O femelă de tatú brazilian cu trei dungi înainta agale în noapte, în căutarea cinei. Tot la câţiva paşi, scurma pământul cu ghearele şi adulmeca ţărâna răscolită, căutând furnici, termite şi hrana ei preferată: larvele. Se opri o clipă, atunci când briza îi aduse în nări un miros neobişnuit – de fapt, două mirosuri. Semănau cu cele emanate de animalele înalte, cu două picioare, care locuiau în pădure, dar le completa un amestec de odoruri nefamiliare, exotice, niciunul dintre ele plăcute. Totuşi, tatú-ul nu simţi niciun pericol iminent, aşa că-şi îndreptă din nou atenţia spre cea mai apropiată grămăjoară de pământ.
*
Gerard van Oost stătea nemişcat în spatele unei tufe de hibiscus, alături de Oludara, camaradul său african. La vreo cincisprezece metri în faţa lor, un animal îndesat şi neastâmpărat se plimba printr-un luminiş. Pufnind satisfăcut, se oprea din mersul lui neregulat tot la câţiva paşi, ca să scurme pământul cu ghearele disproporţionate din faţă şi să amuşine prin jur.
Mijind ochii în lumina tot mai palidă a amurgului, Gerard studie animalul neobişnuit. Era acoperit de la cap la coadă de plăci de culoare ocru, închipuind o armură. Pe burtă avea fire de păr aspre, cu care mătura iarba uscată când mergea.
– Ce animal o fi? întrebă olandezul în şoaptă, dându-şi pălăria cu boruri largi pe spate, ca să vadă mai bine?
– N-am mai văzut niciodată o asemenea creatură, nici aici, nici în Ketu, răspunse Oludara, amintind de regatul său natal.
Cei doi vorbeau în portugheză, care nu era limba maternă a niciunuia dintre ei, dar era singura pe care o cunoşteau amândoi.
– Nici în Europa nu există unul asemănător, adăugă Gerard, cel puţin eu n-am întâlnit vreunul. Dar îmi aduce aminte de o gravură pe care am văzut-o odată, un rinocer din India, cu plăci de armură suprapuse.
– Avem şi noi rinoceri în Africa. I-am văzut cu ochii mei. Pot să-ţi spun că nu au plăci de armură, doar o piele foarte groasă. Şi nu seamănă deloc cu acela!
– Crezi că e unul dintre animalele magice din ţinutul acesta?
– Nu ştiu. Jungla braziliană ne-a uimit de nenumărate ori. Ar trebui să fim precauţi.
Oludara îşi deplasă trupul musculos numai atât cât să-şi scoată cuţitul de fildeş de la centură. Lovind uşor capacul locaşului pentru praful de puşcă, Gerard confirmă că archebuza lui era pregătită să tragă. Dar el lăsă arma deoparte pentru moment; nu-i plăcea să folosească forţa dacă nu era absolut necesar. Cu toate acestea, corpul său îndesat nu se simţea prea comod pe pământul tare şi de-abia aştepta să găsească o rezolvare a situaţiei în care se afla.
– Ar trebui să încercăm să-l prindem, propuse el. Ai vreo idee?
Oludara trase aer adânc pe nările late şi examină împrejurimile.
– Sunt multe liane în apropiere. Eu împletesc o capcană, iar tu îl atragi.
– Stai, şopti răguşit Gerard, se apropie.
Dintr-o mişcare lentă, Gerard îşi ridică archebuza în poziţie de tragere. Acţionă cocoşul şi puse degetul pe trăgaci.
Un râset piţigăiat răsună în spatele lui.
Gerard se sperie şi trase. Rată animalul, proiectilul zburând mult deasupra lui, dar, din cauza bubuiturii, vieţuitoarea, din instinct de autoapărare, se făcu un ghem dur ca o armură.
Gerard şi Oludara se întoarseră simultan şi dădură cu ochii de cel care râsese. Olandezul lăsă jos archebuza şi înşfăcă sabia scurtă, iar africanul scoase cuţitul.
La picioarele lor, un copil negru ţopăia într-un picior şi chicotea nestăpânit: legendarul Saci-Perere.
Gerard obţinuse mai demult o favoare de la Saci, furându-i căciula roşie ţuguiată – sursa magiei sale – şi, de atunci, spiriduşul acela cu numai un picior se ţinuse umbră de el şi Oludara, în călătoria lor prin jungla braziliană. Cum Saci putea să apară şi să dispară după bunul plac, erau nevoiţi să-i suporte prezenţa în orice clipă. Îi chinuia şi îi ajuta, după cum avea chef.
Cei doi bărbaţi puseră jos armele, în timp ce Saci sărea şi râdea întruna. Purta numai căciula şi nişte pantaloni scurţi roşii, lăsându-şi dezvelit pieptul de copil, lipsit de păr.
– De ce râzi, Saci? îl întrebă Oludara.
Saci îşi încheie cascada de râsete cu un hohot. Îşi şterse o lacrimă şi răspunse:
– Din cauza felului în care aţi reacţionat la animalul acela inofensiv.
Gerard se ridică şi-şi scutură de praf vesta de bumbac şi pantalonii mulaţi.
– Dar ce este, de fapt, animalul acela? vru să ştie.
Se întoarse şi arătă spre el tocmai la timp ca să vadă cum ghemul viu se desfăşoară şi-o tuleşte cu paşi mărunţi şi repezi.
– Se cheamă tatú. Deşi am auzit odată un grup de albi zicându-i „armadillo” – un nume ridicol, ca acelea pe care voi, oamenii, le daţi oricui şi la orice. E un pericol numai pentru vieţuitoarele mici cât un gândac. De cele mai mari nu se apropie decât dacă sunt moarte, când le ronţăie bucuros carnea putredă de pe oase. După câte văd, nu eşti un cadavru, şi-atunci mă întreb cum se face că ditamai bărbatul ca tine se teme de un animal aşa de mic, care nu măsoară nici treizeci de centimetri în înălţime?
– Am învăţat să nu judec o creatură după mărimea ei, Saci, replică Gerard. Altfel, fără îndoială că nici pe tine nu te-aş considera atât de periculos pe cât eşti în realitate.
Saci acceptă complimentul cu un zâmbet.
– Le zici bine, rosti, aşezându-se pe un trunchi de copac prăbuşit. Dacă tot stăm de poveşti, n-ai cumva o frunză din aceea minunată la tine?
Deşi era nefumător, Gerard ţinea întotdeauna la îndemână numeroase frunze de tutun fin, special pentru întâlnirile cu drăcuşorul juvenil. Fumatul îl făcea pe Saci mai binevoitor. Iar pe Gerard îl scuturau fiorii când se gândea ce i-ar putea face împieliţatul, dacă s-ar întâmpla o dată să nu aibă tutun la el. Se aşeză lângă el şi scoase o pungă din rucsac. Luă un mănunchi de frunze din ea şi i le întinse. Saci îşi dădu jos căciuliţa şi o scutură de trei ori. Din ea căzu o pipă de lemn, cioplit cu modele complicate. Saci o umplu cu frunze şi trase un fum, aprinzându-le fără foc.
Încercând să se relaxeze, Gerard scoase şi două guava din rucsac. Una i-o aruncă lui Oludara. Apoi luă cuţitul şi curăţă coaja galben-verzuie şi amară de pe miezul dur şi roz închis. Oludara muşcă direct din fruct, mâncând şi coaja, şi miezul. După câteva muşcături, vorbi:
– Tocmai asta îţi spuneam, Gerard. Am avut noroc în aventurile noastre de până acum, scăpând de primejdii datorită inteligenţei noastre. Dar, cu cât pătrundem mai adânc în jungla braziliană, cu atât devenim mai vulnerabili. Nu mai putem deosebi locurile primejdioase de cele sigure în ţinutul acesta. Singura noastră speranţă este să trăim printre băştinaşi o vreme şi să le studiem stilul de viaţă. Cunoştinţele lor sunt nepreţuite pentru noi.
Gerard se încruntă, aşa cum făcea de câte ori Oludara aducea vorba despre subiectul respectiv, şi se trase supărat de barbişonul lui roşcat, lung cât o palmă.
– Oludara, zise el, nu sunt sigur că am ce învăţa de la nişte canibali despuiaţi şi păgâni. Cultura lor se opune în mare parte convingerilor mele protestante.
– Dar n-ai spune acelaşi lucru şi despre poporul meu, Gerard? Noi doi nu avem aceeaşi credinţă. Totuşi, nu m-am dovedit un tovarăş de nădejde şi demn de încredere?
– Ba da, spuse Gerard, roşind, nu asta am vrut să spun. Numai că… vezi tu… canibalii aceia mănâncă oameni! Sacrifică vieţi omeneşti.
– Dar poporul tău nu se războieşte cu altele în numele religiei?
Gerard răspunse, mişcând afirmativ din cap:
– Ba da, chiar şi în zilele noastre, spuse cu un oftat şi întorcând privirea.
– Încearcă să înţelegi, Gerard. Pentru locuitorii acestui ţinut, a-şi mânca duşmanul e un ritual: o onoare şi pentru cel care mănâncă, şi pentru cel mâncat. Nu e ca vânatul bivolilor pentru carne; e o ceremonie.
– Dacă chiar vreţi să vorbiţi cu nişte băştinaşi, este un trib, Tupinambá, în apropiere, interveni Saci. Cred că l-aţi putea vizita, deşi nu v-aş recomanda s-o faceţi. – Trase prelung din pipă.
– De ce nu? întrebă Gerard.
Saci scoase pe gură nouă rotocoale de fum, apoi răspunse:
– Nu se poartă prea frumos cu străinii.
– Ar trebui să mergem, rosti Oludara. Indiferent de prejudecăţile lor, le vom câştiga prietenia.
Gerard se gândi multă vreme înainte de-a vorbi:
– Prea bine. Îţi preţuiesc sfatul mai mult decât pe al altora, chiar decât pe al meu. Hai să ne aşezăm tabăra cât mai e lumină. Pe urmă, mâine dimineaţă, plecăm când mijeşte de ziuă. Şi, Saci, dacă eşti drăguţ, înainte să dispari din nou, spune-ne cum ajungem în sat.
*
Saci plecă la scurtă vreme după ce-şi termină pipa – zăbovi numai cât să agaţe pălăria lui Gerard de un cuib de albine dintr-un copac apropiat – iar Gerard şi Oludara dormiră un somn odihnitor înainte de-a porni la drum dis-de-dimineaţă. Numai înţepăturile de albine de pe mâna lui Gerard îl cam deranjară în timpul nopţii.
Urmând indicaţiile lui Saci, cei doi merseră spre apus şase ore, până când ajunseră la ceea ce el numise „Râul Negru”. Era imposibil să nu vezi râul murdar, lat de vreo cincisprezece metri. Din câte le spusese Saci, aveau să găsească satul mergând patru kilometri în aval, spre sud.
Gerard se aplecă să-şi dea cu apă pe faţă, dar se opri când simţi mâna lui Oludara pe umăr. Tovarăşul său îi arăta malul opus, puţin mai sus. Gerard privi în direcţia indicată şi văzu mişcare: o femeie. Cei doi o urmăriră în linişte.
Ca toate băştinaşele, era goală, pictată pe diferite părţi ale corpului. Avea în jur de nouăsprezece ani, un trup tânăr şi ferm. Părul negru drept îi ajungea până la talie. În mâna stângă ţinea un coş împletit din liane, al cărui conţinut nu se vedea. Ca un adevărat protestant, Gerard căută s-o privească numai de la gât în sus, apoi, ruşinat totuşi, întoarse privirea. Atunci sesiză că prietenul său o cerceta pe femeie din cap până-n picioare – de mai multe ori.
– Magnifică, şopti Oludara. Rar ţi-e dat să vezi aşa o frumuseţe. Ai mai văzut asemenea rotunjimi, Gerard?
– Ca să fiu sincer, nu. Şi nu intenţionez să le văd nici pe acestea.
– Ar trebui. Fiecare parte a sa e perfectă, de sus până jos. Picioare delicate, pulpe ferme, şold…
– Oludara, îl întrerupse Gerard, roşu ca racul, oare n-ar trebui să vorbim cu ea? Nu de asta am venit aici, ca să luăm legătura cu băştinaşii?
Oludara încuviinţă din cap şi-şi îndreptă ţinuta.
– Nu te supăra, strigă el în portugheză, nu vrem să-ţi facem rău. Dorim să ducem tratative cu tribul tău.
Africanul vorbea şi făcea gesturi grăitoare, încercând să-i transmită fetei intenţiile lor paşnice. Auzind vocea, fata tresări. Când ridică ochii spre ei, se încordă, gata s-o ia la fugă.
– Vedeţi-vă de drum! ţipă în portugheză, cu un accent local foarte puternic. Tribul meu nu vrea nici religia, nici bolile voastre, indiferent pe care le aduceţi.
– Ei, mormăi Gerard, măcar vorbeşte portugheza.
Oludara strigă din nou:
– Putem trece râul ca să vorbim cu tine?
– Nu! Dacă că apropiaţi, îmi chem tribul.
– Noi nu dorim decât să-ţi vizităm tribul.
– Ar fi o prostie, pentru că ai mei nu vor să fie vizitaţi. Cine sunteţi voi, de ne căutaţi?
– Eu sunt Oludara, iar acesta este prietenul meu, Gerard van Oost. Pe steagul nostru sunt desenaţi un elefant şi un papagal.
– Dacă slujiţi un steag, atunci înţeleg de ce îmi căutaţi tribul. Vreţi să luaţi sclavi!
Fata scuipă pe pământ.
– Am format un steag pentru că numai cei care slujesc sub unul obţin permisiunea guvernatorului de a străbate jungla. Dorinţa noastră e să ne confruntăm cu pericolele legendare ale acestui ţinut, nu să-i înrobim pe băştinaşi. Oludara desfăcu larg braţele. Şi eu am fost odată sclav, până când m-a salvat Gerard. Nu aş pune pe nimeni într-o asemenea situaţie.
La auzul cuvintelor sale, fata se opri.
– Asta-i uşor de zis, dar, pentru un preţ bun, un om se va întoarce chiar împotriva poporului său. Sunt prea mulţi mincinoşi printre pero, spuse ea, folosind cuvântul din limba tupi pentru portughezi.
– Noi nu suntem portughezi, o lămuri Oludara. Gerard e olandez şi e propriul lui stăpân, nu e nici aliat, nici duşman al portughezilor. Iar după culoarea pielii mele nu se vede clar că am fost adus ca sclav, din Africa?
– E-adevărat, nu arătaţi şi nici nu vorbiţi ca alţi pero pe care i-am întâlnit.
– Noi ţi-am spus numele noastre. Pe tine cum te cheamă?
– Arani.
– Arani, te rugăm să ne însoţeşti până la tribul tău. Venim cu gânduri paşnice.
– Şi unde sunt ceilalţi tovarăşi ai voştri?
– Nu suntem decât noi doi.
– Acum ştiu că minţi, îl luă fata în răspăr. N-am mai văzut steag cu mai puţin de douăzeci de soldaţi.
– Poate că steagul nostru e neobişnuit, dar înfruntăm aceleaşi pericole. Putem să te însoţim până la trib?
– Nu.
– Dar dacă vom găsi noi singuri drumul până în satul tău? interveni Gerard. Ni s-a spus că e la un ceas de mers pe jos de aici, urmând râul.
– Cine v-a spus? întrebă Arani, îngustându-şi ochii.
– Saci-Perere, răspunse Gerard.
– Ha! Acum îmi spuneţi poveşti pentru copii, ca să se potrivească cu celelalte minciuni ale voastre.
Gerard se uită la Oludara şi scutură din umeri.
– Minciuni peste minciuni, continuă fata. Mergeţi până în satul meu, dacă ţineţi neapărat, dar nu la invitaţia mea. Odată ce ajungeţi acolo, războinicii vor şti ce să facă cu voi. Prezenţa voastră le va da cu siguranţă un motiv să pună la cale un ospăţ!
Fata râse cu dispreţ şi porni în josul râului.
– Nu cred că a glumit, rosti Gerard. Dacă mergem la ei, o să ne gătească.
– Gerard, nu te-am ştiut de fricos în faţa pericolului. Nu mi-ai zis chiar tu că un concetăţean de-al tău spunea: „Cu cât mai grea încercarea, cu atât mai mare gloria”?
– N-a fost unul de-al meu, ci un soldat roman. Dar n-ai spus tu că „cine încearcă să scuture copacul se va scutura pe sine”?
– Ha, ha, foarte bine, Gerard, înseamnă că ai ascultat ce-am spus. Dar pe la noi se mai spune şi că „dacă nu mergi tu la piaţă, piaţa n-o să vină la tine”. Avem nevoie de cunoştinţele băştinaşilor şi trebuie să mergem la ei şi să le explicăm frumos ce anume dorim.
Oludara porni de-a lungul râului, către apus. Gerard îşi puse mâinile pe şolduri şi strigă după el:
– Să nu-ţi închipui că poţi să-mi spui asta şi pe urmă să ne conduci pe amândoi în braţele primejdiei. Asta nu mai e aventură, Oludara, e sinucidere curată! Oludara?
Când africanul nu dădu semn că s-ar opri, Gerard oftă şi plecă după el.
*
Oludara descoperi că nu-şi putea lua ochii de la Arani. Fata mergea de-a lungul malului, iar el şi Gerard ţineau pasul cu ea. Arani se uita din când în când înapoi şi clătina din cap când vedea că o urmează.
Gerard nu-şi dezlipea privirea de la cărarea din faţa lui, evident, încercând să evite să vadă trupul gol şi superb al fetei. Oludara tot nu înţelegea obiceiurile protestante. Gerard îi putea vorbi ore întregi despre tablourile şi pictorii Europei; de ce ar rata ocazia să studieze o femeie minunată, cu acelaşi ochi pentru detalii? După un timp, nu mai rezistă şi-şi dădu glas gândurilor:
– Nu crezi că ar fi o soţie bună? îl întrebă, spărgând liniştea îndelungată.
– Numai dacă eşti de acord să fii mâncarea gătită la propria ta nuntă, îi răspunse Gerard.
Oludara râse.
– Poate. Dar, ca să fiu sincer, ar fi o excelentă purtătoare de copii. E perfect proporţionată. Mă întreb dacă şi mirosul ei e la fel de plăcut ca înfăţişarea sa.
– Putem vorbi despre altceva? mormăi Gerard. De-asta ne îndreptăm spre o moarte lentă, puşi la prăjit, pentru că te-ai îndrăgostit de băştinaşă?
– E fascinantă, stărui Oludara, tot cu ochii la fată. Dar nu mă tem pentru noi. Eşti un om bun, Gerard van Oost, şi sinceritatea ta iese la iveală. Sunt convins că îi vei fermeca şi pe băştinaşi. Iar faptul că Arani vorbeşte portugheza e un semn bun. Cine s-ar fi aşteptat să dea peste un băştinaş care să vorbească portugheza la o distanţă aşa de mare de Salvador?
– Iată o remarcă interesantă, spuse Gerard, mângâindu-şi barba.
– Arani! strigă el, cum de vorbeşti portugheza?
Fără să se întoarcă sau să încetinească, fata strigă:
– Tribul meu a locuit împreună cu iezuiţii lângă Salvador, în copilăria mea.
Gerard ridică din sprânceană spre Oludara. Salvador era la vreo trei sute de kilometri de ei, distanţă mare, nu glumă.
– Mai vorbesc portugheza şi alţii din trib? insistă Gerard.
– Doar câţiva mai cunosc limba pero şi nu o vorbim între noi. Cei mai mulţi au uitat-o ori au jurat să n-o mai folosească niciodată.
În clipa aceea, Oludara zări un gard din ţăruşi înalţi de trei metri, aşezaţi la intervale regulate. Văzu şi o palisadă în spatele lor. De ţăruşii exteriori atârnau nişte obiecte rotunde. Apropiindu-se, constată că erau cranii.
Gerard se opri în loc.
– Nu-mi place deloc ce văd acolo, spuse.
– Nu e chiar o invitaţie, recunoscu Oludara.
– Nici nu este o invitaţie, rosti un glas în spatele lor.
Tresăriră amândoi, miraţi să constate că Arani traversase râul printr-un vad şi ajunse pe malul lor.
– Nu veniţi? Oamenii din tribul meu vor fi foarte dezamăgiţi dacă nu veţi dori să stăm împreună la masă.
Se îndreptă spre o deschizătură în gard. Gerard scutură din umeri şi zise:
– Păi, dacă tot am venit până aici, eu zic să ne încercăm norocul.
O urmară pe Arani printre ţăruşi, iar Oludara observă că Gerard înalţă capul ca să studieze craniile. El preferă să se concentreze pe cărarea din faţa lor.
Palisada interioară era construită din buşteni masivi, găuriţi, la nivelul ochiului, la intervale regulate – pentru săgeţi, mai mult ca sigur, presupuse Oludara. Odată intraţi, văzu, în sfârşit, şi satul.
Cinci colibe mari, fiecare de peste treizeci de metri, înconjurau o piaţă centrală. Colibele erau clădite din ţăruşi, frunze şi pământ, cu acoperişuri din straturi de frunze de palmieri, groase de un metru.
Când Oludara şi Gerard intrară în cercul colibelor, sute de băştinaşi curioşi ieşiră să-i vadă. Niciunul nu purta haine, însă cei mai mulţi erau pictaţi. Modele negre, asemănătoare cu acelea de pe trupul lui Arani, apăreau pe multe corpuri. Îşi împodobiseră cu pietre şlefuite găurile din urechi, obraji şi pielea de sub buze. Unii aveau coliere din scoici sau pietre. Brăţări complicate din pene le decorau capetele şi braţele. Mamele îşi ţineau copilaşii la spate, atârnaţi în feşe de bumbac. Femeile aveau toate păr lung, însă bărbaţii se rădeau în vârful capului şi de jur împrejurul ţestei, asemenea călugărilor europeni. Niciunul nu avea păr pe faţă sau pe corp.
Băştinaşii strigau la Gerard şi Oludara, femeile, mai tare dintre toţi. Copiii alergau în cercuri în jurul lor, luându-i în bătaie de joc. Bărbaţii fixau săgeţi în arcuri lungi de doi metri, pe care le ţineau la talie. Arani se îndepărtă de cei doi intruşi.
Oludara ridică braţele în semn de pace şi vorbi calm:
– Venim cu gânduri paşnice.
Mulţi băştinaşi arătară spre archebuza pe care Gerard o ţinea într-o parte.
– Gerard, lasă arma jos!
Olandezul aşeză arma pe pământ ridică mâinile. Cercul de băştinaşi se strânse în jurul lor. Câţiva strigară către Arani în tupi. Ea răspunse calmă la toate întrebările, făcând gesturi ca să se distanţeze de nou-veniţi, cu aerul cuiva care nu are nimic de-a face cu situaţia. Nici Oludara, nici Gerard nu înţelegeau o vorbă din limba aceea.
Bărbaţii ridicară arcurile şi le pregătiră de atac.
– Te rog, Arani, rosti Oludara, convinge-i să vorbească cu noi.
Arani se opri şi îi studie pe străini cu atenţie. Apoi se răsuci şi o luă la fugă.
– O, nu, exclamă Gerard, ne-a abandonat. Ar trebui să fugim.
– Poate că nu, ia uite unde merge.
Arani se aplecă şi intră într-o colibă mică de la marginea satului. Oludara n-o observase înainte. O ascundeau celelalte colibe mai mari. În câteva momente, Arani reapăru, aducând de braţ un băştinaş în vârstă. Bărbatul purta pe cap un acoperământ din pene care-i ajungea până la spate, iar în jurul gâtului avea şiruri de gulere. Când se apropie, bărbaţii şi femeile îi făcură loc.
Bătrânul deschise gura. Vorbi răspicat, dar fără să ridice glasul. Câţiva bărbaţi cu mai multe desene pe corp strigară la el, parcă certându-se. El ripostă arătând cu bărbia spre mijlocul satului. În câteva clipe, nativii coborâră arcurile, unul câte unul, dar le ţinură pe jumătate încordate. Bătrânul merse în mijloc şi se aşeză pe un buştean. Alţi cinci bărbaţi, cei mai coloraţi, îl urmară.
– Arani, întrebă Gerard, ce se întâmplă?
– Bărbatul pe care l-am adus e Ybandira, pajé al nostru, răspunse fata.
– Ce e un pajé? vru să ştie Oludara.
– Poate vorbi cu spiritele. Folosind înţelepciunea lor, el ne vindecă şi ne călăuzeşte.
– Adică e un fel de preot? întrebă Oludara.
– Preot? rosti Gerard cu dispreţ. Mai degrabă vrăjitor.
– Spune-i cum vrei, zise Arani. Ybandira nu e căpetenie, dar e bătrân şi respectat, ceea ce înseamnă foarte mult. Cele cinci căpetenii au căzut de acord să se sfătuiască. Aţi câştigat o păsuire, nu ştiu pentru câtă vreme.
– Mulţumesc, vorbi Oludara, înclinând recunoscător din cap.
Arani se încruntă şi plecă. Oludara îi admiră graţia mişcărilor. Fata dispăru într-o colibă.
După zece minute de la începutul discuţiei dintre căpetenii, Gerard şi Oludara se aşezară. Aproape cincizeci de băştinaşi stăteau lângă ei, cu arcurile pregătite. După douăzeci de minute, trei căpetenii umplură pipe lungi cu tutun şi fumară. Una dintre celelalte două se ridică şi le făcu semn. Cel mai tânăr dintre cei cinci, probabil sub treizeci de ani, purta un coif din pene galbene şi roşii, iar sub buza de jos îi lucea o piatră de culoare albastru-deschis.
– Veniţi aici, străinilor, le strigă el în portugheză.
Cei doi se apropiară de căpeteniile adunate la sfat. Bărbatul care îi chemase înălţă un braţ în semn de salut.
– Puteţi să-mi spuneţi Jaobi, rosti în portugheză, cu accent puternic. Nu vorbea la fel de bine ca Arani, dar se făcea înţeles. Numai Cabuçu şi eu vorbim limba pero.
Arătă spre una din căpetenii. Oludara şi Gerard se întoarseră să-l studieze pe Cabuçu. Benzile de pe braţe îi fixau evantaiele de pene verzi, iar în lobii urechilor şi în buza de jos îi luceau pietre ascuţite. Însă cele mai şocante erau numeroasele cicatrice care îi acopereau corpul musculos, mai ales cele înşirate pe fiecare braţ, unele sub altele, ca nişte dungi. Părea cel mai aspru şi mai rău din grup. Se încruntă la privirile lor, aşa că cei doi întoarseră capetele de la el.
Jaobi adăugă:
– Ceilalţi vor să vă pun întrebări, ca să vă hotărâm soarta. Unii cred că ar trebui să vă mâncăm.
Cabuçu scoase un rânjet maliţios. Gerard îşi scoase pălăria cu boruri largi şi se şterse de transpiraţie pe frunte.
– Au trecut multe luni, continuă Jaobi, de când am gustat din carnea duşmanilor, pe vremea când stăteam cu iezuiţii. Căpeteniile mai tinere, aşa ca mine, considerăm că nu se mai cuvine.
– Foarte înţelept din partea voastră, spuse Gerard, îndreptându-se de spate şi mişcând scurt din cap.
– Pentru noi, e mai bine să vă omorâm fără să vă mâncăm.
– Aha, rosti olandezul, cu umerii căzuţi.
– Totuşi, reluă Jaobi, vrem să ştim de ce aţi venit în satul nostru.
– Ca să învăţăm de la voi, explică Oludara. Călătorim prin jungla braziliană şi cunoştinţele voastre ne-ar fi de mare folos.
Cabuçu scuipă la picioarele lui Oludara. Jaobi îl ignoră şi se întoarse către celelalte căpetenii, ca să le traducă răspunsul. Ybandira, pajé, îi spuse ceva lui Jaobi.
– Ybandira spune: „Noi suntem Tupinambá. Voi nu sunteţi Tupinambá. De ce să vă împărtăşim cunoştinţele noastre?”
– Vă dăm ceva în schimb, propuse Gerard.
Îşi dădu jos rucsacul şi scotoci în el. După câteva clipe, scoase un cuţit şi o oglindă şi le oferi căpeteniilor. Jaobi râse, imitat de ceilalţi. Cabuçu scuipă din nou. Jaobi se adresă unor femei din apropiere, care merseră în colibe şi se întoarseră imediat, cu braţele pline de obiecte. La semnul lui Jaobi, le aruncară la picioarele nou-veniţilor. Oglinzi, cuţite, macete şi alte lucruri de origine portugheză se adunară grămadă în faţa lor. Oludara se încruntă.
– Putem munci, sugeră Oludara.
Cabuçu se ridică şi ţipă la ei:
– Nu avem nevoie de ajutorul vostru!
– Suntem aventurieri, interveni Gerard, ucigaşi de monştri.
Cabuçu râse, dar Jaobi traduse pentru ceilalţi. Ybandira îi examină stăruitor, frecându-şi chelia. Rosti un singur cuvânt – „Capelobo” – apoi strigă la bătrânul tribului în tupi. Două căpetenii spuseră şi ele ceva. Indiferent ce anume, se vedea limpede că nu le convenea ideea.
Jaobi îi trimise pe Gerard şi Oludara să se aşeze la loc.
– Mergeţi şi staţi jos. O să vă chemăm în curând, ca să vă anunţăm ce am hotărât.
La scurtă vreme după ce se aşezaseră, Arani apăru cu nişte obiecte rotunde în mâini. Îngenunche lângă ei şi le oferi obiectele, care se dovediră a fi castroane din tâlv umplute cu o pastă caldă.
– Ce este aceasta? întrebă Gerard.
– Mingau, răspunse Arani, seamănă cu terciul vostru. E făcut din manioc, cu peşte şi piper pentru aromă.
Gerard îşi vârî degetele în pastă şi le linse.
– Delicioasă! Mulţumesc, Arani, spuse el, şi-şi vârî degetele în castron încă o dată.
Oludara se uita lung la vasul lui.
– Ce s-a întâmplat? îl întrebă Gerard.
Africanul ridică puţin castronul.
– Folosesc tâlvuri, cum folosim şi noi, în Africa. Îmi aminteşte de casă. Ciudat cum găsesc aceleaşi lucruri aici, în capătul celălalt al lumii.
– Hm… mormăi prietenul său, umplându-şi gura cu pastă.
– Iartă-mă, rosti Oludara, scuturând din cap ca să-şi alunge amintirea. Ar fi trebuit să spun de la început: mulţumesc, Arani. Mâncarea e neaşteptată şi foarte apreciată.
Arani plecă ochii.
– Nu e nimic neaşteptat. Până şi duşmanii noştri sunt trataţi cu respect, până când sunt omorâţi. Se strâmbă. Era să uit, adăugă ea, mai e ceva.
Se întoarse în colibă şi reveni cu nişte bucăţele albe într-un bol de lemn.
– Se numesc pipoca, le explică ea. Sunt boabe de porumb încălzit ca să elibereze spiritele din ele cu un pocnet.
– Floricele de porumb, spuse Gerard, zâmbind larg. Am auzit de ele, dar nu le-am văzut niciodată.
Întinse mâna şi luă un pumn de boabe. Când Arani îi oferi bolul lui Oludara, africanul rămase cu ochii la ea. Privirile li se întâlniră o clipă, dar ea plecă iute ochii.
După ce înghiţi câţiva pumni de floricele de porumb, Gerard spuse:
– Arani, căpetenia aceea, Cabuçu…
Toţi trei se uitară spre căpetenii. Cabuçu ţipa şi făcea semne violente spre Gerard şi Oludara.
– Da?
– Ce spune despre noi?
– Că vă vede omorâţi repede.
– Hm… Gerard îşi mângâie barbişonul. Are multă influenţă?
– I-ai văzut cicatricele de pe braţe?
– Da.
– Fiecare dintre ele reprezintă un nume de-al lui.
– Aşadar, are multe nume? Ce înseamnă asta?
– Bărbaţii îşi iau un nume nou şi îşi fac o cicatrice de câte ori ucid un duşman. Iar el are multe, multe nume.
– A, înţeleg, zise Gerard, încercând să numere dungile de pe braţul căpeteniei, dar pierzându-le şirul.
– De ce nu vă plac portughezii? întrebă Oludara.
– De ce? se miră Arani. Nu ştii? Pero sunt uneori prieteni, alteori, duşmani. Uneori salvatori, alteori, înrobitori. Cine să ştie ce-i în mintea lor? Fostul guvernator a permis devastarea multor triburi. Al nostru a scăpat, pentru că era sub protecţia iezuiţilor. Dar a venit vărsatul şi au murit din cauza lui alte triburi îngrijite de ei. Noi am fugit înainte să ne îmbolnăvim. Iezuiţii au putut feri tribul Tupinambá de guvernator, dar nu şi de vărsat, aşa că nu ne-am mai încrezut în vorbele lor. Arani făcu o mică pauză, apoi continuă: Cabuçu îi urăşte pe toţi străinii. A pierdut multe rude, ca noi toţi. Dar, deşi noi ne-am bucurat că îi lăsăm pe pero în urmă, el a jurat să se răzbune.
Sosirea lui Jaobi le întrerupse discuţia.
– Reveniţi în cerc, îi chemă el. Am luat o hotărâre.
Oludara îl privi în ochi pe Gerard. Acesta încuviinţă din cap, iar cei doi se ridicară şi merseră în tăcere la întrunirea căpeteniilor. Arani îi urmă îndeaproape.
– Ybandira a propus să vă dăm o şansă, anunţă Jaobi. Trebuie să înfrângeţi fiara Capelobo, care a omorât şi a mâncat mulţi oameni de-ai noştri. Acum două zile a dispărut un grup de vânători şi credem că de vină e Capelobo. Arcurile noastre nu sunt bune, săgeţile pe care le aruncă ricoşează din pielea fiarei. Dacă veţi găsi o cale s-o doborâţi, Ybandira spune că puteţi fi Tupinambá.
Bărbaţii din jurul lui Jaobi încuviinţară cu înclinări ale capetelor, înţelegând cel puţin cuvintele „Capelobo” şi „Tupinambá”.
– Ybandira e un pajé puternic, continuă Jaobi. Căpeteniile i-au acceptat propunerea. Dar, dacă nu veţi vrea sau nu veţi putea să înfrângeţi fiara, atunci veţi fi mâncaţi fie de ea, fie de noi. Primiţi?
Străinii nu trebuiră să se sfătuiască între ei; amândoi încuviinţară la unison.
– O să vă dăm o călăuză care să vă arate drumul, unul din războinicii noştri, adăugă Jaobi.
– Dacă e de acord, vorbi Oludara, o vom lua pe Arani.
Cabuçu râse la auzul propunerii. Lui Gerard îi căzu falca. Jaobi se uită la fată. Ea surprinse privirea lui Oludara şi îl fixă din ochi, apoi mişcă din cap, în semn că e de acord.
– Bună idee, rosti Cabuçu. Scăpăm de două belele deodată.
Jaobi vorbi cu căpeteniile, care plecară fiecare la coliba ei. Ybandira se întoarse la a lui.
– Ar trebui să plecaţi acum, zise Jaobi.
Cabuçu se uită la Oludara şi spuse:
– Nu încercaţi să fugiţi. Sunt cu ochii pe voi.
Se întoarse şi se îndepărtă cu paşi ţepeni.
*
Oludara conducea cu pagaia canoea de patru metri, ajutat de Gerard şi îndrumat de Arani. Încerca să se concentreze pe râu, dar ochii îi fugeau întruna la Arani. Din când în când, ea se uita înapoi şi-i surprindea privirea pironită asupra ei. În cele din urmă, îi spuse:
– Oludara, n-ar trebui să mă priveşti aşa.
– Iartă-mă, zise el, nu vă cunosc obiceiurile. Nu se cuvine?
– Nu despre asta e vorba. Numai că… eu nu mă pot mărita.
– De ce?
– Nu întreba, răspunse Arani, pe un ton care descuraja discuţia.
– Atunci hai să te întreb altceva, stărui Oludara. De ce l-ai chemat pe pajé în ajutorul nostru, în loc să te adresezi căpeteniilor?
– Părinţii mei au murit cu ani în urmă, iar Ybandira mi-a fost ca un tată de atunci. Când nu e de faţă, ceilalţi mă evită. Cred că le aduc ghinion, iar faptul că m-aţi urmărit până în sat nu mi-a făcut bine nici mie, nici reputaţiei mele.
– De-asta a spus Cabuçu că „scapă de două belele deodată”?
– Da. Şi el, şi mulţi alţii ar vrea să scape de mine.
– Când se va termina tărăşenia asta, te-am putea lua din tribul tău.
Gerard tuşi când auzi propunerea lui Oludara, dar nu spuse nimic. Arani se uită la african cu tristeţe în ochi.
– Nu te apropia prea mult de mine, Oludara. Numele meu înseamnă „vreme rea”. M-am născut pe o furtună cumplită. Viaţa mea întreagă a fost un şir de nenorociri.
– Priviţi! exclamă Gerard, arătând cu degetul.
Pe ţărm, în apropiere, zăcea un craniu. Era, curios, crăpat în două chiar deasupra ochilor. Încetă imediat şi vâslitul, şi conversaţia.
Trecură pe lângă el şi ajunseră imediat la o grămadă întreagă. Multe cranii erau despicate în vârf, asemenea primului.
– Ne apropiem, şopti Arani.
– Nu cred că era necesar să ne-o spui, zise Gerard, aplecându-şi capul înainte.
Oludara privi în direcţia indicată de Gerard. La vreo treizeci de metri în faţa lor, se înălţa o grămadă de jumătate de metru de cranii. Erau cu zecile.
Vâsliră până la mal şi scoaseră în linişte canoea din apă. Gerard îşi aranjă sabia scurtă de la şold şi-şi încărcă archebuza. Oludara îşi pregăti arcul şi săgeţile împrumutate din sat şi-şi pipăi cuţitul de fildeş de la talie, pe urmă studie terenul.
– Am găsit o cărare, şopti, veniţi după mine.
Se lăsă pe vine, apoi îi conduse în pădure, arătându-le unde erau spini, liane şi alte obstacole. După un timp, se opri şi le făcu semn să se culce la pământ. Gerard veni lângă el.
Cam la treizeci de metri în faţa lor, în capătul opus al luminişului, se afla intrarea într-o peşteră, înaltă de trei metri. Lângă ea zăceau oase de oameni şi bolovani – unii dintre ei uriaşi.
– Ce se-aude? întrebă Gerard.
Oludara îşi încordă auzul. Răsuna ecoul unor strigăte omeneşti.
– Sunt ţipete de ajutor, murmură Arani. Probabil nişte vânători rătăciţi.
– Dar unde sunt? vru să afle Gerard.
– Nu se aud din peşteră, îi răspunse Oludara, mijind ochii, ca să vadă mai bine. Parcă vin din pământ. Ar trebui să păşim cu grijă.
Când Oludara îşi termină propoziţia, o creatură ieşi din peşteră: fără îndoială, era Capelobo. Mergea în două picioare şi măsura peste doi metri în înălţime. Smocuri dese de păr negru îi atârnau pe corp. Faţa lată semăna cu a unui tapir, dar botul alungit era conic, ca la furnicar. Ochii mici îi luceau la tâmple. Picioarele parcă erau copite de taur. Degetele i se terminau cu gheare groase şi dure, cea din mijloc mai lungă decât celelalte. Animalul înainta greoi, cocârjat, însă emanând putere la fiecare pas.
– Nu va fi uşor, şopti Gerard.
– Chiar că nu va fi, confirmă Oludara. Îşi pregăti arcul. Mai întâi, cred că trebuie să testăm dacă, aşa cum au spus băştinaşii, pielea monstrului nu poate fi străpunsă de săgeată.
– Aşteaptă, murmură Arani, face ceva.
Fiara apucă un bolovan de doi metri şi-l rostogoli într-o parte. Trei băştinaşi se căţărară afară din groapa de dedesubt.
– Majui, Ipe, Uba, şopti Arani, cu răsuflarea tăiată Ei sunt vânătorii noştri pierduţi!
Gerard şi Oludara dădură amândoi să se ridice, dar împietriră auzind un urlet neaşteptat. Oludara nu mai auzise unul asemănător. Îi sfredelise creierul şi-i zguduise timpanele, gata să i le spargă. Începu să vadă în ceaţă, iar muşchii îi împietriră. În luminiş şi în jurul lui nu mai mişca nimic, în afară de monstrul Capelobo.
Înlemnit, Oludara desluşi cu greu fiara care-l înşfăcă pe un băştinaş şi-l trânti la pământ, apoi îi azvârli cu piciorul pe ceilalţi doi în groapă şi-o acoperi cu bolovanul. Când africanul îşi recăpătă controlul muşchilor, văzu bestia smulgând capul victimei, răsucindu-l cu gâtul în sus şi sugându-i creierul. Lui Arani i se tăie respiraţia şi-şi feri privirea.
– Uba, suspină fata, rostind numele bărbatului omorât.
Gerard îşi făcu semnul crucii.
– Dumnezeu să ne ocrotească!
– Olorun, rosti Oludara, pronunţând numele zeului său african.
Olandezul clătină din cap şi zise:
– Oludara, hai să atacăm fiara asta imediat!
– De acord.
Culcat pe burtă, Gerard îşi propti archebuza de rădăcinile unui copac. Oludara se ridică în picioare şi-şi încordă arcul, umflându-şi muşchii de oţel.
– Tu tragi în piept, eu, în cap.
– La trei, hotărî Gerard. Unu, doi, trei!
Oludara văzu cum săgeata sa ricoşează din capul monstrului. Nu-şi dădu seama unde lovi glonţul, dar Gerard rareori îşi rata ţinta, iar Capelobo nu arăta rănit. Totuşi, aruncă un ochi în direcţia lor, întoarse botul şi adulmecă prelung. Arani, având mâinile libere, avu timp să-şi acopere urechile. Ceilalţi doi, nu. Fiara urlă din nou, iar urletul ei îi împietri încă o dată pe. Capelobo porni anevoie către ei.
Arani strigă şi-l lovi pe Oludara în piept, iar lui Gerard îi trase un picior în coaste.
– Vă rog! Mişcaţi-vă!
Când între ei şi monstru rămaseră numai câţiva metri, Oludara scutură, în sfârşit din cap şi ţipă:
– Fugiţi!
Gerard se rostogoli pe-o parte şi se sculă în capul oaselor. Ghearele lui Capelobo îi atinseră uşor gulerul când se ridică şi-o luă la goană.
*
După ce alergară vreo cinci minute prin pădure, Oludara le ceru să se oprească. Gerard, mai masiv, de-abia răsufla când se trânti pe jos, să se odihnească. După ce-şi trase puţin sufletul, spuse:
– Trebuie să acţionăm rapid, ca să-i salvăm pe ceilalţi.
– Da, aprobă Oludara. Aşa cum se spune printre ai mei, „cel ce aşteaptă să i se ivească o şansă, aşteaptă un an de zile după ea”. Nu putem întârzia şi lăsa încă un om să aibă soarta aceea.
Toţi trei se cutremurară la amintirea prânzului cumplit al lui Capelobo.
– Arani, întrebă Oludara, membrii tribului tău nu au nicio idee cum să înfrângă bestia?
– Dacă ar fi avut, ar fi omorât-o de mult.
– Ce ne facem?
Ca de obicei, Gerard lăsa planurile în seama lui Oludara.
– Focul e întotdeauna o soluţie potrivită pentru monştrii care nu pot fi străpunşi, răspunse africanul. Iar dacă nici aşa nu merge, cuţitul meu n-a dat greş niciodată. E pus sub o vrajă puternică; dacă a tăiat pielea unui dragon din Africa, atunci sigur o va tăia şi pe-a bestiei acesteia. Iată planul meu. Mai întâi, ne întoarcem la canoe…
*
Oludara se opri la zece paşi de intrarea în peştera lui Capelobo. Ţipă şi aruncă o piatră înăuntru. Nu auzi uruitul din cauza cerii din urechi, iar de văzut, nu văzu nicio mişcare. Când se aplecă după încă o piatră, fiara atacă.
Africanul de-abia avu vreme să se ferească de gheara bestiei, aplecându-se. Făcu câţiva paşi împiedicaţi în faţă şi se ridică iute. Când vru s-o ia la fugă, Capelobo scoase răcnetul ei înfiorător. Oludara se cutremură, însă ceara din urechi îl ajută să nu împietrească. O luă la fugă împleticindu-se, prefăcându-se rănit, ca să atragă bruta după el, dar iuţi pasul când văzu că vine după el cu o viteză mult mai mare decât se aşteptase.
Africanului îi trebuiră numai trei minute ca să ajungă înapoi la râu. Zări canoea printre copaci şi înălţă ochii pentru a-l vedea pe Gerard în picioare, cocoţat pe creangaunui copac mai mare.
– Acum! îi strigă.
Gerard aruncă o torţă într-o grămadă de vreascuri presărate cu praf de puşcă de la picioarele lui. Vreascurile se aprinseră cu un vuiet, iar Gerard le împinse cu piciorul la timp, în timp ce Capelobo înainta în direcţia lui. Flăcările căzură în capul fiarei şi arseră tot ce se afla în jurul ei. Arani, ascunsă în apropiere, scoase un chiot de bucurie.
Dar Capelobo se scutură de flăcările care căzură pe jos; numai vreascurile ardeau, părul lui nici măcar nu se pârlise. Monstrul se aplecă, luă torţa aprinsă, înălţă capul şi-şi căută atacatorul din priviri. Când îl zări, o aruncă spre el cu o viteză ameţitoare.
Torţa îl izbi pe Gerard în stomac. El icni şi alunecă, rupând o creangă cu spatele, dar reuşi să se agaţe la timp de alta. Se ţinea de ea cu vârful degetelor. Cum fiara se concentra mai departe asupra lui, Oludara scoase cuţitul şi alergă în spatele ei. Îl înfipse între coaste, însă lama alunecă pe piele fără s-o străpungă.
Capelobo se răsuci cu faţa la Oludara, iar Arani ţâşni din partea opusă, cu o săgeată în mână. O azvârli cu ambele mâini şi lovi creatura în ochi, dar săgeata se rupse la mijloc. Şi ea, şi Oludara săriră într-o parte când Capelobo începu să dea din labe după ei.
– Shango să ia fiara asta! înjură Oludara, invocând una din zeităţile lui din Yoruba. Nici din ochi nu-i curge sânge! Ridică privirea şi strigă: Gerard, coboară! Avem nevoie de ajutor!
– Ce-ai zis? ţipă olandezul, atârnat de creangă.
– Scoate-ţi ceara din urechi!
Gerard reuşi să se ridice destul cât să-şi proptească cotul de creangă, apoi îşi scoase ceara dintr-o ureche.
– Dar dacă răcneşte fiara?
– Uită-te la pieptul ei, îl sfătui Oludara. Dacă se umflă, acoperă-ţi urechile.
– Cred că exact asta face acum! strigă Arani.
Toţi trei îşi acoperiră urechile tocmai când fiara slobozi răcnetul. Gerard fu nevoit să dea drumul la creangă. Căzu cu un geamăt lângă Oludara.
– Eşti teafăr? îl întrebă prietenul său.
– Nu mi-am rupt nimic, cred.
– Atunci, ajută-mă! îi ceru Oludara, ridicându-l în picioare.
Văzând că răcnetul nu are niciun efect asupra oamenilor, monstrul rămase nedumerit. Cei trei profitară de ezitarea lui şi o luară la goană înainte, unul lângă altul. Apucă fiecare câte un braţ de-al fiarei şi, adunându-şi puterile, se izbiră în ea cât putură de tare.
Capelobo făcu un pas înapoi, apoi încă unul. Atunci însă găsi un punct de echilibru cu copita şi le opri asaltul.
– Incredibil ce puternic e! icni Gerard.
Şi el, şi Oludara erau nişte zdrahoni. În clipa aceea, monstrul se răsuci mai rapid decât se aşteptară. Oludara se împiedică, păşind clătinat în faţă, iar fiara îl atacă pe Gerard cu toată greutatea, aruncându-l la pământ şi lăsându-l lat.
Capelobo se pregăti să-l lovească, însă Oludara sări între cei doi şi apucă monstrul de ambele braţe. Îl împinse cu toată forţa şi, preţ de câteva secunde, reuşi să-l ţină în loc, însă Capelobo azvârli din copita lui masivă. Oludara simţi cum îi pocneşte fluierul piciorului şi se prăbuşi. Leşină înainte de-a atinge pământul.
*
Gerard auzi pocnetul osului şi-şi văzu camaradul căzând. Mai avea o singură soluţie: sabia lui bologneză. Se ridică în picioare şi o trase din teacă. Capelobo se apropie de Oludara şi se aplecă deasupra lui. Gerard îl izbi în spinare.
– Hei, tu, ăsta cu nasul mare, luptă-te cu mine mai întâi.
Creatura îl studie o clipă cu un ochi pieziş, după care se întoarse cu faţa la el. Olandezul îndreptă sabia spre pieptul ei şi luă poziţia Porta di Ferro, cu piciorul drept în faţă şi cu stânga în şold. Fiara încercă să-l lovească. El se feri cu un pas lateral şi răspunse atacându-i coşul pieptului. Încheietura îi vibră când vârful sabiei atinse pielea; parcă izbise un zid. Se redresă la timp ca să se ferească de următoarea lovitură a lui Capelobo.
– Arani, strigă, trezeşte-l! Nu mai pot ţine multă vreme fiara la distanţă!
Arani se uită în jur şi apucă singurul lucru pe care îi căzură ochii: unul din craniile de pe mal. Îl umplu cu apă din râu.
Gerard continuă să se joace cu Capelobo de-a şoarecele şi pisica. Încercă să-l împungă şi să-l taie, dar nici măcar să-l zgârie nu reuşi. Apoi monstrul îi trase o lovitură peste mâna în care ţinea sabia, spintecându-i cămaşa şi lăsându-i trei urme roşii pe piele, cea din mijloc aproape dezvelindu-i osul. Gerard îşi duse mâna stângă la rană.
Arani aruncă apa din vasul improvizat pe faţa lui Oludara. Africanul se scutură de stropi şi deschise ochii. Gerard îl văzu cu colţul ochiului.
– Oludara, fiara asta e invincibilă!
– Nicio fiară nu e invincibilă, ţine-te tare.
– Trebuie să fugim. Sângerez şi în scurtă vreme o să mă doboare oboseala.
Gerard se feri în ultima clipă de o lovitură care-i zbură pălăria cu boruri largi de pe cap.
– Arunci fugi cu Arani şi lasă-mă aici. Nu pot să alerg cu piciorul rupt.
– Niciodată! Canoea nu-i departe, te putem târî până la ea.
– Nu şi dacă fiara asta e aşa de aproape.
Arani legănă capul lui Oludara în palme.
– Sunteţi nişte bărbaţi curajoşi, îi spuse. N-am mai văzut atâta vitejie şi devotament. Îmi pare rău că m-am purtat cu voi aşa cum m-am purtat, Oludara.
– Mulţumesc, Arani, spuse africanul, întinzând mâna ca s-o mângâie pe obraz. Bătălia nu s-a terminat. Vom găsi o cale să învingem bestia.
– Terminaţi cu giugiulitul şi începeţi să gândiţi! ţipă Gerard.
Arani îl lăsă pe Oludara şi se ridică.
– Bestia e înspăimântătoare! strigă ea. Fugi!
Fata azvârli craniul spre Capelobo. Craniul se sfărâmă la impact, împroşcând monstrul cu apă şi lipindu-i părul de corp. Monstrul se opri.
– Priviţi, vorbi Oludara, s-a oprit. Poate că va face apa ceea ce n-au reuşit să facă focul şi metalul.
Capelobo se scutură ca un câine, stropind cu apă în toate direcţiile, apoi se năpusti din nou asupra lui Gerard.
– S-a dus şi şansa asta, strigă Gerard. Şi-acuma ce facem, suflăm pe el?
– Gerard, ţipă Oludara, uită-te la buric!
Dintr-o privire scurtă, Gerard văzu locul de pe pieptul fiarei unde părul lins se despărţise ca să dea la iveală un orificiu mic şi roz, de vreo doi centimetri în diametru.
– Merită încercat, hotărî el.
Îşi luă mâna de pe rană şi-şi pregăti sabia. Era ameţit din cauză că pierdea sânge; ştia că nu are mult timp la dispoziţie. Luă poziţia Coda Lunga, coborând garda provocator. Capelobo muşcă momeala şi trecu la asalt. Gerard şarjă, însă, rată, împungând la câţiva centimetri de buric. Nu avu vreme să se ferească şi fiara îl izbi zdravăn în partea stângă, trântindu-l la pământ. Se rostogoli de trei ori şi scăpă sabia.
Capelobo scoase un răcnet mai slab şi atacă. Răcnetul, deşi nu atât de intens, tot îl făcu pe Gerard să se crispeze. Îşi văzu sabia şi ştiu că are timp ori să se rostogolească, ori s-o recupereze, dar nu şi una, şi alta. Preferă să apuce arma. Ca un copil neantrenat, o prinse cu ambele mâini şi o îndreptă în sus.
– Giovanni m-ar omorî pentru asta, spuse, amintindu-şi de maestrul său de scrimă.
Capelobo se năpusti asupra lui, dar el se ţinu tare pe poziţie. Sabia nimeri ţinta şi străpunse buricul. În timp ce Capelobo se prăbuşea, el reuşi să apese mânerul şi să ridice vârful sabiei până în pieptul fiarei.
Capelobo scoase un fel de cârâit mai urât decât toate celelalte răcnete anterioare la un loc. Gerard rezistă numai o fracţiune de secundă înainte ca zgomotul, sângele pierdut şi greutatea monstrului să-l doboare.
*
Încă buimăcit de urletul hidos scos de Capelobo înainte de-a muri, Oludara se forţă să se scoale în capul oaselor şi să vadă ce e cu prietenii lui. Arani stătea întinsă lângă el, tremurând şi gemând. Din Gerard văzu doar bocancii ieşind de sub corpul mătăhălos al fiarei.
– Gerard, eşti teafăr? strigă el.
Arani se sculă şi ea, anevoie.
– Ai spus ceva? întrebă. Încă îmi ţiuie urechile de la urletul acela abominabil. Şi ce tare mă doare capul!
Îşi prinse tâmplele în palme.
– Gerard, rosti Oludara. Trebuie să ne îngrijim de el imediat. Hoitul fiarei îl sufocă.
Arani se ridică anevoie şi-l ajută să se târască până la Capelobo. Oludara îşi trăgea piciorul după el, fiecare pas o adevărată agonie.
El împinse hoitul de jos, ea îl trase de sus şi aşa reuşiră să-l rostogolească de pe Gerard. Oludara o trimise apoi pe Arani să aducă o pânză din canoe şi bandajă braţul prietenului său, încercând să-l trezească din leşin.
După câteva minute de îngrijorare, Gerard deschise ochii. Când, în cele din urmă, reuşi să stea în capul oaselor, primul lucru pe care îl făcu fu să se uite la monstrul prăbuşit. Păru gânditor şi aproape trist.
– De ce te uiţi aşa la fiară? îl întrebă Oludara. Ar trebui să te bucuri de victoria noastră.
– N-am nimic, o să-mi treacă.
Gerard examină piciorul prietenului său.
– O să te doară, îi spuse.
Răsuci membrul de câteva ori până puse oasele la locul lor. Oludara încleştă din dinţi şi pufni, dar nu ţipă. Când fu în stare să vorbească din nou, întrebă:
– Unde ai învăţat asta?
– În Flandra, în război.
– Gerard, zâmbi Oludara, nu mi-ai spus că eşti soldat.
– Pentru că nu sunt, replică olandezul, încruntându-se. Am petrecut destul timp în război ca să-mi dau seama de asta.
Fixă piciorul cu atele din crengi. Oludara înţelese că prietenul său nu voia să discute subiectul. Cu ajutorul lui şi al lui Arani, ţopăi până la canoe. Acolo, cei doi îl lăsară singur şi se întoarseră în luminiş, ca să-i salveze pe vânătorii rătăciţi. Peste un timp, se întoarseră, dar fără vânători.
– Bolovanul e prea greu, nici cu o rangă nu l-am putea urni, îi spuse Gerard. Va trebui să trimitem oameni din sat să-i ajute.
Gerard împinse canoea în apă şi Arani luă o pagaie. Deşi rănit, Oludara se simţea fericit, însă tovarăşii lui tăceau. După vreo douăzeci de minute, zări oameni pe malul stâng al râului. Cabuçu şi alţi cinci războinici stăteau cu săgeţile puse deja în arcuri. Doi se ghemuiau pe crengile cele mai joase ale unui copac, iar trei stăteau dedesubtul lor.
– Cabuçu, noi suntem! strigă Oludara. Am omorât monstrul Capelobo!
Cabuçu râse.
– Nu-i destul, negrule. Trebuie să te întorci în viaţă.
Cabuçu ridică arcul şi trase. Fără un sunet, Arani se aruncă în faţa lui Oludara. Săgeata i se înfipse în spate.
– Arani! ţipă africanul.
Fata îl privi o singură dată cu tristeţe, apoi închise ochii. El încercă să rămână în picioare, dar îi cedă piciorul rănit. Se uită în jur, căutându-şi arcul cu disperare. În spatele lui, Gerard se ridică şi scoase un răcnet atât de puternic, încât l-ar fi făcut şi pe Capelobo să fie mândru. Cabuçu şi războinicii lui împietriră.
Dintr-o singură mişcare dibace, Gerard manevră archebuza şi trase. Nimeri în trunchiul copacului, la câţiva centimetri de capul unuia dintre băştinaşii cocoţaţi pe crengi. Acesta se trase într-o parte şi se ciocni de bărbatul de lângă el, apoi se prăbuşiră amândoi. În cădere, se izbiră de doi dintre tovarăşii lor de sub copac.
Fără să stea pe gânduri, Gerard sări din canoe şi înotă până la mal din trei mişcări de braţe, semănând şi mormăind ca un urs furios.
Cabuçu şi celălalt băştinaş rămas în picioare înălţară arcurile, însă Gerard se năpusti asupra lor cu archebuza.
Cabuçu scoase o strâmbătură şi se pregăti de luat la trântă, dar Gerard, orbit de furie, îl apucă de braţe şi-l azvârli cât colo. În vreme ce Cabuçu se aduna de pe jos, îi luă arcul şi – ţipând şi îndoindu-l cu toată forţa – i-l rupse în jumătate.
Voinţa băştinaşilor păru să se frângă odată cu arcul. Cu ochii cât cepele, se ridicară şi-şi luară picioarele la spinare, în frunte cu Cabuçu.
*
Gerard aduse canoea cât mai aproape de sat şi strigă după ajutor. Bărbaţi şi femei apărură în fugă. Câţiva o luară pe Arani şi o duseră pe mal, dar clătinară din cap când îi văzură trupul fără viaţă. Alţii îl ajutară pe Oludara să coboare din canoe şi-l aşezară pe pământ.
Un clinchet anunţă sosirea lui Ybandira prin mulţime. Colierele lui de scoici se loveau unul de altul, în ritmul paşilor săi grăbiţi. Bătrânul îngenunche lângă Arani, apoi îi spuse ceva unei femei din apropiere care plecă imediat.
Dintr-o mişcare rapidă, Ybandira smulse săgeata din spatele lui Arani. Fata nu mişcă. Oludara se înfioră. Gerard îi puse o mână pe umăr.
Ybandira se aplecă şi suflă de câteva ori peste rană. Peste câteva minute, femeia care plecase reveni cu o pârâitoare împodobită cu pene, vopsită în roşu, o pipă de bambus şi un mic vas de ceramică. Ybandira scoase capacul vasului şi unse rana cu alifia din el. Apoi le făcu semn la doi bărbaţi să răsucească trupul lui Arani. Începu să danseze încet în jurul fetei, cântând şi scuturând pârâitoarea.
– Ce face? întrebă Gerard. Ia-l de lângă ea!
Olandezul făcu un pas în faţă, însă Oludara îl prinse de picior.
– Stai! Nu simţi? Vraja lui e puternică.
– Singurul lucru pe care îl simt este, după cum i se zice în Europa, „hocus pocus”.
Ybandira aprinse tutunul din pipa de bambus, apoi suflă fumul în faţa lui Arani. Gerard clătină din cap şi-l întoarse. Când bătrânul suflă a treia oară, Arani deschise ochii. Ybandira zâmbi şi se aplecă deasupra ei. O mângâie liniştitor pe frunte şi pe păr. După aceea, le spuse ceva unor bărbaţi care o luară pe fată în braţe şi o duseră într-o colibă.
Oludara râse fericit.
– Trăieşte! exclamă.
– Ce? se miră Gerard, întorcând iarăşi capul, să vadă cu ochii lui.
– Vraja şamanului a salvat-o!
– Vrei să cred că el a readus-o la viaţă? S-a trezit pentru că a trebuit să tuşească din cauza fumului înţepător care i-a intrat în plămâni.
– Indiferent ce crezi tu, Arani trăieşte şi acesta e un motiv de bucurie.
Ybandira veni la Oludara şi-i examină piciorul. Îl împunse în mai multe locuri, făcându-l pe african să se strâmbe de durere de câteva ori. Spuse ceva în limba tupi.
– Ce-a fost asta? vru să afle Gerard.
Jaobi apăru din mulţime, ca să traducă.
– Ybandira spune că oasele sunt bine puse la loc, dar prietenul tău trebuie să se odihnească o lună. Fără să meargă. Ybandira îi va face o poţiune care să-i aline durerea.
– Spune-i că-i mulţumesc, rosti Oludara.
Jaobi îi transmise bătrânului mulţumirile lui Oludara. Ybandira înclină din cap, pe urmă spuse iarăşi ceva. Jaobi şi celelalte căpetenii îl urmară.
– Ei, zise Gerard, e un doctor oarecare, nu? Când vraci, când medic.
– E ceea ce trebuie să fie, în funcţie de nevoi, replică Oludara. Eu nu am decât o rană, dar sufletul Arani era pe cale să-şi ia zborul.
– Vrei să zici că i-a adus sufletul înapoi în trup?
– Lucrurile se petrec aproape la fel în Africa, prietene. Nu trebuie să dispreţuieşti sute de generaţii de înţelepciune numai pentru că-ţi consideri superioară cultura europeană. Preoţii voştri nu se roagă pentru salvarea sufletelor bolnavilor? Păstrează-ţi mintea deschisă, Gerard, şi vei învăţa multe în Brazilia. Aşa cum se spune în neamul meu, „încăpăţânatul va cădea curând în dizgraţie”.
– Vom vedea. Dacă ne vor lăsa să stăm aici.
Ybandira şi Jaobi se întoarseră.
– Sunt doi supravieţuitori, îi spuse Gerard lui Jaobi, sub o stâncă de lângă peştera lui Capelobo. E nevoie de cel puţin şase oameni ca s-o mutaţi.
– O să trimit câţiva războinici. Dar pajé vrea să vă spun o poveste mai întâi.
Ybandira vorbi, oprindu-se după fiecare propoziţie, ca s-o traducă Jaobi:
– Cu multă vreme în urmă, Maire-Monan, creatorul, a vorbit tatălui tău, în Europa, şi tatălui nostru, aici. I-a pus să aleargă dintre mai multe arme. Tatăl nostru a ales arcul şi săgeata, pentru că sunt uşoare şi bune la vânat. Tatăl tău a ales sabia şi puşca, ele fiind bune la război. Iată de ce, după ce s-au scurs luni şi luni de zile, nu ne putem întrece cu pero în luptă. Ybandira spune că vă vom învăţa. Dacă ne vom lupta cu pero, nu vom supravieţui. Dar, dacă vom face schimb de cunoştinţe cu ei, poate că ne vom înţelege unii pe alţii şi ne vom putea duce vieţile mai departe în felul nostru.
– Spune-i că suntem onoraţi, spuse Oludara, apoi se întoarse şi se înclină respectuos în faţa bătrânului.
Gerard îngenunche lângă el.
– Au vreun înţeles gesturile acestea pentru ei?
– Cine ştie?
Ybandira plecă râzând. Ceilalţi băştinaşi se risipiră.
– Ridicaţi-vă, rosti Jaobi. Nu vă va mai ataca nimeni. Aţi înfrânt un duşman puternic, acum sunteţi Tupinambá. Până şi Cabuçu vă acceptă. Spune că tu, Gerard, eşti un diavol cu păr de foc. Stă şi acum ascuns în colibă. Jaobi zâmbi. De acum înainte, veţi face parte din maloca mea – arătă spre coliba în care fusese dusă Arani –, iar eu voi fi căpetenia voastră.
– Putem să stăm lângă Arani? întrebă Oludara. Sperăm să învăţăm tupi de la ea.
Gerard îl privi pieziş şi scoase o grimasă. Jaobi răspunse după o pauză:
– Cred că se poate. Dintre noi, ea vorbeşte pero cel mai bine.
– Şi, dacă nu te superi, puţin terci din acela de-al vostru nu ne-ar strica.
*
În coliba masivă în care familiile stăteau aliniate de la un capăt la altul, Oludara şi Gerard stăteau în hamacuri, încălziţi de focul plăcut dintre ei. La câţiva metri, în hamacul ei, Arani se trezi din somnul ei prelung. După ce se întinse, se uită la ei şi zâmbi.
– Se pare că nu voi muri, datorită curajului vostru.
– Eu sunt cel care ar trebui să-ţi mulţumească pentru sacrificiul tău, spuse Oludara.
– Ai fi putut să mă laşi şi să fugi. De unde ai ştiut că vă vor primi înapoi în sat după ce v-a atacat Cabuçu?
– Nu avea importanţă. Singuri tot nu ne puteam vindeca, iar noi nu abandonăm niciodată un camarad, oricât de mare ar fi pericolul. Dar, dacă crezi că ne datorezi ceva, nu ne-ar deranja să ne dai lecţii de tupi, cât stăm aici să ne vindecăm.
– Sigur că da, Oludara, putem începe chiar acum.
– Înainte de toate, aş vrea foarte mult să ştiu de ce nu te poţi mărita, zise Oludara, zâmbind larg.
Gerard oftă şi-şi trase pălăria peste ochi, ca să poată dormi.
*
O femelă de tatú brazilian cu trei dungi înainta agale în noapte, în căutarea cinei. Simţi în aer mirosul uneia dintre mâncările ei preferate – hoitul – şi porni iute în cercetare. Ieşi din pădure şi descoperi o creatură păroasă moartă, zăcând pe malul râului. Ciuguli de probă dintr-un braţ, dar, dintr-un motiv anume, dinţii ei nu putură muşca din pielea intrată în putrefacţie. Tocmai voia să renunţe, când zări un orificiu roz în burta hoitului. Se îndreptă spre hrană cu paşi mărunţi şi iuţi.
© Christopher Kastensmidt (S.U.A.)
Traducere de Antuza Genescu
Titlu original : „A Parlous Battle against the Capelobo”
Textul a fost tradus și publicat cu permisiunea autorului. Îi mulțumim.
„Întâlnirea întâmplătoare a lui Gerard van Oost cu Oludara” (Nebula 2010) de Cristopher Kastensmidt
Christopher Kastensmidt este născut în Texas, S.U.A., absolvent al Universității Rice din Houston, Texas (Electrical and Computer Engineering). Finalist al Premiilor Nebula și laureat al Premiilor revistei Realms of Fantasy. Este co-fondator al concursului de ficțiune speculativă Hydra (în parteneriat cu Orson Scott Card’s Intergalactic Medicine Show) și al Odiseei literaturii fantastice (Odisseia de Literatura Fantástica), convenție care a avut loc în Porto Alegre, Brazilia între 27-28 aprilie 2012.
A contribuit la designul unor microprocesoare pentru corporația Intel în California, a lucrat la IBM și AMD, a fost creator de jocuri video („Deer Hunter Tournament” (2008, Atari), „Imagine : Wedding Designer” (2008, Ubisoft), „Xiaolin Showdown” (Konami, 2006), „Deer Hunter” (2003-2004, Atari), „Trophy Hunter” (2002, Infogrames), „Indiana Jones and the Infernal Machines” (1999, LucasArts Entertainment).
S-a stabilit în Brazilia unde și-a întemeiat propria companie de jocuri video (Southlogic Studios) care a fost ulterior cumpărată de Ubisoft unde Christopher a lucrat în calitate de Creative Director. În prezent, Christopher Kastensmidt locuiește în Porto Alegre, Brazilia, este profesor universitar la Pontifícia Universidade do Rio Grande do Sul (PUCRS, Porto Alegre, Brazilia) și consultant independent (proprietate intelectuală).
Bibliografie :
„The Faery Taile Project: Book One” (co-written with Jim C. Hines), CatsCuriousPress, November 2008 „The Fortuitous Meeting of Gerard van Oost and Oludara”, Realms of Fantasy, April 2010:Finalist, Nebula Award for Best Novelette, 2010
„Dragon Dreams on Cardboard Wings and Tiny Scraps of Yellow”, Daily Science Fiction, November 2010 „Even Dragons Dance”, Forgotten Worlds, #6, November 2006
„Between the ‘Sheets”, Every Day Fiction, September 2007
„The Creation of God”, Burst, Summer 2008
„Sky Dive”, Spaceports & Spidersilk”, Vol 1.- 2., June 2008
„Kroop and the Master of Games”, Beyond Centauri, January 2009
„The Master’s Eggs”, Third Order, June 2008
„The Perfect Couple”, Every Day Fiction, December 2007
„Heart to Heart”, From the Asylum, February 2007
„Wizard’s Study”, Beyond Centauri, IV.1, July 2006
„Daddy’s Little Boy”, Deep Magic, #41, October 2005
Seria de povestiri „Elephant and Macaw Banner” : http://www.eamb.org/
