7. Soarele blestemat al verii p.8
Ţicnita se numea Mary Deven, avea 52 de ani, era albă, şatenă, scundă şi ocupa aproape două scaune, în spatele biroului lui Dugan, încercând să completeze o declaraţie tipizată. Mai mult, părea chiar puţin ţicnită, după felul în care se oprea, la fiecare două-trei cuvinte, ca să dea detalii aproape lipsite de sens şi, oricum, fără nici un fel de importanţă.
Chuck Sparrow pătrunse cu paşi mari în sala comună a Secţiei, trase de şnurul ventilatorului din tavan şi le făcu semn celor doi subalterni să părăsească încăperea. Aşteptă până cei doi executară ordinul, apoi se instală pe colţul unui birou şi privi câteva clipe cum palele mari mătură şuviţele albastre de fum, trimiţându-le în direcţia ferestrei. Afară, se făcuse afurisit de cald şi transpirase din belşug pe drum, chiar dacă maşina avusese geamurile deschise. N-o cunoştea pe Mary Deven, dar aflase de la unul din informatorii săi personali că era o nebună cu gura spurcată, numai bună să te apuci la ceartă cu ea. Exact ce îi trebuia în dimineaţa aceasta fără nici un Dumnezeu.
– Scumpă doamnă, sper că băieţii mei nu v-au făcut necazuri prea mari, până am venit eu… Dacă da, atunci îmi cer scuze în nu…
– Domnule, dar au fost nişte dulceţuri… Nişte jeleuri, nu alta! S-au purtat cu mine ca şi cu propria lor mamă. Eu, care în viaţa mea n-am călcat într-o secţie de poliţie, m-am simţit atât de bine, încât… încât nu ştiu cum…
Şeriful dădu din cap, simţind că începe să-şi piardă răbdarea. Turbata asta avea să-l reţină cu vorbăria ei necontrolată până după prânz.
– Dacă nu vă deranjează, aş dori să-mi povestiţi, dar ştiţi – pe scurt, cât mai pe scurt, ceea ce vă străduiaţi să scrieţi în formularul acela.
În fond, nu era vorba decât despre cinci-şase propoziţii, care rezumau perfect toată situaţia. Pentru a le afla însă Chuck Sparrow a fost nevoit însă să piardă o jumătate de oră, să-şi muşte buzele şi să-şi liniştească instinctele de vânător ce zac ascunse în fiecare bărbat de pe Pământ, în unii mai adânc, în alţii mai la suprafaţă, plimbându-se în lung şi-n lat prin încăpere, cu paşi rari şi măsuraţi. Răstimp în care Mary Deven povestea. Dădea din mâini, cu gesturi ample şi leneşe. Făcea infinite paranteze, introducând în naraţiune tot soiul de rude, de cunoştinţe şi de necunoscuţi, trecători zăriţi ocazional pe stradă sau numai pomeniţi prin bârfele vecinelor. Emitea judecăţi de valoare şi, mai ales, îi cerea lui părerea, în legătură cu cine ştie ce bătătură de la piciorul drept sau cu vreo boală imaginară.
Ei da, plouase. Pe strada Hostia, între numerele 36 şi 32, la intersecţia cu Pelopones, plouase cu găleata, timp de aproape o oră. Mai precis, între 23:30 şi 0:20 dimineaţa. Ore între care ea, Mary Deven stătea trează, în fiecare noapte, din cauza unei nenorocite de nevralgii, care-i făcea probleme exact când somnul era mai dulce. Habar n-avea cum se putea explica fenomenul. Ieşise din casă, numai în halat şi în papuci şi mersese până dincolo de numărul 32, ca să se convingă. Chiar acolo unde se termina gardul de metal al familiei Harper (negresa aia nespălată cu 12 puradei, despre care se zvonea că se culcă cu jumătate din negrii din West Ham), ploaia înceta brusc, ca tăiată cu cuţitul. Nu, nu văzuse pe nimeni altcineva, în afara ei, pe stradă şi nici nu remarcase vreun zgomot de maşină accidentată. Nici când ieşise şi nici mai târziu. Deoarece se trezise după ora 10, auzise despre cadavrul din dreptul stâlpului de iluminat de la vecini.
– Asta era declaraţia importantă despre care îi spuneaţi adjunctului meu că trebuie să o faceţi?
Femeia rămase cu gura căscată.
– Nnu… nu credeţi că e ceva important? Păi numai bunul Dumnezeu sau Diavolul, şerifule, se puteau amesteca în moartea omului ăla. Altminteri, cine credeţi că era suficient de puternic, ca să facă ploaia să cadă la comandă şi numai într-un loc atât de mic?
– Admiţând că este aşa cum spuneţi, scumpă doamnă, de unde să ştim noi, cu anticipaţie, dacă există sau nu vreo legătură între ploaia de azi-noapte şi moartea necunoscutului?
Mary Deven se făcu vânătă la faţă şi ridică braţele în sus.
– Doamne-Dumnezeule, cum pot să fie unii oameni aşa de încuiaţi şi să nu vadă ceea ce ar trebui imediat văzut? Păi cum altfel, şerifule? Nu plouă în fiecare noapte la comandă, nici dacă l-ai plăti pe Dumnezeu pentru asta. E clar că se întâmplă ceva necurat, care…
Sparrow o lăsă să argumenteze şi părăsi sala, fără ca măcar să-şi ia rămas bun. Se opri în dreptul uşii deschise a biroului lui Goldshield şi-i făcu semn acestuia să lase sandvişul şi să se tragă mai aproape.
– Matthew, aţi aflat cine este persoana decedată?
– Mortul, şefu’ ? Nu încă. Dugan se ocupă chiar acum de asta. A vorbit la telefon cu jumătate din oraş. Dacă e de la noi, îl dibuieşte el, până la prânz.
– Bine, lasă asta. Ai verificat papucii şi halatul cucoanei?
Adjunctul se sprijini de toc şi căscă ochii mari. I se păru că nu auzise bine şi, ca să fie sigur, repetă aiurit:
– Dacă am verificat papucii şi halatul baborniţei? Păi altceva mai bun credeţi că n-am avut de făcut, şefu’? Chiar credeţi prostiile pe care vi le-a îndrugat? Nu vedeţi că e oleacă atinsă?
Chuck oftă, întinse mâna şi-l ciocăni cu arătătorul în frunte. Îi părea sincer rău că Atlantic River este un orăşel pricăjit şi că nu există prea multe căpăţâni deştepte, de unde să-şi recruteze ajutoarele.
– Diferenţa între o minte de poliţist care gândeşte la orice oră din zi şi din noapte, într-un mod inteligent, despre problema pe care o are de rezolvat, şi creierul tău de bibilică, Matthew, este aceea că respectivul s-ar fi dus imediat să vadă ce legătură există între declaraţia ciudată a baborniţei şi pata de umezeală de pe zidul în care a fost proiectată victima. În al doilea rând, mintea de poliţist inteligent ar fi hotărât să verifice dacă pe hainele decedatului există aceeaşi compoziţie a umezelii întâlnită pe zid şi (eventual) pe hainele şi încălţările martorei voluntare. Am vorbit limpede?
Goldshield înghiţi în sec şi dădu din cap neconvins. Şeriful îl lăsă în plata Domnului şi se îndreptă spre ieşire.
– Şefu’… A telefonat domnu’ Primar. A ordonat să luaţi legătura cu dumnealui imediat ce ieşiţi de la audiere. Părea destul de nervos.
Trebuie că şi existau suficient de multe motive pentru a fi nervos, ridică din umeri Sparrow. Înainte cu câteva zile de alegeri, se trezeşte cu un mort în oraş şi cu presa pe cap. O situaţie destul de distractivă, de altfel. Asta era însă viaţa oricărui primar, iar Skinner se pregătea pentru un nou mandat. Altfel spus, nu ar fi trebuit să constituie o noutate faptul că oricând puteau să apară neplăceri. Se întoarse din drum şi intră în propriul său birou. Închise uşa cu grijă: nu-i plăcea ca subalternii să afle cum decurg ostilităţile cu şeful său direct.
Primarul nu era în birou şi trebui să aştepte destul de mult, până ca secretara să-l găsească şi să-l aducă la aparat. Încă de la primele cuvinte, Sparrow realiză că era nu nervos, ci de-a dreptul înfuriat şi se feri să-l contrazică în vreun fel. Turnatul gazului pe foc în aceste momente nu i se părea chiar cea mai indicată metodă de acţiune.
–… pricepi, şerifule? Au spart, au devastat şi au incendiat patru magazii, o înfundătură întreagă cu magherniţe şi au prăjit, în mod demonstrativ toate placardele cu afişele subsemnatului. Treaba asta miroase de departe a obstrucţie electorală organizată şi nu cred că există dubii cu privire la cei ce au pus-o la cale. Sunt în picioare încă de azi-dimineaţă de la ora 4:30 şi de-abia am reuşit să izolez cartierul cu două plutoane ale armatei şi să interzic complet accesul în zonă. Nici nu vreau să ştiu cum de presa n-a aflat încă nici o boabă despre trebuşoara asta şi nici cât timp o să se mai ţină departe. Destul că trebuie să rezolv plângerile tuturor cioroilor ăştia afurisiţi. Şi, acum, colac peste pupăză, vii şi tu cu mortul ăla!
Chuck înghiţi în sec, dar nu spuse nici un cuvinţel. Deşi ar fi avut dreptul. Pentru că nu venise el cu mortul. Dracu’ ştie cine venise, la urma-urmei! Şi, chiar dacă ar fi aflat, informaţia asta tot nu rezolva mare lucru. Îşi linse buzele şi se concentră din nou asupra receptorului. Dar primarul se părea că îşi epuizase repertoriul sau că, brusc, devenise atent la cu totul altceva, care se petrecea în sfera lui vizuală. Şi, când auzi explozia de mânie de la celălalt capăt al firului, ştiu că intuise corect.
– Nenorociţii dracului! Canaliile..! se înecă de furie vocea răguşită. Canaliile… Mulder, iei paznicii de la birourile…
În receptor se auzi un fâşâit şi şeriful îşi imagină palma grea a primarului lipindu-se de microfon. Apoi, tresări, luat prin surprindere:
– Sparrow, îmi trebuie un agent de încredere, care să comande o acţiune specială. Îl trimiţi urgent de tot, în faţa la magazinului de arme al doamnei Holhein. Urgent! sublinie vocea. Şi, în privinţa nenorocitului ăla… vezi, rezolvă lucrurile cât mai repede. Mâine să nu mai aud nimic despre treaba asta. Ai înţeles?
Confirmă şi lăsă receptorul în furcă. Chiar şi fără acest telefon, ştiuse că termenul maxim la care trebuia s-o scoată la capăt, într-un fel sau altul, era a doua zi. Altminteri, s-ar fi apropiat periculos de mult de ziua alegerilor, iar opoziţia atât ar fi aşteptat.
Se întoarse la biroul lui Goldshield şi deschise uşa cu geam opacizat. Adjunctul scria ceva într-un dosar albastru şi arăta extrem de concentrat.
– Şefu’…?
– Te dai peste cap şi-l găseşti pe Dugan, în cel mult un sfert de oră. Lasă totul baltă şi se prezintă în faţa magazinului de arme al doamnei Holhein. Ordinul Primarului. Celelalte atribuţii le preiei tu. Ai vreo întrebare?
Nu avea. Îl asculta cu gura căscată şi dădea din cap.
– Începi cu depistarea identităţii cadavrului. Asta dacă n-a făcut-o deja Dugan. Cum dai de un fir, mă cauţi şi-mi raportezi. În următoarele două ore, voi fi la Morgă, ca să dau ochi cu Cortland, şi apoi la Cazinou. Sunt aproape sigur că, dacă individul era străin, şi-a petrecut noaptea la o masă de joc. După ce termini cu identificarea, te repezi şi execuţi controlul chimic al ţoalelor cucoanei de dincolo. Sper să nu te prindă noaptea alergând de colo-colo…
Lăsă uşa întredeschisă şi porni cu paşi mari către ieşire. Nu–şi dorea să fie oprit de vreo întrebare idioată a ajutorului său. Afară, respiră uşurat şi porni motorul, încercând să nu ia în seamă căldura sufocantă din jur. În timp ce se înscria în circulaţie, îşi aminti că nu reuşise niciodată să ajungă la Cimitirul Violetelor şi să pună o coroană de flori şi lumânări pe piatra neagră, simplă, pe care scria cu litere aurii: „Jack Barros – Stins în vârstă de 27 de ani, într-un tragic accident rutier/ Sandra Snell – Decedată în vârstă de 25 de ani, în acelaşi accident”.
Dumnezeule, dacă nu aiurase sau dacă nu visase, însemna că-şi petrecuse noaptea cu o moartă! Cu o fantomă!
Strânse volanul între degete, până când i se albiră unghiile. Partea proastă era că nu credea în fantome. Dar credea în evidenţa cafelei din bucătărie şi a ouălor prăjite. Trebuia neapărat s-o găsească pe femeia care se dădea drept Sandra Snell şi s-o ia la întrebări.
Se dădea drept Sandra…?
Viră brusc, gata-gata să intre într-un biciclist, şi opri la două palme de o tonetă cu specialităţi de panificaţie. Femeia nu-şi spusese numele, realiză Chuck, în vreme ce oprea motorul. Numele îi venise lui în minte, fără nici o provocare.
8. Profesorul Lawrence Olivier Hall
„Acum, gândi Heywood Floyd, ne bazăm doar pe propriile mijloace”
Arthur C. Clarke
Noaptea putea fi uneori neagră ca un leşin, hotărî don Miguel, înainte de a întredeschide pleoapele. Nu-şi simţea nici un organ dureros, cu excepţia încheieturilor mâinilor. Care, precis, erau legate. Încercă să le mişte puţin, dar nu simţi nimic. Oare le mai avea? se întrebă cu îngrijorare. Mai bine şi-ar fi pierdut limba decât mâinile! O furnicătură îi stârni o mâncărime insuportabilă în apropiere de cot şi, dacă nu reuşi să se scarpine şi trebui s-o îndure, până ce-i ţâşniră lacrimi la colţurile ochilor, obţinu măcar o certitudine optimistă – mâinile se aflau la locul lor.
Întredeschise pleoapele, cât să poată percepe lumea din jur într-o ceaţă difuză. N-o percepu deloc şi, pentru o clipă, fu convins că leşinul nu se terminase. Apoi, îşi luă inima-n dinţi şi căscă larg ochii. Nimic. Dumnezeule, acesta putea să fie Iadul! Sau nu, se corectă, în Iad n-ar fi avut nevoie să-i lege mâinile la spate şi nici să-i pună căluş.
Căluş, spusese? Plimbă limba de-a lungul cerului gurii, apoi împinse buzele. Nu exista nimic care să-i blocheze orificiul vocal.
– Cretinii! mormăi cu precauţie.
Ca şi până atunci, nu se întâmplă nimic. Doar întunericul continuă să plutească la fel de dens în jurul său. Iar el continua să fie la fel de bine legat. Oftă, clătină din cap şi fluieră uşor. Din nou, nimic.
– Dobitocilor! ţipă brusc. Când am să scap de aici, voi mobiliza toată poliţia din Port May, pe urmele voastre!
Încremeni, izbit de enormitatea pe care tocmai o enunţase – el, don Miguel da Saavedra, să apeleze la serviciile poliţiei! Izbucni într-un râs nervos şi aruncă o flegmă groasă în întunericul din faţă.
– Auzi, amice, ce-ar fi ca, începând din această clipă, să-ţi ţii saliva, acolo unde îi este locul de la natură? Nu scrie nicăieri că scuipatul este permis în mod spontan. De înjurat, poţi să înjuri cât pofteşti, nu mă interesează câţi nervi ai de descărcat. Cu salvele salivare, te rog însă să fii ceva mai rezonabil. Am impresia că ne mai găsim pe teritoriul unei ţări civilizate, care n-a abrogat încă nici unul din preceptele codului bunelor maniere, care ne permite să supravieţuim în înghesuiala socială.
Miguel Antonio Saavedra de Pottoral înghiţi în sec. Cumva, totuşi, Iadul să…
De un Skaraotzki stilat nu auzise însă nicăieri, aşa că i se păru caraghios. Îşi muşcă buza de jos, neducându-şi gândul până la capăt. La orice s-ar fi aşteptat, numai la o companie manierată, în fundul acela de catran, nu! Mai rămânea numai să se aprindă o lumânare, într-un sfeşnic de argint, şi un chelner în livrea de mătase să intre din spatele unei uşi secrete şi să-l anunţe că gluma s-a sfârşit, că Guvernatorul îşi cere scuze pentru tot şi că distracţia colectivă putea continua.
Flăcăruia lumânării refuză însă să se aprindă, iar chelnerul continuă să rămână numai o elucubraţie a creierului său extenuat.
– Stimate domn…
Constată cu plăcere că vocea îi funcţiona normal. Oare care ar fi fost cea mai bună introducere?
– …ăă, stimate domn, te rog să primeşti toate scuzele pe care le mai pot găsi… ăă… asupra mea, la ora asta, după ce am fost scuturat în toate felurile, de urangutanii ăia blestemaţi.
Suna bine, constată şi continuă pe acelaşi ton, cu mai mult curaj.
– Încă o dată, scuzele mele. Nu credeam că, în borta asta plină de întuneric, precum Iadul de catran, voi avea plăcerea să întâlnesc vreo fiinţă vie, necum una manierată, aşa încât mi-am permis să dau posibilitatea nervilor să se destindă… ăă… pe şleau, stimate domn, recunosc că am fost puţin mitocan.
– Mda.
Şi cam atât. Don Miguel schiţă ceea ce ar fi putut reprezenta o ridicare din umeri, în condiţii normale. Pornea de la presupunerea că scuzele îi fuseseră acceptate. La urma-urmei, nici el nu ar fi jucat într-un picior de bucurie dacă s-ar fi trezit, din senin, scuipat în plină faţă, fără să cunoască motivul şi nici măcar făptaşul. Asta era, în focul scuzelor, uitase să se prezinte, ca un adevărat gentleman ce era.
– Stimate domn… ăă… presupun că, din cauza condiţiilor improprii, am uitat să mă prezint. Alătur scuzelor deja prezentate şi cartea mea de vizită. Mă numesc Miguel Antonio Saavedra da Pottoral şi deţin rangul de viconte brazilian. Cunoscuţii îmi spun cu toţii don Miguel. Cu cine am onoarea?
Pesemne că jignirea involuntară nu trecuse de tot. Interlocutorul nevăzut bombăni ceva ininteligibil, pesemne vreo înjurătură în argou, apoi consimţi să se recomande la rându-i:
– Hall. Lawrence Olivier Hall, profesor doctor la Universitatea din Yale, specialist în antropologie structurală ş.a.m.d. Păcat că nu pot să-ţi arăt diploma, dar sufăr încă de o funie strâns împletită peste încheieturi.
Profesorul părea un om de tot hazul, remarcă don Miguel, străduindu-se să se aşeze mai comod, dar fără să reuşească. Povestea lui era la fel de simplă ca şi a sa: Lawrence Olivier Hall păţise exact acelaşi lucru ca şi el. Altfel spus, fusese răpit într-o noapte din cortul personal, chiar din mijlocul echipei de arheologi pe care o dirija în şantierul de pe malul vestic al lacului Aakrau. Suportase tratamentul aplicat, fără excepţie, tuturor pasagerilor ineditei firme de transport, adică se lăsase legat fedeleş, azvârlit în portbagajul unei maşini de teren, hurducat cale de câteva sute de kilometri, suit în cala unui avion utilitar, deasupra unor bagaje colţuroase şi transportat pe calea aerului până la un aeroport important, dar necunoscut, transbordat dintr-o cală în alta şi supus unui zbor absolut congelator, care durase timp de aproape 10 ore, din câte-şi putuse da singur seama, luând aminte la cererile absolut motivate ale stomacului său. În fine, fusese debarcat aici, fără nici un fel de menajamente.
– Aici, unde?
– Ţinând cont de faptul că am stat absolut tot timpul fie într-un întuneric de catran, fie cu ochii bandajaţi cu leucoplast, mi se pare corect să afirm că habar nu am. Dacă ar fi să mă iau după informaţiile lacunare pe care mi le oferă auzul, aş îndrăzni să presupun că ne găsim pe un aeroport internaţional. E rândul dumitale să-mi spui în ce ţară…
– La dracu’! fluieră don Miguel. Dacă n-am zburat cumva în timpul celor două leşinuri, bănuiesc că tot în State, undeva nu foarte departe de Port May. La dracu’, e o situaţie absolut incredibilă! Am de gând să mă plâng la toate autorităţile care… Mă rog, e un fel de a spune, ţinând cont de faptul că din poziţia asta nu mă pot plânge decât persoanei de vizavi. Domnule profesor (am înţeles bine, eşti profesor, nu?), aveau maimuţele astea ticăloase vreun motiv deosebit, ca să procedeze în felul acesta cu domnia-ta?
Vocea din celălalt capăt al incintei păru să şovăie o clipă.
– De unde vrei să ştiu? Bogat nu sunt, aşa că, în mod clar, nu după răscumpărare aleargă.
– Poate că-i vorba de vreo răzbunare. Una colegială. De regulă, se cam practică în breslele vechi şi cu greutate.
– Nu… în fine, nu prea-mi vine să cred. Nu-mi dau seama cui i-ar sta în caracter să… să regleze conturile academice în felul acesta. Dar în cazul dumitale?
– La mine, rânji nevăzut don Miguel, poate să fie orice. O mulţime de specialişti mă invidiază pentru mâinile astea două. Dacă erau din aur şi tot nu preţuiau atât.
– Pianist?
– Oho-ho-ho! râse încântat celălalt. Se poate spune şi aşa. În două rânduri, am fost angajat pentru a recupera piane de marcă. Ţin minte că, la un loc, valorau vreo două milioane de mardei. Hai, însă, să nu mai vorbim pe ocolite: meseria mea, profesore, are un patron extrem de cunoscut, mai ales în antichitatea clasică – zeul Mercur. Nu se poate să nu fi auzit de el. În urmă cu vreo 20 de ani, i-am ridicat pe insula Capri, după o reuşită de excepţie, un mic templu din lemn de stejar, pardosit cu marmură de Cararra.
– Hoţ, care va să zică! păru să se minuneze vocea voalată de întuneric.
– S-ar putea interpreta şi aşa, deşi, sincer să fiu, eticheta mi se pare puţin cam populistă. Eu i-aş spune, mai degrabă, mercurian. Nu sunt un găinar, stimate domn, practic o meserie frumoasă, care se bazează pe principii etice clare şi sănătoase. Nu întind mâna să iau decât de acolo de unde se găseşte prea mult, pentru ca să duc acolo unde se află prea puţin. Ajut la aplicarea, în praxisul social, a legii compensaţiei naturale. Un fel de reechilibrare financiară a lumii. Modesta mea contribuţie…
Nu reuşi însă să termine fraza. Spaţiul închis unde tăifăsuiau în linişte tălăzui, neaşteptat, în faţă şi-l făcu să se izbească cu tâmpla dreaptă de ceva metalic. Durerea violentă din gură îl determină aproape să nu ia în seamă noua contuzie şi, fără să ţină seamă de atenţionarea anterioară a camaradului de alături, scuipă o gură plină de lichid călduţ şi sărat, pe care-l bănui a fi fiind o cantitate oarecare din sângele său personal.
7. a. Fapt de seară în Corassan
„Sărmane om, nimica tu n-ai să ştii vreodată.
Nimic din ce-nconjoară această oră tristă.”
Omar Khayyam
În cele din urmă, reuşiră să părăsească incinta clădirii aeroportului mai uşor decât se aşteptaseră. După ce patrula depăşi uşa toaletei şi năvăli în anticamera biroului Guvernatorului, ieşiră pe coridor şi o apucară în sens invers, către scara de serviciu. Pe tot parcursul coborârii celor două etaje, nu întâlniră pe nimeni, alarma rămase oprită, iar soldaţii nu apărură în spatele sau în faţa lor, semn că supoziţia lui Percier fusese întemeiată: îl căutau pe Guvernator.
Trecură prin dreptul gardianului de serviciu, fără să se grăbească. Misionarul îl salută degajat, iar Hilterus îl privi cu un aer superior, din spatele lentilei de sticlă groasă. Acesta aproape că nu-i luă în seamă, preocupat să bifeze căsuţele goale ale unei rubricaţii. Formularul de predare al cadavrului bărbatului decapitat, bănui Charles Sebastian Percier şi îl apucă de cot pe ucenic, îndemnându-l, discret, să se grăbească.
Afară, cerul părea să se fi decolorat şi mai mult. Spre apus, acolo unde se înălţau fleşele zvelte ale Turnurilor Evului Mediu, fâşii zdrenţuite de nori roz se târau încet către o ţintă invizibilă. În aer, se simţea un miros slab de salvie uscată şi de…
Crezu că se înşală şi aspiră din nou, adânc. Nu, mirosul de salvie era încărcat de…
– Simţi ceva în aer? îl întrebă pe celălalt, strângându-l de braţ.
Hilterus se opri brusc, făcându-l să se dezechilibreze. Strâmbă din nări de câteva ori, apoi îl privi suspicios.
– Ar trebui?
– Habar n-am. E adevărat că tu nu eşti obişnuit cu mirosurile din Corassan. Parcă să zic că mi-a mirosit a valuri şi a spumă sărată.
– Şi? E ceva neobişnuit? E mirosul vreunei primejdii apropiate?
– Habar n-am, repetă Percier şi-l trase spre trepte. Atâta doar că nu ne aflăm în apropierea nici unei mări. Nici măcar în apropierea vreunui lac, înţelegi? Hai să mergem!
Porniră cu paşi liniştiţi, asemenea unor plimbăreţi oarecare, spre staţia semnalată prin prezenţa unui balon de culoare violetă, umplut cu heliu, care se zbătea uşor în bătaia vântului, la capătul unei lese subţiri. De parcă n-ar fi fost urmăriţi de o patrulă de Soldaţi ai Credinţei, cele mai feroce entităţi din Corassan! Percier îşi umezi buzele şi aruncă o privire furişă în direcţia celui de alături. Adolfo Hilterus păşea fără nici un fel de grijă, uitându-se atent în direcţia monumentului aerian. Chiar se opri lângă postamentul negru şi îşi dădu capul pe spate pentru a-l examina mai bine.
– Ce naiba e chestia asta? Un monument? Trebuie să admit că, în acest caz, este cel mai ciudat monument pe care l-am văzut până acum.
– Dacă mai pierdem fie şi numai un minut, nu mai există scăpare, pricepi?!
– Ei şi? Este, de fapt, problema ta, nu a mea. Mai mult decât o simplă dematerializare nu am ce să păţesc. Şi, imaginează-ţi, am avut deja parte de patru bucăţi! Dacă s-ar putea spune aşa, aş îndrăzni să afirm că sunt de-a dreptul imun.
Râse scurt, ca un nechezat nervos, şi se scutură de mâna celuilalt. Făcu trei paşi în dreapta postamentului. Soarele părea o bucată de ceară albă. În lumina lipicioasă, săgeata azurie sclipea mat, indicând o direcţie oarecare spre nord-vest.
– Ascultă, dă-i dracului pe soldaţii ăia neghiobi! Chiar nu poţi să faci abstracţie de ei? Indicatorul ăsta a arătat dintotdeauna în direcţia de acum?
Percier şovăi preţ de o clipă, dacă să-l lase în plata Domnului pe nebun şi s-o ia la fugă către staţie sau să încerce să-l care după el. Dacă l-ar fi abandonat, ar fi putut să se mişte mai repede şi mai neobservat, dar nebunul ar fi căzut în mâinile Inchiziţiei şi seturile de informaţii subconştiente pe care le-ar fi smuls de la el le-ar fi permis să-l localizeze în mai puţin de 24 de ore. Avea unde să evadeze din preafericitul Corassan în numai o zi şi o noapte?
– Nu, răspunse cu voce tare şi la întrebările lui şi la ale celuilalt. Ridică din umeri. Există Decade întregi în care indică în mod constant într-o unică direcţie, pentru ca, altădată, în cursul unei singure Decade să arate în zeci de direcţii, fără să poţi depista vreo cauză anume. Majoritatea dintre cei ce îi acordă cât de cât atenţie sunt de acord cu ideea că funcţionează pe baza unui mecanism aleatoriu. Acum, putem s-o ştergem de aici?
– Dacă insişti…
Ajunseră în staţie în mai puţin de un minut. Percier se apropie de stâlpul de sticlă şi introduse cartela de cont în fanta aproape invizibilă. Spre uşurarea lui, automatul nu-i dădu mesajul de eroare sau de refuz. Ghilda misionarilor nu-l radiase până la acea oră din scriptele sale. Se auzi un declic şi banda îngustă de titan, înaltă de numai trei centimetri, care pornea din dreptul stâlpului către inima îndepărtată a oraşului, prinse să vibreze. Hilterus îşi trecu degetele printre şuviţele de păr de pe frunte, dându-le pe spate. Prea calm, ca să fie real, aprecie Percier şi se sprijini cu mâna dreaptă de stâlp.
– Ce facem aici? catadicsi, în fine, să-şi arate curiozitatea.
– Aşteptăm un aerojet. Un vehicul pentru deplasare rapidă, completă, văzându-i aerul neînţelegător.
– Aha! rânji celălalt. Un fel de taximetru. Aşa se numea în lumea pentru care fusesem programat să exist. Ascultă, misionarule, sau ce dracu’ vei fi fiind în realitate, cred că am să-ţi pun vreo două mii de întrebări despre chestia asta pe care tu o numeşti Corassan. N-ar fi cazul să începem de pe acum? Am câştiga timp.
– Am pierde timp! se răsti Percier, privindu-l uluit. Eşti nebun? Doamne-Dumnezeule, nu pricepi că suntem urmăriţi? Că, dacă vom fi prinşi, o să ne pară rău că avem pe undeva o matrice spirituală nemuritoare?
Vibraţia şinei se transformă brusc într-un ţiuit şi un punct strălucitor se materializă la jumătatea distanţei dintre ei şi siluetele clădirilor exterioare ale oraşului. Când ajunse la zece metri de stâlpul terminal, îşi dezvoltă brusc volumul, transformându-se într-o carcasă lucioasă, semitransparentă, care încetini treptat şi se opri lin chiar în faţa lor. Uşile glisară mute în ambele părţi ale stâlpului de susţinere de pe mijloc.
Percier îl împinse spre interior şi se grăbi să treacă peste pragul uşor înălţat. Se aşezară pe fotolii şi trebui să se aplece peste trupul slăbănog al ucenicului pentru a-i arăta cum trebuie prinsă centura de siguranţă. Se auzi declicul capselor magnetice, aerojetul tresări, zumzetul se metamorfoză în vibraţie, uşile se închiseră şi aparatul zvâcni în direcţia opusă sosirii.
Percier privi în direcţia tronsonului din dreapta. Două monoraiuri de marfă compresată îi depăşiră, topindu-se într-o pulbere electrostatică strălucitoare. Câteva scântei portocalii se lipiră de carcasa aerojetului, îşi modificară culoarea în verde, apoi în albastru deschis, după care se stinseră încet, zvâcnind de câteva ori.
Până în clipa în care pătrunseră printre paralelipipedele de sticlă, metal şi plastic, ucenicul nu făcu altceva decât să privească dincolo de hublouri, în direcţia unui punct ştiut numai de el. Percier se întrebă dacă, într-adevăr, se gândea la ceva, dacă reuşise să se adune suficient pentru a analiza evenimentele ce îi marcaseră din plin scurta şi efemera existenţă, sau dacă se holba, pur şi simplu, orb şi surd, spre linia orizontului, incapabil să pătrundă dincolo de suprafaţa lucrurilor.
Îşi trecu mâna peste frunte şi îşi propuse să nu se mai gândească la soarta altuia, atâta vreme cât propria-i soartă nu dădea semne că stă prea bine. Se strădui să înţeleagă cine ar fi fost acela care îl „lucrase” atât de bine, până în acea clipă. Care-l făcuse să treacă, în mai puţin de o oră, de la statutul de misionar la acela de criminal evadat. Poate că era blestematul de Edwin Link, cel care-i promisese în mai multe rânduri că o să-i facă referat pentru tratarea necorespunzătoare a ucenicilor; sau poate că însăşi Sora Serena…
Ce tâmpenie! murmură în sinea sa, fără să descleşteze buzele. Dacă pornea pe panta acuzaţiilor fără suport, atunci de ce nu îl includea pe listă şi pe Administrator, ori pe Principalul însuşi…
– Unde mergem? Hilterus se răsuci, brusc, în direcţia lui. Cred că îţi dai seama şi singur că vom fi urmăriţi pretutindeni, în afurisitul ăsta de Corassan. Aşa că să faci bine să mă duci într-un loc unde nu trebuie să mă uit, în fiecare minut, peste umăr, să văd dacă n-au apărut Soldaţii Credinţei.
– Ne vom opri într-o staţie foarte animată, se strâmbă, nemulţumit că fusese întrerupt din meditaţie. Suntem foarte aproape de momentul în care trebuie să înceapă Slujba de După-Amiază. Nimeni nu va avea ochi pentru noi, timp de aproape o oră.
– Slujba de După-Amiază… Ascultă, lumea asta, în care am nimerit din greşeală, trebuie că e una foarte religioasă, nu?
– Foarte religioasă, exact.
– M-am pricopsit! gemu bărbatul cu monoclu şi îşi lipi nasul de geam, refuzând să mai adauge vreun cuvânt.
În fine, aerojetul prinse să încetinească, se înscrise pe o buclă largă, făcând să se perinde prin faţa ochilor celor doi pasageri trefla uriaşă a birourilor Abaţiei, precum şi sutele de baloane captive, cu reclame aeriene la produsele religioase ale firmelor patronate de Administrator, îşi opaciză geamurile şi aprinse lumina de interior, după care păru să se încline cu botul în jos, într-un unghi de 45 de grade şi-şi continuă drumul din ce în ce mai lent.
– Ce naiba face?!
– Este în regulă, i-am cerut să parcheze în subteran, ca să nu dăm ochii cu prea multă lume chiar de la coborâre. O să folosim elevatorul, ca să revenim la suprafaţă. Te rog să-ţi desprinzi centura.
Se eliberară de elementele de protecţie. Aerojetul mai înaintă câţiva metri şi se opri, în cele din urmă, în dreptul unei scări metalice, cu bare de susţinere dintr-un metal sclipitor. Uşile alunecară în lături şi Percier ieşi primul pe pasarelă. Îi făcu semn să-l urmeze. Hilterus se strecură, neîndemânatic, pe lângă fotoliul de alături şi i se alătură pe pasarelă, privind uluit în direcţia tavanului, aflat la aproape 5o de metri deasupra.
– La dracu’, colosală hrubă, misionarule! Ce e aici, depozitul de vinuri al Papei?
– Ai răbdare, o clipă… îi spuse şi introduse cartela în fanta automatului de pe stâlp.
– Ce naiba mai vrei să faci?
Îşi duse degetul la buze, fără să-l ia în seamă. Din nou, nici un mesaj de eroare sau de nonidentificare. Asta însemna că mai aveau ceva timp la dispoziţie. Tastă câteva comenzi pe butoanele bordului minuscul, apoi se răsuci către celălalt.
– Va trebui să te obişnuieşti cu ideea că ne găsim în Corassan, un oraş uluitor de întins în toate direcţiile de Spaţiu-Timp. Nu! întinse un deget în direcţia celuilalt. Nu e timp nici măcar pentru o singur întrebare. Nici măcar pentru un singur răspuns. Tocmai am programat aerojetul să uite de ultimul drum făcut. Dacă le va trece prin minte să cerceteze memoria sistemului de transport, nu vor şti cum am pătruns în oraş şi nici unde ne-am oprit. Să ne grăbim, avem, probabil, un sfert de oră în faţa lor.
Deşi tot nu înţeleg de unde această lipsă de eficienţă, mormăi indescifrabil, în timp ce-l trăgea pe Hilterus după el, pe scările foarte abrupte.
De jos, schelăria imensă a standului de parcare părea şi mai impresionantă, deşi era complet goală, cu excepţia aparatului lor. Se zăreau mii de alveole de parcare, dispuse sub formă de fagure.
Alergară spre peretele din dreapta, unde se zăreau marcajele luminoase ale elevatorului. Se opriră, gâfâind, chiar la ultimul colţ al schelei şi Percier privi cu atenţie de-a lungul sălii, străduindu-se să observe vreo mişcare. În cele din urmă, îl trase de cot pe ucenic şi se apropiară, cu paşi normali, de uşile înalte, de culoare aurie. Ridică mâna spre butonul verde de apel, dar nu avu timp să-l apese. Uşile glisară în ambele părţi şi o femeie îmbrăcată în rochie de crinolină, cu un evantai uriaş în dreptul feţei, le făcu semn să rămână pe loc, după care ieşi din elevator şi strânse evantaiul.
– Nathalia! înghiţi în sec Percier, simţind cum i se face stomacul ghem. Ce naiba cauţi aici?
– Ce naiba cauţi tu aici? se strâmbă femeia şi-i aruncă o privire cercetătore bărbatului necunoscut. El cine este?
– Ucenicul pe care trebuia să-l aduc de la aeroport.
– Aha! Ei bine, Sebastian, va trebui să dispari. De urgenţă. M-a chemat Administratorul. Ghici cine se afla în biroul său?
– Nu vreau să ghicesc. Mai bine nu-mi spune, Nathalia! Am intrat într-un rahat uriaş şi va trebui să mă descurc de unul singur.
– Nu chiar de unul singur. Jonathan şi cu mine am hotărât să te ajutăm. Ştii bine că nici noi nu-i înghiţim pe afurisiţii ăia de soldaţi. Urmează-mă.
Percier se aplecă uşor în faţă, îi apucă mâna şi i-o sărută.
– Mulţumesc. Dar deja mă văd nevoit să vă încurc planurile. Suntem doi. Hilterus este prea strâns legat de destinul meu actual pentru ca să pot să-l abandonez.
– Nu înţeleg.
Se aplecă spre ureche şi îi şopti câteva fraze. Evantaiul se zbătu de mai multe ori în stânga şi în dreapta, apoi femeia înclină din cap.
– În regulă. Să încercăm şi aşa. Urmaţi-mă!
b. Cabrioleta
Sora Nathalia McConnaghie nu era ceea ce s-ar putea numi o femeie frumoasă. Avea nasul drept şi puţin cam lung, ochii miopi pe care lentilele de contact îi făceau mai mari decât erau în realitate, pomeţii obrajilor săltaţi şi uşor pistruiaţi şi bărbia ascuţită. Doar buzele, extrem de senzuale, şi părul negru, căzându-i în şuviţe drepte în jurul umerilor salvau aparenţele, creându-i un aer de feminitate care, de altfel, nu se potrivea cu restul înfăţişării. Pentru că, deşi îmbrăcată în rochie de crinolină grena şi cu un evantai permanent deschis între degete, sora Nathalia nu avea deloc un aer feminin şi nici nu dădea impresia de fragilitate.
Nu, nu era nici măcar un pic feminină, dădu din cap Charles Sebastian Percier, urcând treptele grăbit în urmă-i şi încercând să nu se uite la ea. N-o privise niciodată altfel decât ca pe un coechipier, căruia îi acorzi încrederea, dar nu şi atenţia.
S-o fi culcat cu vreun bărbat până acum? continuă să gândească aiurea, punând picior după picior pe treptele puţin înalte, care ocoleau în spirală spre lumina strălucitoare de deasupra capului. Nu-l vedea pe Hilterus, dar îi auzea paşii în spatele său şi asta îl liniştea cât de cât. Doamne, se sperie, astea sunt gânduri nefireşti şi trebuie că mă încearcă Diavolul sau vreunul din aghiotanţii săi! Ajută-l pe robul tău preasupus să iasă din nenorocirea asta!
Dar nici măcar el n-ar fi putut să jure că imaginile ce i se înfiripau în minte nu aveau nici o picătură de maliţie. Renunţă să mediteze asupra fragilităţii Binelui şi a atotputerniciei Răului. La urma-urmei, situaţia lui nici măcar nu se putea spune că se preta la a fi analizată prin prisma acestui binom filozofic. Era doar un biet slujitor al Programelor din preafericitul Corassan şi atâta tot. Situaţia sa nu avea nici un fel de tangenţă cu speculaţiile teologie.
Ba nu, acum avea! se contrazise gâfâind, gata-gata să se izbească de cercurile învoalte, ascunse sub rochia Nathaliei.
Toată starea sa actuală era asemenea unei speculaţii teologice, pe care înaltele feţe bisericeşti ale Ordinului Francis le analizau în zilele de duminică la televiziune, pe programul „Legătura ta cu Dumnezeu suntem NOI”. Un caz particular, din care părinţeii cei dolofani, cu degetele precum cârnăciorii, pline de inele, trăgeau concluzii pline de învăţăminte.
În faţa sa, sora Nathalia McConnaghie se opri brusc şi întinse mâna în spate, să-l atenţioneze. Percier îşi feri ochii în ultima clipă şi se răsuci să-l oprească pe ucenic. Hilterus se opri, la rându-l său, înjurând în şoaptă. Monoclul îi alunecase pe pieptul hainei şi se legăna asemenea unui pendul.
– La dracu’, Percier, scara asta urcă până la cer? Şi aici ce facem? Ne tocmim cu Sfântu’ Petru?
Sora Nathalia îi chemă cu un semn mic din deget să-şi reia ascensiunea. Continuară să urce încă vreo zece trepte şi ajunseră pe o platformă lată, mărginită de balustrade strălucitoare.
Se aflau la mai puţin de cinci metri de tavan şi Percier realiză că nu mai urcase niciodată pe jos la o asemenea înălţime. Junghiurile ce le resimţea în muşchii gambelor erau în perfect acord cu această afirmaţie mută. La doi paşi în spate, Hilterus continua să bombăne. Îl lăsă să-şi reverse în felul acesta nemulţumirea şi o urmă îndeaproape pe Nathalia, în direcţia uşii al cărei contur era marcat de dunga luminii roşii de avarie. Celula fotoelectrică reacţionă imediat la apropierea lor şi placa de metal se trase în nişa din peretele de plastic, lăsând lumina alb-cenuşie a înserării să se amestece cu aceea a roşcată a tuburilor de argon din interior.
Ieşiră într-o enclavă, la marginea căreia stăteau parcate mai multe vehicule cu pernă de aer. Percier examină zona cu atenţie: se părea că nu-i remarcase nimeni. Fluxul uman de pe benzile cu sensuri multiple era încă destul de subţire. Majoritatea oamenilor nu ieşise încă din ture şi, în plus, se apropia Ora de Rugăciune.
– Ce mai e şi spanacul ăsta?
– Prietene, ai grijă cum vorbeşti, râse Nathalia şi-l împunse în umăr cu evantaiul. Dacă ai avea simplul statut de ucenic, iar Sebastian ar fi misionarul tău, atunci el ar fi cel care ar trebui să dea socoteală pentru afirmaţii defăimătoare la adresa societăţii noastre preacreştine. Şi nici atunci n-ai putea fi sigur că ai scăpat cu totul. Aici, orice vorbă ieşită de pe buze ajunge fără nici urmă de îndoială în birourile Sfintei Inchiziţii. Acum, însă, şi tu, şi îndrumătorul tău sunteţi în afara legilor din Corassan pentru o vină pe care nu o cunosc. Şi pe care nici nu doresc să o cunosc, pentru a nu ajunge şi eu prea repede de partea în care vă aflaţi voi. De pe această poziţie…
– Mai mult decât o dematerializare ce-am putea păţi? Hilterus îşi înfipse monoclul în orbită şi îi privi de sus. Scumpilor, vă scăpaţi pe voi de frică! Dacă vă caut la fund, risc să mă murdăresc pe degete. M-aţi alergat de mi-a ieşit sufletul pe scările alea blestemate şi, nici n-apuc bine să casc ochii prin chestia asta căreia îi spuneţi Corassan, că vă şi grăbiţi să-mi puneţi botniţă, să nu scap cine ştie ce vorbă necuvenită. Rahat! Ştiţi ce? Eu, unul, m-am săturat de compania voastră. La urma-urmei, dacă mă gândesc bine, mai degrabă pe voi vă fugăresc soldăţoii ăia veseli, nu pe mine. Cred că ar fi mai bine să ne vedem fiecare de drumul său. Auf wiedersehen!
Le întoarse spatele şi se îndepărtă, în direcţia primei benzi de circulaţie, aflată la 20 metri de enclavă. Percier întinse braţul, să-l apuce de umăr, dar femeia îl prinse de încheietură.
– Lasă-mă! se zbătu misionarul. Ai idee ce se întâmplă dacă îl pierd? Hei, Adolfo! Întoarce-te, nefericitule, n-ai nici o şansă de unul sin…
– Sebastian!
Îşi muşcă buza de jos, dar renunţă să se mai zbată şi se întoarse spre ea. Nathalia clătina din cap şi continua să-l ţină strâns de mână. Avea ochii foarte negri, constată într-o străfulgerare, iar lentilele păreau suprafaţa sclipitoare a unei lacrimi.
– Nu avem cum să-l oprim, fără să facem zgomot şi să atragem atenţia. Sebastian, încă nu ne-a remarcat nimeni, de ce să pierdem acest avantaj? Dincolo de colţ, alături de „Croix de fer”, ne aşteaptă o caleaşcă. Am împrumutat-o de la serviciul de coletărie, înainte de a porni în căutarea ta. Am stabilit cu Jonathan ca, după încheierea Orei, dacă nu te găseşte, să ne întâlnim la „Garibaldi”. Putem să aşteptăm ca Ora să se scurgă chiar în trăsură. Dacă nu, peste drum, alături de Misiunea Fericită se află bisericuţa „Celor Trei Magi”. În timpul slujbei, toate serviciile sunt suspendate, ştii asta foarte bine. Chiar şi urmăririle încetează.
Ştia. Înghiţi în sec şi privi peste umăr cum Hilterus sărea din mers pe banda de viteză medie, gata-gata să se izbească de un grup de patru călugăriţe, îmbrăcate în sutane roşii, cu feţele acoperite de glugi. I se păru că, pentru o clipă, acesta răsuceşte capul în direcţia sa şi îi face un semn abia vizibil cu degetul arătător. O clipă, deoarece porţiunea de bandă ajunse în dreptul unei vitrine de sticlă mată, apoi dispăru dincolo de bucla treflei prin intermediul căreia sistemul de transport urca la 20 de metri deasupra autostrăzii şi se îndrepta spre vest.
O alarmă prinse să ţistuie în vârful stâlpilor de mesagerie, care marcau trotuarul din 5 în 5 metri. Luminile intermitente se învârtejiră şi strada se umplu de freamăt. Pe deasupra clădirilor se auzi uruitul unui turbojet şi aparatul de forma unui trunchi de con retezat în diagonală trecu greoi peste ei, stătu suspendat un moment lung cât o zi de post deasupra uneia dintre benzile mai îndepărtate, aflată în pauza unui terminal de staţie, apoi se pierdu în direcţia Parcul Central.
– Repede!
Nathalia McConnaghie îşi săltă poalele lungi cu o mână, cu cealaltă îl apucă de vârfurile degetelor şi îl smuci spre celălalt capăt al enclavei. O urmă, ca într-un vis, trecând la numai câţiva centimetri de unul din stâlpii mesageriei.
Ce ironie a soartei! gândi, în timp ce încerca să-şi potrivească paşii după aceia ai femeii ce alerga de-a latul autostrăzii, strecurându-se cu hotărâre printre boturile jeturilor personale, fără să ia în seamă blestemele proprietarilor. Azi-dimineaţă, eram unul dintre fericiţii şi nepăsătorii locuitori ai minunatului Corassan. Aveam o slujbă, prieteni, duşmani, poziţie socială, zile libere, două camere minuscule numai ale mele… Acum… Doamne-Dumnezeule, acum nu mai văd decât duşmani pretutindeni! Cine sunt eu, Charles Sebastian Percier? Şi, mai ales, ce eşti tu, preafericitule Corassan?
Ajunseră pe trotuarul celălalt.
„Croix de fer” era un magazin splendid de antichităţi, construit în stil extrem-clasic, din mase plastice speciale, imitând vechile materiale de construcţie – cărămida corodată de ploi, lemnul mâncat de carii, sticla pătată de praf şi oglinzile de altădată, cu suprafaţa vălurită, cu argintul râcâit şi marginile ciobite. Sprijinit de zidul părăginit, un bătrânel de cauciuc îşi întindea pălăria jegoasă, cerşind o nicicând venită pomană.
La câţiva metri mai sus, pe bulevard, cu roţile mari, cu spiţe galbene şi roşii, cabrioleta Coletăriei aştepta nemişcată. Cei doi cai stăteau cu capetele în jos, muşcându-şi zăbalele de argint. Vizitiul citea un ziar de după-amiază, cu biciuşca înfiptă, regulamentar, în tocul fixat în partea sa dreaptă, alături de portieră.
Femeia îl smuci din nou, făcându-i semn din cap către trăsură. Chiar atunci, de parcă le-ar fi simţit apropierea, vizitiul lăsă ziarul într-o parte şi întoarse capul spre ei. Percier se înţepeni pe vârfuri şi îşi smulse mâna din strânsoare: omul de pe capră nu era Couperin, cocoşatul care de peste 45 de Decade conducea cabrioleta Serviciului prin Corassan. Nu recunoştea chipul ascuns pe jumătate de marginea acoperişului curbat, dar îi zări lucirea întunecată a ochilor şi pricepu că nu făcuse altceva decât să se sustragă unei urmăriri pentru a cădea în capcana alteia. Într-o străfulgerare, îşi aminti de semnul făcut de arătătorul lui Hilterus şi fu sigur că nu i se păruse.
Ucenicul ştiuse ceva şi încercase să-l avertizeze.
