#

Jana urmărea capetele-de-câine de două zile.
Labele ei neobosite o purtau peste şiruri de mormane după urma proaspătă. Avea grijă să păstreze o distanţă sigură faţă de ei. Îşi aminti de poveştile care spuneau că săgeţile lor zboară foarte departe, că au ochi de vultur, iar mâinile nu le tremură niciodată când trag cu arcul.
Nu ştia dacă o descoperiseră sau nu, dar, după câte-şi dădea seama, încă n-o simţiseră. Se străduia să rămână la fel de nevăzută ca un punctişor negru pe un fir de iarbă uscată care împunge omătul, ca o frunză maronie căzută pe rugii ţepoşi, înfrumuseţaţi de ger. Îi lua o grămadă de vreme să se ascundă, însă nu îndrăznea să-i urmărească deschis, pe marea de zăpadă care dezvăluia orice mişcare. Şi îi trebuise timp şi ca să prindă un iepure din spatele unei tufe de măceş. Preţ de-o clipă, vrusese să-şi suprime instinctul şi să lase iepurele să fugă, dar nu-şi permitea să piardă ocazia – foamea ar fi epuizat-o. Meritase, îşi spusese ea, când nările i se umplură de mirosul de sânge proaspăt, când spintecă blana şi carnea bietului animal care se zbătea încă.
Irosise o grămadă de vreme, dar nicio clipă nu pierduse urma capetelor-de-câine. Când nu-i vedea în depărtare, se lua după duhoarea de ponei şi trupuri nespălate; când nu le simţea putoarea, se călăuzea după nechezaturi şi ţipete pe câmpia frământată de viscol.
De când îi văzuse prima oară, Jana ştiuse că nu se putea descurca singură. Erau douăzeci de călăreţi, toţi cu arcuri şi săbii, unii cu topoare. N-ar fi apucat să doboare unul, că ar fi făcut-o bucăţi altul. Avea nevoie de haită. Singură, era neputincioasă. În haită, era puternică.
Pe urmă îşi dădu seama că nici haita nu putea lupta cu ei în câmp deschis. Capetele-de-câine erau vânători experimentaţi. Mulţi aveau blăni de lup pe spate şi la şa. Şi diferite piei, gălbui sau pătate, jupuite de pe animale pe care ea nu le văzuse niciodată. Îşi aminti şi de poveştile care spuneau cât de mult le plăcea capetelor-de-câine să vâneze. Înconjurau o zonă, mânau acolo vânatul şi-l omorau cu săgeţi şi suliţe, aşa, ca să nu-şi iasă din mână. Iar dacă un animal norocos le scăpa vânătorilor, ceilalţi îl biciuiau, ca să nu se repete întâmplarea.
Jana nu voia să moară jumătate din haita ei în câmp deschis. Dacă nu avea de ales, dacă acela era preţul pentru salvarea lui Mishko… Dar văzu că duşmanii nu-şi schimbau direcţia, călăreau întruna spre răsărit. Jana îşi aminti de zilele când fusese lupoaică. Bătuse ţinutul în lung şi-n lat cu haita ei şi cunoştea fiecare copac şi fir de apă. Ştia unde duce fiecare drum şi era convinsă că duşmanii se îndreptau spre munte. Pe munte, acoperiţi de zăpadă, de gheaţă şi ger, erau feriţi de priviri indiscrete. Cel puţin aşa credeau ei…
Jana lăsă duşmanii să se îndepărteze mai mult, îşi întipări în minte locul în care îi părăsise – în caz că trebuia să se întoarcă acolo – o luă la goană, nevăzută de ochii lor ageri, îi depăşi, apoi, către seară, ajunse la stejarii cei tineri, străjerii de la marginea pădurii care acoperea muntele.

#

Luna era ca un paznic de noapte. Lanterna vrăjită cu care lumina neobosită deasupra lumii o călăuzi pe Jana sus, pe munte, prin pădurea adormită sub zăpadă. Copacii dezgoliţi ameninţau parcă s-o închidă sub coroanele lor, trunchiurile păreau nişte stafii, ramurile, degete întreţesute, roase până la os şi împungând cerul nopţii friguroase. Jana lăsase mult în urmă capetele-de-câine. Îşi amintea bine pădurea. Simţea mirosuri familiare pe ici, pe colo. Haita fusese nu demult prin partea aceea. Nu se depărtase prea mult, o putea chema cu uşurinţă.
Sus de tot, în adâncul pădurii, găsi un stejar căzut pe un povârniş. Nu ajunsese la el din întâmplare. Un drum vechi trecea pe deasupra lui. Pe acolo veniseră capetele-de-câine când porniseră să atace satul. Jana le simţi duhoarea de-a lungul lui. Era veche de câteva zile, dar nările ei tot o prinseseră şi aşa ajunsese ea acolo. Recunoscu stejarul, cândva se înălţase solid şi falnic. Probabil îl doborâse furtuna cât fusese ea femeie. În cădere, arborele gigantic zdrobise alt copac sub el. De jur împrejur, mlădiţe firave se odihneau până la primăvară, când aveau să-şi continue drumul către soare.
Dintr-o dată, Jana simţi pericol venind de sub stejarii căzuţi, de sub crengile lor îngropate în zăpadă. Se apropie cu grijă, păşind uşor, atentă să nu cadă printre ramuri. Găsi o ramură mai groasă, acoperită de mai multe crenguţe. Totul era acoperit de zăpadă, ferit de îngheţ. Dedesubt, printre frunze şi ferigi uscate, probabil că era cald şi plăcut. Jana călcă cu grijă, ca să vadă cât de sigură e ramura. Nu prea era… Dacă ar călca pe ea ceva mai greu… Dacă lupii ar putea rânji, atunci Jana ar fi rânjit. Cercetă drumul cu ochii. Da… Capetele-de-câine sigur vor veni din partea asta… Iar noi putem aştepta în spatele copacilor acelora, ascunşi de ochii şi săgeţile lor… Iar aici… Lupoaica mai aruncă o privire, apoi luă o hotărâre. Aici, lângă stejarul căzut, era cel mai bun loc pentru ambuscadă. Acum mai trebuia să-şi găsească haita.

#

Când văzu primii tăciuni la marginea luminişului, îi sări inima de bucurie. Nu trebui să stăruie prea mult. Camarazii îi răspunseră imediat, de pretutindeni. Îndată ce-şi lăsă capul pe spate şi începu să urle de pe o stâncă înălţată deasupra fagilor acoperiţi de nea, întregul munte se trezi la viaţă. Un salut pentru un prieten plecat de mult se răspândi peste copacii dezgoliţi de frunze. Pădurea se umplu de veselia care se înălţă până la Lună, o înfioră pe Jana şi îngheţă sângele în vinele fiecărui om din ţinut.
Acum, haita era aici. Pe Jana o înconjurau zeci de lupi. Se frecă de ei, le mângâie obrajii cu ai săi. Se tăvăleau şi săreau unii peste alţii, hârjonindu-se în zăpadă. Jana îi adulmeca, se scălda în mirosurile lor, ale vechilor ei camarazi. Cu durere află că unii dintre ei muriseră. Învăţă mirosuri noi, de lupi şi lupoaice născute cât fusese ea femeie. Îşi dezveli colţii, i se ridică părul de la ceafă şi mârâi, prefăcându-se că ameninţă, descoperind că haita încă o respectă. O salutară toţi, bucuroşi că se întorsese printre ei, după atâţia ani.
Jana le povesti cum devenise femeie. Le povesti despre bărbatul şi fiul pe care îl avea cu el, despre băiatul cu ochi albaştri precum cerul de deasupra muntelui şi părul strălucitor ca aurul. Le spuse şi despre hoarda care ucidea oameni şi lupi deopotrivă, despre capetele-de-câine care i-l răpiseră pe Soarele Firav şi aveau să străbată muntele nu peste multă vreme.
— N-ar fi trebuit să pleci.
Haita se cufundă în tăcere şi se îndepărtă de ea, lăsând-o singură. O siluetă asemănătoare  unui om păşi din pădure în luminiş. Era cocoşată, trăgea un picior şi se proptea într-un toiag noduros. Purta o cămaşă de in şi nişte pantaloni zdrenţuiţi şi murdari, iar peste ei aruncase o vestă ponosită din pânză. De umăr îi atârna un corn. Cu el chema haita, ştia Jana. Când îşi înălţă capul ca de animal, ochii îi luară foc şi botul de lup se strâmbă, dezvelind colţi îngălbeniţi. Jana plecă ochii. Nici ea nu l-ar fi înfruntat pe păstorul de lupi în clipa aceea.
— N-ar fi trebuit să pleci, Jana, micuţă Jana. Şi mai ales la oameni, din toate locurile. După ce ţi-au luat tot ce-ai avut.
— Ce mi-au luat unii oameni mi-au dat alţii înapoi.
Păstorul rămase cu piciorul în aer şi abia atunci îşi dădu Jana seama cât de greu îi venea să se împartă între cele două lumi. Nu se gândise niciodată la asta în braţele lui Yambrek. Nu se gândise niciodată la asta când îl hrănise pe Mishko la sân. Numai printre lupi şi în faţa păstorului lor pricepu că era mai mult lupoaică. Dar Yambrek avea un loc în inima ei, şi Mishko…
— Pentru ca alţii să-ţi ia înapoi totul, încă o dată.
— De-asta am venit, ca să mă ajutaţi.
— Şi atunci te vei întoarce la noi?
Păstorul se aplecă se faţa ei. Mirosul lui o izbi în nări.
— Te vei întoarce aici, în locul de care aparţii, printre lupii tăi?
Toţi lupii din haită îşi îndreptară ochii spre ea. Jana nu putu decât să dea din cap a încuviinţare.
Păstorul se îndreptă de spate, mulţumit, şi se întoarse cu faţa spre haită. Ridică toiagul şi desenă cu el un cerc deasupra lupilor în timp ce vorbea:
— Ce-i de făcut, lupii mei? Cinstit e să ajutăm o lupoaică aflată la necaz. Chiar dacă ne-a părăsit, tot cinstit este. Are un fiu cu un om, iar fiul acela e imaginea omului. Dar e fiu de lupoaică, iar asta îl face pui de lup. Ce-i de făcut?
O linişte apăsătoare se lăsă în luminiş. Apoi lupii din jurul Janei şi păstorul lor, tineri şi bătrâni deopotrivă, îşi lăsară capul pe spate şi începură să urle. Iar păstorul urlă împreună cu ei, pe urmă izbucni în râs şi se uită la Jana.
— Vezi, Jana, cum sunt lupii? Toţi ca unul! Unde sunt oamenii tăi, unde-i satul tău, de ce nu te ajută? Se aplecă din nou spre faţa ei, făcând-o să înţepenească în zăpadă. N-ar fi trebuit să pleci, Jana, micuţă Jana!

#

Se crăpase de ziuă de ceva vreme, dimineaţa cenuşie se târa prin pădurea dezgolită. Jana stătea pitită în zăpadă. Se uită în jur. Lupii aşteptau. Păstorul se afla în spatele lor, proptit în toiagul noduros, cu cornul în mână. N-ar fi trebuit să pleci, auzi Jana vorbele lui şi-şi aminti de ziua aceea de toamnă, cu mulţi ani în urmă…
— Dă-i drumul! Dă-i drumul! Dă-i drumul!
Ţipetele ciobanilor sărind în picioare, behăitul speriat al turmei agitate şi lătrăturile furioase o urmăreau pe Jana, care fugea înapoi în pădure cu o oaie în fălci. Se însera. Jana urmărise două zile turma mânată de ciobani de la miazăzi, de pe stânci, şi cărată cu un pod plutitor de pe un mal pe altul al râului leneş. Două zile întregi pândise şi aşteptase, mereu în direcţia vântului, ca să n-o simtă dulăii. Pe urmă prinsese momentul potrivit, când nu fuseseră atenţi ciobanii cei întunecaţi, mereu cu înjurătura pe buze, cu jungherele la curea, cu ciomegele în mâini. Jana ţâşnise din pădure iute ca fulgerul şi înşfăcă oaia cea mai apropiată. Nu dădu atenţie animalului care se zbătea şi behăia, dând din copite, ci doar o strânse mai tare în fălci.
Înapoi în pădure, în siguranţă, când şi oamenii, şi dulăii se opriseră, ezitând la liziera întunecată, Jana lăsă oaia din gură. Animalul înfricoşat vru să se ridice, dar ea îl muşcă de gât. Sângele fierbinte îi umplu gura. Îl bău şi-l linse cu poftă din jurul rănii. Iar când oaia muri, îi sfâşie lâna şi pielea şi se ospătă cu carnea ei, lacomă.
Era toamnă, nu venise încă vremea atacurilor în haită. Dar pentru Jana nu mai existau anotimpuri, nu mai exista foamete. Lupoaica ataca oricând şi orice, câtă vreme era om. La începutul verii, omorâse un vânător. Şi un tăietor de copaci, căruia îi târâse măruntaiele prin jumătate din crâng. Apoi făcuse felul altuia. Şi muşcase o femeie. Nu mai ştia câţi câini omorâse. Mergea în sate şi smulgea câinii din lanţuri, pe urmă le lăsa capetele la marginea pădurii, ca să-i îngheţe sângele în vine cui le vedea. Oricând şi orice, câtă vreme era om.
Lupul şi puii ei fuseseră ucişi în primăvara aceea de oameni şi câini.
Jana lăsă acolo ce mai rămăsese din oaie. Poate se va întoarce, poate nu. Mai erau şi alte oi, acolo de unde o furase pe asta.
Se întunecase deja şi Luna îşi plimba lanterna deasupra lumii. Frunze de fag căzute mângâiau labele Janei în timp ce fugea prin pădure, sătulă de sânge, cu ura din suflet puţin domolită. Urcă panta stâncoasă până auzi clipocit de cascadă.
Ajunse la malul unui lac mic. Deasupra lui se ridica o stâncă pe care curgea apa. Jana venea des aici ca să se adape şi să se spele, să mai potolească focul care o ardea pe dinăuntru. Sări în lac, lăsând apa să-i spele furia, groaza şi măcelul din gânduri. După aceea, ieşi din apă şi se scutură. Urmărită numai de bătrânul paznic al nopţii, îşi scoase blana de lup şi se făcu o mândreţe de fată cu ochi verzi şi părul unduios ca grânele mângâindu-i spatele. Întinse blana pe o piatră şi se întoarse în apă. Înotă până obosi, pe urmă reveni la mal, se culcă pe iarba moale şi se lăsă copleşită de întunericul paşnic al viselor.
Un trosnet o făcu să sară ca arsă! Un zgomot de crenguţă ruptă. Fata ştiu imediat că nu e singură. Luna era în mijlocul cerului. Un tânăr stătea la câţiva paşi de ea. Îşi scosese coiful şi armura, iar sabia, scutul de lemn şi suliţa le aşezase lângă ele. Admira frumuseţea Janei şi zâmbea cu ochii lui albaştri. Jana nici nu se gândi la ruşine. Sări ca fiara prinsă în vizuină la blana ei de lup. Dar nu mai era pe piatră.
— Dă-mi blana înapoi!
— Nu! Pentru nimic în lume! rosti soldatul. Te iau de nevastă!
Jana blestemă şi se năpusti asupra lui. Probabil că-i ascunsese blana în sacul de pânză din spatele lui. Dar tânărul se dădu iute într-o parte, o prinse de încheietură şi o trase spre el. O licărire anume a ochilor lui albaştri – să fi fost oboseală, să fi fost durere, să fi fost dor? – o împiedică să-l muşte.
— O să mă omori şi pe mine?
Lupoaica îşi dădu seama că tânărul auzise de ea. Îngrozise tot ţinutul şi locuitorii lui încercaseră, desigur, să-l convingă să nu meargă singur în pădure, mai ales noaptea. Dar el nu-i ascultase. Zalele, scutul şi suliţa arătau că venea de la război şi că lupoaica nu-l putea speria pe cel care înfruntase Moartea însăşi.
Ochii tânărului, răsuflarea lui fierbinte pe obrazul Janei, trupul său vânjos lipit de al ei, mâna lui de ţăran strângând-o pe a ei… Jana simţi că-i iau foc obrajii. Se umplea de căldura pe care, crezuse ea, nu avea s-o mai simtă niciodată. Tânărul îşi apropie buzele de ale ei, respirând tot mai greu şi mai iute. Preţ de-o clipă, lupoaica şi fata se luptară în Jana. Iar când buzele i se uniră cu ale lui, amândouă îşi doriră acelaşi lucru. Să se împerecheze cu un lup, să facă dragoste cu un bărbat, să înlocuiască suferinţa şi ura cu iubirea.
Şi aşa, cu ani în urmă, Yambrek Valiavetz se întorsese de la un război îndepărtat aducându-şi cu el o nevastă. Întreg satul îl pizmui în tăcere. Iar lupoaica dispăruse şi nimeni, om sau lup, nu mai auzise şi n-o mai văzuse niciodată.
Până astăzi, în dimineaţa aceasta cenuşie, în ambuscada din spatele unui copac. Hoarda urma să apară din clipă în clipă, aşa urlaseră lupii care urmăreau capetele-de-câine de când intraseră în pădurea cea întinsă. Şi iarăşi va vărsa Jana sânge de om!

#

Ochiului ager al lui Tzeven nu-i scăpă lupul din spatele stejarului. Trase o înjurătură. Îi urmăreau din zori. Tzeven numără vreo doisprezece lupi. Îi mâna foamea din spate. Poneii erau o pradă tentantă, însă două cete de arbani însemnau multe săgeţi şi lupii ştiau asta. Nu atacau, doar urlau din când în când. Băiatul era legat. Văzu şi el lupul, dar nu dădu semne de teamă.
Tzeven rânji, simţind însă că-l cuprinde neliniştea. Tot nu ghicise înţelesul profeţiei şamanului. Cum putea fi acest băiat cheia destinului său? Totuşi, curajul şi sfidarea de care dădea dovadă arătau că şamanul avusese dreptate. Mânca borţi fierbinţi de parcă n-ar fi pus gura pe mâncare de când lumea! Soarele Firav… Firav, pe naiba!
Şi ce voise să spună şamanul când îi spusese să fie atent la mama lui? Ce-ar putea face ea, după ce o lăsase în urmă acum patru zile? Totuşi, din clipa în care Tzeven zărise lupoaica, nu şi-o mai scoase din minte. O lupoaică. Da, asta spusese bătrânul înainte de a da ortul popii. Aiureli, îşi zise Tzeven, scoase din gură odată cu ultima suflare. Sau nu? Poate că lupii… Of, prostii şi iar prostii!
Merseră pe drumul vechi care urca muntele. Probabil că fusese făcut de împărăţii prăbuşite cine ştie când. Tzeven auzise că în munte existau mine, dar nimeni nu ştia altceva. Cercetaşul lui descoperise că pe drumul acela se putea înainta în adâncul pădurii chiar şi pe zăpadă. Şansele să fie văzuţi ori să întâlnească duşmani mai puternici erau foarte mici. Tzeven era haiduc, de-abia reuşea să-şi adune oameni pentru o jaghun şi, deşi ştia că suta lui de oameni putea înfrânge o armată de zece ori mai mare, nu voia să-şi pună la încercare norocul.
Se răsuci şi privi înapoi. Pădurea era deasă în locul acela. Toţi înaintau prevăzători, cu mâna pe armă. Şi poneii se agitau – simţiseră lupii. Fiarele erau tot acolo, ascunse de priviri furişe şi săgeţi, dar nemişcate. Poate că vor ataca, până la urmă. Foamea o sileşte să sară la atac şi pe cea mai prevăzătoare fiară. Tzeven ştia bine lucrul ăsta.
Puţin mai sus, observă un copac bătrân doborât de furtună şi acoperit de omăt. Lovise alt copac şi căzuseră amândoi pe pantă. Dintr-o dată, poneiul lui necheză, ciuli urechile şi se opri, şovăitor. Tzeven îi dădu pinteni şi puse mâna pe sabie. Celelalte capete-de-câine pricepură semnalul. Într-o clipă, săgeţi ţinteau în toate direcţiile. Coloana lor semăna cu un arici fugind pe drum. Priviri crunte căutau ţintele, dar nu le găsiră. Lupii dispăruseră. Atunci de ce se agitau poneii?
Pe neaşteptate, răsună un sunet de corn! Fiare cenuşii ţâşniră din spatele copacilor şi Tzeven înjură, încercând să acopere ţipetele, mârâitul şi nechezatul slab al poneilor. Ce fel de haită e asta? se întrebă el. Nu mai văzuse atâţia lupi la un loc. Lua-i-ar Erlik Khan, sunt peste cincizeci! Şi-au plănuit o ambuscadă! Ce forţă întunecată îi ataca?
Jana ţâşni ca săgeata din spatele copacului, spulberând omătul când se năpusti la căpetenia capetelor-de-câine. Îl zări pe Mishko. Ticălosul îl legase de şa, în faţa lui. Dar Tzeven trase de hăţuri şi poneiul lui se cabră. Jana încercă zadarnic să muşte animalul de picioare. Scăpă cu greu de copitele şi lama care şuiera deasupra ei.
În spate răsunau nechezaturi speriate, ţipete, mârâieli, iar colţi ucigaşi atacau gâtlejuri. Şi zburau săgeţi, cele mai multe pe lângă ţintele agere şi întotdeauna foarte atente. Una însă nimeri, iar inima Janei se sfâşie când auzi scâncetul de durere al lupului rănit.
Dar nu era timp de jelit. Ordinele căpeteniei răsunară mai tare decât hărmălaia luptei. Călăreţii încercară zadarnic să formeze un cerc. Nu se mai aflau în stepă, ci pe un drum îngust, cu o pantă periculoasă şi în sus, şi în jos. Totuşi, ar putea reuşi, îşi zise Jana, iar atunci ambuscada ei ar fi dat greş. Haita n-ar învinge niciodată douăzeci de bărbaţi zdraveni, cu arcuri ucigaşe.
Lupii observară intenţia călăreţilor la timp şi-i atacară. Trosnind din fălci, muşcară poneii de picioare. Bietele animale nu mai ascultau, capetele-de-câine de-abia le mai ţineau în frâu. O lupoaică sări la călăreţul cel mai apropiat, apucându-l de mâna în care ţinea arcul. Greutatea animalului îl trase din şa şi căzură amândoi în zăpada roşie de sânge. Până să apuce capul-de-câine să-şi scoată cuţitul, lupoaica îl muşcă de faţă. Omul îşi duse mâna la rană, sângele ţâşnindu-i printre degete. Jana sări la el şi-i veni de hac. Altcineva ţipă în spatele lor: trei lupi sfâşiau un cap-de-câine. Poneiul lui se rostogoli în omăt dând din copite, apoi se ridică şi o luă la galop pe drum.
Gemete. O lupoaică fu străpunsă de sabie. Încercă să se adăpostească, dar trei săgeţi o lipiră de un stejar cu coaja brăzdată. În jurul Janei, dans drăcesc de copite, fălci de lup, săgeţi, săbii şi topoare. Blesteme. Nechezat. Mârâit. Ţipete. Icnete. Alte ţipete – lupii atacau din toate părţile. Dacă un călăreţ riposta cu sabia sau toporul, era în siguranţă câteva clipe. Dacă era tras din şa într-un morman de zăpadă, noroi şi sânge, nu mai avea scăpare. Moartea lovea cu coasa nemiloasă. Leşurile se adunau grămadă pe drum şi în josul pantei: capete-de-câine sfârtecate sub lupi săgetaţi, lupi tăiaţi cu sabia sub capete-de-câine spintecate. Îngroziţi şi muşcaţi, poneii fugeau ca apucaţii. Lupii îi lăsară plece. Aveau să-i vâneze cu uşurinţă câte unul, în omătul adânc, mai târziu, când flămânzea haita.
Cu blana toată mânjită de sânge, cu toate simţurile îmbătate de sângele aburind, Jana o căută din ochi pe căpetenie. Şi pe Mishko. Îi zări destul de repede, departe de bătălie, împreună cu alte trei capete-de-câine. Jana numără cinci lupi morţi în jurul lor, cinci fraţi şi surori moarte. I se alăturară doisprezece fârtaţi.
Abia atunci reuşi Jana să-l cerceteze mai bine pe Tzeven cu privirea. Măcelul nu-l speriase nicidecum. În ochi i se citea furie, scârbă şi hotărâre. N-avea să se predea. N-avea să lase groaza să-i întunece mintea. Intenţiona să spargă cercul lupilor şi numai moartea îl putea opri. Tzeven şi cei trei călăreţi trăgeau în lupii ageri cu arcul. O săgeată şuieră la câţiva centimetri de urechea Janei. Săgeţile nu mai conteneau. O lupoaică din stânga Janei icni, dar rămase în picioare. Un lup atacă poneiul cel mai apropiat. Călăreţul înjură şi-şi roti toporişca. Animalul scăpă de lama ucigaşă ca prin urechile acului.
Tzeven trase o săgeată care-l lovi pe lup în coaste şi-l doborî. O altă săgeată îi veni de hac imediat. Tzeven înjură. Lupii erau peste tot, ca şi cum khagan însuşi i-ar fi învăţat să lupte! Îi despărţiră cele două cete de arbani în grupuleţe şi le măcelăreau. Mai multe săgeţi trase, una singură nimerind ţinta. Lupta din spatele Janei se apropia de sfârşit. O înjurătură, un ţipăt şi gata – doar un nechezat de ponei şi un schelălăit de lup rănit.
Tzeven înţelese că bătălia se sfârşise. Mai multe animale se adunau în jurul lui şi-al ultimilor trei călăreţi şi păreau că se uită toate la unul – o lupoaică. Războinicul o privi mai atent, apoi se cutremură. Oare lupoaica de care pomenise bătrânul acela nenorocit să fi fost una adevărată?
— Să fugim! răcni el.
De-abia mai rămăsese câţiva de-ai lui în viaţă şi el trebuia să treacă printre lupi. Haita se năpusti la el şi tovarăşii lui. Capetele-de-câine trăgeau cu arcul într-un vârtej de trupuri însângerate. Unele se prăbuşeau gemând în zăpadă şi rămâneau nemişcate.
Jana sări în faţa poneiului lui Tzeven. Poneiul se cabră. Furios, Tzeven lovea aerul. Dădu pinteni animalului, dar alţi lupi îi blocară calea. Lupoaica se năpusti asupra lui încă o dată. Băiatul legat de şa nu clipi, nu ţipă.
Tzeven şi oamenii lui îşi fluturau săbiile şi topoarele. Oţelul ţinea animalele la distanţă. Şi atunci parcă se desfăcu cercul lupilor.
— După mine! ordonă Tzeven.
Putea fi scăparea lor! Într-adevăr, cei patru călăreţi trecură printre lupi. Haita se luă după ei, alergând pe zăpadă cu labe mai iuţi decât copitele poneilor. În curând, flancară capetele-de-câine. Singura soluţie rămânea stejarul cel bătrân şi prăbuşit, iar Tzeven nu pierdu vremea, ci porni în jos spre el, împreună cu oamenii lui.
Jana îi urmări încordată. Trebuie să-i oprească, trebuie… Tzeven sări peste copac şi ateriză pe teren neted. La naiba, se înfurie lupoaica, n-a căzut în capcană… Dar călăreţul următor sări imediat după el şi căzu pe crengile acoperite de zăpadă, care trosniră sub greutatea lui. Poneiul necheză, călăreţul alunecă din şa, se rostogoli şi rupse ramurile mai subţiri. În clipa următoare, ceva mare şi negru spulberă omătul şi crengile rupte. Cel de-al treilea şi al patrulea călăreţ nu reuşiră să se oprească la timp sau să-şi întoarcă poneiul şi nimeriră direct în braţele ursului mânios, trezit din somnul lui de iarnă în ropot de copite!
Capcana Janei se închise cu un vârtej mortal de nechezaturi, răcnete şi mormăituri nervoase. Cu o lovitură zdravănă, ursul rupse gâtul unui cap-de-câine şi-i aruncă trupul cât colo, ca pe-o cârpă. Pe-al doilea îl prinse cu ghearele şi-i făcu obrazul fâşii. Nenorocitul ţipă şi căzu atacat de câţiva lupi. Ceilalţi lupi îl atacară pe ultimul călăreţ. O lupoaică, ferindu-se de sabia lui, reuşi să-l doboare din şa. În clipa următoare, fu spintecat de colţi. Între timp, ursul, pe jumătate adormit, nici măcar nu încercă să priceapă ce se întâmplă. Ţâşni din vizuină şi dispăru greoi în pădure, bucuros că trăieşte.
Tzeven rămase singur, încolţit, cu faţa la lupoaică. Cu o mână, strânse la piept băiatul cu ochi albaştri precum cerul de deasupra muntelui şi părul strălucitor ca aurul. Soarele Firav… În cealaltă ţinea sabia. Ultimele cuvinte ale şamanului nu-i ieşeau din minte.
Jana nu mai şovăi. Se repezi la el, trântindu-l în zăpadă cu Mishko în braţe. O altă lupoaică se năpusti între ei, îl apucă pe Mishko de haine şi-l trase la o parte, ca să-l ferească de copite, sabie şi colţi. Tzeven lovi aerul, dar Jana îl muşcă de gât. Sângele ţâşni pe blana sură şi murdări dheli-ul bărbatului. Ochii lupoaicei ardeau de ură şi cruzime, la fel ca ai lui. Ochii ei fură ultimul lucru pe care îl văzu războinicul înainte ca mintea să i se întunece, iar mâna în care ţinea sabia să i se îngroape, neajutorată, în zăpada înroşită. Iar în ultima sa clipă de viaţă, Tzeven înţelese cum de băiatul acela era cheia destinului său.
Atenţie la mama lui, Tzeven! Lupoaica. Mare atenţie la ea!