b. Trecerea
Menzenes… repetă, ca şi cum ar fi aiurat. Menzenes… Menzenes…
Numele şefului Poliţiei, fiinţa cea mai detestată din întregul Corassan, ai cărui ochi şi urechi se aflau pretutindeni, în simultaneitate, îi stătea pe limbă asemenea unui păianjen strivit sub talpă, care mai mişcă încă din membrele-i păroase. Reuşise să se agaţe de un trunchi de salcie, care plutea masiv şi întunecat la câţiva metri de el şi, acum, nu făcea altceva decât să dea din picioare pentru a orienta originala navă către punctul de lumină.
Menzenes! Dumnezeule, cine s-ar fi gândit că însuşi şeful Poliţiei se afla în legătură cu falanga, adică exact cu una dintre organizaţiile pe care, în mod oficial, trebuia să le desfiinţeze?! Şi, apoi, cum putea să aibă încredere în acela pe care-l considera „vânătorul” său principal? Doar pe asigurarea dată de Soledad, femeia care nu cu prea mult timp în urmă vrusese să-l omoare, numai pentru că-i adusese vestea morţii unui necunoscut?
Oftă şi încercă să se concentreze asupra înotului. Din orice punct de vedere, era mult prea târziu ca să-şi mai facă probleme asupra foarte scurtului viitor ce-i mai rămăsese în lumea asta. Apa îl târa din ce în ce mai repede spre mijlocul albiei şi i se părea că distinge în depărtarea invizibilă sunetul surd al căderii ei într-o uriaşă cataractă. Ştia că aşa ceva era imposibil, punctul de absorbţie şi reintroducere în circuit se găsea la mulţi kilometri în faţă, dar imaginaţia sa nu voia să ţină cont de raţiune.
Când, în cele din urmă, punctul galben se transformă într-un ochi pâlpâitor, îşi desprinse mâinile de trunchi şi prinse să înoate oblic spre mal, străduindu-se să nu se lase antrenat în bulboanele apărute ca din senin pe suprafaţa până atunci liniştită. Nu mai înotase de mai multe Decade, iar vizitele scurte făcute la Bazinul Termal în perioada dintre Invazii nu ţineau loc de antrenament. Reuşi să obosească destul de repede şi, o vreme, nu se simţi în stare decât să facă pluta pentru a se menţine la suprafaţă. Blestemata de Soledad îl aruncase în fluviu, fără măcar să-l întrebe dacă ştia sau nu să înoate!
Pesemne că ştia, totuşi, hotărî, în timp ce se agăţa cu degetele de iarba înaltă şi grasă, chinuindu-se să se salte pe malul înalt. Dacă afirmaţiile pe care le făcuse în vila lui Petronius erau adevărate, însemna că îl cunoştea de foarte multă vreme, iar personalitatea lui nu avea ascunzişuri faţă de ea. Soledad era o oglindă, înţelese şi se ridică în genunchi. O oglindă ciudată, care numai absorbea imaginile, fără a le reda celor ce se oglindeau în apele ei întunecate. Dacă ar fi ştiut cum să descuie acea minte, acele amintiri scăpate de dematerializările anterioare, ar fi aflat, în fine, cine era adevăratul Charles Sebastian Percier şi de ce era atât de căutat de toată lumea. Dar nu ştia.
Acum, îşi luă el repede seama, acum însă este însă prea târziu. Prea târziu pentru aproape orice.
Se ridică în picioare şi cocârjat porni în direcţia focului. Păşea cu atenţie, străduindu-se să nu calce pe crengi uscate sau pe pietre dislocate din patul lor de pământ, gata să pornească la vale şi să provoace vreun zgomot nelalocul lui. Ajunse repede în apropiere de vatra improvizată din bolovani de râu, pe care ardeau mocnit ultimele bucăţi ale unor lemne groase, cărate până acolo de apele tăcute ale bătrânului fluviu. Se opri la distanţă şi cercetă îndelung zona, căutînd persoana care, potrivit informaţiei furnizate de Soledad, ar fi semănat într-un fel sau altul cu şeful Poliţiei. În jurul focului, nu se găsea însă nimeni.
Nedumerit şi cu o uşoară spaimă în suflet, îşi călcă pe inimă şi păşi în cercul de lumină roşietică, gata în orice clipă să se răsucească pe călcâie şi să se repeadă către apele calde, care fâşâiau în spate.
– Hei, e cineva prin zonă? întrebă cu glas scăzut.
Nu răspunse nimeni. Se gândi că trebuia să fie o cursă, dar nu înţelegea motivul pentru care cei ce-l vânau s-ar fi ostenit să-l aducă tocmai aici, în singurătatea nopţii.
– Hei, e cineva prin… reluă cu voce tare, stridentă, însă nu apucă să termine.
O mână nevăzută în apucă de braţ, strângîndu-l cu putere. Se smuci violent să scape, dar degetele de oţel nu se clintiră nici un milimetru.
– Nu e nevoie să strigi, îi spuse o voce necunoscută chiar în ureche. Decât dacă ai vreun interes anume să aduci aici vreo patrulă de-a Cezarului. Sau pe Soldaţii Credinţei. Şi nici să te zbaţi nu este necesar. Dacă aş fi vrut să te capturez sau să te ucid, aş fi putut-o face de nenumărate ori, din momentul în care te-ai căţărat pe mal şi până acum. Te deranjează dacă pornim deja spre ţinta noastră? Nu de alta, dar lumina focului te expune celor care, întâmplător sau nu, trec pe drum la ora asta şi, în plus, suntem într-o oarecare întârziere.
– Cine naiba eşti? reuşi să articuleze, după ce-şi mai reveni din uluială. De ce nu te pot zări?
– Pentru că sunt invizibil! râse vocea. Eşti amabil să mişti din picioare? Îţi promit să răspund din mers întrebărilor ce-ţi stăruie pe limbă. În regulă?
Porniră. Mâna străină nu i se desfăcu de pe braţ, călăuzindu-l cu dexteritate prin întuneric. Smocurile mari de iarbă-grasă şi de grâuşor sălbatic îl izbeau peste glezne, încercînd parcă să-i împiedice înaintarea. În câteva clipe, cercul de lumină se transformă din nou într-un punctuleţ gălbui, care pâlpâi de câteva ori şi se dizolvă în întuneric, de îndată ce cotiră spre stânga, îndepărtîndu-se de malul apei. Un miros iute de fum îi înţepă nările, avertizîndu-l că se apropia din nou de zona populată a Noii Rome.
– Cine eşti? reluă cu încăpăţânare, după ce depăşiră un zid aproape complet prăbuşit.
– Menzenes, nu ţi-a spus Soledad?
– Nu cumva… începu, străbătut brusc de fulgerarea unei aduceri-aminte. Tu trebuie să fi fost acel nematerializat, care păzea intrarea în hrubele secrete ale lui Valverde!
– Eu, confirmă amuzată vocea.
– Nu mi-am închipuit niciodată că…
– Ce? Că şeful Poliţiei din Corassan ar putea să nu dispună de formă materializată? Recunosc, este o idee al naibii de deşteaptă, care nu-mi aparţine. Mercedes mi-a propus-o în urmă cu foarte mulţi Cicli şi s-ar putea să-i fi fost sugerată şi ei de către o terţă persoană. Chestia asta îmi permite să dispun de informaţii pe care, în alte circumstanţe, nu le-aş fi aflat niciodată. Pe aici, domnule Percier, trebuie să traversăm drumul şi te-aş ruga s-o facem cât se poate de repede, este singurul punct descoperit de pe întregul traseu.
Presiunea degetelor de pe braţul său slăbi, dar nu încetă. Se opriră în spatele unor tufişuri de grozamă, care răspândeau un miros greu, de fermentat. Panglica întunecată a drumului de pământ se întindea în faţa lor, pierzîndu-se spre răsărit, în spatele zidurilor unor construcţii necunoscute. Percier nu vedea pe nimeni. Degetele îşi sporiră brusc încleştarea şi misionarul pricepu că dorinţa celuilalt era să traverseze în partea cealaltă, către gardul viu, dincolo de care lumina slabă a stelelor lăsa să se întrevadă silueta fantomatică a unui turn alb.
– Vezi templul, domnule Percier? Acolo trebuie să ajungem.
Ieşiră din spatele ramurilor şi traversară în fugă spaţiul neted din faţă. Un câine izbucni în lătrat undeva în faţă, dar reuşiră să ajungă în faţa gardului verde fără să atragă atenţia nimănui.
Dacă va fi existînd cineva de pază tocmai acolo şi dacă va mai fi fiind treaz, îşi zise Percier, plesnind cu încălţările ude prin praf.
Sau poate că exista, îşi luă seama. Altminteri, ce rost ar fi avut toate aceste precauţii, venite din partea unui om care cunoştea, practic, tot ceea ce mişca în Corassan?
Mâna îl trase spre stânga şi, după câţiva paşi, îl împinse într-o spărtură aproape invizibilă a lăstărişului. Îşi feri faţa cu amândouă mâinile şi înaintă cu umărul împins spre înainte. Din trei paşi ajunse dincolo. Chiar atunci, luna îşi făcu apariţia de după o perdea vineţie de nori, scoţînd la iveală construcţia zveltă de pe soclul de marmură. Era un templu micuţ, cu patru coloane în stil corintic şi cu acoperiş în pantă, la mijlocul căruia se înălţa o statuie feminină, stînd pe un tron de lemn.
– Templul zeiţei Fauna, al cărei cult e acum aproape uitat în Noua Romă, explică Menzenes. Aici, serviciul meu a instalat un terminal de transfer.
– Nu înţeleg.
– Este o tehnologie sofisticată de transport din Secolele Ulterioare. Cred că aparţine culturii Bejingh XXXI. Dar nu sunt sigur. Un fel de discuri, care te dematerializează şi te rematerializează în punctul de transfer dorit. Altminteri, cum îţi închipui că ar putea Poliţia să acopere un spaţiu atât de mare, cum este Corassanul?
Nu se gândise niciodată la asta, deoarece i se păruse firesc ca Poliţia să se afle pretutindeni. În fapt, trebuie că nu era vorba decât despre un corp numeros, dar limitat, de gardieni, care se deplasau cu ajutorul acestor discuri în toate zonele, ajutînd la menţinerea ordinii publice, alături de Soldaţii Credinţei şi de sistemele locale de pază, specifice fiecărui cartier.
Mâna îl strânse uşor, îndemnîndu-l să pornească spre templu. Îşi încordă muşchii gambelor, împotrivindu-se.
– Nu mi-ai spus încotro mergem.
– Nu m-ai întrebat, domnule Percier. În fine… Către locul unde, iniţial Cel sau Cei care te-au trimis în Corassan, au plantat un semn de orientare, adaptat organismului dumitale. Poţi părăsi Corassanul prin fracturile ivite în ţesătura timpului linear al oraşului sau prin fanta de aspiraţie ce te aşteaptă ascunsă tuturor privirilor de mii de Cicli.
Charles Sebastian Percier îşi simţi pieptul apăsat de o lespede grea şi respiraţia îi deveni şuierătoare. O venă începu să i se bată cu putere pe tâmpla dreaptă. Îşi ridică mâna şi o masă de câteva ori cu degetul arătător.
– De mii de Cicli, repetă afirmaţia celuilalt, cu limba ca o bucată de iască. Cineva a construit locul acesta special pentru mine, nu-i aşa? Iar voi… voi toţi nu sunteţi decât un simplu… un simplu…
– Un simplu decor, asta ai vrut să spui, nu domnule Percier? Nu te sfii să foloseşti cuvântul, deoarece nimic nu poate să mă jignească. Cred că, la urma-urmei, aceasta este cea mai simplă şi mai eficientă definiţie a tot ceea ce există aici. Şi, dacă n-ai putut să părăseşti niciodată până acum locul acesta, este pentru că, probabil, timpul de ispăşire a ceea ce ispăşeşti nu se va fi încheiat. Este posibil ca nici de astă-dată să nu fi încheiat. Poate că acel semn nu-ţi va indica nici o direcţie, ca şi până acum. Şi, pentru dumneata, rolul misionarului se va relua, cu mici variaţiuni tematice, după ce, în prealabil, vei fi uitat orice experienţă anterioară. Putem să mergem? Până la miezul nopţii nu au mai rămas decât patru minute.
Nu se mai împotrivi şi picioarele i se mişcară lipsite de vlagă, de parcă s-ar fi aflat într-un vas plin cu clei. Din câţiva paşi, ajunseră în faţa treptelor albe. Ici şi colo, colţii tăioşi ai timpului muşcaseră adânc din piatra mată, ştirbind-o şi fisurînd-o. Văzut de la numai câţiva paşi, templul nu mai părea la fel de frumos, dovendindu-se o construcţie numai cu ceva mai răsărită decât o locuinţă de patrician. În câteva locuri, mâna răutăcioasă a copiilor sau poate a unor zidari aflaţi în căutare de materiale de construcţie scosese din centura clădirii blocurile mai mici, lăsînd găuri negre şi informe în locul lor.
Ridică talpa şi urcă scările, fără să se gândească la ceea ce făcea. Undeva, în subconştient, o uşă se deschisese zumzăind, dar nu suficient de mult pentru ca ideea sau imaginea aflată acolo să poată pătrunde în lumea raţionalului de deasupra.
O închisoare… repetă în gând, şi-şi linse buzele. O închisoare pentru un singur om. Pentru el!
– Intrăm în templu, domnule Percier. Sper că nu te deranjează că îţi spun, în continuare aşa, dar nu există altă etichetă pentru a te desemna în Corassan. Chiar în dreapta intrării se află o arcadă falsă şi sub ea se găseşte discul.
Înăuntru, întunericul nu părea chiar aşa de dens, cum avusese impresia în prima clipă. O lumină slabă, albastră, tremura sub falsa arcadă. Era chiar un disc, realiză Percier, dar nu din materie, ci din energie. Mâna îl împinse în fa
.
– Aici, trebuie să ne despărţim, din păcate, domnule Percier. Discul este proiectat numai pentru transferul unei singure persoane. Spun din păcate, pentru că niciodată n-am reuşit să discutăm mai mult de 10-15 minute şi pentru că n-am reuşit nici unul nici altul să aflăm mai multe despre ceea ce ne interesa. În fine… Drumul durează mai puţin de o secundă. N-ai decât să te urci şi să cobori. Transferul este instantaneu şi corpul nu are timpul necesar să-i resimtă efectele. La coborâre, ai să vezi semnul. Îl vei identifica singur şi, dacă timpul a ajuns la scadenţă, îl vei putea activa.
Strânsoarea degetelor încetă brusc.
– O clipă… O clipă, numai, domnule Menzenes! De ce… ce interes ai să mă ajuţi să părăsesc Corassanul? Închisoarea?
Tăcerea părea tăiată în sticlă fumurie. Apoi, vocea răspunse de departe, de dincolo de trepte:
– Falanga, domnule Percier, nu are alt scop decât să te scoată din Corassan, înţelegi? Chiar dacă suntem numai creaţii temporare, fantoşe menite să te chinuiască, avem propria noastră raţiune, chiar aşa limitată şi fără adâncime cum este. Ne considerăm fiinţe umane şi ne-am săturat să alcătuim un simplu şi repetitiv decor. Dacă părăseşti Corassanul, existenţa noastră se va încheia într-un fel sau altul. Nu contează deloc ce va urma. Important este că nu ne vom mai trezi dimineaţa gata să repetăm acelaşi scenariu.
După încă o clipă, reluă de şi mai departe:
– Îţi doresc să reuşeşti, domnule Percier. Şi să ne uiţi!
Deasupra oraşului, spre răsărit, se auzi şuieratul slab al unei alarme aeriene. La numai câteva secunde, reizbucni lătratul câinelui, de astă-dată mult mai aproape. Tropotul unor bocanci militari răsună înspre malul fluviului, îndepărtîndu-se.
Mă caută, se gândi Percier şi îşi frecă mâinile una de alta. Le simţi umede şi lipicioase. Mi-e frică? Mai sunt numai două minute. Mi-e frică de faptul că s-ar putea să fie ultima noapte în Corassan? Că am să mă trezesc într-o lume despre care nu-mi amintesc nimic?
Destinul trebuie că era scris undeva printre stele de minţile ce-i hărăziseră această pedeapsă cumplită. Nu putea să-l schimbe, tot aşa cum ziua nu se poate împotrivi hăituielii nopţii, într-un spaţiu unde legile fizicii obişnuite nu se eludează.
Ridică piciorul şi păşi în interiorul discului de lumină albastră. Strânse buzele, aşteptînd să simtă pe suprafaţa pielii ceva asemănător unor înţepături. Nu se întâmplă nimic, cu excepţia unei măriri de-o clipă a intensităţii luminii. Ridică din umeri şi păşi în exterior. Poate că maşinăria nu funcţionase. Sau poate că-l minţise Menzenes.
Dincolo de aura luminii albastre, se zăreau proiectoarele puternice ale aeroportului. Clipi uluit, dar templul rămăsese într-o altă realitate. Discul de transfer se găsea pe un suport de metal, înalt de un metru, probabil postamentul unui obiect de artă modernă, realizat prin iluminaţie laser, care funcţiona numai pe timpul zilei.
Sări în iarba tunsă scurt şi se îndreptă cu paşi şovăielnici în direcţia monumentului. O irizaţie fosforescentă înconjura săgeata care vălurea asemenea unui fum vineţiu, în timp ce se răsucea, aleator, în toate direcţiile. Aerul mirosea a regina-nopţii şi a iasomie. Iarba era udă şi pantalonii i se umeziră.
Cine sunt EI să se joace aşa cu viaţa mea? Cu vieţile lor? Sunt un străin pedepsit să trăiască într-o lume străină? Înseamnă că Leonard a minţit din nou şi el însuşi nu constituia decât o piesă din puzzle, o piesă menită să mă chinuie prin speranţă.
Se opri pe dalele translucide din jurul monumentului şi privi atent. Noaptea părea, pretutindeni, aceeaşi. La aproape o sută de metri, intrarea în aeroport îşi aştepta, pustie, pasagerii nevăzuţi. Şi, totuşi, ceva se schimbase. Ceva pe care… Ridică privirea.
Săgeata!
„Ce naiba e chestia asta? Un monument? În acest caz, trebuie să admit că este cel mai ciudat monument pe care l-am văzut până acum.” Cuvintele seci, pierdute înapoi în timpul personal relativ, ale pseudo-ucenicului Adolfo Hilterus îi răsunară cu intensitate în minte, căpătînd noi înţelesuri. Hilterus ştiuse.
Săgeata nu mai avea consistenţa fumului, ci devenise o flacără rece, portocalie, care arăta cu vârful în direcţia staţiei de aerojeturi. Îşi privi brăţara: ultimele 12 secunde goneau vertiginos spre înapoi, pregătind sosirea orei ZERO.
Alergă spre stâlpul înalt, în vârful căruia se răsucea, împins de briza nopţii, balonul luminos. De ce se apropia, de aceea crăpătura abia perceptibilă, de culoare verzuie, care tăia aerul vertical, începînd de la 50 de centimetri de sol, devenea tot mai vizibilă, desenînd o inimă alungită comic spre înălţimi.
O inimă pornită spre înălţimi, mai apucă să corecteze prima impresie, înainte ca şuierul fantei aspirante să-i amoartă timpanele. Îşi simţi trupul săltînd prin aer şi izbindu-se de marginile fantei, ca de doi pereţi din beton. Apoi spaţiul oraşului temporal încetă să existe pentru el, iar el încetă să mai existe pentru Corassan.
Luminile strălucitoare ale aeroportului continuau să ardă la fel de nepăsătoare, dar constelaţiile pieriseră brusc de pe bolta devenită un hău fără fund.
PARTEA a II-a
Motto: „Dacă nu credeţi în Zei, lăsaţi-i în pace”
Proverb chinez
I.
Rană deschisă în carnea sinilie a cerului, soarele se lăsa domol spre apus, pipăind coastele dealurilor din zare. Caravana înainta încet, istovită de căldură. Ausonius îşi simţea limba ca pe o bucată umflată de lemn, iar gura îi era plină cu cenuşă. Nu mai băuse un strop de apă încă din zori, iar carnea uscată la soare, pe care o primise la prânz, îi mărise şi mai mult senzaţia de sete.
Biciul lung al lui Naram-Sin pocni undeva în faţă, şerpuind dâre vinete pe spinările cocoşate ale sclavilor. Era a treia zi consecutiv în care mergeau de dimineaţa până târziu după lăsarea serii şi drumul nu părea să se sfârşească undeva. A treia zi în care nu întâlniseră nici un fir de apă. Nici urma vreunei aşezări umane. În vreme ce continua să-şi târască paşii, străduindu-se să nu piardă ritmul, fixînd permanent cu coada ochiului distanţa dintre el şi călăreţul akkadian ce păzea coloana pe partea sa, Ausonius îşi dori să închidă ochii şi să adoarmă. Oricât de teribil şi de violent, somnul îi asigura speranţa unei treziri la o realitate mai bună. Pentru că aceasta în care se chinuia să supravieţuiască nu-i lăsa însă nici o speranţă.
Trase puţin de lanţ şi încercă să-şi aranjeze cătuşa de aramă deasupra încheieturii, astfel încât să nu-l roadă prea tare. Dacă l-ar fi văzut Salomeea. .. Frumoasa, iubita lui Salomeea! Dar nu avea să-l mai vadă niciodată. Nimeni nu se întorsese din sclavia akkadienilor. Năvala amintirilor mult prea apropiate îl izbi asemenea unei securi, făcîndu-l să se clatine.
Întâmplarea îl mânase în afara zidurilor cetăţii, în acea înserare de mai. Urmărea întoarcerea turmelor de măgari în ţarcurile de dincolo de râu. În ultimele trei săptămâni, leii sau panterele de nisip, ori poate chiar oamenii de pază, îi răpiseră cinci animale de povară şi voise să se asigure că cele rămase sunt destul de grase pentru a putea obţine un preţ bun pe ele la târgul din Mari.
Călăreţii akkadieni căzuseră fără de veste asupra lor, înconjurîndu-i din trei părţi, mai înainte să aibă vreme să se dezmeticească. Porţile cetăţii se închiseseră imediat şi buciumele cu coadă scurtă prinseseră să sune abrupt a primejdie. Pe ziduri se aprinseseră imediat făclii şi coifurile cu panaş ale soldaţilor din gardă îşi făcuseră apariţia în dreptul meterezelor. Nimeni nu ieşise însă în afara zidurilor protectoare să-i ajute. Cercul călăreţilor duşmani se închisese cu repeziciune, harapnice lungi pocniseră pe spinările îmbrăcate în cămăşi lungi şi albe, suliţe împunseseră în trupurile acelora ce îndrăzniseră să se împotrivească, iscînd flori roşii pe albul pătat de praf, animalele mugiseră speriate, apoi se încolonaseră docile şi luaseră drumul spre miazăzi, urmate îndeaproape de bărbaţii cuprinşi între vârfurile armelor. În mai puţin de răstimpul necesar golirii unui corn mare de vin, valea de dinaintea cetăţii Ugatear se golise, numai praful ridicat de neaşteptata caravană depunîndu-se lent peste leşurile celor mai puţin norocoşi.
Ausonius îşi muşcă buza de jos, dar nu simţi gustul sărat al sângelui. Pielea crăpată îl ustura, iar senzaţia îl făcea să creadă că va reuşi să-şi limpezească gândurile.
Sărmana Salomeea… Oftă şi întinse pasul, atent să nu primească pe spinare avertismentul biciului. Frumoasa lui Salomeea avea să fie vândută la târgul de sclave, în contul datoriei pe care o avea către templul lui Ea. În cel mai fericit caz, urma să ajungă pe mâna preotului-şef. Dacă era bântuită de ghinion, ar fi fost cumpărată de şelakul Chazziar pentru slujbele funerare ale nobililor.
Brusc, capul din faţă al caravanei înţepeni, de parcă s-ar fi lovit de un obstacol nevăzut. Bărbatul scund şi ciolănos din faţa sa se opri, lovindu-l cu lanţurile pe cel dinainte. Ausonius încercă să-l ferească de izbitură, dar nu reuşi. Veriga rotundă şi tăioasă din aramă îi crestă o rană urâtă exact pe şira spinării şi ciolănosul urlă de durere. Călăreţul interveni, izbindu-l cu latul lăncii în cap. Dar îndemnul nu se dovedi de ajuns pentru ca întreaga caravană să se pună în mişcare. Scundacul urlă din nou şi-şi feri căpăţâna cheală într-o parte. Soldatul îşi mână calul doi paşi în laterală şi izbi din nou în trupul rănit, de astă-dată folosind vârful sclipitor ca pe un ac. Sângele ţâşni din plin, stropindu-i pe cei din jur.
Ausonius îşi frecă obrazul stâng cu dosul palmei, străduindu-se să nu privească spectacolul. Soldatul trase lancea şi izbi încă o dată, exact deasupra inimii. Un şuvoi de sânge izbucni imediat, şi sclavul se prăbuşi în genunchi, gesticulînd şi urlînd. După aproape un minut, trupul înţepeni într-un ultim spasm şi un bărbat înalt, îmbrăcat în tunica cenuşie a feerţilor (sclavi eliberaţi în schimbul unor servicii deosebite, dar fără să deţină vreunul din drepturile foştilor stăpâni), îşi făcu apariţia din spatele coloanei, se strecură printre funiile din piele netăbăcită şi tăie legăturile mortului, după care îl târî în afara coloanei. Reveni între ei şi legă resturile de piele în formă de cruce, astfel încât să nu poată fi atinse de niciunul dintre cei din jur în timpul marşului.
Bărbatul întoarse capul şi privi către locul unde se găsea cadavrul. Peste numai câteva ore, din trupul acela vor fi rămas numai oasele, şi acelea bine lustruite de colţii albi ai hienelor şi de ciocurile puternice ale vulturilor cu guler alb. Nu-l cunoştea pe bărbatul ucis, dar asta nu avea nici o importanţă. În locul lui, s-ar fi putut afla oricine. Inclusiv el. Soldatul îl omorâse nu neapărat din plăcerea sadică de a se juca cu vieţile lor. Asta avea deja mult prea puţină importanţă, în raport cu câştigurile pe care stăpânii săi sperau să le obţină prin vânzarea lor în cine ştie ce târg îndepărtat. Vârâse suliţa, fără să stea pe gânduri, datorită faptului că inelul ce-i lega mâinile îi crestase pielea spatelui. Nicăieri în jur, nu existau vraci vindecători. Rana avea să se infecteze cu iuţeală şi omul ar fi făcut febră. Nu ar mai fi putut înainta pe propriile-i picioare şi ar fi trebuit scos din joc. În acelaşi mod.
Într-un fel, ridică din umeri Ausonius, soldatul făcuse un gest aproape de prietenie, scutindu-l de o serie de suferinţe viitoare. Iar el…
În clipa aceea, caravana se puse în mişcare şi uriaşul grup uman înaintă aproape o sută de paşi. O voce din faţă strigă un cuvânt, al cărui sens se pierdu până la el. Apoi alte şi alte piepturi îl repetară, în ciuda pocnetelor repetate ale bicelor.
APĂ… descifră Ausonius şi simţi că i se înmoaie picioarele. Încercă să înghită, dar nodul din gât se zbătu puternic, aproape sufocîndu-l. Picioarele îl duceau înainte, în mod mecanic, în vreme ce în gură îi pulsa, dureros, cuvântul magic.
APĂ…
Convoiul se opri din nou. Urletele supraveghetorilor şi răcnetele scurte, incisive, ale soldaţilor treceau pe undeva, pe deasupra sa, nereuşind să-l atingă. În stânga, bărbatul ciolănos, cu privire de vulpe speriată, prinse să tropăie din picioare. Apoi, realiză că semnalul venea de la rândurile din faţă şi, instinctiv, dădu voie tălpilor să facă acelaşi lucru. Strânse din nou pleoapele şi se concentră asupra izbiturilor, ghemuindu-şi umerii în aşteptarea şfichiurilor de şarpe ale cravaşei. Dar loviturile nu veniră. Imaginea valurilor cristaline ale râului neştiut îi juca nerăbdătoare pe cortina pleoapelor. Le întredeschise. În stânga, vecinul său de legătură îşi aplecase capul spre piept şi se chinuia să lingă pata de sânge închegat de pe cămaşă. Simţi cum stomacul îi urcă la gură, dar pe limbă nu îi ajunse decât acreala sucului gastric.
Şi, din nou, trupurile din faţă se urniră. Cuvântul-vedenie se strecură asemenea vântului fierbinte al pustiului printre ei, aţâţîndu-i. După încă o sută de paşi, se opriră, mormăiră, zdrăngăniră cercurile de aramă şi visară. Bicele supraveghetorilor şi lăncile soldaţilor rămaseră însă cuminţi în legăturile lor. Două puncte negre, îndepărtate, se roteau undeva în înaltul siniliu, ca două minuscule semne de întrebare.
Înaintară. Se opriră. Saliva uscată refuza să-i coboare pe gât. În şirul situat la trei rânduri de oameni în spatele lui, un bărbat leşină şi colegii săi de suferinţă îl târâră, atunci când se dădu noul start. Soldatul de pe acea parte privea fix înainte, făcîndu-se a nu fi observat nimic.
Apa fluviului se ivi brusc, la aproape 30 de paşi sub ei. Malul înalt părea imposibil de coborât şi Ausonius se întrebă unde vor fi dispărut şirurile de sclavi dinaintea sa. Apoi văzu săbiile late ridicîndu-se şi izbind în legăturile de piele şi caii soldaţilor împingîndu-i cu piepturile pe sclavii semieliberaţi către adâncul plin de apă de dedesubt. Se lăsă purtat de val şi închise din nou ochii, în clipa în care cei din faţă săriră şi-l smuciră după ei.
Apa îi intră în gură şi în nas. Se înecă, tuşi, scuipă de mai multe ori şi reuşi să se ridice în patru labe. Deschise ochii: se găsea foarte aproape de mal, cu degetele înfipte în nisip şi cu undele limpezi trecîndu-i la două degete de nas. Deschise gura şi se lăsă la fund. Apa era gustoasă. Apa era bună. Apa era săţioasă şi înviorătoare. Apa era viaţă. Apa era…
Ridică gura deasupra valurilor mici, iscate de cei din jurul său, care izbeau lichidul străveziu cu palmele şi urlau. Chiar în faţă, pe malul celălalt, dincolo de suliţele înalte ale papurei şi de tufişurile verzi de grozamă, se zăreau zidurile mici de jucărie ale unei cetăţi foarte întinse. Iar deasupra lor, lungindu-se asemenea unui copac fără crengi şi fără de sfârşit, cu fruntea pierdută în cerul albăstrui, Turnul Babylonului ameninţa să se prăbuşească asupra lor şi să-i facă una cu pământul.
Ausonius icni şi încercă să-şi ascundă capul sub apă.
II.
Intraseră în cetate când soarele se ascunsese deja în spatele Turnului.
Soldaţii akkadieni îi împinseră în direcţia cartierelor din nord, spre caravanseraiurile ce-i aşteptau goale de mai multe săptămâni. Până la apusul soarelui, îi împărţiră în grupuri, în funcţie de vârstă şi de starea de sănătate. Symacchus Ausonius nimeri alături de necunoscutul cu faţă de vulpe şi de încă trei bărbaţi voinici, egipteni, cu feţele smeade şi cu inele de argint petrecute prin nara stângă, de felul lor din îndepărtatul Karnak.
După ce le dădură să mănânce, din castroane de lemn, fiertură de orz cu bucăţi proaspete de curmale şi fiecare îşi luă porţia de rachiu, se aşezară la o coadă nesfârşită în faţa mesei scribului Saqqara, care-i întrebă cum îi cheamă, din ce parte a lumii sunt, ce vârstă au şi ce se pricep să facă. Apoi fiecare primi un nume nou, pe care erau liberi să-l folosească sau nu în conversaţiile dintre ei. Sub acel nume însă urmau să fie recunoscuţi de-a lungul şi de-a latul Imperiului, iar viitorii stăpâni numai pe acela urmau să-l folosească. Cel cu figură de vulpe fu botezat Muhtar, egiptenii Araffa, Tahrir şi Henein, iar Ausonius căpătă denumirea de Nassif.
Deasupra capetelor, atârna ameninţător turnul uriaş, ale cărui ferestre de trei ori cât un stat de om, păreau oarbe în razele palide ale soarelui. Deşi se aflau încă foarte departe de zona cetăţii unde începea fundaţia sa, absolut toată lumea, chiar şi soldaţii, mulţi originari din Babylon, umblau cu capetele plecate şi puţin cocârjaţi, de parcă s-ar fi temut să nu fie striviţi de uriaşul de piatră.
Fiecare grup fu cetluit din nou în cătuşele de aramă şi transportat în afara cartierelor de caravanseraiuri, până la marginea unor fierării impunătoare. Câteva zeci de feerţi, cei mai mulţi de rasă arabă, cu tulpane albe răsucite în jurul capului, ieşiră din spatele zidurilor şi se apropiară de ei cu un fel de cleşti lungi în mâini. Ausonius recunoscu imediat marcatorul de vite, pâlpâind în roz-violaceu din cauza dogoarei şi se trase, instinctiv, un pas înapoi. Mânerul lăncii soldatului îl izbi între omoplaţi, împingîndu-l în faţă. Urma să fie marcaţi pe frunte pentru ca să poată fi recunoscuţi oriunde, dacă ar fi reuşit cumva să fugă din sclavie. Iar pedeapsa pentru evadare era întotdeauna moartea, îşi aminti Ausonius.
Când feertul de pe partea dreaptă ajunse în faţa lui, strânse pleoapele şi întinse gâtul înainte, străduindu-se să se comporte cât mai demn.
Aşa cum îl învăţase de zeci de ani Ea, prin gura preoţilor de la Templu, soarta era imuabilă şi scrisă cu multă vreme înainte ca omul să vină pe lume. Orice strădanie de a te împotrivi pentru a încerca să operezi modificări în structura comandamentelor ei era sortită dinainte eşecului. Soarta sa fusese să trăiască prima parte a vieţii ca om liber şi cea de-a doua ca sclav. Cum să te opui voinţei zeilor?
Când sigiliul înroşit îi atinse pielea, Ausonius-Nassif leşină şi cei trei egipteni depuseră eforturi serioase pentru a-l târî către fierărie, unde un alt feert le tăie pentru totdeauna legăturile, lăsîndu-i doar cu inelul subţire al uneia dintre cătuşi atârnînd de încheietură, ca simbol al vieţii ce-i aştepta în continuare. Din acel moment, erau liberi să se mişte cum doreau în interiorul cetăţii, să-şi procure de mâncare, de băut şi să-şi afle adăpost pentru noapte, până în ziua când avea să se desfăşoare marele târg şi noii stăpâni aveau să-i ia în primire.
După-amiaza şi-o petrecură pe un câmp din apropierea fierăriei, urmărindu-i din priviri pe aceia care se îndreptau spre porţile mari, să-şi primească insemnul. Discutară puţin, străduindu-se să descopere în mulţimea de sclavi persoane care le-ar fi putut fi rude sau numai cunoştinţe. Dacă ceilalţi văzură pe cineva, Ausonius nu avea să afle niciodată. El însuşi nu găsi nici un chip cunoscut, deşi valurile de oameni continuară să se scurgă spre porţi până târziu, după lăsarea întunericului.
Când steaua lui Ishtar se ridică deasupra zidurilor de vest, anunţînd apropiatul răsărit al lunii, Ausonius se hotărî să se înapoieze în cartierele caravanseraiurilor, să-şi caute un pat pentru noapte. Scurtele popasuri nocturne din pustiu, cu somn zbuciumat între pietroaie colţuroase şi zgribulit din cauza frigului tăios din zori, îl căpătuiseră cu o durere surdă în zona bazinului, încât de-abia mai putea să se aplece. Ascunsese acest lucru cu grijă, deoarece în timpul marşului orice durere fizică era echivalentă cu moartea. Acum, însă, sosise momentul să se îngrijească, deoarece viitorul stăpân necunoscut putea să-l supună la tot felul de teste, în dorinţa de a achiziţiona o marfă cât mai bună. Iar, dacă ar fi rămas necumpărat, ar fi sfârşit printre sclavii trimişi la galere sau printre săpătorii de morminte aflaţi în exploatarea statului. Văzuse prea adesea ce fel de soartă aveau aceştia în Ugatear pentru a-şi dori aşa ceva.
Muhtar cel cu bot de vulpe se ridică la rându-i şi-l rugă să-i dea voie să meargă împreună cu el. Ausonius înălţă din umeri. Dacă erau doi, cu atât mai bine… Egiptenii doreau să mai rămână, aşa că înclinară numai din cap în momentul când cei doi se ridicară. Deşi cetatea Babylonului era imensă, în mod sigur aveau să se mai întâlnească pe străzile rezervate plebei, feerţilor şi sclavilor, aşa că nu-şi luară rămas bun.
Undeva, în umbra ameninţătoare a turnului, îşi spuse Ausonius, în timp ce ridica, involuntar, privirile în direcţia sa.
Înserarea se lăsa cu repeziciune, dar ugatearnul nu se miră de asta. Propria-i cetate se afla undeva, către marginea de vest a acestui vast deşert şi timpul trecea într-un mod asemănător. Ulicioarele pe care le străbăteau cu pas grăbit erau foarte înguste şi podite cu pietre de râu, peste care zăcea un strat gros de gunoi, în special resturi alimentare putrezite. Mirosurile degajate nu erau din cele mai plăcute, dar nasul îi era obişnuit cu ele, aşa că aproape nu le lua în seamă.
În schimb, însoţitorul său se înroşise la faţă şi respira prin ţesătura groasă de bumbac a mânecii. Îi explică, cu ochii aproape ieşiţi din orbite, că cetatea sa de baştină este Tyrul cel mândru, cel mai mare port al acestui colţ de lume, în care existau servicii publice îndeplinite de feerţi angajaţi ai statului. Singura cetate în care curăţenia publică era obligatorie pentru toţi cetăţenii, iar apa se distribuia gratuit prin intermediul unor uriaşe viaducte aduse din munţii îndepărtaţi. Iar el, Taha el-Azhar, fusese acolo unul dintre privilegiaţii soartei, sfetnic de taină al celui de-al doilea prinţ moştenitor şi bancher onorabil, intrat în afaceri maritime. Ghinionul făcuse să se nimerească pe nava încărcată până la refuz cu ghimber şi nucşoară, aflată în drum spre Anekki, navă care fusese atacată de cele două bireme uşoare ale piraţilor akkadieni. Numai ghinionul, cu atât mai mult cu cât a doua soţie, cumintea Amenemape, îl avertizase despre coşmarul ce o bântuia de mai multe săptămâni…
Soarta, îl contrazise în gând celălalt. Numai soarta, ghinionul nu exista decât în absenţa zeilor. Dar nu scoase o vorbă despre asta. La urma-urmei, fiecare era liber să creadă în ce dorea şi nici un zeu nu se băga în treburile altuia.
Ajunseră în apropiere de malul scund al fluviului. Ultimele bordeie ale babilonienilor săraci se opreau la aproape 200 de paşi de apa verzuie şi transparentă. Câţiva copii cu pielea aproape neagră se jucau în apropierea unei gropi de gunoi, în care aruncau cu pietre. Un scheunat de animal rănit urca până la ei şi Ausonius bănui că trebuie să fie vorba despre vreo pisică care abia fătase şi nu voia să-şi părăsească puii sau poate de vreo grifă tânără cu colan, abandonată de părinţi pentru a învăţa să se descurce de una singură.
Se opriră în apropierea unei construcţii abia începute, care semăna cu o o ruină străveche şi abandonată. De aici, turnul părea mult mai aproape şi Taha-Muhtar îi spuse că zăreşte scara exterioară care urca până la primul cat al construcţiei. Părea imposibil să vadă prin pâcla din ce în ce mai groasă a serii o panglică atât de îngustă de lemn şi aramă, răsucindu-se în jurul trunchiului a cărui margine dinspre vest acoperea întreg orizontul, dar Ausonius nu-l contrazise. I se părea mult mai urgent să găsească un loc unde să poată zăbovi peste noapte. Şi, mai ales, unde să poată mânca.
Se întoarseră din nou în vălmăşagul străduţelor urât mirositoare şi îi întrebară pe bătrânii aşezaţi înaintea uşilor pipernicite unde şi-ar putea găsi adăpost doi sclavi străini. Dar fie că nu înţelegeau dialectul akkadio-summerian folosit în întreaga Mesopotamie, până la vest de Nil, fie că era prea senili pentru a mai încerca să priceapă că li se vorbea, nici unul nu răspunse, aşteptînd, cu ochii pierduţi într-o neştiută zare interioară, răsuflarea binefăcătoare a morţii.
În cele din urmă, un fenician şchiop avu milă de ei şi-i îndrumă către un han aflat pe marginea unei mlaştini secate, la aproape trei cvartale de locul unde se găseau. Ajunseră acolo când noaptea coborâse de-a binelea peste cetate. Turnul se transformase într-o umbră ameninţătoare, acoperind majoritatea constelaţiilor. Numai latura dinspre ei a bazei era iluminată de făclii cu răşină, postate din zece în zece paşi, iar liniştea de oglindă a nopţii făcea ca paşii cadenţaţi ai gărzilor să răsune până hăt departe, asemenea unui duruit surd de tobe.
Hangiul era un semit înalt şi teribil de slab, pe nume Eannatam. Avea o barbă neagră tunsă scurt şi era înfăşurat într-o mantie albă de lână. În picioare, purta sandale egiptene, cu şnur de mătase aurită urcînd până sub genunchi. Îi primi personal în curte, printre oaspeţii deja găzduiţi, care-şi căutau loc de odihnă pentru ei şi pentru animale, le ascultă povestea şi le îngădui să se aciueze lângă fântână. Pentru un blid de mâncare şi o ulcea de vin de curmale, urma să ajute în cuhnie pe bucătarul negru şi pe cele trei ajutoare ale sale. A doua zi, dacă voiau să plece erau liberi să o facă. Sabbahth-ul se ţinea abia peste încă o zi şi până în clipa în care aveau să fie vânduţi, conform Codului lui Hammurabi, nimeni nu putea să dispună de viaţa şi de serviciile lor, decât oferindu-le o plată.
Se grăbiră deci spre scara de lemn spiralată, care cobora în cuhnie, şi vreme de mai multe ceasuri ajutară la tranşatul cărnii, la aţâţatul focului în cele două vetre uriaşe şi la frecatul tingirilor din aramă cu nisip şi cu un praf cenuşiu, cu aspect de cretă, care făcea grăsimile să dispară aproape imediat. Muhtar se dovedise complet incapabil să taie fie şi cea mai mică ciozvârtă, dar dovedea o predilecţie deosebită către spălatul vaselor. Botul său ascuţit se reflecta ciudat pe fundul ca oglinda al vaselor curăţate, făcîndu-i ochii încă şi mai întunecaţi decât erau în realitate.
Aproape de miezul nopţii, căpătară două strachini de lemn cu mâncare de linte şi partea din spate dintr-o pulpă prăjită de berbec. Mâncară cu poftă, deşi acasă la el Ausonius nu s-ar fi atins de carnea de oaie. Vinul li se păru bun, deşi niţel cam acru. Băură în tăcere mai multe cupe, trăgînd cu urechea la conversaţiile ajutoarelor de bucătar. Aceştia râdeau cu poftă, azvârleau cu oasele lungi după câini şi, mai ales, vorbeau… Vorbeau despre femeile ce munceau la han, despre apropiatul sabbahth, despre ultimele convoaie cu blocuri de piatră pornite în zori spre cel dintâi loc de campare al Turnului, despre pedepsele pe care urma să le stabilească stăpânul pentru cei trei afri care dărâmaseră coşarul dinspre nord al cămilelor, despre cititoarea în palmă aflată în convoiul negustorilor sumerieni, care-l înspăimântase pe mai marele gărzii Turnului cu viziunile ei…
Se retraseră să se culce, în clipa în care Steaua Câinelui începuse să alunece uşor în dreapta Umbrei Turnului. Noaptea era transparentă ca o lagună puţin adâncă, clătinîndu-şi abia perceptibil undele sub reflux. Luna încă nu răsărise pe cerul de est, anunţîndu-şi viitoarea prezenţă doar cu o văpaie albă, pierdută peste colinele îndepărtate.
Nu avură însă parte de prea multă linişte. Chiar lângă tubul de piatră al fântânii, se instalaseră Araffa, Tahrir şi Henein, împreună cu cinci-şase călători de rasă necunoscută, care stăteau împrejurul unui foc mic şi ascultau cu atenţie vorbele unei femei înfăşurată până în dreptul ochilor într-un burnus roşu. Se aşezară alături, băură din amfora burtoasă cu gât lung şi subţire un vin extrem de alcoolizat, Muhtar se înecă şi tuşi de mai multe ori, stârnind hazul celor prezenţi, apoi căscară şi ei urechile la spusele necunoscutei.
Femeia era chiar cititoarea în destin, despre care povestiseră ajutorii de bucătar. Privea în palma întinsă a lui Araffa şi povestea ceva în egipteană. Ausonius cunoştea binişor limba vorbită de-a lungul Văii Nilului, deoarece în Ugatear poposeau adeseori caravane înţesate de negustori egipteni, dar femeia vorbea pesemne într-unul din multele dialecte prezente în zona Memphisului, deoarece nu recunoştea decât arareori câte un cuvânt. Cei trei bărbaţi cu faţa smeadă şi cu colane de ceramică viu colorată în jurul gâtului comentau în şoaptă ceea ce auzeau şi dădeau din cap, în semn de aprobare.
După un timp, cititoarea de destine râse şi întinse mâna dreaptă. Araffa vârî un deget sub centura burnusului, scotoci puţin şi extrase de acolo un inel de aur, cu o piatră verde montată între două frunzuliţe. Flăcările focului îl făceau să strălucească stins. Femeia continuă să râdă subţire şi îl făcu să dispară imediat într-un din nenumăratele cute ale veşmântului ei.
Cutremurat de un fior neaşteptat, Ausonius-Nassif întinse mâna dreaptă şi o atinse pe bărbie. Râsul femii încetă. Adunarea deveni atentă. Ghicitoarea îi spuse că se numea Antineea şi că tatăl ei venea din îndepărtata Eladă. Nu ghicea niciodată pe gratis, altminteri spusele ei nu se îndeplineau. Avea străinul sclav un obiect de care putea să se despartă, fără prea mari regrete?
Ausonius îşi linse buzele. Când ieşise dintre zidurile, cetăţii nu avusese decât hainele de pe el. Şi cercelul… Cadoul special al Salomeei, în ziua căsătoriei lor. Al frumoasei, pierdutei Salomeea…
Dădu din cap, în semn de accept. Antineea îi luă palma dreaptă şi începu să deseneze invizibile linii pe ea, cu degetul arătător. Şovăi o vreme, apoi începu să-i povestească, în akkadiană, depsre viaţa sa anterioară. Ausonius căscă ochii uimit: ghicitoarea vorbea, de parcă s-ar fi aflat tot timpul alături de el şi i-ar fi observat toate gesturile, toate vorbele şi chiar toate gândurile lui secrete, de-a lungul anilor.
Se smulse din vrajă, conştient că şi ceilalţi ascultau cu aceeaşi atenţie ca şi el. Îi ceru să-i spună ceva despre viitor, dar Antineea smuci din cap. Viitorul era apanajul zeilor, care-l construiau odată pentru totdeauna şi-l ţineau secret. Domeniul ei de manifestare era numai trecutul.
Oricât de îndepărtat? o întrebă bărbatul, dornic să conducă discuţia spre o zonă mai puţin periculoasă pentru el. Oricât de în depărtat, îi confirmă femeia. Chiar şi acela cuprins într-o altă viaţă, trăită înaintea acestei existenţe. Spre exemplu, linia care pleca dinspre degetul cel mare şi se adâncea sub Muntele lui Venus îi istorisea despre o viaţă trăită într-un oraş azvârlit undeva, într-o buclă stranie a viitorului, în care avusese fusese funcţionar public, aplicînd şi menţinînd legea. O viaţă care nu dura decât o singură zi, în care descoperea o crimă şi îi bănuia pe toţi de înfăptuirea ei…
O singură zi! exclamase Muhtar, încă şi mai uluit, de alături.
Da, o singură zi, dăduse din cap femeia şi în ochi îi luceau ape tainice. Strângea palma oferită spre examinare, de parcă ar fi vrut să se răzbune pe ea. Zeii hotărâseră să-l pedepsească şi construiseră o temniţă specială pentru un prizonier special. Nu-şi mai amintea Ausonius de acea dimineaţă, în dormitorul încins de căldura dimineţii, în care încerca,fără să reuşească, să-şi amintească cine era femeia care dormea liniştită sub cearşaf, alături de el?
Bărbatul gemu. Palma îi ardea, pur şi simplu între degetele vrăjitoarei. O ceaţă neagră îi acoperea, treptat, creierul, făcîndu-l să se clatine. Îşi smuci mâna cu violenţă şi o ascunse la spate. Chiar atunci, o flacără uriaşă se năpusti către ceruri înspre miazăzi, de la baza Turnului, urlete izbucniră pretutindeni, suprapunîndu-se peste zgomotul tulumbelor de incendiu, cu roţi de lemn, târâte spre zona cu pricina, şi peste lărmuiala animalelor trezite în ţarcuri.
Când îşi aduse aminte de ea şi îşi răsuci privirea pentru o clipă, era deja prea târziu. Ghicitoarea dispăruse, înghiţită de beznă şi de viermuiala trupurilor. De alături, Muhtar îl privea cu ochi holbaţi şi cu unghiile degetelor ambelor mâini înfipte în pulpa piciorului drept.
