17. Istoria şi patru tigve
„Să fi fost produsul unei imaginaţii prea bogate, se întrebă Bowman, sau glasul lui Hal pleda cu adevărat? Şi, oricât de rezonabile erau cuvintele, ele îl umplură cu o înţelegere mai adâncă ca niciodată.” – Arthur C. Clarke
Nu mai simţise gustul acela de praf de iască uscată, amestecat cu mâl, cam de pe vremea când rătăcea prin codrii Frigiei, urmărit de patrulele a trei poliţii şi de membrii unei organizaţii de autoapărare, intitulată „Brigăzile Roşii”, dacă-şi mai aducea bine aminte. Cineva se juca cu nişte sensuri mult prea importante, lăsînd impresia că habar nu are ce anume manipulează. El însă nu avea chef de nici un fel de complicaţii.
˗ Istoria… Hmm! Nu crezi că e o vorbă niţel cam mare, dom’ profesor? Pentru mine, Istoria n-a fost niciodată altceva decât o târfă ordinară, gata să-şi schimbe fardurile de cum apare un client nou. Eu zic că mai bine să rămânem în prezent şi să încercăm varianta cu telefonul.
˗ Telefonul, da… telefonul, bâigui celălalt şi-şi frecă spatele de al său. Nu pricepi, omule? Datorită gestului pe care l-ai făcut, cu atâta inconştienţă, a dispărut şi ultima dovadă cum că acolo, în străfundurile uitate ale Istoriei, s-a petrecut un lucru greu de imaginat.
˗ Fără aluzii, profesoraşule, în regulă? Cum adică, cu inconştienţă? Ba afirm sus şi tare că l-am făcut cu premeditare. Adică pe deplin conştient. Se vede că nu ai nici cea mai mică idee despre ce anume înseamnă o lovitură organizată. Chestia asta implică utilizarea din plin a inteligenţei. Fără ea, nu eşti decât un găinar mărunt, un ciorditor de două parale…
˗ N-a fost nici o aluzie, don Miguel, oftă profesorul. La naiba, sunt convins că îţi trebuie un car de inteligenţă practică, pentru ca să poţi trece de toate capcanele serviciului de securitate de la Muzeu. Eu mă refeream la altceva.
˗ Adică…?
˗ Cranii de neanderthalieni au fost găsite foarte puţine, până în prezent. Şi nu în urma unor săpături organizate, ci cu totul întâmplător. Asta pentru că nu se aflau în osuare, care să dea de înţeles că acolo existaseră cândva cimitire străvechi, ci în locuri izolate, chiar foarte izolate. Statistica antropologică arată că, în aceste cazuri, moartea a survenit în mod accidental, iar individul nu a mai apucat să ajungă la locurile unde, de regulă, hălăduia tribul căruia îi aparţinea. Din câte cunosc eu, au existat patru astfel de cranii: unul la National Memorial Museum din New York (singurul găsit în secolul XIX); două în Asia, în muzee din Mongolia şi Indochina; în fine, unul la Paris, la Musee de l’Homme, descoperit în urmă cu 38 de ani, pe malurile lacului Aakrau, în Africa. Tragedia cea mare pentru ştiinţă este că, rând pe rând, s-au dus cu toate. Cel din New York a fost distrus într-un incendiu, cel din Mongolia a fost îngropat sub zidurile muzeului, în timpul cutremurului din 1972, iar cel din Indochina a dispărut, în condiţii neelucidate nici până în prezent, în timpul unei operaţiuni militare a facţiunii revoluţionare a kmerilor roşii. Iar acum şi cel din Paris… Don Miguel, pricepi? Totul a fost în aşa fel aranjat, încât toate dovezile materiale ce probau existenţa unui mare mister în primitivitatea Istoriei umane să dispară.
Bătrânul îşi simţi palmele uşor transpirate. Cineva se juca, într-adevăr cu nişte sensuri mult prea importante şi făcea din asta un joc periculos. În mod clar, ştia ce anume manipula. Spre deosebire de el, care se simţea aşezat cu forţa la masa de joc, cu perechile de cărţi gata trase şi obligat să facă mâna pentru unul dintre jucători. Nenorocirea era că nu ştia pentru care anume. Poveştile astea cu reptile decedate şi cu cranii rătăcite în afara cimitirelor i se părea anapoda, iar profesorul oleacă ţăcănit, dacă făcea atâta tam-tam pentru lucruri atât de prăfuite. Îşi mişcă trunchiul la stâga şi apoi la dreapta, simţind cum îi înţepenesc, rând pe rând, toate membrele. Nu avea idee cum ajunsese aici, dar ştia cum ar fi vrut să iasă.
Întinse gâtul şi pipăi cu capul de jur-împrejur. Nu se lovi de nimic. Trebuia neapărat să-şi schimbe fundamental poziţia. Se încordă din toţi muşchii, apoi se destinse brusc. Stratagema reuşi. Corpul i se rostogoli către dreapta, cam cu două palme. În spate, se auzi o bufnitură surdă, apoi înjurătura nedumerită a lui Hall. Fanta luminoasă se mută spre înapoi, iar telefonul dispăru din vizor. Repetă figura de mai multe ori, apoi când socoti că s-a îndepărtat suficient se sprijini cu fruntea de podeaua rece şi mişcă mărunt din vârfurile picioarelor. În aproape un minut de efort intens, cu trupul lac de sudoare, ajunse în poziţia dorită. Întinse vârfurile picioarelor şi se lovi de ceva moale.
˗ Hei, la dracu’, aproape că mi-ai scos ochii! ţipă celălalt furios. Nu mai ai loc în colivie sau ce? Cere-le un apartament cu două camere, în acest caz…
˗ Nu face pe prostu’, dom’ profesor! Mai bine, pipăie-mă mai jos de gleznă, fără jenă că nu mă excit, nu am ajuns un nenorocit de homosexual, încă îmi plac femeile frumoase… Pune mâna şi lasă teoriile, cât mai putem încă profita de minunea aia de telefon.
Simţi prin întuneric foiala trupului vecin, apoi o lovitură puternică în stomac îl făcu să geamă. Ochii i se umplură de lacrimi.
˗ Sapristi! înjură, dar italiana nu i se mai păru tot atât de melodioasă ca pe vremuri. Ce faci, profesoraşule, te mişti cu buldozerul? Credeam că eşti un individ format din oase şi carne, nu din tablă de afet de tun. Şi eu, care crezusem până acum că stau de vorbă cu un intelectual! Maimuţele alea care m-au răpit trebuie că erau mai blânde în mişcări, nu au reuşit să-mi rupă decât mâinile.
Degete neîndemânatice îl pipăiră pe dosul palmei. Gâdilitura îi strâmbă gura într-un nou rictus. Degetele continuară să exploreze harta necunoscută a pielii sale.
˗ Zici că ai văzut figurile răpitorilor?
˗ Cercopiteci africani. Cred că de-aia şi umblau înmănuşaţi în plin sezon estival, să nu li se vadă blana.
˗ Dacă ai şti cât de aproape de adevăr eşti, ţi-ai muşca limba. Spune-mi, aveau fruntea teşită şi ochii mici? Nasul foarte turtit şi faţa lătăreaţă?
Nu mai apucă să răspundă. În fine, degetele nesigure descoperiră leucoplastul şi traseră cu nădejde de fâşiile lipite în formă de cruce.
˗ Nenorocire! urlă don Miguel, izbindu-se cu fruntea de podea. Blestemată viaţă!
O clipă, totul încremeni, chiar şi uruitul îndepărtat al benzii transportoare.
˗ S-a întâmplat ceva, don Miguel? Vocea lui Hall părea mai mult contrariată decât speriată. Te-ai rănit?
˗ S-a întâmplat că mi-ai smuls tot părul de pe picior! gâfâi bătrânul, continuând să afurisească în mai multe limbi. Credeam… că mă aflu într-o cuşcă de oţel, nu într-un cabinet de depilare forţată. Dacă am să reuşesc să scap cumva de aici, am să mă retrag vreo trei luni într-un sanatoriu pentru bătrâni milionari, să mă pun din nou pe picioare. Picioare, e cam mult spus… îşi luă el seama. Mai ales acum, după tratamentul de jupuire pe care l-ai aplicat oaselor mele reumatice.
˗ Dacă scapi… se mulţumi să repete bărbatul ascuns în întuneric.
Apoi:
˗ Conform înţelegerii… te răsuceşti dumneata sau mă apropii eu?
˗ Nu, nu! se repezi don Miguel. Stai liniştit, profesore, cine ştie ce dandana mai păţesc, dacă te las să te mişti de capul dumitale prin compartimentul ăsta strâmt şi e păcat de bătrâneţele mele. Mie nu-mi dă statul pensie. Societatea în care trăim este departe de a fi cea mai bună dintre lumile posibile. Asta o spusese, într-un secol trecut, un mare filozof, nu-mi mai amintesc exact cine…
˗ Leibniz.
˗ Mă rog, aşa cum l-o chema, oricum nu mai are nici o importanţă.
18. a. O propunere lipsită de ambiguităţi
„Din veac se-nvârte roata, fără ca ea să ţie
De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?” – Omar Khayyam
Se afla la o masă rotundă, într-un restaurant necunoscut, din cartierul Florans, în mijlocul unui grup format din trei femei şi doi bărbaţi. Dedusese că se afla în Florans după arhitectura gotică a clădirii, cu ferestre înalte şi ascuţite asemenea unor ogive, ale căror vitralii în roşu şi verde înfăţişau privirilor aburite de alcool şi de hipnotice siluetele subţiratice, straniu alungite, ale celor patru apostoli, surprinşi în ipostaze pe jumătate bahice.
Cu excepţia lui Adolfo Hilterus, ceilalţi patru erau figuri comune, personaje oarecare provenind din diferite cartiere ale Corassanului. Şi, totuşi, figura prelungă a bărbatului cu păr negru, cârlionţat, şi cicatrice subţire între nas şi buza superioară, trebuie că i se părea, cumva, cunoscută. Asta, dacă nu cumva îl confunda, din cauza oboselii şi a nervilor prea surescitaţi, cu vreo persoană cunoscută sau numai zărită în ultima perioadă.
Una dintre surori avea părul lung şi blond împletit într-o coadă groasă la spate. Semăna al dracului de bine cu Grande Mademoiselle Marguerita, atâta doar că era mai înaltă şi mai suplă. Percier o remarcase încă de când coborîse din cabrioletă, datorită faptului că femeia nu-şi ridicase nici măcar o clipă privirile de pe faţa sa.
Ca şi cum ar fi primit ordin să mă resoarbă, pur şi simplu, din această existenţă, se strâmbă agasat, străduindu-se să nu o ia în seamă. Lucru destul de greu, dacă ţineai cont că se aflau faţă în faţă. Sau să mă determine să mă îndrăgostesc de ea. Era o ipoteză ispititoare, dar complet aiurea. Nimeni nu avea timp de asemenea subtilităţi, mai ales că se afla, pur şi simplu, în puterea lor. Habar n-avea însă cine erau aceşti ei.
-Spre deosebire de de Don Jose de Souza e Menezes şi de Prea Sfinţia Sa Diego Almagro de Valverde, noi vrem să-ţi propunem un târg, Percier. Un târg, avantajos pentru ambele părţi. Pentru că am priceput că, dincolo de ambiţiile noastre mărunte, este în joc soarta Corassanului însuşi.
Hilterus se aplecă peste masă. O rază din lumina plafonierei de pe peretele din spatele său se reflectă pentru o clipă în sticla lornionului şi ochiul căpătă o lucire nefirească. Bărbatul cu păr rar, de culoare cânepie, împinse sonda cu euforizant albastru în direcţia sa.
Interesant discurs, se foi Percier, neştiind dacă să-l socotească un fanatic sau, pur şi simplu, un individ care încerca să-şi bată joc de el. Don Souza, Căpitanul General al poliţiei Corassanului, îi întinsese o capcană simplă, încercând să-l captureze ca urmare a încălcării Legii. Inchizitorul-Şef Valverde îi întinsese o cursă subtilă, determinându-l să-şi bage singur capul în ea şi să intre în Cavitate fără nici o violenţă. O cursă în care se folosise, cu iscusinţă, de situaţia creată de celălalt opresor. Neunoscutul din faţa sa, pe care-l crezuse, un timp, un ucenic obişnuit, ce urma să fie introdus în lumea complicată a Cronologiei Relative şi a Istoriei Modificabile, îi propunea un târg. Dacă lumea, pe care nu o mai recunoştea ca fiind a sa, se complica cu fiecare treaptă străbătută, nu era normal să presupună că avea de-a face cu o capcană situată în capcana altei capcane? Cu o cursă triplă în cerc, una mai periculoasă decât alta, neoferindu-i posibilitatea să aprecieze care este, de fapt, ultima?
˗ Trebuie să colaborezi, Percier, îi spuse cu blândeţe bărbatul din faţa sa. Pentru că nu mai ai, realmente, nici o altă şansă. Ai priceput şi singur că eşti o persoană extrem de căutată, atât în Exteriorul cât şi în Interiorul Corassanului. Că nu există nici un loc în lumea asta unde te-ai putea ascunde. Nu poţi nici măcar să te dematerializezi, în speranţa că, peste o sută sau două de Decade vor uita de tine. Matricea ta bioenergetică aşteaptă cuminte în memoriile Materializatorului Central, gata oricând să fie reîntrupată şi, când stocul informaţiilor recente din mintea ei va fi atins cota de saturaţie, vânătoarea va putea reîncepe. Cota pe care tu, actualul Charles Sebastian Percier al 78-lea tocmai ai atins-o.
Luă paharul, le aruncă o privire piezişă tovarăşilor de masă şi bău o înghiţitură din lichidul înţepător. Simţi focul viu al euforizantului alergându-i prin stomac, apoi o căldură plăcută îi invadă braţele, urcând spre creier. Nu avea nici o şansă, exact aşa cum spusese Hilterus. Misiunea Materializatorului era tocmai aceea de a-i face nemuritori pe servanţi. O lume care atinsese perfecţiunea şi care nu-şi mai permitea să piardă energie pregătind pentru fiecare etapă alţi servitori. Trupuri identice, născute dintr-o cultură de celule menţinute în stare de stază, undeva… Minţi identice până la un punct. Punctul de la care fiecare nou-apărut în Corassan începea să înveţe ce avea de făcut. Pentru că experienţa celui disipat anterior nu se pierdea, rămânând într-o structură auxiliară inactivă, unde nu putea fi folosită de ucenicul răsărit din Anistorie.
Cealaltă femeie aparţinea, în mod evident Noii Rome. O brună cu o frumuseţe delicată, frunte înaltă şi păr negru, împletit în codiţe complicate, lipite de o parte şi de cealaltă a capului cu ajutorul unor agrafe din lemn. Purta cu distincţie o togă dreaptă, prinsă deasupra umărului drept cu o fibulă de bronz masiv.
˗ Te cunosc de undeva? o întrebă brusc, privind-o curios. Drumurile noastre s-au încrucişat cumva prin Forum sau prin Colisseum? Ai participat la vreuna din petrecerile date de Reginald Fitszurse?
˗ Poate, surîse ea, ridicând din umeri. Sau, poate, într-o altă matrice.
Clătină din cap şi goli restul lichidului dintr-o singură înghiţitură. Poate… Ce mai conta însă acum? Chiar, ce anume mai conta acum pentru el? El… Care el? Era sigur că nu-şi amintea absolut nimic despre existenţele matriceale anterioare. Auzise, câteodată, că unii fraţi aveau amintiri recurente. Că se prăbuşeau în mijlocul unei activităţi oarecare, blocaţi de o criză mnemonică puternică, după care nu mai reuşeau să-şi revină niciodată complet. Că Inchiziţia luase hotărârea să-i elimine din Corassan încă de la primele semne, pentru a nu-i contamina şi pe ceilalţi. Percier nu văzuse încă nici un astfel de recurent, dar sora Nathalia îi povestise că…
Blestemata de Nathalia! se încrâncenă. Singurul atuu pe care-l avusese în mânecă şi care se întorsese, paradoxal, împotrivă-i. Simţi cum euforizantul îi umbla ca o furtună prin vene, aţâţîndu-l. Îşi linse buzele şi se răsuci spre Hilterus.
-Să înţeleg că pentru a realiza un târg este nevoie de 6 persoane? Numai noi doi nu eram de ajuns?
-Cred că nu. E vorba de o afacere complexă şi fiecare dintre ei are un segment bine determinat de rezolvat. Sunt unelte, dacă ţi-e mai uşor să accepţi. Eunice, spre exemplu, trebuie să te introducă în lumea lui Nero, pentru ca, prin el, să ajungi la Petronius. Petronius este singurul care ştie punctul în care se va fractura Ţesătura Crono. Soledad va fi body-guard-ul tău. Nu te uita aşa, pentru că s-ar putea să o înfurii şi, până nu-şi intră în rol, nu pot răspunde de reacţiile ei.
Blonda îi aruncă o privire sfidătoare de-a latul mesei şi Percier aproape că percepu fizic ameninţarea nerostită. Un body-guard, va să zică! Acum, înţelegea chiar foarte bine rostul privirilor intense cu care îl fixase… Cum îi spusese? Soledad? Hmm, Grande Mademoiselle Marguerita… Înălţă din umeri şi se strădui să zâmbească.
Alături de Soledad, femeia mărunţică, cu capul acoperit de un capuşon negru şi ochelari uriaşi, cu lentile fumurii, părea să privească pe deasupra tuturor.
˗ Şi ea? întrebă curios.
˗ Mercedes? Ar trebui… Cred că mai bine o să-ţi spună chiar ea. Mercedes?
Ochelarii fumurii se înclinară în jos şi abia atunci persoana ascunsă în spatele lor păru să ia act de prezenţa celorlalţi.
˗ Orice acţiune are nevoie de un creier, nu, domnule Percier? Să spunem că eu sunt creierul care conduce această falangă, care se ocupă cu depistarea a ceea ce există dincolo de Zidul Cronolgiei. Un creier mai puţin obişnuit, care percepe, realmente, Timpul ca pe o componentă solidă a Universului. La fel de solidă ca Spaţiul însuşi.
Charles Sebastian Percier înghiţi un nod, dar nu vru să renunţe la zâmbet. Se înclină rigid în direcţia lui Mercedes.
˗ Să înţeleg că, de fapt, nu cu ex-ucenicul Hilterus ar trebui să port aceste tratative, ci cu dumneavoastră. Corect?
Mercedes îşi frecă bărbia şi colţul drept al buzelor i se ridică într-un rictus.
˗ Poate. De fapt, cred că ar fi bine să lăsăm lucrurile să curgă pe traseul hotărât iniţial. Adolfo, vrei să preiei iniţiativa? Mulţumesc.
Femeia numită Mercedes îşi ridică iar fruntea în sus, pierzându-se în lumea nepătrunsă a gândurilor ei. Percier îşi trecu privirile de la unul la altul, căutând un punct de sprijin. Singură Soledad continua să-l fixeze cu insistenţă, făcând să-i crească nivelul adrenalinei din sânge. Îi simţea ochii ca pe două pete de acid, măcinându-i suprafaţa pielii. Ceilalţi păreau atenţi la lichidele colorate din sondele de sticlă.
˗ Aguirre este un magician al Timpului. Specialistul nostru în Cronologie Relativă Aplicată. Cel care a determinat ca fisura cronologică, la care lucrau băieţii lui Valverde, să devină o capcană mortală. Cel care va avea grijă ca aceleaşi margini să nu se închidă prea repede, atunci când va veni momentul să acţionezi. Acum, cunoşti întreaga echipă care va lucra cu tine.
Dădu din cap. Nu reuşea să-şi scoată din minte cicatricea ciudată a bărbatului cu păr creţ şi privire inexpresivă.
˗ În regulă. Care este jocul vostru?
Adolfo Hilterus se uită interogativ în direcţia lui Mercedes. Capuşonul se înclină abia perceptibil. Bărbatul îşi potrivi lornionul mai bine în cavitatea orbitei şi bătu de câteva ori darabana cu degetele în tăblia mesei. Soledad râse rece şi bău din alcoolul albăstrui.
˗ În curând, vom avea un Interval de Invazie. Undeva, nu se ştie unde, cerul protector de deasupra se va sfâşia şi va permite unui fragment din Istoria Cronologică să pătrundă în Corassan. Fenomenul, pricepi, Percier, habar n-avem dacă fenomenul este unul natural sau programat. Ne-a frapat însă regularitatea apariţiei sale. Şi imposibilitatea noastră, a programatorilor de Istorie Relativă, de a putea reacţiona împotriva sa. De aceea, vrem să ne ajuţi să înţelegem ce se întâmplă.
˗ Ceilalţi, întrebă cu gâtul parcă frecat cu glaspapir, ceilalţi doreau acelaşi lucru, nu? O mână de ajutor din partea mea.
Hilterus înălţă din umeri.
˗ Presupun că da. Dar fiecare dorea un alt fel de ajutor din partea ta.
˗ Voi ce anume doriţi?
În clipa de tăcere care urmă, blonda Soledad rânji, sticlindu-şi dinţii în lumina plafonierei. Eunice se foi stânjenită pe scaun şi tuşi abia auzit în scoica pumnului.
˗ Să fii de acord să te sacrifici pentru cauza ce o servim.
˗ Mă tem că nu pricep. Dacă ar fi fost vorba numai despre moartea mea, aţi fi putut-o obţine oricând în ultimele ore. De ce nu m-aţi lăsat, spre exemplu, în Cavitate, alături de ceilalţi? Metanul infiltrat v-ar fi îndeplinit dorinţa în câteva minute.
Şi, într-adevăr, nu pricepea. La dracu’, nu-i spuseseră nimic nou, se părea că toată lumea voia să-l vadă mort, chiar dacă habar n-avea din ce cauză sau în ce scop.
˗ Va trebui să mori în toate dimensiunile, Percier. În cele trecute, în cele actuale şi în cele ce vor veni. Să-ţi desfiinţezi matricea, cu alte cuvinte. Să dispari şi din Istoria Cronologică, şi din cea Relativă. Să transformi în neant fiinţa eternă numită Charles Sebastian Percier.
b. Iadul de lângă noi
Soledad ieşi cea dintâi din restaurant. Privi cu precauţie de-a lungul străzii cufundate în penumbra amurgului, apoi coborî treptele de piatră cenuşie şi întoarse capul în direcţia opusă. După câteva clipe le făcu semn că totul e-n regulă. Hilterus îşi înfundă pălăria cu calotă largă pe cap şi se trase într-o parte, făcîndu-le loc să se strecoare prin cadrul uşii.
Florans părea un cartier liniştit la ceasul înserării, în compraţie cu Broocklin sau Hawayatha. Ici şi colo, felinare mari din aramă, imitând la perfecţie patina vremii, îşi tremurau flăcăruile anemice, conturând umbre tremurătoare pe caldarâmul colţuros. Percier coborî treptele, flancat de Eunice şi de bărbatul cu păr negru şi cârlionţat. Mercedes îi urmă îndeaproape, sprijinindu-se de braţul lui Hilterus.
Dinspre o străduţă laterală, îşi făcu apariţia un grup de bărbaţi îmbrăcaţi în pelerine lungi, cu bastoanele subţiri din argint bocănind sonor pe suprafaţa denivelată. Vorbeau tare şi gesticulau cu mâinile libere, conturând cercuri mari prin aer.
Artişti plastici, realiză Percier, urmărindu-i pe deasupra umărului femeii blonde, care-i supraveghea, la rândul ei, cu toată atenţia.
Grupul trecu, compact, la numai câţiva paşi de ei şi bastoanele tropotiră scurt pe treptele scunde. Uşa se redeschise şi pelerinele se înghesuiră să intre.
˗ Trăsurile! comandă Mercedes.
Aguirre se repezi către stânga, ocoli colţul clădirii şi dispăru. Soledad se apropie de ei şi mârîi scurt, cu voce răguşită de fumătoare înrăită:
˗ Să ne grăbim. Ceva nu-mi mirose a bine. E prea multă linişte în aer, nu simţiţi?
Mercedes o fixă preţ de câteva clipe prin ochelarii imenşi şi o apucă de cot.
˗ Repede, atunci. Ia-ţi omul în primire şi mergeţi direct la locul de întâlnire. Adolfo o să o aducă pe Eunice cu trăsura. Eu o să vin ceva mai târziu, cu Aguirre. Ne depliem în formă de stea. Şi, mai ales, evitaţi orice încăierare. Soledad?
Femeia dădu din cap şi îl împinse de umăr pe Percier în direcţia opusă celei pe care apucase Aguirre. N-avea nici un rost să se împotrivească, aşa că o urmă îndeaproape, aruncând din când în când câte o privire peste umăr. Când ajunseră în dreptul străduţei de pe care venise grupul de artişti, o sirenă urlă scurt, chiar deasupra lor, apoi două reflectoare puternice apărură printre coroanele copacilor care mărgineau drumul, pipăind zidurile şi gardurile cu degete albe şi tăioase.
˗ Ticăloşii! urlă Soledad şi-l îmbrânci către gura întunecată a străduţei. Ei erau patrula!
Alergau, izbindu-se cu vârful încălţărilor de pietrele neuniforme ale pavajului. Percier nu mai întrebă despre care „ei” era vorba. Artiştii… îşi muşcă buza de sus, până la sânge. Erau oamenii lui Menezes sau ai lui Valverde? Sau, şi mai rău încă, ai unei a treia puteri, încă necunoscută?
La câteva secunde după ce se afundaseră în întunericul protector, sirena îşi încetă icnetul şi o portavoce îşi răcni ordinele neînţelese către cei rămaşi în urmă. Gâfâia din ce în ce mai tare şi realiză că nu mai putea continua în acelaşi ritm. Întinse braţul şi o atinse pe braţ pe femeia ce alerga cu pletele fâlfâindu-i în jurul capului. Aceasta încetini puţin, lăsîndu-l să o ajungă, apoi îi căută mâna şi îl trase cu putere înainte.
˗ Dacă ne oprim… murim! şuieră între două gâfâieli.
Degetele femeii era reci. Îi simţi unghiile lungi înfipte în piele şi nu îndrăzni să se împotrivească. Continuară o vreme să alerge orbeşte, urmând firul sinuos al străzii. Din loc în loc, lumina câte unei ferestre situată la etaj punea pe pavaj o pată gălbuie, pe care Soledad o ocolea instinctiv.
Nu-i urmărea nimeni. Percier îşi încordă auzul de câteva ori, dar nu reuşi să perceapă nici un tropotit de paşi înapoi. Îşi smuci mâna din strânsoare şi femeia îi dădu drumul, fără să se împotrivească. Făcu încă şase-şapte paşi şi se opri în apropiere de corola de raze a unei ferestre de peste drum. Se sprijini cu umărul de zid şi începu să tuşească. Palma puternică a lui Soledad îl izbi de mai multe ori de-a lungul şirei spinării şi icnetul plămânilor se frânse.
˗ Nu eşti obişnuit să fii vânat! rânji ea şi lumina apropiată îi tremură o lucire rea în priviri. Îmi pare rău, dar timpul de odihnă a expirat. Pe aici, domnule misionar.
Se întrebă la ce-i foloseau ironiile, dar nu reuşi să găsească nici un răspuns. Părea că femeia încearcă să se răzbune pe el pentru ceva din trecut, dar era mai mult decât sigur că trecutul său nu se intersectase niciodată cu acela al ei.
˗ Ascultă… se forţă Percier să păstreze un ton liniştit. Ne cunoaştem de undeva? Există…
Vocea îi sună fals, dar trebuia să meargă până la capăt, simţea nevoia să-şi lămurească odată nelămuritele presimţiri legate de persoana ei.
˗ Există în trecutul nostru vreun punct care ne leagă?
Nu-i vedea decât coama aurie de păr, leagănîndu-se uşor în jurul capului, dar îi auzi respiraţia precipitându-i-se brusc, de parcă exact atunci s-ar fi oprit din alergare. Îşi simţi inima zbătându-se speriată în coşul pieptului şi un fior nelămurit de teamă îi străbătu şira spinării. Deasupra, cerul se transformase într-un scut negru, sclipindu-şi miile de incertitudini ale stelelor. O cunoştea pe femeia de lângă el? Raţiunea îi spunea că nu. Instinctul însă refuza să se pronunţe.
˗ Nu, nu există nici un punct care ne leagă, nici în trecut şi nici în prezent, îl parodie femeia, imitându-i inflexiunile vocii. Eşti pregătit să mă urmezi?
Oftă şi înălţă din umeri. Până la colţul străzii, se furişară de-a lungul pereţilor, utilizând încă tehnica ocolirii spoturilor luminoase de pe drum. Când ajunseră la ultima casă, Soledad îi făcu semn să rămână lipit de zid şi dispăru în întuneric. După numai câteva clipe, auzi un fluierat şi porni în direcţia lui. Străduţa se deschidea într-o arteră principală, probabil Aleea Armurierilor, bănui Percier, în vreme ce se uita după însoţitoarea sa. O descoperi în faţa vitrinei unui magazin de bijuterii, în faţa căreia spânzura un inel uriaş de bronz aurit, discutând în şoaptă cu un cerşetor cu picior de lemn. Ridică din umeri: alături de fugă, aşteptarea tindea să-i devină o a doua natură.
În cele din urmă, Soledad râse scurt, ca un scârţâit de fierăstrău, aruncă o monedă bărbatului îmbrăcat într-o pelerină ponosită şi-i trase una peste pălărie, turtindu-i-o pe frunte. Reveni cu paşi iuţi în dreptul său şi împunse cu arătătorul în direcţia palatului ce se zărea în depărtare, dincolo de o piaţă publică bine iluminată.
˗ Zona e curată, îi comunică. Ultima patrulă a trecut pe aici în urmă cu aproape trei ore. În rest, trafic obişnuit. La restaurant, ne-au descoperit întâmplător.
˗ Dacă spui tu!
Nu-şi dorise s-o ironizeze, dar veninul pitit bine printre lobii cerebrali depăşise barierele raţiunii şi îi înveşmântase vorbele pe care le dorise obişnuite. O luminiţă sclipi în ochii însoţitoarei, dar se stinse aproape imediat.
˗ Mda. Trebuie să ne mişcăm repede, mai înainte să le vină în gând să scotocească după tine şi pe aici. Ne vom întâlni cu Mercedes la Palatul Michelozzo, chiar în dreptul scării principale. Ajungem acolo cam în zece minute. Ca să nu batem la ochi, o să ne despărţim. Tu mergi pe partea asta, iar eu pe cealaltă. Indiferent cine te acostează, nu răspunzi nimic şi treci mai departe. De restul, mă ocup eu. Clar?
Dădu din cap, hotărât să nu rişte s-o enerveze zadarnic cu vreo ironie gratuită. Femeia traversă strada şi îi făcu semn să pornească. În urmă, auzi uşa magazinului deschizându-se şi clopoţelul de deasupra clincheţind argintiu. Privi peste umăr: cerşetorul dispăruse. Semn rău sau semn bun? Oricum ar fi fost, zarurile erau aruncate şi pentru Charles Sebastian Percier nu mai exista decât un singur drum – cel către Palatul Michelozzo.
Depăşi o stivă de lăzi goale, părăsită în drum şi se uită în vitrina unei prăvălii de stofe, să vadă dacă nu-l urmărea cineva. Nu văzu pe nimeni. În apropierea pieţei, doi gardieni cu halebarde pe umeri şi pistoale termice la şold se ciorovăiau între ei. Stăteau pe marginea unui şanţ proaspăt săpat şi îşi arătau unul altuia ceva pe fundul lui. Trecu destul de aproape de ei, dar nu-l luară în seamă.
Se înscrise pe aleea în formă se semicerc, care ocolea şirul celor şase Consilieri Municipali, turnaţi în bronz de Alamino, în mărime naturală, de un artist pe jumătate uitat, Ghirlandajo, deasupra cărora o corolă uriaşă de lampioane împrăştiau o lumină violent portocalie, şi se apropie cât putu de mult de şirul de arţari, care o mărgineau pe partea stângă. Deşi se uită în mai multe rânduri înapoi, nu reuşi s-o zărească pe Soledad. Ceva piuia subţirel în creierul său, o alarmă încă indistinctă, prezicătoare de primejdie, dar Percier o simţea undeva pe aproape, gata să intervină, dacă lucrurile ar fi luat o întorsătură neplăcută pentru el.
Când ajunse la capătul aleii, în apropiere de perechea superbă de lei din marmură de Alhambra, care părea să închidă drumul de acces către curtea Palatului, zări primii turişti. Erau câteva zeci, sosiţi probabil dintr-un Secol posterior celui programat în acel moment în Florans, cu captatoarele de imagine cuantificată atârnate după gât şi cu ghid practic autonom în pavilionul urechii. Făceau fotocopii standard, se căţărau pe gâtul statuilor şi proiectau distanţorul să-i imortalizeze pe vecie în câte-o poziţie deosebită, se măsurau lângă statuile uriaşe ce flancau intrarea monumentală în curte şi aruncau cu monede strălucitoare în bazinul cu peşti exotici de lângă poartă, sperând că inscripţia săpată în piatra posomorâtă de deasupra, care îi asigura pe vizitatori că au ajuns la Fântâna Miracolelor, este reală.
O căută, disperat, din priviri pe Soledad, s-o întrebe ce să facă: era clar că, în următorul sfert de oră, afurisiţii de nu aveau să se mişte de acolo. N-o descoperi şi se întrebă dacă nu cumva mersese el prea repede. Piaţa era puternic iluminată şi ar fi zărit-o uşor, chiar dacă s-ar fi găsit tocmai în celălalt capăt, în apropiere de gardienii care îşi părăsiseră locul şi porniseră agale în direcţia leilor.
Poate că, totuşi, îl părăsise! îi trecu prin minte şi aproape că simţi o undă de panică asaltându-l. Singur… singur pricepuse şi el că nu avea nici o şansă împotriva uriaşului aparat poliţienesc şi a înfiorătoarei Inchiziţii. Îşi trecu vârful limbii peste buzele uscate şi se hotărî să se amestece printre turişti. I se spusese să ajungă la Palat. Ajunsese. Până la scara principală, pe care încă nu o vedea din cauza gardului verde, mai avea de străbătut mai puţin de două sute de metri. Cel puţin nu avea să-i facă pe teren deschis, vizitatorii neprevăzuţi asigurându-i o protecţie neaşteptată.
Se apropie de grilajul înalt, străduindu-se să adopte o alură cât mai nepăsătoare. Poarta nu era departe şi chiar în dreptul său se opriseră câţiva bărbaţi scunzi, îmbrăcaţi în costume uni, de culoare galbenă, cu pălării conice pe ţestele rase. Trecu chiar prin mijlocul lor, cerându-şi grăbit scuze şi se grăbi către cei doi Goliaţi care păreau să-l ţintuiască dispreţuitori din înălţimea întunecată a celor 12 metri ai lor. Se strecură printre călcâiele îndepărtate, gândindu-se la faptul că, de când se trezise în această Materializare, nu venise încă niciodată până aici.
În interiorul curţii, nu se aflau decât câţiva turişti, în majoritate femei, care discutau cu voci ascuţite, într-un dialect aproape ininteligibil. Una dintre ele, o asiatică scundă, cu părul lung şi extraordinar de negru, îl atinse pe umăr şi-l întrebă la ce oră se deschidea Palatul pentru vizitatori. Percier tresări, apoi realiză că era confundat cu vreun custode şi-şi stăpâni cu greu un zâmbet. Răspunse, politicos, că nu îi comunicase nimeni nici un fel de modificare a programului obişnuit şi o rugă să aibă răbdare până la ora indicată în prospectul primit la plecare. Se înclină şi o părăsi, înainte de a-i lăsa timp să-i pună vreo altă întrebare.
Scările mari, din marmură neagră, cu desene geometrice realizate din lamele de fildeş încrustat la îmbinările dintre plăcuţe, se profilau la aproape 20 de metri depărtare. Îi străbătu cu paşi repezi, uitându-se mereu în stânga şi în dreapta după body-guard-ul său. Se opri lângă unul din postamente, reprezentând un înger cu o liră de argint în una din mâini şi cu un felinar cu gaz aerian în cealaltă. Nu ştia ce să facă în continuare, dacă să se aşeze pe trepte şi să aştepte, pur şi simplu, să se întâmple ceva, sau să dea ocol Palatului, în speranţa că va descoperi un semn care să-i dea de înţeles dacă femeia numită Mercedes ajunsese pe acolo.
Încă şovăia, urmărind trăsăturile delicate ale îngerului, dezvăluite de lumina tremurătoare, când auzi ţistuitul aspru ţâşnind de undeva din apropiere. Se răsuci, examinând cu atenţie împrejurimile. Ţistuitul se repetă, parcă şi mai aproape.
˗ Sub scară, prostule!
Era vocea spartă a însoţitoarei sale. Ocoli postamentul şi ajunse în golul de sub trepte, mascat la fiecare capăt de câte un boschet de laur. În penumbra groasă, Soledad stătea aplecată deasupra unui trup întins pe pietriş. Îi făcu semn să se apropie. Ascultă, cu presentimentul că primejdia plutea deasupra locului, asemenea unui ochi de moarte.
˗ Mercedes, spuse Soledad, fără să-şi ridice ochii de pe trupul învelit în faldurile mantalei. A murit chiar în clipa în care cotrobăiam pe sub scara cea mică de alături. I-am auzit gândul cel din urmă, formulat mai înainte ca mâna criminală să fi dus până la capăt încleştarea.
Percier simţi cum i se pune un nod uriaş în gât şi rămase o clipă fără aer.
˗ Eşti… eşti telepată? Poţi să citeşti gândurile?
Femeia îşi scutură pletele blonde, fără să pară că l-a auzit. Când vorbi din nou, Percier distinse în glas, uluit, tremurul unei pânze de lacrimi, care se străduia să nu-i picure din ochi.
˗ Mercedes a fost… sora noastră, mama noastră… iubita noastră… Eram o falangă adevărată, misionarule, dar asta n-ai priceput nici în trecut şi n-ai să poţi pricepe nici acum. Mercedes… a fost cea care ne-a convins să concepem visul nebunesc de a ieşi din acest Univers blestemat. Acum… acum, Mercedes a închis drumul visului.
Se răsuci, în sfârşit spre el, şi se ridică în picioare. Ochii îi sclipeau primejdios şi un rictus îi strâmba colţul din dreapta al gurii. Făcu un pas spre el.
˗ Aţi fost vorbiţi, nu, misionarule? Totul nu a fost decât o cursă diabolică, menită să înlăture creierul. Menită să mă ţină pe mine la distanţă de Mercedes. Ştiaţi că sunt paznicul ei personal. Până la urmă, artiştii aceia au fost numai nişte simpli artişti, iar patrula aeriană a fost chemată de voi. De…
˗ Nu spune nimic! ţipă Percier străbătut brusc de fulgerul unei amintiri extraordinar de intense. Nu-mi spune nimic! repetă, străduindu-se să nu se tragă înapoi din faţa primejdiei blonde din faţa sa. Omul cu cicatrice, asta e, nu?! Omul cu cicatrice, acel… Aguirre nu este Aguirre, cum credeţi voi. Aşteaptă un moment, Soledad, nu rezolvi nimic omorându-mă! Tipul ăsta… l-am mai văzut undeva şi nu demult. Dacă ai răbdare numai o clipă… La aeroport, sigur că da! Se numeşte Hassan ibn as-Sabbaht şi face parte din ghilda lichidatorilor. În urmă cu 4-5 ore l-a descăpăţânat pe unul Omar Khaym în sala de aşteptare.
Soledad încremeni locului, apoi se clătină.
˗ L-a omorît pe Khaym?
˗ Unul din gardieni spunea că avea mandat de crimă, şopti Percier, cu limba ca iasca.
Dintr-un singur salt, femeia ajunse înaintea lui şi-i înfipse mâinile în gât, ridicându-l deasupra solului.
˗ În acest caz, nu mai există decât o singură soluţie, înţelegi, misionarule? Să te ucid cu mâinile mele, ca să fiu sigură că nimeni nu va putea profita de această materializare a ta şi apoi să mă sinucid, pentru ca nimeni să nu poată să ajungă în vreun fel la informaţiile din creierul meu. Iadul, pricepi, prostule? – Iadul este aici. Nu înţeleg de ce te-ai mai întors.
Va urma.
© Aurel Cărășel
