#

Viscolul îl biciuia pe Yambrek, orbindu-l. Vântul îi intra pe sub manta, zăpada i se strecura în bocanci. Dar Yambrek se încăpăţâna să înainteze clătinat către pădurea care se desluşea ca un zid negru prin furtună, numai ca să fie ascunsă de perdeaua de zăpadă în clipa următoare.
Jana îl adusese pe Mishko acasă în noaptea de dinainte. Yambrek stătea la masă absorbit de gânduri negre, la lumina slabă a lumânării. Opt zile trecuseră de când capetele-de-câine îl răpiseră pe Mishko, opt zile de când Jana plecase după ele. Sătenii îşi jeleau morţii şi-şi reparau acoperişurile: viaţa mergea înainte. Numai în casa lui Yambrek vremea parcă se oprise în loc.
Apoi, pe neaşteptate, zgârie cineva la uşă. Yambrek tresări şi întinse mâna după toporişcă. Era încă murdară de sângele capului-de-câine. Alt zgâriat la uşă. Gheare! Da, gheare trebuie să fie! Jana!
Yambrek ţâşni de pe laviţă, deschise uşa şi rămase pe loc. Mishko stătea în zăpadă, îngheţat şi murdar. Singur. În faţa uşii, doar urme de lup. Yambrek îl înveli pe băiat în mantaua lui, îl aduse în casă şi aruncă buşteni pe foc. Pe urmă ieşi repede afară.
— Jana! strigă el Yambrek pe întuneric.
I se păru că desluşeşte o siluetă fugind în pădure.
— Jana! strigă el a doua oară, dar nu primi drept răspuns decât un urlet îndepărtat.
În zori, când Mishko dormea – încălzit, spălat şi hrănit – Yambrek se duse şi-o aduse la el pe Mara. Sătenii mergeau la ea ca să le vindece rănile ori bolile. În ultimele zile, femeia avusese treabă din zori şi până-n seară. Aruncându-şi pe umăr traista cu pâine, slănină şi ceapă, Yambrek îi spuse să-l păzească pe Mishko fără să-i pună întrebări.
— Şi unde mergi tu pe viscolul ăsta, Yambrek? – Mara nu era femeia care să nu pună întrebări. – Şi cu sabia la cingătoare!
— Mă duc după Jana, îi răspunse el.
Mara încuviinţă în tăcere. Auzise urletele, lupii erau pe-aproape. Poate că ghicise ce era Jana, poate că nu. Lui Yambrek nu-i păsa. Lumea spunea că Mara e prietenă cu ielele, aşa că  avea mare grijă să n-o supere. Femeia avea să-l păzească pe băiat ca pe copilul ei până când Yambrek Valiavetz avea să se întoarcă din pădure cu nevasta lui.
Furtuna se opri, vântul obosi. Câte-un fulg mai cădea din când în când pe mantia de linişte albă care acoperea ţinutul. Yambrek îşi scutură zăpada de pe umeri şi suflă în pumni, ca să se încălzească. Pădurea din faţa lui părea o armată de uriaşi ameninţători ridicându-se din zăpadă. Cine ştie ce-l aştepta în spatele copacilor? Haita era pe-acolo, pe undeva, Yambrek se luase după urlete. Prin ger, prin vântul tânguitor şi prin perdeaua de zăpadă, urletele acelea îl conduseră la marginea pădurii. Poate că lupii îl pândeau chiar în clipa asta, în timp ce stătea pe loc, tremurând. Poate că întreaga pădure se întreba, dispreţuitoare, ce anume îl stăpânea pe Yambrek, frica sau dragostea. Poate şi Jana se întreba acelaşi lucru. Acela era gândul pe care Yambrek nu-l putea îndura nicio clipă.
Aşa că intră în pădure pe drumul ascuns de omăt.
Înconjurat de copaci, merse până nu mai ştiu dacă e zi sau noapte. Nu auzea niciun animal, doar omătul trosnindu-i sub tălpi. Haita încetase urletele, parcă înghiţită de viscol. Totuşi, Yambrek o simţea aproape.
Zorii erau încă departe când ajunse la o cărare ce traversa drumul său. Blestemă în gând. Până acolo, fusese uşor. Nu trebuise decât să urmeze drumul. Acum, încotro s-o apuce?
Atunci văzu o siluetă ghemuindu-se lângă un copac, la vreo douăzeci de paşi distanţă. Duse mâna la sabie, dar n-o scoase din teacă. Cineva era, într-adevăr, acolo. Se ridică proptit într-un toiag noduros. Purta zdrenţe, îşi târa un picior, iar pe umăr îi atârna un corn. Când se apropie de Yambrek, îşi înălţă spre el capul de animal. Îi ardea privirea. Rânji, arătându-şi colţii îngălbeniţi.
Lui Yambrek i se opri inima în loc. Cu greu se stăpâni să nu taie cu sabia creatura din faţa lui.
— Ce cauţi în pădurea asta, străine? mârâi păstorul lupilor.
— Îmi caut nevasta. S-a transformat într-o lupoaică divină.
Păstorul lupilor dădu din cap a înţelegere.
— Aşadar, tu eşti bărbatul Janei? Eu am crezut că n-o să vii după ea, dar ea a spus că o să vii sigur şi, trebuie să recunosc, a avut dreptate. I-ai făcut un pui grozav. Numai că am plătit tare scump pentru el.
Când se trezise, Mishko îi povestise tatălui său totul. Despre capetele-de-câine şi despre ambuscada lupilor, despre lupta sângeroasă şi despre urs. Lui nu-i era teamă, ştia că mama lui e printre lupi. Yambrek râse la vorbele băiatului, apoi desluşi o scânteie în ochii lui albaştri, albaştri precum cerul de deasupra muntelui. Râsul i se opri în gât: aceeaşi scânteie o văzuse şi în ochii verzi ai lupoaicei când fugise după capetele-de-câine. Fără o vorbă, îl mângâie pe Mishko pe părul său ca de aur, pe urmă îl aşeză în pat şi-l acoperi. În câteva clipe, băiatul adormi. Acum venise vremea s-o aducă înapoi pe mama lui.
— Unde-i nevasta mea?
— Aici!
Păstorul lupilor suflă din corn. Cât ai clipi, Yambrek se pomeni înconjurat de vreo treizeci de lupi.
— Ghiceşte care e nevasta ta şi ea se va întoarce la tine. Dar ai grijă, mârâi păstorul. Dacă dai greş, lupii mei te vor sfâşia!
Înconjurat de lupi, Yambrek îi cercetă atent pe fiecare. La început, toţi îi părură la fel: aceleaşi boturi, aceleaşi urechi ascuţite, aceleaşi priviri fioroase. Colţi. Dar, înainte de a pleca, Jana îi dăduse blana ei de lup ca s-o privească atent şi, îndată ce află de la ea că va trebui s-o recunoască, îşi dădu seama că lupii erau ca bărbaţii, iar lupoaicele ca femeile, fiecare avea ceva numai al ei. Era convins că o va recunoaşte. Nu trebuie să se sperie de ameninţarea păstorului.
Încercă să-şi amintească faţa de lup a nevestei sale. Scrută haita şi înlătură imediat câteva lupoaice care nu-i semănau deloc. Una avea o cicatrice, alta, o ureche ruptă. Una era bătrână, nu credea să apuce primăvara. Haita aştepta răbdătoare. Nici asta nu e Jana, miroase altfel şi nici blana nu seamănă cu a ei. Asta seamănă, dar nu e ea, sigur nu e. Asta să fie? Yambrek îngenunche. Animalul îl dădu voie să-l pipăie peste tot, să-l privească din toate părţile. Nu, nici asta nu e Jana.
Noaptea se revărsa tăcută în jurul lui Yambrek, al păstorului şi-al haitei sale. Viermele disperării începu să roadă, erau douăzeci de lupoaice în haită şi toate semănau între ele. Yambrek se ridică în picioare. Pădurea se întunecase. Dacă greşesc, dacă n-o nimeresc? Se uită la păstor, la ochii lui ameninţători.
De ce nu-mi dă Jana un semn? De ce nu mârâie, de ce nu dă din coadă, de ce nu sare pe mine? Poate că nu îndrăznea, se temea de păstor. Blestemat să fie, ce putere are el asupra haitei?
Yambrek făcu o pauză, ştiind prea bine ce simţi când te copleşesc bănuieli întunecate. Aşa se simţise şi în război, înainte de fiecare bătălie. Teamă. Nimic altceva decât teamă. Cine o înfrângea, trăia. Era o lecţie pe care o învăţase foarte bine, sub lovituri de sabie şi suliţe şuierându-i pe la urechi.
Yambrek cercetă din nou haita, calm, văzând blana de lup a Janei cu ochii minţii: botul, nasul, obrajii, fruntea, urechile. Spatele, coastele, picioarele, coada. Încercă să-şi amintească fiecare smoc de păr. Jana din mintea lui o căuta pe Jana cea din haită.
Şi găsi o lupoaică printre animalele agitate, una care semăna cu nevasta lui. O studie cu multă grijă, dar nu se înşelă! Li se întâlniră ochii, ai lui, de om, ai ei, de lup, inima lui bătu mai repede şi luă hotărârea în locul său.
— Aceea e nevasta mea!
Păstorul se repezi la lupoaica aleasă şi-i smulse blana. Jana rămase goală în zăpadă. Yambrek sări s-o acopere cu mantaua lui. Fără o vorbă, păstorul făcu haitei semn din cap. Animalele se retraseră în linişte, urmate de el, lăsând blana Janei în urmă.
Yambrek îşi îmbrăţişă nevasta şi-o umplu de sărutări.
— Ai reuşit, Jana, ai reuşit, îi şopti, în timp ce o învelea cu mantaua lui aspră şi-o ajuta să se ridice în picioare. Ai reuşit, Jana, lupoaica mea, l-ai adus pe Mishko înapoi.
Jana zâmbi, ochii ei verzi, de lupoaică redevenită femeie, strălucind în beznă. Luă blana de lup şi-o împătură cu grijă. Cine ştie când avea să-i mai trebuiască?
— Să mergem. Drumul e lung. Nu trebuie să-l lăsăm pe Mishko să ne aştepte prea mult.

Traducere din limba engleza: Antuza Genescu