Jana aproape că se împiedică de cadavrul care zăcea în zăpadă cu două săgeţi în spinare. Cu respiraţia tăiată, o luă la fugă spre casă, fără să se uite cine e. Străbătu fumul care-i ustura ochii. Flăcările devorau acoperişurile de stuf. O femeie răvăşită şi plină de sânge se lovi de ea, ţipând. Jana o împinse la o parte ca pe-o păpuşă zdrenţuită. Nu avea decât un singur gând, iar inima îi bătea să-i spargă pieptul.
Mishko!
Un bărbat striga la oameni să stingă focul. Altul înjura, fluturând neajutorat o sabie veche. Mugind îngrozită, o vacă fugi prin noroiul şi zăpada călcată în picioare, doborându-l pe războinicul întârziat. Blestemele lui se stinseră sub copitele ei grele. Jana îi lăsă pe toţi în urmă şi se îndoi de spate în faţa văpăilor care înghiţeau un hambar.
Mishko!
Sânge! Urlete, blesteme, bocete, scâncete, mugete care-ţi rupeau sufletul şi, peste toate, vâlvătaia mistuitoare. Sânge! Leşuri spintecate, decapitate, străpunse de săgeţi, pete de sânge pe zăpadă ca nişte trandafiri răsfiraţi pe o faţă de masă albă. Sânge! Scurs din nasul Janei, prin zăduf şi fum, fierbinte, sărat, trezind în ea sentimente pe care credea că le uitase cu multă vreme în urmă. Sânge! Nu mai era ea însăşi: satul şi săracii lui nu mai existau, toate simţurile ei erau înăbuşite de instinctele tribului.
Mishko!
Jana ştia că nu-i mai rămăseseră decât instinctele. Doar ele, mai vechi decât amintirea, mai vechi decât noua haită căreia i se alăturase, o puteau ajuta. Haita era, de fapt, o cireadă de behăituri şi mugete neputincioase, împrăştiate de hoarda nemiloasă a capetelor-de-câine. Instincte. De vânător. De ucigaş. De fiară.
Casa ei era la marginea satului, puţin mai îndepărtată de celelalte. Uşurată, Jana căzu în genunchi văzând că nu luase foc. Apoi zări urme de copite ducând direct spre casă. Blestemă şi se sili să alerge ultimii metri pe urmele lăsate de hoardă, luându-se după duhoarea proaspătă. Instincte.
Năvăli în curte: gardul de nuiele era dărâmat, lada de cărămizi, răsturnată. Yambrek zăcea în zăpadă, lângă fântână. Doamne, nu! se jelui Jana şi căzu lângă el. Îl luă în braţe şi-l ridică. Respira, slavă cerului, şi gemea. Era plin de sânge pe frunte. Îi căută rana printre smocurile de păr însângerate. Găsi o tăietură superficială, nu atât de gravă pe cât de tare sângera. Yambrek deschise ochii cu greutate.
— Jana…
—Mishko? Unde-i Mishko?
— L-au înhăţat!
Yambrek se ridică în capul oaselor, sângele scurgându-i-se printre firele de păr. Jana îşi scoase basmaua şi-i apăsă rana.
— Capetele-de-câine, afurisite să fie! strigă el, apoi se întinse după toporişca înroşită din zăpadă.
Îi strânse mânerul cu degete noduroase. Vru să se ridice, dar se împiedică, încă ameţit de lovitura primită, iar Jana îl ajută să se aşeze din nou în zăpadă.
— L-au luat! Ce ne facem, Jana? Ni l-au luat pe Mishko!
Jana se uită înapoi, la prăpădul şi moartea abătute asupra satului. Ştia că nu era nimeni care să plece pe urmele capetelor-de-câine. Le va lua oamenilor o zi întreagă să stingă focurile, să-şi adune vitele împrăştiate şi să-i îngrijească pe răniţi, îşi zise ea. Şi cine ştie câţi au fost ucişi de capetele-de-câine. Nu, nu era nimeni vrednic în sat. Şi, chiar dacă ar fi fost, nu aveau cai buni de urmărit, ci numai din cei pentru arat şi tras la căruţă, care nu erau nici pe departe la fel de iuţi ca poneii călăriţi de capetele-de-câine.
Jana cuprinse faţa lui Yambrek în mâini. Suferinţa şi disperarea inundară furia din ochii lui. Capetele-de-câine, ştia şi el, nu mai puteau fi ajunşi din urmă. Şi îl aveau cu ei pe Mishko…
— Unde mi-ai ascuns blana de lup?
#
Aerul rece îl tăia la faţă pe Tzeven. El rânji satisfăcut şi dădu pinteni poneiului de sub el. Copitele spulberau zăpada, alergând mai iute decât dacă ar fi urmărit pe cineva. Tzeven: iute ca dzeiran, gazela care gonea prin deşert cu picioarele ei subţiri.
Plănuise totul cu dibăcie. Făcea pe cercetaşul de trei zile, strecurându-se cu oamenii lui în jurul satului, fără ca sătenii să le simtă prezenţa. Tzeven: viclean ca manul, pisica de stepă care se ascunde pe după stânci, gata să se repeadă la găinuşe fără să-şi arate nici măcar un fir de păr.
Arcuri, săgeţi, săbii: astăzi au băut sânge. Atacul a fost dat pe neaşteptate, crud, cum numai călăreţii hoardei pot fi. Tzeven: fioros ca bars, leopardul cu ghearele scoase şi colţii albi ca moartea.
Lăsase în urmă sânge şi foc, bocete şi ţipete. Hanul avusese dreptate: Tzeven îl auzise vorbind cu urechile lui şi ţinuse minte fiecare cuvânt al său: nu-i nimic mai plăcut decât ţipetele scoase de copiii duşmanilor tăi şi tânguielile femeilor lor. Aşa vorbise hanul, hohotind de râs, în timp ce dădea afară cu picioarele o fată din iurta lui, o prinţesă din Ţara Chitaiului pe care o posedase în noaptea aceea, cât flăcările devorau palatul tatălui ei. Nimic mai plăcut… Numai Horlo fusese cam neglijent, se încruntă Tzeven, şi ţăranul acela apucase să-l taie cu toporişca. Of, Horlo, Horlo, numai de necazuri eşti bun. Dar era puternic şi rana era o nimica toată, avea să se vindece.
Prada era însă aici, în braţele solide ale lui Tzeven, legată zdravăn. Îi muşca pumnul: dinţii ei nu se dădeau bătuţi, muşcau până dădea sângele cald. Tzeven nici măcar nu scâncea.
Bine vorbise şamanul cu multă vreme în urmă: la urma urmei, prezisese destinul lui Tzeven…
#
Tzeven îşi aminti de noaptea aceea, cu ani în urmă…
— De ce să-i omori pe toţi, Tzeven?
Pe lama de oţel se scurgea sângele. El şi oamenii lui omorâseră un trib întreg fără cruţare. Vântul îngropa ultimele ţipete în zăpadă. Bărbaţii urmăreau caii şi cămilele împrăştiate şi prădau iurtele. Nu mai rămăsese decât una singură, departe de celelalte, şi în ea locuia un bătrân.
— Dar de ce nu? Tzeven scuipă dispreţuitor. Eu ţin o sabie în mână, ei, nu.
— Ştii ce vrei, Tzeven? îl întrebă şamanul, cu faţa arsă de vânt, soare şi zăpadă, când viscolul şuiera în stepă, iar lupii urlau în munţi. Vrei să fii un războinic grozav, cel mai mare dintre toţi? Iute ca dzeiran, viclean ca manul şi fioros ca bars? Vrei să fie toate ale tale, ca să le supraveghezi? Asta vrei, Tzeven?
Zâmbetul misterios de pe buzele subţiri ale bătrânului, sabia din mâna lui Tzeven. Cine se crede moşul ăsta, să mă ia în bătaie de joc? se supără Tzeven. Şi de unde ştie cum îl cheamă? De unde ştia cine dăduse buzna peste el, cine dăduse pieile la o parte şi lăsase frigul şi zăpada înăuntru? Bătrânul încuviinţă din cap – ştia deja răspunsul la întrebările sale.
— Da, Tzeven, asta vrei.
Apoi oftă şi închise ochii, ca şi când Tzeven şi sabia lui n-ar fi fost acolo.
— Acesta va fi destinul tău, Tzeven. Dacă – bătrânul căscă ochii mari şi ridică un deget în sus – dacă vei găsi Soarele Firav mai întâi.
— Soarele Firav?
— Urmează Soarele, Tzeven! Du-te acolo unde apune! Şi caută un băiat! Cu ochi albaştri, albaştri precum cerul de deasupra muntelui. Cu păr strălucitor, strălucitor ca aurul. Îl vei recunoaşte când îl vei vedea, Tzeven. Vei ştii că el e cel căutat. El e Soarele Firav. El e cheia destinului tău.
Cu aceste cuvinte, bătrânul izbucni în râs. Tzeven se încruntă la obrăznicia lui şi-l ucise cu sabia.
Se pregătea să iasă în viscolul sângeros, când un răpăit prevestitor de moarte şi o mână noduroasă îl opriră în loc.
— Dar fii atent la mama băiatului, Tzeven… La lupoaică… Fii foarte atent!
#
Aşa-i vorbise mai demult şamanul. Cine ştie dacă mama băiatului era chiar lupoaică, îşi zise Tzeven, dar pruncul e chiar pui de lup.
Cercetaşul lui, care pândise satul şapte zile la rând, îl anunţase că văzuse un băieţel cu ochii albaştri precum cerul de deasupra muntelui şi părul lucios ca aurul. Acelea fuseseră cuvintele lui. Auzindu-le, Tzeven îşi amintise imediat de şamanul cel bătrân. Uitase cu totul de el. La urma urmei, şamanul fusese doar unul dintre cei al căror sânge îl vărsase el cu sabia. Profeţia lui se adeverise. Tzeven era un războinic grozav, cel mai mare dintre toţi! Iute ca dzeiran, viclean ca manul, fioros ca bars!
Doar un deget din mâna destinului, nimic altceva, ştiuse imediat Tzeven. Pentru că cercetaşul rostise aceleaşi vorbe ca şamanul, de parcă el le-ar fi auzit ieşind de pe buzele bătrânului, nu Tzeven. Aşadar, Tzeven, fără să irosească nicio clipă, îşi chemă cei mai iscusiţi arbani. Îi conduse în direcţia apusului de soare, iar când se apropiară de sat, îi dădură târcoale trei zile până când Tzeven reuşi să afle unde locuieşte băiatul. Îl văzu pe tatăl lui şi scuipă cu scârbă: un ţăran! O văzuse pe mama lui: o, da, rânji el, aş vrea să mă tăvălesc cu ea pe blănurile din iurta mea! Dar băiatul, Soarele Firav, cheia destinului său, era cel pe care-l voia Tzeven!
Iar acum băiatul îl muşca de-i dădea sângele şi el ajunsese la capătul răbdării. Trase de hăţuri. Poneiul său se cabră şi se opri. Tzeven sări din şa, îl aruncă pe băiat în zăpadă şi puse mâna pe bici. Lovi cu el până când băiatul încetă să-l mai muşte.
— N-ai de gând să încetezi? ţipa Tzeven în timp ce izbea, cuprins de furie. N-ai de gând?
Băiatul, contorsionat sub lovituri, cu dinţii încleştaţi, nu scoase nici măcar un scâncet. Abia i se scurgeau câteva lacrimi pe obraji. Înălţă capul, scrutând cu ochii lui albaştri bocancii, sabia şi dheli-ul brodat al lui Tzeven. Zăbovi cu privirea pe blana de lup de pe umerii săi, sfidând ochii mici şi negri care-l priveau chiorâş de sub căciula de blană lăsată pe frunte.
Tzeven se opri şi se uită la călăreţii lui. Nu scoteau o vorbă: ştiau că nu e bine să se pună cu el când e mânios. Capul-de-câine înjură, îl înşfăcă pe băiat şi sări cu el înapoi în şa. Băiatul nu-l mai muşcă, dar lui Tzeven nu-i scăpă felul în care îndurase loviturile de bici şi nici cum îl măsurase din cap până-n picioare. Nici războinicii iscusiţi nu-l provocau astfel.
Preţ de-o clipă, Tzeven îşi aminti de profeţia bătrânului. Simţi un fior vag. Dacă aşa era băiatul, atunci cum trebuie să fie mama lui?
#
— Unde mi-ai ascuns blana de lup?
Yambrek o prinse pe Jana de umeri.
— Jana, nu…
— Unde mi-ai ascuns blana de lup?
— L-au luat, Jana. Nu-i putem ajunge din urmă, nu te…
— Unde mi-ai ascuns blana de lup?
Vocea femeii sună rece ca gheaţa. Bărbatul ei cedă ca o smicea ruptă de vânt.
— Nu te duce, Jana! Nu mă părăsi şi tu!
Yambrek mai avea puţin şi izbucnea în plâns. Jana îl îmbrăţişă şi-l strânse la piept, simţindu-i căldura pe sâni.
— Nu vreau să te pierd şi pe tine. Nu putem…
— Oamenii nu-i pot ajunge din urmă, Yambrek. Jana îl împinse uşor la o parte şi-l privi drept în ochi. Dar lupii pot. Unde mi-ai…
Yambrek se ridică şi porni spre grajd. Jana îl urmă. El se opri să chibzuiască. Mishko. Sau Jana. Ştia că Jana poate ajunge din urmă capetele-de-câine. Şi mai ştia că îl va aduce pe Mishko înapoi, o citea în ochii ei verzi. Era singura care o putea face acum. Numai ea îl putea aduce pe Mishko înapoi. Şi pe urmă se întorcea din nou în pădure, la haită, şi-şi părăsea fiul şi soţul. Iar el n-avea s-o mai vadă niciodată, n-avea să-şi mai încălzească sufletul lipindu-l de al ei, n-avea să-i mai simtă căldura. Îi rămânea doar s-o asculte urlând în nopţile geroase, când Luna plină e încoronată de aură, ca o sfântă.
Mishko. Jana. Unul pe un taler al cântarului, altul, pe celălalt. Care cântărea mai greu?
Se uită la nevasta lui încă o dată. Stătea în prag, cu buzele strânse, pătată de sângele lui. Atunci se hotărî. Scoase blana de lup din podul cu fân, unde zăcuse bine ascunsă, învelită în pânză aspră şi legată cu sfoară. Vaca se foi, însă Yambrek o linişti cu voce blândă, cum numai el ştia.
Jana luă pachetul, desfăcu nodul, dădu la o parte pânza aspră şi întinse blana de lup. O strânse între degete, o duse la obraji, lăsă blana moale să-i mângâie. Se îmbătă de mirosul ei. Apoi se uită la Yambrek. Bărbatul ţinea în mână un cerc ruginit, luat de la un butoi vechi şi uitat într-un colţ.
— Ţine-l, Jana!
Jana refuză cu o clătinare a capului.
— Ţine-l, ca să sar în el şi să mă transform în lup. Aşa, putem pleca împreună!
— Nu, Yambrek!
— Vreau să merg cu tine, vreau să…
— Nu, Yambrek, am nevoie de tine! Yambrek se opri când ea îi aduse blana de lup. Am nevoie de tine aici, ca să mă găsească cineva. Să mă recunoască. Înţelegi?
Yambrek i se supuse în tăcere. Luă blana de lup din mâinile ei, o pipăi, şi-o duse la faţă, lăsând mirosul să-l copleşească, cercetând botul şi urechile animalului, întipărindu-şi-le în minte, ca să nu le uite niciodată.
Jana îşi scoase bocancii, pe urmă se dezbrăcă. Yambrek aşeză blana pe fân, în faţa ei, apoi plecă în curte. Nu mai era nimic de spus: nu era timp destul, capetele-de-câine se mişcau repede. Jana, dezbrăcată, îşi puse blana de lup. Aceasta se lipi de spatele ei, botul îi acoperi faţa, labele se prinseră de mâinile ei. Sălbăticia trecu din blana de lup în trupul Janei, îi pătrunse în toţi porii, îi copleşi fiinţa. Îi atinse însuşi miezul: blana deveni Jana şi Jana deveni blana. Femeia care fusese lupoaică deveni lupoaică din nou. Numai gândul la un lucru care trebuia făcut fără întârziere, unul teribil, o oprea să sară în sus de bucurie, să mârâie, să urle şi să anunţe lumea că animalul s-a întors la origini.
Lupoaica se uită la bărbatul care stătea la intrarea în grajd cu toporişca în mână. Unealta era plină de sânge. O ridică la nasul lupului.
— Acesta e sângele capului-de-câine. Adulmecă-l, poate că-ţi va fi mai uşor să-i dai de urmă.
Frumoasa poveste, chiar daca finalul este previzibil si nici tema nu este foarte originala. Oricum insa, nu mi se pare ca e cazul sa cautam la virgula textul, cu atat mai mult cu cat este vorba de o traducere.