Totul a pornit de la o simplă comandă editorială: aceea de a scrie, pentru Editura Joy, un ghid al bunelor maniere pentru copii, în două volume — destinate claselor I-IV şi V-VIII.
Prima decizie a fost: nu „bune maniere” (concept superficial, cu nota sa de făţărnicie), ci „bună cuviinţă” – adevărata valoare a civilizaţiei, care implică şi atitudinea interioară, respectul autentic, moralitatea, gândirea şi simţirea pozitivă.
Apoi, am hotărât la fel de rapid şi direct să elaborez o poveste (mai exact: un roman în două volume), a cărei acţiune să implice lecţiile de comportament civilizat pentru copii. Evident, nu trebuia să fie doar un oarecare pretext formal (ca în atâtea alte cazuri), ci o poveste cu adevărat captivantă, plină de aventură, neprevăzut şi umor, toate exprimate cu sinceritatea obligatorie în relaţiile cu copiii — atât de sensibili la prefăcătorie şi condescendenţă.
Şi, cum SFist am fost şi-oi fi, m-am gândit din capul locului la un subiect SF. Se prefigura ca un univers informatic cu personaje virtuale (cam ca-n „Matrix”, eventual), în care programarea respectivelor personalităţi să se axeze în primul rând pe regulile de comportament cuviincios. Aici, însă, a intervenit salutar editoarea Ioana Voicu, atrăgându-mi atenţia că un asemenea context riscă să fie prea dificil şi aparent arid (mai ales pentru copiii din clasele I-IV), recomandându-mi în schimb să mă orientez spre formula basmului, cu elemente magice.
În acel moment, s-a produs declicul inspiraţional — şi, în doar o lună, s-au conturat ambele mişcări ale romanului: primul volum, „Magia bunei cuviinţe”, pare să se desfăşoare strict sub semnul fantasticului pur; în cel de-al doilea, personajele (şi cititorii) fiind de-acum la nivel gimnazial, reiese că aşa-zisele „vrăji” aveau de fapt o cu totul altă explicaţie, „obiectele magice” sunt înlocuite de tablete cu setări precise, iar eroii dobândesc treptat capacitatea de a-şi coordona conştient acţiunile, călătorind atât în timp şi spaţiu, cât şi între universul real şi cel al literaturii…
Pentru că al doilea rol (şi, în fond, cel dintâi ca importanţă) al cărţii este acela de a stimula lectura şi a le oferi copiilor o deschidere apetisantă spre cultură. Ambele volume sunt construite pe schema relaţiei cu marile opere literare (româneşti şi universale) pentru copii (basme, poveşti, povestiri, romane), şi pe întâlnirile dintre protagoniştii contemporani şi eroii lor favoriţi — o serie de interacţiuni care prilejuiesc atât deprinderea regulilor de bună cuviinţă, cât şi componenta instructivă în înveliş ludic… şi, desigur, diversitatea întregii poveşti, cu fermecătoarele ei capcane şi surprize — culminând chiar cu un fragment de ucronie în toată regula, când eroii noştri, întâlnindu-se cu un personaj literar de inspiraţie istorică (Regele Edward Tudor, din „Prinţ şi cerşetor”), declanşează involuntar o istorie alternativă şi complet nefastă, pe care trebuie s-o readucă la normal până nu e prea târziu…
Iniţial, volumele au apărut într-o variantă economică, restrânsă, cu textul comprimat cam la jumătate şi cu grafică preluată de pe net. Un număr de exmeplare au fost oferite ca premii la un concurs de bună purtare organizat în şcolile din ţară, iar restul tirajului, până la trei mii, s-a epuizat rapid prin vânzări online, astfel că în prezent se pregăteşte o suplimentare de tiraj, pentru luna septembrie — şi, de asemenea, Editura Joy are în vedere o ediţie a doua, cu text integral şi grafică originală, realizată de artista plastică Velica Stoica (incidental, soţia lui Robert Wegeman, la rândul său fiu al celebrului grafician SF Victor Wegeman, care a creat coperţile celebrei Colecţii Povestiri Ştiinţifico-Fantastice de pe vremuri). Sperăm să apară la începutul anului 2014.
Totodată, cele două cărţi sunt concepute astfel încât să continue cu o altă serie, „Expediţiile culturii” – în care povestea va merge mai departe, eroii trecând printr-o serie de întâmplări concepute astfel încât să se constituie într-un ghid de cultură generală pentru copiii de toate vârstele.
În continuare, am selectat câteva fragmente semnificative din primul volum.
MAGIA BUNEI CUVIINŢE
— ghid de bune maniere şi cultură pentru clasele I-IV –
(…şi mai mult decât atât!)
Prolog
FETIŢA CU ŞERVEŢELE ŞI DOAMNA CU UMBRELĂ
Ningea peste oraş, peste străzile pline de oameni şi maşini, peste case şi blocuri, peste statuia domnitorului, care pe Ioana şi Mihai îi ducea cu gândul la Prinţul Fericit, cel din povestea lui Oscar Wilde, cu inima lui bună. Din fericire, nici un rândunel la fel de generos nu se afla prin preajmă, ca să-şi dea viaţa pentru cei nevoiaşi şi nefericiţi. Lumea se schimbase de-atunci, devenise mai bună şi mai umană…
…Oare? Iată, la gura de metrou, o fetiţă în haine ponosite, vânzând… chibrituri? Nu — acum, lumea foloseşte brichete… Vinde doar şerveţele — prind bine, când ne curge nasul, sau strănutăm… Şi sunt mai comode decât batistele. Dar, sărăcuţa, cum mai tremură…! Cum am putea s-o ajutăm?
Ioana şi Mihai se priviră. Amândoi se gândeau la acelaşi lucru. Bani în buzunare nu aveau, veneau de la şcoală şi, oricum, ştiau că pe cerşetori nu cu bani e bine să-i ajuţi, nu ştii niciodată cine se ascunde în spatele lor, punându-i să înmoaie inimile bune, pentru ca pe urmă să le ia toţi bănuţii şi a doua zi să-i trimită iar pe străzi. Măcar pe copiii care cerşesc mai poţi, încă, să-i înveţi, ajutându-i să se îndrepte, să se poarte mai frumos, mai civilizat, să se ducă la şcoală… Ştiau toate acestea de la părinţii lor, care le explicaseră atâtea lucruri folositoare. Dar cum să facă ei aşa ceva, şi când…? Of, of, grea întrebare…
Mihai, însă, îşi aminti că mai avea un sandviş în geanta de şcoală, nu-i fusese prea foame — iar Ioana tocmai îşi scotea croissantul (sau cornul, cum i se spune în româneşte!).
— Iartă-mă, prietenă dragă, îi spuse ea fetiţei cu şerveţele, bani nu am, dar poate ţi-e foame…
— Uite, îţi ofer şi eu ceva, i se alătură Mihai, cu sandvişul împachetat în mână.
Chipul fetiţei se lumină, cu ochii la bunătăţile din faţa ei.
— Mersi… murmură ea cu sfială.
— Se zice „Mulţumesc”, o corectă zâmbind Mihai. Aşa e frumos.
— Las-o, Mihai, îl dojeni cu blândeţe sora sa. Să nu se ruşineze…
— N-are nimica… îi asigură fetiţa, în timp ce lua sandvişul, pentru a trage o muşcătură zdravănă. Ioana se abţinu să-i spună că nu aşa se mănâncă — şi, mai ales, nu pe stradă. Primise o bună creştere, desigur, dar inima-i era şi mai bună, şi vedea cu câtă poftă înfuleca sărmana copilă flămândă.
Chiar atunci, însă, atenţia le fu pe neaşteptate distrasă de altceva…
O doamnă cu înfăţişare de bunică, având părul alb, un palton lung şi larg şi o pălărie cu boruri late, care cobora scara de la metrou cu o sacoşă în mână, chinuindu-se să-şi închidă umbrela, fu împinsă de doi băieţi ce urcau în fugă, zbenguindu-se cu nepăsare. Punga de cumpărături a bătrânei se rostogoli în jos spre staţie, lăsând să se împrăştie fel de fel de cumpărături.
Ioana şi Mihai nu stătură pe gânduri. Pe fetiţă oricum nu aveau cum s-o mai ajute, aşa că Ioana se grăbi să strângă pachetele şi celelalte lucruri din sacoşa bietei bătrâne, în timp ce Mihai o lua cu grijă de braţ, ca să nu cadă.
— Vă mulţumesc, vă mulţumesc, dragi copii, spuse bucuroasă doamna, aranjându-şi ţinuta şi dând să-şi ia înapoi, de la Ioana, punga cu târguieli.
— Cu plăcere, doamnă, răspunse Mihai.
— Şi lăsaţi, nu vă deranjaţi, interveni şi sora lui, pot să vă duc eu sacoşa până jos, pe peron, dacă-mi permiteţi.
— Ei, dar ce copii bine-crescuţi avem noi aici, surâse bătrâna doamnă, pe când o luau din loc. M-am gândit eu, când am văzut cum o omeneaţi pe copila aceea, sărăcuţa…
— Ne amintea de fetiţa cu chibriturile, explică Mihai.
— De Hans Christian Andresen, preciză şi Ioana.
— Aşa…? Vă plac poveştile, va să zică?
— Ne plac cel mai mult! o asigură băiatul. Dar mie-mi plac şi romanele! Am citit pe nerăsuflate „Aventurile lui Tom Sawyer”, de Mark Twain, şi „Singur pe lume”, de Hector Malot, şi…
— Mihăiţă, ştii că nu-i frumos să te lauzi! îl mustră zâmbind sora lui mai mare.
— Lasă, draga mea, că nu se laudă, îmi face o bucurie, o linişti doamna. Şi tu? Ţie ce cărţi ţi-au plăcut cel mai mult?
— Păi… O, vă rog să mă scuzaţi, se întrerupse Ioana, roşind. Fără „păi”. Da, mi-au plăcut „Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă… „Cuore”, de Edmondo de Amicis… „Heidi, fetiţa munţilor”, de… de… Iertaţi-mă, nu mai ţin minte…
— Foarte frumos! aprecie bătrâna. Numai eroi de legendă — cred că aţi învăţat multe de la ei, nu-i aşa?
— Daaa… de la unii, adică. Pentru că de la Gavroche, de exemplu, n-am fi putut învăţa decât boroboaţe, deşi avea un suflet mare… ca să nu mai zic de Domnul Goe, sau de Ionel, din „Vizita”, de Ion Luca Caragiale.
— Cred că aceştia ar avea ei de învăţat de la voi, ce ziceţi?
— Ştiţi, se amestecă iar Mihai, mie-mi plac aşa de mult, că uneori noaptea visez cu personajele din cărţile mele preferate, că ne-am întâlnit, şi pe urmă, dimineaţa când mă trezesc, îmi pare aşa de rău că a fost doar un vis… încheie el, întristat.
Între timp, trecuseră de aparate, iar acum aşteptau metroul pe peron. Când uşile se deschiseră, avură răbdare să iasă călătorii ce coborau, apoi îi făcură loc doamnei să intre şi o urmară. Trenul era destul de plin, nu exista nici un scaun liber, aşa că Ioana rămase cu sacoşa în mână, iar Mihai cu umbrela, în timp ce se retrăgeau toţi trei în capătul vagonului.
Bătrâna doamnă părea foarte încântată de cunoştinţă, şi-i tot întreba despre cărţile citite, despre ceea ce învăţaseră din ele, precum şi de la părinţii lor. Fură însă nevoiţi să se întrerupă, când trenul trecu printr-o porţiune a tunelului unde vuietul roţilor pe şine răsuna asurzitor — şi, ca un făcut, tocmai atunci se stinseră şi luminile, pentru câteva clipe.
Iar când se aprinseră din nou, Ioana şi Mihai avură parte de cea mai mare surpriză din viaţa lor.
Bătrâna doamnă… ia-o de unde nu-i! Mai rămăseseră doar sacoşa şi umbrela, pe care le ţineau ei.
Iar metroul tocmai intra în staţia din faţa blocului lor.
* * *
— Trebuia să lăsăm astea jos, la doamna cu cardurile de metrou! spuse Mihai, de cum intrară în casă. Cum de nu ne-a trecut prin minte?
Într-adevăr, fuseseră atât de miraţi şi neliniştiţi… Se uitaseră după bătrână, prin vagon, atât cât avuseseră timp înainte de a coborî, dar aceasta parcă intrase în pământ… Poate coborâse pe altă uşă…? Urcaseră în fugă, şi tot zadarnic… până şi-au dat seama că, cel puţin pentru moment, n-o mai puteau găsi.
— Mergem cu ele la poliţie, declară Ioana.
— Mai întâi, să ne uităm înăuntru, poate scrie undeva adresa… propuse Mihai, începând să scotocească prin sacoşă.
— Mihai, îl opri sora lui, ştii bine că nu se cuvine să umbli prin…
Se întrerupse, însă, căci Mihai tocmai scosese un plic cu cuvintele: „Pentru Ioana şi Mihai”, din care dădu la iveală o coală de hârtie pe care scria ceva — în chip ciudat, nu cu pixul sau creionul ci… părea să fie cerneală aşternută cu pana, cum citiseră că obişnuiau oamenii pe vremuri:
Dragii mei Ioana şi Mihai,
Puteţi păstra bunătăţile de aici — sunt ale voastre. Şi umbrela — dar… aveţi grijă! Cu ea, vă puteţi îndeplini multe dorinţe, dacă ştiţi cum. Vă las plăcerea de a descoperi singuri cum se foloseşte.
Cu drag…
Din păcate, semnătura nu putea fi descifrată, oricât se străduiră.
Numai pe partea din spate a plicului scria, cu litere aurii:
Bine aţi venit în lumea basmelor!
BINE AŢI VENIT!
(Saluturi, gesturi, comunicare)
În timp ce-şi aşteptau părinţii, după ce luaseră masa, discutând preocupaţi despre misterioasa doamnă şi darurile ei, cei doi fraţi îşi îndreptară din nou atenţia spre cele primite. Ioana descoperi că sacoşa era plină cu bunătăţi, fructe şi prăjituri cum nu mai văzuseră niciodată, iar Mihai începu să cerceteze miraculoasa umbrelă, privind-o pe toate părţile.
— Mă întreb cum faci ca să-ţi îndeplinească o dorinţă… Ia să vedem: umbrelă-umbreluţă, dă-mi te rog o maşinuţă! ceru el, ridicând-o ca pe o baghetă magică.
Nu se întâmplă nimic.
— Credeam că-ţi doreşti un skateboard nou… comentă Ioana, în timp ce examina un fel de ananas mare şi auriu.
— Ei, n-am găsit altă rimă, râse băiatul. Cum era să zic, „skateboarduţă”?
— Poate că nu-ţi îndeplineşte decât ceea ce-ţi doreşti cu adevărat! spuse sora lui. Ia dă-o-ncoace.
— Tu ce-ai vrea să-i ceri?
— Ei, ce vreau eu, nu cred că se poate…
— De ce să nu se poată? Dacă-i magie, se poate orice, nu?
— Bine, şi cum îţi închipui tu că mi i-ar aduce aici pe eroii mei favoriţi din cărţi? replică Ioana, deschizând umbrela.
Nu sfârşi bine vorba, şi din umbrela deschisă căzură drept pe canapea un băiat şi o fată cam de aceeaşi vârstă, privindu-i cu uimire.
Dar şi mai uimitoare era îmbrăcămintea lor. Băiatul, cu părul lung şi blond, purta iţari ţărăneşti, cămaşă albă, laibăr şi pălărioară neagră, iar fata, o fotă înflorată, o ie cu broderii, o pereche de opinci şi o băsmăluţă roşie.
— Nică, hăi! exclamă fata, cu uimire! Amu, şi luoc i-aista, bre?
— Iaca, nu ştiu… răspunse băiatul, uitându-se uluit la fratele şi sora din faţa lor. Şini suntiţ’ vuoi?
— Ăăă… păi… adică noi… abia reuşi să îngaime Mihai.
Ioana, însă, îşi reveni de îndată.
— Cred că eu v-am recunoscut! exclamă ea. Sunteţi Nică-al lui Ştefan a Petrii, şi Smărăndiţa, nu-i aşa? Chiar la voi mă gândeam, şi v-am văzut şi în film! Dar acolo arătaţi mai altfel.
* * *
Discuţia cu părinţii fusese peste măsură de complicată — dar, din fericire, descoperiseră în scurt timp că lucrurile se puteau rezolva de minune: oricând doreau, îi puteau trimite pe Nică şi Smărăndiţa înapoi în lumea lor, pentru a-i chema doar în vizită. Cei doi nu prea pricepeau ce se întâmpla — dar, văzând cât de frumos se purtau cu ei Ioana şi Mihai, se bucurară la gândul de a-i mai întâlni, cu atât mai mult cu cât acea lume ciudată le stârnea o mare curiozitate. Nu mai văzuseră nicicând, cum e lesne de înţeles, aparate ca televizorul, computerul, telefoanele şi multe altele.
Mai complicat era cu buna purtare — căci Nică şi Smărăndiţa, venind de la ţară, din Moldova secolului al XIX-lea, prea puţine ştiau despre cum se cade să te comporţi într-un oraş din zilele noastre. Ioana şi Mihai se bucurau să-i înveţe, pas cu pas, dar le venea peste măsură de greu să se înţeleagă la vorbă. Aveau ei destulă minte pentru a le vorbi mai pe înţelesul lor, însă „dulşele grai moldovinesc” îi încurca şi pe ei de multe ori, şi unde mai pui că, glăsuind astfel în afara casei, aveau să atragă uimirea şi mai ales glumele răutăcioase ale altora. Până când Ioanei îi veni ideea şi, cu această problemă în gând, deschise iar umbrela — şi, ce să vezi? Primele cuvinte rostite de Nică fură următoarele:
— Dar cât timp va dura ca să vorbim şi noi ca voi? Şi oare vom fi în stare să vă înţelegem toate explicaţiile?
— Uraaa, am reuşit, am reuşit! sări în sus Mihai, bătând din palme! Păi atunci, o să meargă super! Ia dă umbrela aia-noace!
La vederea privirii pline de reproş amuzat a surorii sale, se grăbi să se corecteze:
— Dă-mi, te rog, umbrela.
Numai că, de data asta, din umbrelă căzu lin o hârtie pe care scria:
Dragii mei,
Pentru moment, puterile umbrelei magice sunt epuizate. Spre a le reface, nu trebuie decât să continuaţi cu faptele bune pentru noii voştri prieteni, ca să-i învăţaţi să se poarte cât mai civilizat. Vă doresc succes!
Cu drag…
Şi se încheia cu aceeaşi iscălitură indescifrabilă.
(…)
(Rezumat)
Ioana şi Mihai Ioana şi Mihai sunt vizitaţi, pe rând, de următorii:
— Nică şi Smărăndiţa (din „Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă)
— Hănsel şi Grethel (din basmul cu acelaşi titlu al Fraţilor Grimm)
— Tom Sawyer şi Becky Thatcher (din romanul „Aventurile lui Tom Sawyer”, de Mark Twain)
— Gerda şi Kay (din basmul „Crăiasa zăpezii”, de Hans Christian Andersen)
— Alice (cea din „…Ţara Minunilor” şi din „…Lumea Oglinzii”, ale lui Lewis Carroll),
…şi diverse alte personaje.
În acelaşi timp, cei doi fraţi constată că şi alţi prieteni ai lor au primit de la vrăjitoarea cea bună diverse instrumente fermecate, cu aceleaşi puteri — aşa că mai cunosc şi alte personaje literare, invitate de prieteni şi colegi (Adriana, Remus, Andrei, Dana, Mirela, Marcel, Laura, Manuela), printre care:
— Dl. Goe şi Ionel (din schiţele „Dl. Goe” şi „Vizita”, de Ion Luca Caragiale)
— Enrico şi Derossi (din romanul „Cuore, inimă de copil”, de Edmondo de Amicis)
— Heidi (din romanul „Heidi, fetiţa munţilor”, de Johanna Spyri)
— Huck (din romanul „Aventurile lui Huckleberry Finn”, de Mark Twain)
— Dorothy şi Toto (din romanul „Vrăjitorul din Oz”, de L. Frank Baum)
— Degeţica (din basmul cu acelaşi tilu, de Hans Christian Andersen)
— Tom Degeţelul (din basmul popular englezesc cu acelaşi tilu)
(…)
…CU TRENUL DIN FRANŢA!
(Vacanţe, călătorii)
(fragment)
Se apropiau de Feteşti, când Goe, care de-o bună bucată de vreme se tot fâţâia plictisit încoace şi-ncolo pe culoarul dintre scaune, ateriză lângă ei.
— Voi un’ vă duceţi? trânti el, fără nici o introducere.
— Salut, eu sunt Ioana, iar ea e Alice, prietena lui Mihai, fratele meu, şi a mea. Mergem la Costineşti.
— Şi asta ce-i? continuă Goe, luând revista din mâna lui Alice, care tocmai citea o bandă desenată.
— O revistă… răspunse fata. E foarte interesantă. Poţi să te uiţi pe ea, dacă vrei.
— Nah, nu mă interesează, o trânti Goe pe masă, tolănindu-se nepoftit pe locul de lângă Mihai, care fu nevoit să se înghesuie spre ferastră. Şi voi de unde sunteţi?
— Din Bucureşti, iar Alice a venit în vizită la noi, din…
— Io-s din Ploieşti, şi habar n-am cum am nimerit aici, m-am trezit pe nepusă masă. Cică vaca aia de Manuela, nu ştiu ce năzbâtia dracu’ a făcut, cu evantaiul ei fermecat… A tot dat din gură să-mi explice, da’ n-am stat eu să ascult…
— Şi nu-ţi place la noi? se interesă Ioana.
— Ce să-mi placă că nu pricep nimica. Şi mă enervează că tot mereu: nu fă aia, nu fă aia, nu fă ailantă… Io fac ce vreau eu, cine-i ea să mă-nveţe pe mine? Eeee…! Auzi, îi dădu el un cot lui Mihai, n-ai o ţigară?
— Nu obişnuiesc, răspunse Mihai, deloc surprins. Şi, oricum, în tren nu se fumează.
— Hai că eşti prost! Păi o fumam la pişătoare. Da’ şi ăştia, ce idioţi, odată am rămas încuiat acolo, noroc c-a venit căcănaru’ ăla de controlor şi m-a scos.
Şi-şi întinse picioarele până pe locul din faţă, proptindu-şi adidaşii plini de praf chiar lângă colanţii albi ai Ioanei. Fata se trase puţin mai spre Alice, preferând să nu-i spună nimic — ştia că ar fi vorbit cu pereţii, ba chiar, cel mai probabil, ar fi provocat o ceartă. Nu ţinea deloc la prietenia cu micul mitocan al lui Caragiale, dar prefera să călătorească în condiţii civilizate.
Cu Goe, însă, ţi-ai găsit! Descoperi sacoşa cu gustări, pe care Alice o pusese sub măsuţă, înfulecă ultimele chipsuri, făcu punga ghemotoc şi o aruncă pe jos, bău aproape toată fanta rămasă, râgâi vârtos, trăncănind tot timpul despre mizerabilul de învăţător şi boii de colegi, despre fuma el cu Ionel şi Mache în spatele şcolii, lângă umblătoare, şi se uitau printre scânduri la fete când intrau acolo, cum le dădea subţirici pe fund sau le ridica fusta, despre căcaturile de jucării pe care i le dăruiau Mamiţa şi Tanti Miţa încontinu, că pe toate le făcea praf a doua zi după ce le primea, şi alte asemenea fapte de vitejie — neuitând să precizeze din două-n două fraze că-n toată urbea nu mai era nici unul ca el. Ioana şi Mihai se temeau că era foarte posibil să aibă dreptate…
Noroc că tocmai atunci intrau pe podul peste Dunăre, iar zăngănitul metalic îi acoperi vorbele. La vederea armăturilor uriaşe care defilau pe lângă ferestre, Goe făcu ochii mari, sări din loc şi o zbughi spre familia lui adoptivă, strigând cât îl ţinea gura:
— Ce mama mă-sii-s astea? Eu nu mai vreau, m-am săturat, să oprească trenu’, să opreascăăă…!
— Din câte văd, murmură Alice, porţile magice oferă nu doar recompense, ci şi pedepse… Cred că acea Manuela e o fetiţă tare rea…
— Am putea umple o listă întreagă cu toate bădărăniile pe care le-a făcut Goe, doar de când e-n tren cu noi, remarcă Mihai. Chiar, facem un concurs? Să ne treacă timpul mai repede.
Şi rupse trei foi din caietul lui de desen, oferindu-le pe două dintre ele fetelor, deopotrivă cu două pixuri.
— Hai să le scriem fiecare, şi la sfârşit, le comparăm!
Cu un zâmbet misterios, Alice răspunse:
— Am putea extinde jocul, să participe cât mai mulţi copii…
— Păi aici suntem numai noi — dacă nu-i pui şi pe Goe şi Manuela, care sigur sunt varză!
— Nu, Mihai, replică Alice. Mă refeream la cititorii acestei cărţi.
Ioana se încruntă:
— Ce carte…? Despre ce vorbeşti?
— Ei, vedeţi voi, nu numai eu, Goe, Nică şi Smărăndiţa, Hănsel şi Grethel, Tom şi Becky, Enrico, Lizuca, Kay şi Gerda, Vasile Porojan, Remi, Pinocchio, Buratino şi toţi ceilalţi pe care i-aţi mai invitat la voi, suntem personaje din literatură… Şi voi sunteţi eroii unei cărţi, „Magia bunei cuviinţe”, de Mihnea Columbeanu, pe care chiar în clipa asta o citesc sute şi sute de copii din România.
Ioana şi Mihai o priveau stupefiaţi.
— Adică… vrei să spui că nu suntem adevăraţi?
— Ei, cum să nu fiţi adevăraţi? Ce, eu nu sunt adevărată? Lizuca nu este? Nici Porojan? Tom şi Becky nu sunt şi ei…? Atâta doar că facem parte din lumi diferite. Voi citiţi despre noi, sutele de copii despre care vă vorbeam citesc despre voi, poate că şi despre fiecare dintre ei citesc alţi şi alţi copii…
— Asta-i ca-n filmul ăla… „Matrix”! exclamă Mihai.
— Da, şi-n „Inception” era la fel! îşi aminti Ioana. Un vis, într-un vis, dintr-un vis, în alt vis…
— Şi cum ai aflat?
— Ei, doar ştiţi că am şi eu puterile mele… surâse tainic Alice. S-ar putea să vi le descoperiţi şi voi, cândva… Dar acum, ia fiţi atenţi!
Şi întoarse capul…
…drept spre monitorul computerului meu, unde acum văd cum s-a deschis dintr-o dată o fereastră în genul celor de webcam, din care Alice îmi spune:
— Mihnea, uite ce propun: introdu acum o invitaţie ca toţi cititorii să înşire pe hârtie faptele necuvenite ale lui Goe, apoi scrie lista regulilor de bună purtare pe care le-a încălcat, şi roagă-l pe Joy să o pună la sfârşitul…
— Pe Joy? se miră Ioana.
— Da, pe Joy, cel care face posibilă publicarea acestei cărţi. Staţi că termin acum.
— …Aşadar, cum spuneam, Ioana să tipărească lista nu aici, ca până acum, ci abia la sfârşitul acestui capitol, astfel încât cititorii să verifice dacă n-au omis nimic, dar fără să vadă prea devreme răspunsurile. Mulţumesc, dragă Mihnea!
Destul de surprins, fiind prima oară când propriile mele personaje iau iniţiativa şi contribuie la realizarea cărţii, venind cu propriile lor propuneri, fără să mai facă doar ceea ce-mi trece mie prin minte, ca autor, îi răspund:
— O idee excelentă, Alice! Mă ocup acum — voi vedeţi-vă de ale voastre! Drum bun, şi vacanţă plăcută la mare!
Şi chiar în acest moment, mă apuc să scriu lista regulilor de comportament civilizat în tren şi în alte mijloace de transport la mare distanţă… buna mea prietenă şi colegă Ioana o va introduce la sfârşitul acestui capitol — dar… ATENŢIE, dragi cititori! Nu trişaţi! Scrieţi ACUM listele voastre, şi abia după aceea întoarceţi paginile şi comparaţi-le cu a mea!
Mai reţineţi un lucru: scrieţi şi regulile pe care le-aţi observat aplicate de către Mihai, Ioana şi Alice, precum şi regulile pe care voi le cunoaşteţi, dar nu aţi întâlnit aici exemple ale respectării sau încălcării lor; se prea poate să le găsiţi şi pe ele la sfârşit, lista conţinând mai mult decât s-a întâmplat în povestirea noastră. Pe scurt, notaţi TOTI CE ŞTIŢI despre buna purtare în tren, avion, autocar… Cu cât notaţi mai mult, cu atât mai bine. Baftă!
Până atunci, însă, găsiţi puţin mai jos alte câteva situaţii, despre care nu a fost vorba în timpul drumului eroilor noştri cu trenul spre mare.
— În viaţa mea nu m-aş fi gândit la aşa ceva…! murmură Mihai, încă uimit.
— Sunteţi într-o călătorie de vacanţă, nu? replică Alice. Călătoriţi de la Bucureşti la mare… de ce n-aţi călători şi între lumi, între realitate şi ficţiune — aşa cum, de altfel, eu şi ceilalţi invitaţi ai voştri o facem întruna, de când a început cartea? Putem să ne luăm vacanţă, măcar pentru un timp, şi de la contactul cu realitatea, nu? Iar literatura a fost, este şi va fi întotdeauna şi o adevărată călătorie în Lumea Oglinzii!
(…)
(Rezumat — continuare)
De ziua lui Mihai, multe dintre aceste personaje (din realitate şi din cărţi) se întrunesc la petrecere. Cu acel prilej, Laura o aduce pe Kristin, o fetiţă misterioasă, care reiese ca fiind personajul poveştii „Fetiţa cu chibrituri”, de H. Chr. Andersen. Întrucât trimiterea ei înapoi ar însemna o neorocire (căci, în finalul poveştii, fetiţa moare îngheţată), Ioana se hotărăşte s-o reţină pentru totdeauna în lumea noastră — trecând peste sfatul vrăjitoarei (căreia nimeni încă nu-i ştie identitatea), deşi aceasta îi avertizase că „nu pot schimba litera poveştii”… dar compasiunea pentru fetiţa altfel sortită pieirii e mai puternică. Laura ştie că părinţii ei nu ar fi de acord s-o adopte, aşa că cel care se oferă în acest sens este Nicu, golănaşul blocului, care n-a pus mâna pe o carte în viaţa lui — dar, în această situaţie limită, dovedeşte că are o inimă de aur.
GAVROCHE
(Epilog)
Ningea din nou peste oraş, peste străzile pline de oameni şi maşini, peste case şi blocuri, peste statuia scriitorului, care pe Ioana şi Mihai îi ducea cu gândul la Domnul Goe şi Ionel, cu apucăturile lor nesuferite. Din nefericire, se mai aflau prin preajmă destui Caţavenci şi Farfurizi, gata să le ia ultimul bănuţ celor nevoiaşi şi nefericiţi. Lumea se mai schimbase de-atunci, dar puţin… mult prea puţin…
Ştiau, însă, că de ei depindea ca să se schimbe cu adevărat. Ca să fie mai bună şi mai umană.
— De ce strigă aşa oamenii ăştia? întrebă Kristin (sau… Cristina, cum o chema acum), privind nedumerită spre mulţimea cu pancarte şi steaguri tricolore din faţa statuii.
— De foame, mormăi printre dinţi Nicu, ţinând-o ocrotitor de umeri. De frig, de bolnavi, de săraci. De draci ce au…
Nimeni nu părea să observe că nu se mai amintea nici de puii lui, nici de picioare. Cumva, era cel mai firesc lucru.
Nu ştiau nici că în buzunarul canadienei avea un volumaş de Ioan Alexandru Brătescu Voineşti, între ale cărui file se afla comoara lui cea mai de preţ — o scrisoare pe care o găsise pe pernă, alături de altă hârtie, cu câteva luni în urmă, într-o seară când adusese acasă o fetiţă înfrigurată şi speriată care avea să devină, într-un fel, sora lui.
— Hai să mergem de-aici, propuse Ioana, neliniştită. Presimt c-o să iasă urât…
Tocmai porneau spre scara metroului, de lângă marele hotel, când le atrase atenţia un glas subţire dar puternic, de undeva din mijlocul străzii — căci oamenii se revărsaseră într-acolo, de pe trotuar.
Sunt voios la caracter,
De vină e doar Voltaire!
Nu sunt îmbrăcat mişto,
De vină e doar Rousseau!
— Ce zice ăsta? se miră Mihai, oprindu-se în loc.
Într-adevăr, în primele rânduri se agita un băiat doar cu puţin mai mare ca ei, îmbrăcat sărăcăcios şi ciudat — un copil al străzii, după câte se părea — care legăna un drapel şi continua să recite cât îl ţinea gura:
Primeşti pensia la anu’?
Vinovat e Greuceanu!
Din casă afar’ te-au dat?
Ispirescu-i vinovat!
— Pe-asta n-o ştiam… murmură Ioana, surprinsă.
— Frate, ăsta-i GAVROCHE! exclamă Nicu. Din cărticica aia de mi-ai dat-o tu, alantăeri!
— Da, el este, el…! interveni o voce înecată în lacrimi — şi, întorcându-se într-acolo, văzură o fată cu matlasaţi albaştri, geacă galbenă şi fes roşu tricotat, care abia îşi stăpânea plânsul.
— Manuela…? se încruntă Mihai.
— Credeam c-o să iasă bine… se tângui fetiţa. Măcar acuma, aşa credeam… că numai din-ăia nesuferiţii veneau, Goe, Ionel, Franti, şi ştiam că Gavroche e el cam golănaş, da’ măcar are suflet bun… Şi uite, că nu m-ascultă… Cum i-a văzut pe ăştia, s-a şi repezit… Şi nu mai vine… Acuma io ce mă fac…? Ziceţi şi voi, ce mă fac…?
— În primul rând, cheamă-l de-acolo cât mai repede! o zori Ioana. Uite, ăia mai au puţin şi se reped. Iar se lasă cu capete sparte…
— Cum să-l chem de-acolo, că nu m-ascultă orice i-aş zice… Nu vrea s-asculte… E mai rău şi ca Ionel, şi ca Franti, şi ca toţi…
— Io n-aş zicea că-i mai rău… comentă Nicu. O fi el cam bagabont, aşa, da’ rău nu e, pe bune!
De undeva, se auzi un glas, spunând ceva printr-un megafon, dar copiii erau prea preocupaţi ca să-i dea atenţie.
— Dacă ăia dau buzna, o să-l calce-n picioare… continuă Manuela, acum plângând de-a binelea.
— Unde ţi-e evantaiul? întrebă brusc Ioana. Îl ai la tine?
— Ce…? A… da… aicea e…
În clipa aceea, Cristina, ghicind ce punea la cale Ioana, începu să ţipe:
— Nu, nu, nu…!
Evantaiul era prelung, trandafiriu, iar Manuela îl desfăcu într-un semicerc mare, ca o floare.
Printre oamenii îmbrăcaţi în negru, cu căşti şi scuturi, cineva strigă un ordin.
— Nu, insistă Cristina! Nu-l trimite…!
Ioana ridică evantaiul deasupra capului.
În mijlocul străzii, Gavroche continua să cânte, legănând tricolorul — pe care doar culoarea din mijloc era diferită:
De-om porni pe altă cale,
Vinovat e Caragiale!
Libertatea de-o să vină,
Eminescu e de vină!
Zidul compact de uniforme şi cizme se repezi spre el — şi spre cei din spatele lui.
— Nu!!! mai strigă o ultimă oară Cristina.
Evantaiul fâlfâi — şi, cu o clipă înainte de a fi strivit, Gavroche dispăru. Totul se petrecuse atât de repede, încât nimeni nu băgă de seamă. A doua zi, la posturile de televiziune, mulţi aveau să-şi dea cu presupusul despre puştiul din primele rânduri, care parcă intrase în pământ…
— Ufff, tocmai la timp, făcu Mihai, uşurat. Hai acasă, aici nu mai e nimic de văzut…
— Cum nu, frate, păi abia acum vine mişto…
— HAI ODATĂ!!!
În timp ce coborau la metrou, nerăbdători să lase în urmă neplăcutul spectacol, Cristina se agăţă de braţul Ioanei.
— De ce l-ai trimis…? De ce?? Acolo o să-l împuşte! Mi-a citit şi mie Nicuşor povestea! O să-l împuşte…!!!
— Nu ştiu dacă aici i-ar fi fost mai bine… răspunse Ioana, cam nehotărâtă. Şi, oricum, ăsta era destinul lui… Cum tot spune tata — nu e bine să schimbi destinul…
— Dar mie cum mi l-aţi schimbat? Şi eu eram osândită să mor, îngheţată în stradă — şi totuşi m-aţi salvat, şi acum îl am pe Nicuşor, şi o mămică şi un tătic aşa de buni, şi pe voi, şi… De ce pe mine aţi putut să mă salvaţi, şi pe el nu?
— Tu ai fi murit fără nici un rost, Cristina, răspunse Mihai. Destinul nici unui copil nu poate fi acela de a muri îngheţat, numai fiindcă părinţii lui n-au minte, şi oamenii din jur n-au suflet.
— Bine, şi Gavroche…?
— Gavroche…? repetă Ioana, în timp ce metroul pornea. El şi-a dat viaţa… şi-o va da… îşi va da viaţa mereu, atâta timp cât va fi nevoie… pentru o CAUZĂ! Pentru un IDEAL!
— Cum adică?
— Adică, pentru ca lumea să fie mai bună… mai dreaptă… mai civilizată… Vezi tu… noi, Mihai şi cu mine… şi Nicu, de-acum… şi la fel Remus, Laura, Andrei, Adriana… chiar şi Manuela, sărăcuţa… noi toţi… de-asta vă învăţăm să vă purtaţi frumos… să fiţi bine-crescuţi şi civilizaţi… Pentru că de-aici începe totul. Noi facem ce putem… facem primii paşi… Cei ca Gavroche îi fac pe ultimii… Paşii cei mai importanţi… paşii care-i fac să-şi dea chiar şi viaţa, pentru o lume frumoasă şi omenească…
— Cred că înţeleg… murmură fetiţa, înlăcrimată, iar Nicu o strânse lângă el, cu drag — precum şi ca să facă loc călătorilor care urcau din următoarea staţie.
— Ăsta e destinul lui Gavroche, încheie Ioana, şi nu avem noi dreptul să-l schimbăm. DESTIN DE EROU!
— Atenţie, se închid uşile! anunţă un glas melodios şi rece. Urmează staţia Eroii Revoluţiei, cu peronul pe partea stângă.
…Şi, în timp ce porneau înainte prin tunel — în capătul căruia s-ar fi putut vedea staţia următoare, ca o luminiţă — Nicu pipăi din nou, în buzunar, cărticica între ale cărei file îşi ţinea cu sfinţenie nepreţuita scrisoare:
Nicuşor dragă,
Ai făcut un lucru fără seamăn, şi te rog să le spui părinţilor tăi că le mulţumesc, şi mă voi ocupa eu de toate, ca să vă fie cât mai uşor. Am alăturat aici un certificat de naştere pe numele noii tale surioare, Cristina Cheran, şi m-am îngrijit şi de toate celelalte amănunte trebuitoare — la registrul stării civile, şi aşa mai departe… Vor şti părinţii tăi ce e de făcut. Cristina are şapte ani, aşa că luna viitoare poate merge la şcoală. V-aş spune să aveţi mare grijă de ea, dacă n-aş şti deja că aşa va fi. Şi tu, şi părinţii tăi, aveţi nişte suflete mari — iar dacă încă nu ştiţi să vorbiţi prea frumos, nu e vina voastră. Aveţi patru vecini minunaţi, pe Antonia, Geo, Ioana şi Mihai, care se vor ocupa de asta, cu răbdare şi cu mult drag.
Mihai a avut dreptate că „nu putem trece peste litera poveştii”, aşa cum îi scrisesem, dar mai există şi excepţii. Ioana era gata să renunţe la umbrela magică, la darurile ei, la toate răsplăţile, numai ca să salveze un suflet nevinovat. Asta i-a dat puterea de a schimba chiar şi litera poveştii! Copiii ea, oamenii ca ea, ca Mihai — şi ca tine — au puterea de a schimba nu numai poveştile… nu numai destinele… ci chiar şi LUMEA!
Domnul să vă aibă în pază.
Vă respect şi vă iubesc.
A voastră — şi a tuturor,
Sfânta Vineri
* * * * *
Mihnea-Gheorghe Columbeanu, s-a născut pe data de 4 ianuarie 1960 în București. Regizor, scenarist, critic de film, traducător, autor, membru al cenaclurilor ProspectArt și Solaris din București din ianuarie 1986.
Absolvent al IATC în 1984.
Debut SF în 1986 în Almanahul Anticipația 1987, cu povestirea „Zece kilograme de uraniu” iar în Almanahul Anticipația 1988 i s-a dedicat un medalion de autor, constând într-o prezentare de Sorin Antohi și nuvela „Eternul purgatoriu”, distinsă cu premiul special al juriului la ROMCON-ul de la Iași din noiembrie 1986.
Între 1991-1992 a fost realizator al emisiunii Multivers, magazin science fiction și horror, la Radio Nova 22, în cadrul cărei a prezentat serialul „SF-ilm”, eseu despre contribuția genului science fiction la dezvoltarea esteticii cinmatografice.
Autorul a trei lung-metraje și a mai multor scenarii de film, inclusiv SF.
Cel mai prolific traducător român. A avut un rol însemnat în promovarea în România a scriitorilor Serge Brussolo, Stephen King și Michael Moorcock.
