Michael Crichton, care este mai presus de toate un omagiu adus arheoficţiunilor lui Rider Haggard. Deși Crichton scrie înlăuntrul coordonatelor best-seller-ului și evită orice abordare parodică, omagiul său grav însoţeşte recuperarea postmodernă a unor forme defuncte ale literaturii, în special acelea populare, de obicei abordate cu o perspectivă ludică, un simplu pretext pentru nişte jocuri creative mai mult sau mai puțin arbitrare, în căutarea plăcerii lecturii, fără prea multe considerente ideologice sau intelectuale. Un exemplu al acestei abordări postmoderne aplicate arheoficţiunii poate fi Món mascle / Mundo macho (1971/1998) de Terenci Moix, roman care constituie un mic clasic al genului în Catalonia. Cu toate acestea, chiar și cu o abordare postmodernă,​​ arheoficţiunea este astăzi o raritate, chiar mai mult decât alte subgenuri speculativ-istorice precum călătoria imaginară. Poate că tragedia arheoficţiunii este că nu şi-a înțeles potențialul intelectual care nu se reduce la dimensiunea evident ideologică de experiment fictiv cu o societate ipotetică în sens utopic sau distopic. Reflecția asupra alterităţii care ar fi putut facilita dezvoltarea arheoficţiunii, a avut loc cu unele excepții6, mai degrabă în science fiction-ul propriu-zis, deoarece „[o]ddly enough there is more and better cultural anthropology in offworld stories of planetary exploration and colonization of other worlds (mostly postwar), subgenres that largely superseded the lost-race story, than there are in lost-race stories set on Earth” [destul de ciudat dar există mai multă şi mai valoroasă antropologie culturală în naraţiunile despre explorarea planetară și de colonizare a altor lumi (cele mai multe posterioare unor războaie), subgenuri care au înlocuit aproape complet poveştile despre rase pierdute, decât în acele texte având acţiunea pe Pământ] (Pringle et alii 1995: 736a). Libertatea imaginativă a science fiction-ului a concurat în mod avantajos cu un gen împovărat de faima aventurilor oferite, a căror intrigă a fost cu siguranță atractivă, dar rareori aprofundând subiectul, şi nici n-a pretins deseori că e în stare s-o facă. Tragedia arheoficţiunii, repet, este că autorii săi clasici sunt Haggard și Doyle și nu O’Neill sau Carpentier, care nici măcar nu sunt abordaţi în calitate de reprezentanți ai genului. Într-un context literar în care cititorii educaţi cer o mai mare sofisticare iar science-fiction-ul și fantasy-ul pot inventa lumi posibile fără constrângeri tematice și geografice, arheoficţiunea ca gen a fost condamnată să dispară. Acum o putem aborda ca fenomen istoric și putem s-o citim nu doar cu nostalgie (sau indignare), dar, de asemenea, cu recunoaşterea faptului că poate avea valori literare și intelectuale mai bogate decât am fi bănuit, mai ales dacă vom ieşi de pe cărările bătute și ne dăm seama ca a avut şi expresii mai puțin convenționale7.

Note:

  1. În limba franceză, s-a propus un termen analog cu cel de archéologie-fiction, prin următorul raționament: „La relation incontournable à l’archéologie se traduit toujours par une projection imaginaire dans une extrapolation des découvertes du moment. On exploite leur potentialité à travers une vision de l’Antiquité propre à l’époque où évolue le narrateur contemporain. À la façon de la science-fiction qui se projette à partir de découverts scientifique hypothétiques quoique souvent fondées, tout laisse à penser que l’on est en présence d’un genre au fonctionnement analogue” [Relația inevitabilă cu arheologia se traduce întotdeauna printr-o proiecție imaginară în extrapolarea descoperirilor momentului. Se exploatează potențialitatea sa printr-o viziune a antichităţii proprie epocii în care evoluează naratorul contemporan. În acelaşi mod ca science-fiction-ul care se proiectează plecând de la descoperiri științifice ipotetice deși adesea fondate, totul sugerează că ne confruntăm cu un gen care funcționează în mod similar] (Zamaron 2007: 7).
  2. La Pierre Benoît, „l’Antiquité historique, mythique, biblique renaît dans un décor contemporain, en sorte que le souvenir des événements les plus anciens vient éclairer l’actualité, projetant sur elle une lumière poétique et symbolique” [Antichitatea istorică, mitică și biblică renaşte într-un decor contemporan, astfel încât memoria unora dintre cele mai vechi evenimente luminează actualitea, proiectând asupra ei lumină poetică și simbolică.] (Foucrier 1994: 27).
  3. Între episoadele unor lumi pierdute în contextul unor naraţiuni aparținând altor genuri, cum ar fi secţiunea dedicată lui El Dorado în Candide (1759) de Voltaire, printre primele exemple de arheoficţiune au fost două utopii franceze și anume, Le Vallon aérien (1810) de Mosneron, în care un călător cu balonul descoperă într-o vale pierdut din Pirinei, o comunitate izolată patriarhal-agricolă şi comunistă şi mai ales Les Battuécas (1816) de doamna de Genlis. Batuecas este o vale din regiunea muntoasă din zona orașului Salamanca în care în conformitate cu această scriitoare, nişte goți şi-ar fi găsit refugiu după invazia musulmană a Peninsulei Iberice și au locuit acolo ignoraţi fiind până la descoperirea lor, după care s-ar fi decis să stea departe de restul lumii și să-şi păstreze obiceiurile lor utopice („[i]ls vivent dans une égalité absolue, ignorent l’argent, l’art, les métaux précieux, la propriété privée et subsistent par la culture et l’élevage dans une parfaite simplicité de mœurs” [trăiesc într-o egalitate absolută, ignoră banii, arta, metalele prețioase și proprietatea privată, și subzistă prin intermediul agriculturii și creșterii animalelor într-o perfectă simplitate a moravurilor]; Trousson 1999: 179). Acest roman care a fost tradus în spaniolă și engleză, a fost inspirat de o legenda popularizată de o comedie publicată cu mult mai devreme de Lope de Vega, intitulată Las Batuecas del duque de Alba (1638). Acea operă ar putea fi prima arheoficţiune europeană (există un precedent mult mai vechi descriind o pierdută lume utopică, scris de poetul chinez Tao Yuanming cu cincisprezece secole în urmă). Cel puțin, structura tipică a genului în maniera sa colonialistă cea mai cunoscută, este deja prezentă în comedia lui Lope de Vega: descendenții sălbaticiţi ai goților supraviețuiesc în izolata vale Batuecas până când au fost descoperiţi și încorporaţi în civilizația creștină contemporană, precum feudele nobilului explorator, ducele de Alba.
  4. The narrator has at last reached the prehistorical epoch which preceded the invention of human speech. Having returned to the origins of language, he stands in unmediated relation to the things of this world. Like Adam he can once again give things their names” [Naratorul a ajuns în final la epoca preistorică care a precedat inventarea vorbirii umane. Întors la originile limbii, este într-o relație nemijlocită cu lucrurile acestei lumi. La fel ca Adam poate din nou să dea nume lucrurilor] (Moses 1984: 12).
  5.  Noua mentalitate poate fi observată chiar și în naraţiunile populare, în care rasismul rezidual este înlocuit treptat de o idealizare a civilizației pierdute în mod similar cu ceea ce avusese loc mai devreme în literatura “cultă”. De exemplu, un roman spaniol pentru tineret, de intrigă și aventuri, intitulat Kurna, ciudad sellada (1962) de Mallas Jaime Casas, adoptă o abordare similară cu cea a romanului Los que no descienden de Eva, istorisind rapid sosirea europenilor într-o necunoscută vale din Sahara, unde supraviețuiește o societate asemănătoare cu cea din Egiptul antic, dar care a evoluat într-o direcţie democratică și pacifistă, reliefând lupta încununată de succes a eroului de a o salvgarda în ciuda intenţiilor colonialiste ale colegilor săi de expediție. În lagărul comunist, discursul anticolonialist apărând amazoanele indigene împotriva avansului modernității capitaliste, se împletește cu observaţii tipice catehismului marxist-leninist într-o nuvelă precum Prizonieri printre giganţi (1957) de Maya Niculescu, în care nu apare nici o civilizație pierdută, ci numai nişte dinozauri supravieţuitori cu foarte puțină plauzibilitate chiar ficţional, într-o vale din jungla Americii de Sud, conform modelului clasicii lumi pierdute a lui Conan Doyle. Alte exemple de explorări ficţionale româneşti ale unor teritorii neexplorate, sunt reprezentate de Meteoritul de Aur (1955), de Octavian Sava, denunțând de asemenea, rapacitatea explorărilor colonialist-capitaliste, dar neprezentând vreo civilizație pierdută, nefiind vorba de arheoficţiune, ci doar de foarte convenționale romane de aventuri exotice.
  6. Printre ele, „Gzwrrawtzicxm” (Un crim abstracte o el jardiner assassinat, 1965), de Nicolau Maria Rubió i Tuduri, care a prefigurat combinația realizată de Jorge Luis Borges, dintre călătoria imaginară şi arheoficţiune în „El informe de Brodie” (în volumul El informe de Brodie, 1970) pentru a prezenta atât o societate primitivă al cărei obiceiuri sunt atât de ciudate încât rezultă prin practici antropologice alternative la cele ale umanităţii reale, generând o reflecție originală asupra naturii umane. Cu toate acestea, ficţiunea scriitorului catalan Rubió i Tuduri menține o relație mai strânsă cu arheoficţiunea, printre altele datorită scenariului său amazonic și cronologiei contemporane. Arheoficţunea învie civilizații pierdute, dar întotdeauna în prezent, în timp ce Borges simulează reproducerea mărturiei unui explorator din trecut, care ignoră potențialul comparației dintre societatea contemporană și cea din trecut sau cu cea care supravieţuieşte în condiţii de primitivism.
  7.  Acest eseu reproduce, cu nişte completări și modificări considerabile, prima parte a eseului meu „Mundos perdidos, paraísos perdidos: ciudad primitiva y utopía imposible en Los que no descienden de Eva (1941), de Luis Antonio de Vega”, publicat în revista electronică Ángulo Recto 5, 1 (2013), pp. 45-64. http://www.ucm.es/info/angulo/volumen/Volumen05-1/articulos03.htm. Mulţumirile noastre sunt adresate redacţiei revistei Ángulo Recto.

Bibliografía citată:

CLARESON, Thomas O. (1985): Some Kind of Paradise. The Emergence of American Science Fiction. Westport, CT.: Greenwood Press.

FOUCRIER, Chantal (1994): „Introduction”, în BENOÎT, Pierre, L’Atlantide. Paris: Le Livre de Poche, 7-29.

GUILLAUD, Lauric (1993): L’Aventure mystérieuse de Poe à Merritt ou les orphelins de Gilgamesh. Liège: Éditions du CÉFAL.

_____ (2000): „Atlantide et totalitarismes”, în L’Éternel Déluge. Un voyage dans les littératures atlantidiennes. Paris: e-dite, 103-131.

KHOURI, Nadia (1983): „Lost Worlds and the Revenge of Realism”, în Science Fiction Studies 10, 2: 170-190.

MOSES, Michael Valdez (1984): „The Lost Steps: The Faustian Artist in the New World”, în Latin American Literary Review 12, 24: 7-21.

PRINGLE, David; STABLEFORD, Brian; NICHOLS, Phil (19952): „Lost Worlds”, în CLUTE, John; NICHOLS, Peter (eds.), The Encyclopedia of Science Fiction, pp. 734b-736a. New York: St. Martin’s Griffin.

OVIEDO, José Miguel (2001): „Las arquitecturas barrocas de Carpentier”, în Historia de la literatura hispanoamericana. 3. Postmodernismo, Vanguardia, Regionalismo, pp. 507-527. Madrid: Alianza.

RIEDER, John (2008): Colonialism and the Emergence of Science Fiction. Middletown, CT: Wesleyan University Press.

STREET, Brian V. (1975): The Savage in Literature: Representations of ‘Primitive’ Society in English Fiction 1858-1920. London – Boston: Routledge & Kegan Paul.

TROUSSON, Raymond (19993): Voyages aux pays de nulle part. Histoire littéraire de la pensée utopique. Bruxelles: Éditions de l’Université de Bruxelles.

ZAMARON, Alain (2007): Récits et fictions des mondes disparus: « L’archéologie-fiction ». Aix-en-Provence: Publications de l’Université de Provence.

© Mariano Martín Rodríguez

Traducere de Cristian Tamaş.

Îi mulţumim domnului Mariano Martín Rodríguez pentru permisiunea traducerii în româneşte şi a publicării în Revista SRSFF şi redacţiei revistei electronice spaniole Ángulo Recto.

*Nota traducerii:

Domnul Mariano Martín Rodríguez mi-a semnalat diferența de semnificație dintre termenul „criollo” (descendent născut în America al coloniștilor albi), termen utilizat în limba spaniolă și cea a termenului „creol” (metis, de rasă amestecată), utilizat în Europa, inclusiv în România. Societățile de tip „criollo” se referă la elita albă, descendentă a coloniștilor spanioli, născută în țările Americii hispanice.



Author