b. Singur în faţa stelelor
Culoarul secret se terminase brusc în spatele unei stânci artificiale, de deasupra căreia ţâşnea un izvor limpede, dintr-o conductă de platic, ascunsă cu măiestrie în desişul vegetaţiei.. Două felinare mari din bronz luminau pe dedesubt cascada minusculă, făcînd să apară ici şi colo petice tremurătoare de curcubeu.
Charles Sebastian Percier nu-şi amintea cu precizie cum de reuşiseră să ajungă până aici. Întunericul absolut din galerie, răsuflarea şuierată a femeii, umărul ei permanent sub umărul lui, târşitul picioarelor şi icnetele pe care le percepea undeva în faţă, deşi ştia că trebuie să provină din pieptul său… toate acestea păreau să aparţină unui alt timp, demult transformat în trecut şi în vis.
Eunice ieşise prima prin perdeaua de stropi fini, apoi îl ajutase să străbată drumul până la o bancă din marmură, aflată într-un chioşc din lemn vopsit în roşu carmin, cu două ghivece mari cu leandri de o parte şi de alta a intrării. Se aşezaseră în umbra protectoare, pe suprafaţa rece de piatră. Un alt felinar, agăţat deasupra unei tufe cu trandafiri albi, le dădea posibilitatea să zărească obiectele din jur şi făcea ca bolta cerului să pară încă şi mai întunecată decât în realitate. O întrebă, în şoaptă, dacă ştie unde se aflau. Femeia dădu din cap afirmativ. În Noua Romă, după cum îi spusese înainte de a pătrunde în culoarul secret. În Grădinile Cezarine, la doi paşi de Forum şi în dreapta templului jovian.
-Aici îşi ţine Neronius baccanalele, în fiecare Decadă. La ultima, la care am participat alături de Petronius şi de Ulpius Gallius, au fost arşi pe ruguri, special ridicate deasupra lacului, 120 de ţărani basci şi bretoni, prinşi de gărzile pretoriene în urma unei Invazii neprevăzute de Institut. Principalul a fost informat despre eveniment abia după 36 de ore şi nu a putut interveni în nici un fel. După cum, probabil, ştii, pretutindeni în Corassan au loc tot felul de incidente cronozofice, o parte dintre ele imposibil de controlat.
Ştia. Chiar el fusese, pentru câteva Decade, şeful unei grupe de intervenţie pentru prevenirea unor astfel de incidente. Era exact ca în cazul acelor doctori ce lucrează într-un spital de mari dimensiuni: nu pot să prevadă toate complicaţiile ce pot apărea la numărul imens de bolnavi avuţi sub supraveghere şi, în plus, se pot îmbolnăvi ei înşişi şi muri, fără să aibă posibilitatea de a schimba ceva din destinul individual. Puterea deţinută asupra ansamblului nu este totuna cu puterea asupra individualului.
Îşi linse buzele: începea să-şi revină. Îşi simţea toate oasele la locul lor, durerea din coastă şi cea de la baza gâtului nemaifiind doar un element de spaimă viscerală, ci o modalitate de a controla spaţiul interior existenţial. O manieră de a-şi ţine conştiinţa în stare de veghe. Vru s-o întrebe: „Şi acum?”, dar realiză că era mai neajutorat decât un mut adevărat. Aruncă o privire circulară în jur. Dacă se aflau în Noua Romă, atunci comunicarea în scris nu ar fi trebuit să constituie o problemă. Dincolo de cele două ghivece de lemn ale leandrilor, zări nisipul aleii. O trase de mână către intrare. De data asta, femeia îi înţelese imediat intenţia şi îl urmă fără împotrivire.
Coborâră treptele scunde şi bărbatul se lăsă într-un genunchi, gemînd.
„Hilterus este Valverde”, scrise cu litere strâmbe şi, cumva, dureroase. Înghiţi un nod aspru, înainte de întinde iar degetul către nisipul fin. Trăia într-o lume bazată eminamente pe actul trădării. Oare cine să fie următorul, Eunice însăşi? „Există o modalitate prin care reuşeşte să-şi modifice configuraţia trăsăturilor fizice; dar este Valverde, dincolo de orice îndoială.”
-Te cred, şopti femeia şi-l mângâie pe braţ. Eşti o fiinţă prea importantă, ca să-ţi permiţi luxul de a greşi. Deşi pare ceva absolut imposibil, te cred. Înseamnă că Valverde ne-a păcălit bine de tot. Şi, ce e mai tragic, Mercedes i-a acordat toată încrederea ei. Toate secretele ei şi ale noastre. Practic, Adolfo… adică Valverde ştie mai mult decât fiecare dintre noi despre falangă şi despre planurile ei. Toate ascunzătorile, toate acţiunile în lucru sau numai propuse. Ne va fi greu să ne ascundem de oamenii lui.
„Dacă ai fi fost singură în Palat şi ai fi folosit drumul secret ca să fugi de Soldaţii Credinţei, unde te-ai fi dus mai întâi?”
-La Petronius, fireşte, explică femeia, ştergînd cu palma cuvintele anterioare. Stăpânul meu în Istoria Relativă şi în Corassan. Nu, el nu este implicat în activitatea falangăi, se grăbi să adauge, văzîndu-i lucirea din ochi. Cred că nu ştie de existenţa ei, deşi, din vorbele-i cu două înţelesuri, înţeleg că are unele bănuieli. Dar Petronius este un adevărat patrician: ştie să respecte viaţa particulară a oricărei persoane, fie ea chiar şi o umilă sclavă, asemenea mie. Vrei să mergem la vila sa?
„Nu, scrise degetul şovăind. Va fi primul loc unde Valverde o să-şi trimită Soldaţii. Vorbeşte-mi despre cunoştinţele tale.”
Dincolo de trunchiurile groase ale pomilor ce mărginea aleea, ţipă ascuţit o pasăre de noapte. O alta îi răspunse departe în frunziş. Femeia îşi înălţă fruntea şi privi într-acolo. Stelele sclipeau reci, trimiţîndu-şi nepăsătoare suliţele prin spărturile coroanelor. Percier se cutremură fără voie: mai întâi fusese blestemata de Nathalia, apoi piticania, apoi Soledad, apoi Hilterus… Când va sosi şi momentul Eunice?
Se sprijini într-un genunchi şi o atinse pe umăr. Femeia tresări.
-Iartă-mă. Mă gândeam… N-am mai fost niciodată într-o situaţie asemănătoare, vreau să zic. Dacă Adolfo a trădat, atunci oricare dintre membrii falangăi este un potenţial trădător, nu?
Percier ridică din umeri. Nu vedea unde dorea să ajungă.
-Fiecare… adică şi eu. Probabil că ţi-a trecut deja prin minte, nu? Şi, orice ţi-aş propune ca soluţie de salvare, va fi considerat, mai întâi, o expediere într-o capcană.
Afurisită treabă! Bărbatul se aşeză în fund pe nisipul rece. Alături, femeia stătea în genunchi, cu spatele drept, şi-l privea de sus, într-un mod care nu-i lăsa nici o portiţă de scăpare. Trebuia să răspundă, fi-r-ar să fie! Să-i spună că se gândise şi la această posibilitate şi că o luase în calcul. Dacă juca teatru, într-o piesă al cărui scenariu nu reuşea să-l înţeleagă, dar care presupunea prezenţa ei în preajma lui permanent, atunci o făcea la modul excelent şi merita aplauzele nevăzuţilor spectatori. Pentru că reuşise: avea să-i stea în preajmă. Singur, rănit, mut şi urmărit, nu se putea descurca.
„M-am gândit, scrise într-un târziu, încercînd să nu o privească. Indiferent ce am gândit, însă, destinul vrea ca noi să mergem deocamdată pe acelaşi drum. Vorbeşte-mi despre cunoştinţele tale.”
Femeia citi, şterse şi îşi frecă fruntea cu dosul palmei. Lumina slabă ce-i cădea pe faţă nu lăsa să i se vadă nici o reacţie pe chipul întunecat. O şuviţă inelată îi căzuse pe obrazul stâng, dar ea nu părea să-şi dea seama.
Este, totuşi, cea mai frumoasă femeie pe care am cunoscut-o în Corassan, medită el, admirîndu-i profilul. Şi, poate, cea mai periculoasă. Raţiunea îmi spune să nu am nici un pic de încredere în ea. Dar ceva care vine din străfundul instinctului mă împinge, implacabil, înspre ea. Oare ce rol va fi jucat în rematerializările trecute din viaţa mea?
-Iosef Flavius, istoricul Imperatorului, are doi slujitori evrei, Simon şi Iohan, care locuiesc în cartierul Tiberiada. Simon îmi este dator şi, în plus, ca orice evreu adevărat nu-i iubeşte deloc pe Soldaţii Credinţei.
Percier clătină din cap.
„Prea aproape de stăpânul tău, scrise degetul său pe suprafaţa netedă, stârnind fulguiala strălucitoare a foiţelor de mică. Hilterus va pune să fie verificate imediat toate cunoştinţele şi rudele lui Petronius.”
-Cred că ai dreptate. Nu ştiu… ar mai fi Caius Barzaarone, croitorul lui Petronius, care locuieşte în apropiere de Poarta Tibur. Dacă-i spun că m-a trimis stăpânul să te ascund la el, nu va puneîntrebări, până ce nu va fi chemat la vilă. Dar presupun că şi el va fi verificat. Poate prinţesa Berenice, verişoara sa, care stă mai mult în Egiptul de Sus. Berenice este foarte primitoare şi te pot ascunde cu uşurinţă printre zecile de oaspeţi şi de negustori care se perindă prin dependinţele vilei sale de lângă Forum.
Percier clătină din nou din cap.
„Cineva care să nu locuiască în Noua Romă. Dacă se poate. Am un plan.”
-Bine. Eunice îi apucă degetele între palme şi îşi apropie faţa la câteva palme de a sa. Deşi nu-i distingea prea bine buzele, le văzu arcuindu-se într-o încercare zadarnică de împotrivire. Gândul avea să se transforme în realitate. Bine, repetă. Mergem la Leonard, în Florans. Şi, înainte de a ajunge la el, avem exact timpul să trecem prin căsuţa maicii Alexandra, o bătrână ce deţine secretele unor poţiuni vindecătoare uimitoare, care sper să-ţi vindece rana din gură.
Percier ridică întrebător o sprânceană.
-Maica Alexandra, zâmbi Eunice, a fost o călugăriţă creştină, pe care biserica a excomunicat-o pentru că făcea minuni. Îţi vine să crezi? În epoca mea, minunile aparţin, deopotrivă, şi zeilor, şi oamenilor. Iar Leonard este un pictor din epoca Renaşterii. Petronius l-a cunoscut la una din chermezele lui Neronius, când acesta a plătit bani grei pentru a-l determina să aducă o invenţie mecanică uluitoare la petrecere, spre a-şi uimi oaspeţii – un leu de bronz, care mergea singur, răgea şi scotea aburi pe nări. Se pare că Imperatorul auzise despre el de la un preot nebun, Savonarola. După ce distracţia s-a încheiat, Petronius l-a rugat să-l viziteze, deoarece dorea să-i comande un portret. Leonard nu l-a refuzat,aşa cum se aştepta toată lumea şi, într-o zi, absolut pe neaşteptate, şi-a făcut apariţia în tricliniumul vilei, cu şevaletul sub braţ. Stăpânul dorea să facă portretul meu.
Percier tresări. Ceva din tonul femeii îi suna cumva cunoscut. Un accent dureros, tânjirea după un lucru imposibil de atins. Eunice îşi ţinea fruntea în jos.
Am atins un secret? O taină pe care e bine să n-o tulburi în liniştea de peşteră a sufletului? Cine e acest Leonard?
Îşi scoase mâna, cu delicateţe, din strânsoare.
„Şi?”
-Nimic, tresări Eunice şi oftă abia simţit. De atunci, tot lucrează. Vine când vrea, aşează şevaletul în grădină şi mă pune să stau pe un fotoliu din nuiele, cu mâinile în poală. Am aflat unde locuieşte, deoarece nu m-am putut stăpâni şi, într-o seară, l-am urmărit până la atelierul său, din Piaţa San Marco. Voiam să-i văd, neapărat, un tablou terminat. N-am reuşit. Unul dintre ucenici, Andrea Salaino, mi-a arătat într-un colţ al încăperii, vreo cinci-şase cartoane cu crochiuri şi două pânze abandonate. Leonard este un pictor care n-are răbdare să-şi termine tablourile, înţelegi, domnule Percier? Asta nu-l va împiedica însă să ne adăpostească. Este un om ciudat, dar bun la suflet. Un… cum se spune în Corassan? Un creştin adevărat.
Un creştin adevărat… suspină Percier şi se ridică, sprijinindu-se de umărul ei. Părul cârlionţat îi atinse faţa, precum o adiere uşoară şi parfumată. Parfum de verbină peste câmpia arsă de sorele verii. Umbra unui fior făcu să-i tremure genele.
Nu poate fi adevărat! se încrîncenă. Între noi doi n-a fost niciodată nimic. Nimic! Pentru că nimeni nu-mi spune nimic despre asta. Eu nu-mi amintesc, deoarece eu sunt Messia, cel astfel conturat în matrice, încât să nu-şi amintească nimic. Dar ceilalţi ar trebui să ştie. Şi să mi-o fi spus deja. Eu şi Soledad… Eu şi Eunice?
Porniră către capătul aleii, unde se zăreau ochii galbeni ale altor două felinare, ascunse printre coroanele întunecate. Locurile păreau pustii. Undeva, departe spre dreapta, se zărea silueta fantomatică a Templului lui Jupiter, scăldat în lumina albăstrie a unor proiectoare subacvatice. Ajunseră aproape de poarta masivă din bare subţiri din metal. Percier se agăţă de un stâlp şi aşteptă ca femeia să iasă dincolo de perdeaua de copaci şi să cerceteze locurile.
O privi cum se îndepărta, cum îşi unduia trupul sub tunica lungă, legată în jurul mijlocului cu un şnur împletit cu fie de aur, cum punea paşii unul în spatele altuia, călcînd puţin strâmb cu talpa stângă… ŞI ÎŞI AMINTI.
Ştiu de ce femeia numită Eunice îi părea cunoscută. Deşi era sigur că n-o cunoscuse niciodată, în sensul în care un bărbat poate să cunoască o femeie. Că n-o iubise niciodată ca pe o soţie. Ca pe o amantă. Ştiu numai că fusese nevoit s-o ucidă în fiecare rematerializare, s-o aducă ofrandă Zeului nemilos al Timpului pentru a bloca închiderea fisurii cronozofice, înainte de a încerca să se strecoare către Dincolo.
Ştiu şi plânse în tăcere. Nimic nu doare mai violent decât o crimă viitoare, pe care ţi-o asumi conştient.
Eunice se întoarse şi-i făcu semn să se apropie. Îşi şterse obrajii cu mâneca şi privi cerul. Stelele îl priveau, la rândul lor, lăsîndu-l singur în faţa opţiunii.
25. Puterea Soarelui Negru
„În situaţiile limită,individului i se dezvăluie fie neantul, fie îi devine perceptibil ceea ce fiinţează cu adevărat, în ciuda şi deasupra fiinţei evanescente a lumii.”
Karl Jaspers
Chevrolet-ul şerifului se opri alături de Buburuza de serviciu a Secţiei doar cu puţin înainte ca soarele să apună, în spatele clădirilor înalte dinspre apus, acolo unde, pe vremuri, un nebun ca Lou Weinbure băgase o grămadă de bani în construcţia unor locuinţe sociale ieftine. Cvartalul de blocuri cu şase etaje fusese ridicat până aproape de acoperiş, moment în care Lou dăduse faliment, datorită prăbuşirii Societăţii pe Acţiuni Gallar. Cele opt clădiri ajunseseră, odată cu trecerea timpului, o ruină, devenind adăpost pentru şobolani, câini vagabonzi şi bandele de copii negri.
Chuck Sparrow coborî de la volan şi, în timp ce trântea portiera, ridică din umeri: Lou Weinbure avusese măcar bunul-simţ să se spânzure! Şi nu lăsase în urma lui decât câteva afaceri încurcate şi o grămadă de datorii. Nici o rudă apropiată şi nici un testament, care să lege poliţia de mâini şi de picioare. La urma-urmei, ce dracu’ se întâmplase cu Mike Ostrand? Avusese loc un accident sau o crimă cu premeditare? Trebuia să recunoască faptul că nu se găsea nici măcar cu un pas mai în faţă, în comparaţie cu ceea ce ştia de dimineaţă. Pentru că, până la proba care să argumenteze spusele lui Cortland, nu putea să ia în considerare afirmaţia absurdă a acestuia, în legătură cu banda de magicieni însetaţi de sânge, care bântuiau noaptea străzile din Atlantic în căutare de prăzi umane.
Urcă dintr-un salt cele trei trepte ale intrării şi deschise uşa de la intrare. Sediul părea pustiu. Strigă de două ori după subalternii săi, dar ştia încă înainte de a face gestul că era zadarnic. Merse drept spre sala comună şi deschise uşa la perete. Îl izi un miros de aer prăfuit şi fierbinte. Înăuntru, toate lucrurile păreau în ordine. Trase de şnurul ventilatorului, apoi deschise geamul de sus al unei ferestre. Se aşeză sub palele mari şi lăsă curentul de aer să-i măture faţa.
Era o idioţenie, desigur, dar trăia senzaţia acută a faptului că exista cineva care încerca să-şi bată joc de persoana sa. De când se trezise şi până în clipa aceea, avusese parte de cel puţin două lucruri bizare: un mort, despre care se afirma că fusese sacrificat într-un ritual magic, şi visul de spre o vizită în cabinetul lui Van Cortland, la Spital, despre care ar fi putut să jure că fusese mai mult decât reală.
Îşi trecu degetele prin păr şi oftă: când lucrurile merg prost, există tendinţa ca ele să meargă şi mai prost, afirma o maximă a unui necunoscut, la modă în cultura locală. Merse la dulapul metalic din colţul încăperii, pipăi cu degetele deasupra lui, după cheie, o apucă de şnurul albastru şi deschise lacătul mare cât pumnul. Scoase dosarul cu formulare tipizate şi luă din el două mandate de arestare. Închise dulapul şi puse cheia la loc. Completă hârtiile cu pixul de pe biroul lui Dugan şi vru să iasă din încăpere. Se opri chiar în prag, izbit de o evidenţă neaşteptată: unde naiba dispăruse Dugan Velador? Nu-şi amintea să-l fi trimis undeva, iar maşina de serviciu era în faţa scărilor.
Se înapoie şi cercetă cu atenţie hârtiile de pe biroul poliţistului: câteva procese-verbale tip în alb, un press-papier sub care se găsea un dosar cenuşiu, o călimară goală, un ceas de mână stat, câteva agrafe şi o bucată de hârtie, pe care scria „S. Q. – 2 flac. antic../ după-am”. Scotoci prin cele două sertare, dar nu descoperi decât mărunţişuri nesemnificative. Ieşi din încăpere, lăsând ventilatorul în funcţiune.
Primul drum îl făcu la Primărie. Înserarea ce se lăsa din ce în ce mai deasă deasupra oraşului potolise vipia şi împinsese afară din case o mulţime de oameni, care forfoteau pe străzi şi prin magazine. În Piaţa Arbaletrierilor, reuşi să ocolească în ultima clipă un camion de marfă, ieşit dintr-un gang. Statuia Peregrinului Necunoscut îl salută semeţ din dreapta, iar 100 de metri mai departe trebui să frâneze şi să-l salute, la rândul său, pe primar.
Skinner stătea în faţa zidului Bibliotecii Orăşeneşti, înconjurat de consilieri şi supravegheat, de la oarecare distanţă, de Matthew Goldshield. Chuck Sparrow coborî din maşină şi se apropie. Skinner îl măsură furios, din cap până-n picioare, şi le făcu semn celorlalţi să stea pe loc. Îl apucă de cot şi-l trase până-n dreptul panoului de afişaj.
-Ce mama dracului crezi că-i chestia asta, şerifule? îl întrebă printre dinţi, atât de încet, încât Chuck nici nu înţelese întrebarea dintru început. Am mai avut eu campanie electorală şi în trecut, dar niciodată până acum mizeriile nu au mers atât de departe. Cine crezi că ar putea fi vinovat?
Şeriful se uită cu atenţie la afişul mare cât un stat de om şi îşi ascunse cu greu un zâmbet. Despre Skinner se spunea că e un tip dificil, nu se făcea să te ia la ochi, din cauza unei uşurinţe oarecare. Portretul primarului era împodobit ca un brad de Crăciun. Avea nu numai coarne, mustăţi, canini încovoiaţi, un sex uriaş, dotat cu tot ceea ce-i trebuia pentru a face din el cel mai adulat personaj de către toate femeile din oraş, ci şi o pălărie cu calotă înaltă şi bordură îngustă, neagră, pe care o ţinea în două mâini micuţe, cilindru din care îşi iţeau capetele iepuraşi, păsări, bile colorate, ceasuri… Toată paleta pentru a putea recunoaşte mai uşor personajul de circ – magicianul.
Chiar că semăna cu un profesionist al iluziei, îşi zise în sinea sa Sparrow, prefăcându-se că studiază cât se poate de atent inedita operă plastică. La fiecare propagandă electorală la care participase în trecut (şi participase la câteva, îşi aminti el), fie pentru funcţia de consilier, fie pentru cea de viceprimar sau de primar, Skinner ştiuse să facă promisiuni electorilor săi. Dintotdeauna susţinuse în faţa apropiaţilor că a face promisiuni reprezintă o adevărată artă. În acest caz, ridică imperceptibil din umeri şeriful, Skinner trebuie că era un adevărat artist. Deşi nu dusese la îndeplinire nici a zecea parte din ceea ce stătea scris pe agenda sa electorală, primarul reuşise, de fiecare dată, să se facă reales şi să reziste pe post până la expirarea mandatului.
Skinner, magicianul… Hmm! Sparrow scutură din cap şi se pregăti să dea un răspuns oarecare, în aşteptarea exploziei care avea să-i dea de înţeles încotro trebuia să marşeze. Faptul că Goldshield se afla încă în suita primarului îi dădea de înţeles că, oricare ar fi fost problemele, nimeni nu ştiuse pe ce cale să apuce spre a le rezolva.
-Este o porcărie, Chuck! O por-că-ri-e! silabisi celălalt, aproape la fel de încet, ca şi la început. Înainte de debutul campaniei, am susţinut o întâlnire cu ceilalţi trei contracandidaţi şi cu reprezentanţii partidelor ce-i susţin. Am stabilit, de comun acord, că va fi o campanie curată, fără atacuri sub centură şi fără perturbarea ordinii publice. Ba chiar am semnat o înţelegere în această privinţă. Şi, acum, poftim! Chestia asta… Şi afişele din Santa Katarina şi din Mayagnez. Le-am telefonat dobitocilor şi i-am întrebat: evident că n-a recunoscut nici unul! Şi, totuşi, numai afişele mele au suportat acest tratament. Mai mult încă, azi-noapte cineva mi-a vopsit maşina de serviciu în acelaşi mod. Ce soluţie propui?
Şeriful aruncă o privire scurtă către grupul consilierilor, care discutau cu voce scăzută, câţiva paşi mai departe. Era foarte posibil ca vreunul dintre ei să nu fi fost tocmai străin de această problemă, dar cum să arunci o asemenea acuză, fără nici un fel de dovezi? Băgă mâna dreaptă sub sacou şi lărgi puţin cureaua hamului port-armă.
-Toate sunt mâzgălite în manieră asemănătoare? vru să ştie mai mult pentru a spune ceva, decât pentru a da un răspuns.
-Absolut la fel, se strâmbă primarul. Partea proastă este că nu pot scăpa în nici un fel de ele: sunt prea bine lipite pentru a fi desprinse şi nici pe deasupra nu pot lipi altele, deoarece legea nu-mi permite o reafişare, după ce campania s-a încheiat.
-Domnule, pot să vă întreb unde se găseşte maiorul Powell? De când l-am adus la biroul dumneavoastră nu mai ştiu nimic despre el. În mod normal, ar fi trebuit să îi dau raportul, înainte de a se însera, pentru ca să poată lua legătura cu Districtul. Ştiţi ceva despre…
-Când am fost chemat să constat mizeria asta, l-am lăsat discutând la telefon cu o persoană din oraş. Cred că n-a părăsit încă Primăria. Sparrow, mă interesează dacă poliţia din Atlantic e capabilă să descopere un găinar sau trebuie să mă plâng forurilor superioare?
Aşa cum ai făcut-o deja de dimineaţă, aproape că se strâmbă Chuck. Nu-i ardea însă în acel moment de imputări.
-Aş vrea să schimb câteva cuvinte cu Goldshield, vă deranjează?
Skinner afişă o figură acră şi se întoarse spre grupul consilierilor. Chuck îi făcu semn poliţistului să se apropie.
-Cum stai cu analiza cernelurilor?
-A fost primul lucru la care m-am gândit, domnule. Ştiţi că-mi place să lucrez conform Manualului. Am avut rezultatele înainte de ora 13.
Şeriful dădu din mână, nerăbdător.
-Ei bine…
-Erau tuşuri speciale, făcute să reziste la acţiunea de spălare cu apă sau cu solvenţi obişnuiţi. În Atlantic, nu există o fabrică de acest tip, aşa că m-am interesat la poştă dacă au primit, în ultima vreme, vreun colet cu menţiunea „Fragil” sau „Atenţie – Substanţe chimice!”.
-Şi?
-Au primit, rânji fericit Goldshield. Un pachet de 12 kg. Destinatarul este… n-o să vă vină să credeţi… Răposatul Mike Ostrand!
Chuck Sparrow uită să clipească. Doamne-Dumnezeule, ce porcărie, ce rahat! Şi el se găsea chiar în mijlocul lui. Îşi muşcă buza de sus, ca să se trezească. Nu, nu dormea. Cu atât mai rău!
-Dacă vă gândiţi la ceea ce mă gândesc eu, o să înţelegeţi de ce nu v-am dat nici un semn de viaţă până acum, îşi frecă celălalt fericit mâinile. Am aşteptat ca o anumită persoană să facă un gest greşit, care să-mi confirme că nu m-am înşelat. Şi cred că l-ar fi făcut, dacă nu aţi fi apărut.
Îşi masă puternic rădăcina nasului şi se răsuci, astfel încât să nu fie auzit de grupul care aştepta răbdător ca ei să termine discuţia.
-De unde ştii ce cred eu, Matthew? întrebă, străduindu-se să păstreze un ton cât mai nepăsător. Mai degrabă, spune-mi ceea ce crezi tu. Adică, expuneţi raţionamentul deductiv cât mai succint şi mai exact cu putinţă.
Poliţistul înălţă din umeri.
-Păi, mi se pare evident… Ostrand pare să fi fost în legătură cu una din părţile implicate în alegeri. Încă n-am reuşit să-i studiez dosarul politic. Au pus la cale chestia asta. Azi-noapte, singur sau împreună cu alţii, a dus la bun sfârşit opera de „împodobire” a adversarului. Pesemne că, într-un final, a rămas singur şi a fost surprins de persoana la care ne gândim amândoi, şefu’, poate chiar în timpul operaţiunii artistice. Furia şi orbirea de moment vor fi făcut restul. Dacă persoana respectivă s-a aflat la volan, nu a fost nevoie decât să răsucească de el înspre dreapta şi să încalece trotuarul cu roata din faţă. A urmat distracţia pe care o cunoaştem cu toţii, după care, trezit la realitate şi speriat de consecinţe va fi făcut restul: a aruncat o găleată cu apă pe zid, pentru spălarea urmelor, a dat fuga la un vopsitor de maşini şi l-a rugat să-i aranjeze tăblăria, motivând că a lovit un câine şi că nu se poate prezenta cu maşina în felul acesta în faţa electoratului, apoi a început să facă, încă de dimineaţă, scandalul deja cunoscut şi a tratat de foarte de sus cazul cu decedatul, obligându-ne să închidem dosarul cât mai urgent cu putinţă.
-Mda, s-ar părea că mozaicul se leagă, spuse şi se întoarse iar cu faţa către afiş. Se leagă şi sosirea maiorului Powell. Nefiind sigur că m-a convins să închid cazul, a telefonat la susţinătorii săi politici din capitală şi i-a rugat să mă determine să nu-i stric campania.
În intrarea principală a Bibliotecii îşi făcură apariţia mai multe grupuri de studenţi, care discutau aprins. Primarul îi spuse ceva la ureche unuia dintre consilieri, care o luă la fugă către sediul Pompierilor.
-Mai rămâne problema vopsitorului… Sigur trebuie să fi auzit azi de accident.
-L-am descoperit pe tablagiu, râse fericit Goldshield. M-am gândit că era o pistă bună şi l-am pus pe Ramirez, cel de la Pompe Funebre, să-mi facă o listă cu toţi vopsitorii din oraş pe care-i cunoaşte. Restul a fost o joacă de copii. L-am găsit în mai puţin de un sfert de oră. Este Harry Rawson şi locuieşte în cartierul Mayagnez. L-am convins extrem de greu să vorbească. Primarul i-a spus că nu vrea să-şi pună în cap asociaţiile care luptă pentru protecţia animalelor şi l-a determinat să tacă. A adăugat la această variantă şi 500 de dolari.
-Mda… oftă din nou Chuck Sparrow. Constat că ai dat dovadă de neaşteptată iniţiativă, Matthew şi sunt surprins de operativitatea ta. Practic, se pare că ai terminat cazul în mai puţin de o zi. Primarul… Hmm! Interesantă variantă, trebuie să-ţi mărturisesc că nu a intrat deloc în calculele mele. Şi, acum, ce propui?
Goldshield se feri din calea a două bătrâne care trecură pe lângă ei, aruncară o privire curioasă grupului şi îşi văzură de drum nepăsătoare.
-Asta… asta e treaba dumneavoastră, şefu’! Eu am găsit soluţia. Misiunea dumneavoastră este să închideţi cazul. Nu ştiu… Să-l arestăm pe primar? Nu cred că e atât de simplu, cum pare la prima vedere.
-Şi eu am aceeaşi impresie, aprobă şeriful gânditor şi îl concedie cu un gest.
Se îndreptă spre grupul în mijlocul căruia gesticula Skinner.
-… nu trebui să mai permitem aşa ceva! Şi aşa există câteva grupuri de presiune la nivel districtual, care abia aşteaptă să ne pună beţe în roate, în special în privinţa problemelor ecologice. Nu uitaţi că a trebuit să închidem reţeaua de fabrici a lui Eric Jan pentru că procentul de poluare era numai cu 1% mai ridicat decât normele legale admise. Comisia nu a vrut să ţină cont nici măcar de faptul că Eric comandase un set complet de filtre noi, care urmau să sosească în câteva luni…
Şeriful ascultă politicos până ce discursul se termină. Doi consilieri primiră misiunea de a supraveghea ca nu cumva mitingurile opoziţiei să distrugă spaţiile verzi din jurul primăriei. Apoi se apropie de bărbatul înalt, cu haină în carouri, şi-i şopti la ureche:
-Cred că l-am descoperit pe atentatorul nocturn, care a produs mizeria asta, domnule. Mai bine zis, meritul îi aparţine în întregime sergentului Goldshield, care a făcut nişte supoziţii remarcabile.
Primarul îşi potrivi reverele hainei şi îl privi dintr-o parte, întrebător.
-Ei?!
-Mike Ostrand, domnule. Chuck Sparrow se strădui să-i observe reacţiile figurii. Ar fi simpatizat cu opoziţia, înţelegeţi? Cineva l-ar fi desemnat pentru treaba asta. Cineva care nu putea fi refuzat.
-Kiril… Kiril Irmak! Javra aia împuţită, care le-a împuiat capul cioroilor de la periferie în legătură cu aşa-zisele lor drepturi speciale de minoritari…
-Kiril Irmak, domnule, zâmbi şeriful.
Dacă avea vreo legătură cât de neînsemnată cu moartea nenorocitului de Ostrand, Skinner muşcase din momeală. Era momentul să-l imobilizeze pe Matthew pentru a putea verifica în ce anume consta implicarea sa. Poate că era chiar un agent provocator? Un pion otrăvit trimis în faţă, „la bătaie”, cum se spunea în şah, de cineva sus-pus de la District, care dorea să distrugă o carieră? Cariera cui?
-Crezi că Ostrand ăla a fost omorât din ordinul lui Irmak? Oricum ar fi, se enervă primarul, oricum ar fi, arestează-l, pentru siguranţă, până mâine seară. Vreau să-l ştiu după gratii, cel puţin până când se încheie campania. Merită, ticălosul!
-Îl vom aresta, domnule, se arătă de acord Sparrow. Câtă vreme însă nu avem nici o dovadă concretă, nu vom putea lansa nici o acuzaţie precisă…
Invitaţia era transparentă. Avea sau nu să-i dea curs bărbatul cu figură pătrăţoasă şi cu ochelari de soare din faţa sa?
-O acuzaţie precisă? Hmmm… Cred că deja există ceva de genul ăsta, şerifule. Ed! Ed , vino aici, te rog…
Un bărbat scund şi lat în umeri, cu haină albă şi pantofi crem , se desprinse din grupul celor şase şi se apropie de afiş.
-S-a întâmplat ceva, domnule?
-Ed Warwell, repetă-i şerifului ce mi-ai spus mie în birou.
-Să-i repet şerifului?! Tonul bărbatului era puţin contrariat. Parcă spuneaţi că nu trebuie să vorbesc cu nimeni.
-Momentul acela impunea o astfel de soluţie, preciză Skinner. Momentul acesta aduce o dezlegare a ei, aşa că poţi să vorbeşti.
-În fine, dumneavoastră dispuneţi, ridică din umeri celălalt. Şedinţa de Consiliu de ieri s-a terminat la orele 22:30. Până aproape de orele 23, am rămas în continuare în sală, discuând cu colegii. Am plecat spre casă fix la 23:12. Ţin minte asta, deoarece, la ieşire, m-a întrebat portarul cât este ceasul, ca să consemnze în registru. De regulă, după astfel de şedinţe prelungite, merg pe jos, ca să mă dezmorţesc. Când am ajuns aici (eram însă pe partea cealaltă a străzii), am văzut doi bărbaţi în dreptul panoului de afişaj. M-am mirat, deoarece era aproape miezul nopţii – cine naiba studia afişele electorale, la ora acea târzie? M-am strecurat în umbra Bibliotecii şi m-am apropiat cât a permis lungimea clădirii: unul dintre bărbaţi era Kiril Irmak, l-am recunoscut după părul legat în codiţă la spate. Lumina lunii bătea chiar pe zona aceea, aşa că nu mi-a fost greu să-l identific. Asta e tot.
-Mulţumesc, Ed. Ei, şerifule, ce crezi, acum există probe suficiente?
Chuck se strâmbă şi nici măcar nu se strădui să-şi ascundă grimasa. Lucrurile se încurcau din ce în ce mai rău. Era sigur că Wardwell nu minţea. Atunci ce naiba căuta Irmak în jocul ăsta afurisit? Şi cât de mulţi erau implicaţi în el, la urma-urmei?
-În regulă, domnule primar, Irmak va dormi în noaptea asta după gratii. Vi-l las pe sergentul Goldshield, până mâine dimineaţă, la dispoziţia dumneavoastră. S-ar putea ca în noaptea asta să mai fie ceva manifestări ostile. Dacă aveţi nevoie de mine, mă veţi găsi, după ora 21, la Secţie. O seară bună, domnule Skinner.
-Un moment, Sparrow. Încă un moment, te rog… Chestia asta ai remarcat-o, când te-ai uitat peste afiş?
Degetul arătător de la mâna dreaptă al primarului izbi cu unghia în colţul din dreapta sus al panoului. Chuck se apropie şi privi de la câţiva centimetri. Lumina becului stradal era încă slabă, iar înserarea începea să se transforme în noapte albastră.
Inima i se strânse brusc, lăsându-l fără aer. Întinse braţul stâng, ca să se sprijini de lemnul panoului. Înghiţi în sec şi se strădui să nu scoată nici un sunet, care să fie interpretat cumva de bărbaţii din dreapta sa. „La dracu!”, urlă, dar gândul refuză să prindă glas. La toţi dracii cu toţi aceia care-i făcuseră praf ziua şi se chinuiau să procedeze la fel şi cu începutul de noapte. Nu dorea altceva decât să se dezmeticească încă o dată din coşmarul ăsta sucit şi să deschidă ochii în patul său. Să vadă pe peretele din faţă posterul „Indiana Mountains” şi superba cascadă cu bâtlani negri, iar nu caricatura lui Skinner, cu blestematul de soare negru în colţul din dreapta.
Trase adânc aer în piept şi se întoarse, zâmbitor, către cei doi.
-Cred că e vorba despre o glumă, domnule, spuse degajat. O glumă oarecare. Bine că nu a desenat o zvastică sau un insemn rasist. Soarele negru este doar un amărât de simbol magic.
26. Zeii din bătrânele mitologii
„Adevărul, ca întotdeauna, va fi cu mult mai straniu”
Arthur C. Clarke
Bătrânul tăcu preţ de o clipă, meditînd la cele auzite. Apoi, ca şi cum ar fi descoperit dintr-odată enormitatea unei asemenea afirmaţii dădu drumul unui râgâit prelung şi reîncepu să-şi frece spinarea de perete.
-Drăguţ! Saurienii timpului… Mi se pare chiar foarte drăguţ. Ai luat ideea cumva din vreun film de anticipaţie sau e subiectul vreunui roman? Pentru că, dacă şi asta se cheamă că este teorie ştiinţifică, atunci eu sunt reprezentarea umană a Senioriei Sale Prea Necurate, domnul Skaraoski. În fine, nu mă interesează tărâmul disputelor academice. Poate că mai îmi spui ceva despre Neanderthalienii ăia. Cu ei ce s-a întâmplat? Ceva tot în legătură cu timpul? Te pomeneşti că or fi vreo încrengătură neidentificată a sauropodelor!
-Ştiu că afirmmaţiile pe care le-am făcut sunt cam greu de crezut, oftă celălalt. De-asta nici nu voiam să dau publicităţii nimic, până ce nu reuşeam să vin cu argumente imbatabile. Ai dreptate, îţi trebui multă imaginaţie ca să accepţi un lucru ca ăsta, chiar şi cu dovezile pe masă. Ai întrebat despre Neanderthalieni. Au apărut pe scena Istoriei mai târziu, după dispariţia sauropodelor. Zeci de milioane de ani nu reprezintă un fleac nici măcar pentru o planetă, necum pentru o specie vie. Sunt o ramură umană care… cum să-ţi spun, mai pe scurt? Reprezintă ultima secvenţă umană ai evoluţiei rasei noastre ai cărei centri nervoşi aveau o repartiţie uniformă şi echilibrată de-a lungul măduvei spinării şi în creier. Dintr-o anumită perspectivă, se apropie anatomic de saurieni. Aceştia din urmă aveau un creier extrem de mic, în raport cu masa impresionantă a corpului – ceva între 350 de grame şi un kilogram. Nu trebuie să te surprindă însă prea tare, deoarece adevăratul creier se găsea răspândit de-a lungul imensei coloane vertebrale, până în apropiere de coadă. Şi încă un punct comun ar consta în faptul că…
-Şi unora şi celorlalţi le lipsea complet imaginaţia.
O tăcere de moarte se congelă în aer, pluti vreme de câteva clipe pe deasupra, apoi se lipi de-a lungul pereţilor, încremenind orice mişcare. Se auzea până şi fâşâitul îndepărtat şi confuz al unor curenţi de aer. Profesorul simţi o serie de furnicături urcîndu-i de-a lungul mâinilor degerate. Respiră adânc de mai multe ori, străduindu-se să nu intre în panică.
-Don Miguel… N-am mai vorbit nimănui, dar nimănui, înelegi? – despre acest aspect, până în clipa de faţă. Nu aveai de unde să cunoşti acest detaliu. Pur şi simplu, nu aveai voie să ştii asta, don Miguel!
-Voi, oamenii, aţi pierdut simţul acela minunat care permite vizualizarea altor dimensiuni, tocmai pentru că v-aţi lăsat ademeniţi de paralelismul lumilor produse de Imaginaţie. Când evoluţia v-a permis să optaţi, instinctiv specia voastră a ales Imaginaţia. A noastră a fost dirijată către Non-Imaginar, păstrînd viu ochiul pineal care ne permite să vizualizăm rupturile din ţesătura acestui spaţiu şi să pătrundem în alte lumi, ascunse Dincolo.
-Cine eşti, don Miguel? Şoapta profesorului de-abia se auzi în liniştea cumplită dinaintea furtunii. De unde vii?
-Imaginaţia nu te ajută chiar cu nimic?
-Nu eşti un hoţ, aşa cum te-ai declarat tot timpul. Şi, poate, nu eşti nici măcar un om. Ai venit aici în mod special pentru mine şi pentru descoperirea mea, nu-i aşa?
Miguel Antonio Saavedra de Pottoral oftă abia simţit şi lăsă lama de metal să alunece pe podea. Îşi mişcă trupul încet, reuşind să se sprijine într-un cot. Gerul tăios ca un brici lăsa urme însângerate pe tot ce era porţiune de piele descoperită. Raza de lumină, revenită fără veste, contura pe podea un pătrăţel brumat, sclipitor.
Un rol greu, gândi mai înainte de a acţiona asupra câtorva izobare din linearitatea spaţiului apropiat şi a-şi determina, în felul acesta, ruperea legăturilor. Un rol pe care a doua oară, în caz că planul ar fi dat greş, nu l-ar mai acceptat. Ori ce s-ar fi spus, homo sapiens sapiens îşi crease o lume stranie şi dificilă. Îşi întinse membrele pentru a şi le dezmorţi.
-Eşti om de ştiinţă, profesore, aşa că s-ar putea să pricepi cea mai mare parte din ceea ce-ţi voi spune, în continuare. Chiar dacă intelectul tău, dublat de Imaginaţie, va refuza să integreze în schemele proprii adevărurile pe care ţi le voi spune acum.
Tăcu, aşteptînd un răspuns. O negaţie. Sau o întrebare. Nu veni nimic, de parcă Hall ar fi amuţit pentru totdeauna.
-Iniţial, a fost vorba despre un proces natural de selecţie. După zeci milioane de ani de evoluţie spontană, rasa mea şi-a luat soarta în propriile mâini şi a accelerat acest proces, în mod artificial. Culmea atinsă de civilizaţia noastră, a saurienilor cu sânge albastru, cum ne numiţi voi prin cărţile alea imbecile de istorie preumană, a constituit-o apariţia unei gene mutante, care a permis, prin inhibarea anumitor centri nervoşi, dezvoltarea unei capacită
noi: depistarea ţesăturii izobare a spaţiului acestei lumi şi a rupturilor permanente ce apar în ea. Dincolo de rupturi, profesore, dincolo de breşele din cămaşa spaţiului perceput de voi drept continuu şi linear, se întindea burta unui alt Univers. Alcătuit, la rându-i dintr-o ţesătură izobară… Şi tot aşa… Pricepi unde vreau să ajung? Am explorat întreg acest nou Univers, în milioanele de ani trecuţi după ce am părăsit cu toţi scena Universului vostru, care devenea din ce în ce mai instabilă şi mai improprie dezvoltării, în ce ne priveşte. Apoi am ajuns la celălalt perete. Am vârât capul printr-o crăpătură şi ne-am uitat dincolo… Timp de alte milioane de ani, am continuat să ne extindem teritoriul şi să cucerim lumi noi, neîntinate de prezenţa nici unei alte fiinţe. Nici măcar imaginaţia voastră, profesore, nu s-ar dovedi capabilă să proiecteze imagini atât de enigmatice şi de superbe, precum acelea ale lumilor pe care le-am întâlnit dincolo de fiecare nou perete. Şi, probabil, am fi continuat să înaintăm la nesfârşit, în felul acesta, deoarece trecerea în structura unui alt spaţiu presupune acceptarea de către organism a unui altfel de timp. Nu sunt sigur că mă înţelegi. Dacă priveşti lucrurile din perspectivă strict umană, conform cronolgiei voastre, suntem nemuritori. Precum zeii din bătrânele mitologii.
-Nu mai pot! gemu Hall, clănţănind din dinţi de frig. Nu mai pot, fă ceva, pentru numele lui Dumnezeu! Să nu zici că nu poţi… Dacă eşti, într-adevăr, de-al lor, trebuie să poţi!
-Ar trebui să pot, oftă tare, de astă-dată, don Miguel. Ne aflăm însă într-o cuşcă Spinran, special construită pentru a te proteja de energiile turbionare ce bântuie la marginea ţesăturii izobare a spaţiului acesta. Un vârtej, profesore. Acolo unde există o breşă în ţesătură, energiile Universului mic se scurg în cele ale Universului mai mare. Legea conservării energiei. Tot ce pot să fac este să te sfătuiesc să mai rabzi puţin, ca să atingem pragul de frecvenţă necesar trecerii Dincolo.
