- a. În atelierul din Piaţa San Marco
„Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
Iar moartea n-o să-i scadă rotundul şi splendoarea”
Omar Khayyam
Eunice avusese dreptate, poţiunea din lapte de cactus şi fiertură de urzici, ştevie, iarba calului şi mătrăgună acţionase asemenea unui catalizator extrem de puternic asupra rănii, dezumflîndu-i în mai puţin de o jumătate de oră organul indispensabil vorbirii şi permiţîndu-i să articuleze primele cuvinte simple, chiar dacă mai simţea încă o durere surdă la baza maxilarului. Maica Alexandra îl avertizase că aceasta nu avea să-i treacă definitiv decât peste multe zile şi-i dăduse un pacheţel cu prafuri, pe care trebuia să le ia de două ori pe zi, înainte de mese.
Plecaseră imediat, urmăriţi de binecuvântarea desenată în spatele lor de degetele bătrâne şi tremurătoare. Străzile erau pustii, la ora aceea târzie din noapte. Undeva, la intersecţia Viei Altaguardia cu fundătura San Felice, se zăreau siluetele fantomatice ale paznicilor de noapte, aprinzând torţele de răşină de pe stâlpii de lemn şi scuturînd clopoţeii de alamă pentru a anunţa pe cei care încă nu aveau somn că în Florans domnea liniştea şi pacea Celui de Sus.
Se strecurară în umbra grădinii unui palat cu donjon clasic, apoi continuară să înainteze la adăpostul zidurilor negre, ocolind sferele pâlpâitoare ale torţelor cu răşină. În apropiere de catedrală, Percier se împiedică de o cotigă de lemn, părăsită în drum, şi abia se abţinu să nu urle de durere.
La Fontana degli Tritoni, se văzură nevoiţi să aştepte aproape un sfert de oră schimbarea gărzii. Profitară de neatenţia soldaţilor, care sorbeau vin dens ca uleiul din ulcele burtoase, şi se furişară către Piaţa San Marco, apucînd pe nişte stradele strâmte şi întortocheate, din care Percier crezu că nu vor mai ieşi niciodată. Când Eunice se opri şi îl determină să procedeze la fel, strângându-l de mână cu putere, descoperi că ajunseseră în faţa unei clădiri înalte şi puţin dărăpănate, cu ferestre multe, înalte şi înguste, cele mai multe de formă ogivală.
Femeia bătu în poarta masivă cu inelul ruginit, atârnat sub ferăstruica de observaţie. După câteva clipe, aceasta se crăpă, cu un scârţâit subţire, ca şi cum cineva pândise în dosul ei. O pereche de ochi fulgeră prin deschizătura cât o lamă de cuţit, apoi se auzi pocnetul unor zăvoare. Poarta se deschise spre înăuntru şi Percier observă silueta subţire a unui băiat învelit într-o pelerină ponosită.
− Stăpânul te aşteaptă, signora, spuse şi le făcu semn să intre. De aproape trei ceasuri stau la streaşină şi aştept semnalul tău.
O aştepta! se strâmbă, apoi îşi luă seama şi se rugă să nu fi fost văzut. Deci mai venise şi în alte dăţi, nu doar atunci când îl urmărise pe maestru. Venise atât de des, încât prezenţa ei în atelier se transformase într-o obişnuinţă, care impusese anumite reguli de comportament: de pildă, aşteptarea ei de către acest ucenic.
O urmă înăuntru, întrebîndu-se dacă reacţia sa posomorâtă se datora presimţirii unei noi primejdii (oare când va sosi şi momentul Eunice?) sau era legat de amintirea acelui trecut ce avea să se transforma în viitor, în care el, călăul, urma să se lege de ea, victima, într-un mod în care nici un om nu s-a legat vreodată de o femeie.
Merseră pe un coridor cufundat în beznă, lovindu-se de câteva ori de nişte lucruri pe care le bănui a fi saboţi grosolani din lemn. O uşă se trase înapoi oftînd şi un chenar slab de lumină galbenă se decupă pe podea. Băiatul intră primul şi strigă ceva într-o limbă melodioasă, care nu semăna deloc cu voloteka standard şi nici cu engleza vulgară a mijlocul secolului XX, folosită în London.
Se auzi târşitul unui scaun, bufnetul sonor al unor saboţi şi un bărbat înalt îşi făcu apariţia în cadrul luminos.
− Ah, signora Eunice! Fii binevenită în umilul meu atelier!
− Messer Leonard! femeia se trase puţin într-o parte, lăsînd lumina să cadă peste Percier. Sunt însoţită. Venim direct de la chilia maicii Alexandra.
− Însoţitorul dumitale este oaspetele meu, păru să zâmbească pictorul, neatent parcă la ultimele cuvinte. Poftiţi. Atelierul meu nu este comod precum este vila nobilului Petroniu, dar este mult mai larg şi, cred, mai potrivit pentru discuţii libere pe teme artistice.
Intrară. Leonard nu se lăudase: atelierul era o încăpere lungă de peste 15 metri şi suficient de largă pentru a putea folosi drept sală de bal în oricare din palatele Pariseului din Secolul Luminilor. Singurele mobile erau o masă solidă din lemn, pe colţul căreia trona un sfeşnic greu de metal, cu trei lumânări groase înfipte în braţele arcuite, un scaun cu spătar, un fotoliu de răchită, o banchetă de lemn sub peretele alcătuit mai mult din ferestre, un şevalet înalt şi o muţime de cadre din lemn, acoperite cu bucăţi de pânză albă. Chiar lângă uşă, aştepta băiatul în pelerină, cu gluga trasă până aproape de vârful nasului. Leonard îl concedie cu o fluturare din degete, apoi se apropie de masă şi puse o potcoavă grea de fier peste vraful de foi de hârtie, acoperite cu un scris mărunt şi caligrafic şi cu o mulţime de schiţe executate în peniţă.
− Apropiaţi-vă, vă rog. Mai durează o clipă, până îmi fac ordine prin manuscrise. De obicei, lucrez la ore târzii ale nopţii, când creierul depăşeşte un anumit prag al oboselii, normale după o zi de lucru, şi atinge o stare de acuitate şi de limpezime proprice calculelor matematice şi raţiunilor inductive. Un filozof din Evul Întunecat, un englez ciudat pe nume Bacon, afirma asta şi pot să confirm că avea dreptate. După miezul nopţii, creierul se aerează mai mult, deoarece corpul nu mai consumă tot atâta oxigen cât consuma pe parcursul zilei, plămânii funcţionînd, totuşi, la aceiaşi parametri. Aşezaţi-vă unde doriţi şi faceţi-vă comozi.
Strânse foile late şi le prinse cu o clamă metalică. Percier îi aruncă o privire cercetătoare şi se aşeză în fotoliul de răchită. Eunice luă loc pe scaunul cu spătar, strângîndu-şi cu grijă faldurile togii în jurul corpului. Îşi ţinea ochii plecaţi şi mâinile împreunate în poală.
Exact aşa cum i s-a cerut să stea în poziţie de model, descoperi el şi un zvâcnet slab îl împunse sub coaste. Dumnezeule, ce se întâmpla cu el? Ce se petrecuse oare între ei, momentele premergătoare închiderii fisurii cronozofice? De ce era atât de bănuitor?
Îşi muşcă buzele şi încercă să se concentreze asupra prezentului. Leonard se aşezase pe un colţ de masă şi îi privea, la rându-i, cu atenţie. Era un bărbat frumos, recunoscu Percier, stăpânindu-se să nu-şi muşte buza de jos. Părul castaniu îi cădea pe umeri în şuviţe buclate, iar barba, lungă şi blondă, o avea despărţită în două pe mijloc, asemenea unui Crist grec, pictat pe peretele unei bisericuţe ortodoxe. Ochii, descoperi misionarul, acoperindu-şi cu podul palmei coasta dureroasă ce-i zvâcnea dureros sub piele, ochii aceia albaştri aveau în ei o sclipire tainică şi ameţitoare, asemenea lacului fără fund al unei cascade, ce se prăbuşeşte în el fără încetare.
− Poate că te-am întrerupt de la ceva important, messer Leonard, sparse el tăcerea, într-un târziu, încercînd să depăşească momentul de stinghereală. Eunice a fost aceea care a insistat să venim aici. Sper că…
− Nici o problemă, ser… Îmi pare rău că nu am avut timp de prezentări.
− Percier. Charles Sebastian Percier, misionar în London, mijlocul secolului XX.
− Leonard, pictor în Florans, secolul XV. Mă bucur să vă am oaspeţi, cu atât mai mult cu cât Eunice este unul dintre modelele cele mai dragi sufletului meu şi uşile îi sunt permanent deschise aici. O ocazie în plus să fug de efortul intelectual aşa-zis serios şi de munca de salahor din pictură, pentru a mă abandona plăcerilor conversaţiei, este întotdeauna binevenită. Un locuitor din Athini, pe nume Socratheos, afirma că arta conversaţiei, numită de el maieutică, este singura capabilă să scoată adevărul la lumină din straturile dense de aluviuni ale cuvintelor. Adevărul… Vă spune ceva anume acest cuvânt?
Percier observă, cu coada ochiului, o tresărire pe faţa femeii, reprimată aproape imediat. Se hotărî să fie atent la ceea ce spune, nedorind să facă vreo gafă ireparabilă, deşi nu înţelegea de ce aceasta îi lăsa lui, oaspetele necunoscut, sarcina să conducă conversaţia. Cu atât mai mult, cu cât… Renunţă să-şi ducă gândul până la capăt.
− Depinde, aprecie cu prudenţă, neştiind încotro voia să se îndrepte pictorul. Depinde de o mulţime de factori. Personal, nu cred că există un singur adevăr. Adică acel ADEVĂR, scris cu majuscule. Nu cred că adevărul poate fi desprins de ceea ce, în linii generale, considerăm drept realitate. Într-un fel, putem accepta ideea că adevărul este esenţa realităţii. Şi, cum realitatea este percepută de fiecare puţin altfel, înseamnă că există o mulţime de adevăruri, care pot să fie cvasiidentice sau se pot chiar contrazice parţial. Fiecare în sine fiind o mică parte a esenţei.
− Interesant, făcu pictorul.
Eunice se foi neliniştită pe scaun.
− Messer Leonard, am putea să aflăm… cât este ceasul?
Percier remarcă faptul că nici acum, când i se adresase în mod direct, femeia nu ridicase privirile din podea. Leonard se ridică de pe masă şi se îndreptă, târşind puţin saboţii, către colţul opus al încăperii, de unde reveni după câteva clipe cu o clepsidră mare, prin gâtul subţire al căreia se scurgea o şuviţă de nisip albastru. O aşeză pe masă, chiar lângă sfeşnic.
− Până la miezul nopţii ar mai fi… aproape o oră. Îmi pare rău, ser Percier, probabil că eşti obişnuit cu sistemele de măsurare cronologică din epoca dumitale. Aici, în Florans, aproximaţia este acceptată, ca şi în epoca romană. În urmă cu câteva Decade, la a treia rematerializare, am inventat o lumânare-cronometru, cu un sistem gradat vopsit pe trunchiul ei. Era mult mai exactă decât clepsidra, dar, din nefericire, nu dispun de cantităţile de ceară şi de ulei de cânepă necesare fabricării acestora în cantităţi mari. În fine… Am uitat că mă aflu aici în poziţie de gazdă. Vreţi să beţi un ceai fierbinte?
Percier oftă. Un ceai fierbinte… mda, ar fi fost binevenit, dar ei nu bătuseră atâta drum numai pentru un ceai. Eunice părea să fi amuţit complet, uitînd să-i solicite pictorului protecţie.
− În regulă, cred că un ceai nu poate să facă decât bine unor oameni obosiţi şi speriaţi, asemenea nouă. Eunice?
Femeia dădu din cap. Leonard zâmbi în barbă şi bătu cu unghia în peretele clepsidrei.
− Când nisipul va atinge liniuţa verde, voi reveni cu ceaiul. Mă veţi ierta că vă las singuri, dar băieţii au plecat la cârciumă, iar Giovanni doarme demult. Până când tăciunii se vor transforma în flacără, voi avea exact timpul să aduc apa de la fântână şi s-o torn în ibric. Iasomie, tei sau mentă?
− Mentă, şovăi Percier, aşteptînd ca femeia să spună ceva.
Dar Eunice tăcea, continuînd să fixeze cu încăpăţînare podeaua.
Pictorul îşi mângâie barba, răsucind inelele moi de păr în jurul arătătorului. Ieşi, dar nu închise uşa de tot. Flăcările lumânărilor tremurară nesigure, alungindu-se în direcţia ferestrei. Brusc, Eunice se ridică şi se apropie de el, cu degetul în dreptul buzelor.
− Domnule Percier, trebuie să plecăm imediat de aici. Te simţi în stare să o luăm de la capăt?
Vorbea în şoaptă, cu buzele aproape de urechea lui. Un fior nelămurit îl străbătu, asemenea unui frison îngheţat, adâncindu-i ridurile din colţurile ochilor.
− Mă tem că nu pricep, răspunse, fără să se mişte din loc. A fost ideea ta să venim în atelierul pictorului Leonard. M-ai asigurt că vom găsi…
− Omul acesta nu este Leonard! Vocea femeii deveni aproape inaudibilă şi Percier se aplecă şi mai mult către ea, aproape atingîndu-i faţa, pentru ca să poată auzi ceea ce-i spunea. Seamănă cu el, ca două picături de apă, se mişcă la fel, vorbeşte la fel, are acelaşi miros de ulei de in impregnat în haine… dar nu este Leonard acela care a fost chemat de stăpânul meu să-mi picteze portretul.
− Adică?
− Crede-mă şi hai să fugim! Aici, am fost aşteptaţi, Giovanni, băiatul care ne-a deschis… Poate că a plecat să-i cheme pe Soldaţi. Sau pe spionii lui Valverde. Domnule Percier, e o cursă, iar eu te-am târât, fără să vreau, în ea. Leonard nu l-a iubit niciodată pe grecul acela, Socratos… E pentru prima oară când îi rosteşte numele admirativ. Şi nu a inventat decât arme, mecanisme şi instrumente muzicale. Ceara nu l-a pasionat, înţelegi? Nu-şi mângâie barba şi nu-şi târâie picioarele când merge. Omul acesta… este altcineva, are o privire care te subjugă şi te obligă să gândeşti asemenea lui.
− De aceea ai refuzat să te uiţi la el?
− De aceea.
Se ridică, sprijinindu-se de braţul fotoliului. Se întrebase tot timpul când avea să vină şi rândul ei. Acum, când clipa sosise, nu reuşea să se smulgă din cleiul durerii, care-l amorţea, determinîndu-l să se mişte şi să gândească mai lent. Capcana din interiorul cap…
− Ceaiul e gata. Îl vreţi mai dulce sau mai amară?
Uşa se deschise până la perete şi bărbatul cu barbă inelată intră, ţinînd în mâini o tavă de lemn, pe care aburea un ceainic de lut ars şi trei căni mari, cu gură largă. Nisipul clepsidrei nu ajunsese încă la linia verde. Ceaiul, oftă Percier simţindu-şi oasele îmbătrânite cu o sută de ani, ceaiul fusese dinainte pregătit. Iar bărbatul care aducea tava putea să fi stat în spatele uşii şi să fi ascultat tot ce discutaseră. Cunoştea multe cazuri în care Soldaţii Credinţei descoperiseră aparatură de amplificare şi de transmitere la distanţă a sunetului în cartiere unde, formal, erau interzise prin lege.
- b. Timpul şi spaţiul
− Am descoperit că timpul… timpul, ser Percier, are o altă valoare în cadrul nobilei arte care este pictura. Timpul poate fi conceput ca o structură cu trei dimensiuni, înţelegi? Una biologică, timpul care ne arde asemenea unei lumânări; cu cât iluminăm mai tare, cu atât ne consumă mai mult; actul creaţiei în sine, indiferent de domeniul în care se manifestă, apelează din plin la acesta, făcînd lumânarea să ardă mai violent şi pregătind apusul prematur al persoanei care poartă pe suflet acest stigmat. O a doua dimensiune este cea spaţială, mecanică, latura pe care o măsoară diferitele aparate inventate de om, dar şi singurul instrument nonuman, pus la dispoziţie de mama Natura – Soarele; cu ajutorul său, reuşim să facem ordine în vieţile noastre haotice şi să găsim o cale raţională de a ne raporta la ceva care, în limita strâmtă a vieţilor noastre, pare etern. În fine, există şi o dimensiune interioară, un timp spiritual, care scapă oricărei putinţe de măsurare şi pe care nu-l percepem decât pe cale intuitivă; este un timp al unui spaţiu inaccesibil raţional şi de care nu ne dăm seama decât în clipa Marii Stingeri; toată viaţa trăim cu senzaţia nedefinită a unei stări inefabile, care ne aparţine, ştim asta, dar pe care nu o putem atinge. Ei bine, tocmai această ultimă şi imposibil de definit stare cronozofică mă străduiesc s-o fixez în cadrele extrem de strâmte, deşi nu atât de rigide pe cât s-ar putea crede, ale culorii şi desenului, pe bietul dreptunghi de pânză. Pot să torn ceaiul?
Leonard nu mai aşteptă răspunsul şi înclină ceainicul burtos. Lichidul străveziu prinse să curgă în interiorul primei căni, răspândind fuiori subţiri de aburi în jur. Percier observă cu coada ochiului cum Eunice se răsuceşte încet într-o parte, străduindu-se să nu privească în direcţia pictorului.
A probabil falsului pictor, se corijă. Există oare ceva adevărat în această scenă, ireală într-un fel, în care pacea mimată a cadrului (lumânările arzînd în sfeşnic, atelierul cufundat în liniştea miezului nopţii, ceaiul servit unor cunoştinţe şi discuţia despre elementele esenţiale ale concepţiei despre artă a unui personaj istoric, revenit de nenumărate ori în Corassan pentru a-şi definitiva personalitatea artistică, înainte de a fi definitiv azvârlit în Marele Timp) şi persoana mea, absolut indezirabilă în acest sector al Corassanului, pun două puncte contrastante pe şevaletul acestui crochiu despre Timp, imaginat de blestematul de Valverde? Întrebarea esenţială este însă alta: ce legătură are Leonard cu Valverde şi, mai ales, ce legături există între el şi falangă?
Pictorul aşeză ceainicul pe masă şi le aduse cănile. Femeia o luă de mâner şi o puse direct pe podea, continuînd să-şi ferească faţa. Percier înţelese că nu avea să soarbă nici măcar un strop, bănuind că s-ar putea să conţină vreun soporific. Înghiţi în sec şi procedă la fel. Una din lumânări pâlpâi violent câteva clipe, de parcă un curent de aer ar fi trecut chiar pe deasupra ei, apoi se stinse fumegînd.
− Semn rău, aprecie Leonard şi se aşeză din nou pe colţul mesei. Se spune că, atunci când o lumânare se stinge fără motiv, moare cineva înainte de vreme. O superstiţie, nu? Vă propun deci să ne întoarcem la discuţia anterioară şi să nu dăm atenţie la aceste credinţe populare, nedemne de cugetul unui om de ştiinţă. Rămăsesem la timpul…
− Messer Leonard, regret că trebuie să vă întrerup. Cred… Cred că am omis să vă anunţăm scopul neanunţatei noastre vizite, la această oră târzie. Bănuiesc că, după ce veţi auzi ce avem de spus, Eunice şi cu mine, nu veţi mai avea timp de dizertaţii teoretice despre timp şi pictură.
− Este o simplă părere, ser Percier, râse sec pictorul. O simplă părere, dacă-mi permiţi să te contrazic. De ce consideri că scopul unei vizite poate avea repercursiuni asupra felului în care am decis să vă tratez? Credeam că este evident faptul că, intenţionat, am omis să vă întreb asupra caracterului ei. Asta înseamnă că, pur şi simplu, nu mă interesează şi că sunteţi pentru mine doi soli ai Domnului, trimişi în neţărmuita Lui bunătate ca să-mi aline singurătatea; ori, în cel mai rău caz, ai Diavolului pentru a determina întreruperea actului creaţiei. Se ştie că, în Corassan, orice creaţie reprezintă un imn de slavă la adresa Atotputernicului său potrivnic. Sau poate însemna că ştiu ce anume vă aduce în umilul meu atelier şi iarăşi nu sunt interesat să aud din gura voastră acest lucru.
Ştie, tresări bărbatul. Ştie şi îşi permite să se joace cu noi, ca pisica cu şoarecele. Ştie şi doreşte să aibă parte de puţină distracţie, înainte ca spectacolul să se încheie.
− Să pornim însă de la prima opţiune, ce zici mona Eunice?
În aer, plutea o ameninţare nenumită, grea, învăluind obiectele asemenea unui abur otrăvitor. Percier se întrebă ce s-ar fi întâmplat, dacă s-ar fi ridicat de pe scaun şi ar fi pornit spre uşă, părăsind-o pe femeie. Ar fi sărit să-l oprească, punându-i înainte un pumnal sau un bici neuronic? Sau nu s-ar fi clintit, lăsîndu-l să cadă drept în braţele Soldaţilor? Îşi încordă auzul, dar nu distinse nici un zgomot suspect dincolo de uşa masivă, ghintuită cu scoabe de aramă.
− Putem continua, nu? Noaptea mai are de parcurs un segment destul de important, mai înainte ca ziua să înceapă să pună ordine peste visele noastre. Spuneam, deci, despre acea dimensiune cronozofică interioară… Am numit-o timp increat. Şi m-am străduit s-o surprind pe pânză, ştiind că fiecare om este, într-un fel sau altul, conştient de prezenţa ei. Ei bine, după mai multe Decade de erori şi de chin zadarnic, cred că am reuşit ă obţin, cel puţin, o imagine fie şi palidă a sa. Probabil că mona Eunice s-a tot întrebat de ce nu i-am permis niciodată să-şi vadă
portretul. Răspunsul e simplu: pur şi simplu, pentru că n-am reuşit să trasez ultimele linii şi să-l presar cu pudră absorbantă, ca să-i întăresc tuşele de culoare. Ultimele linii, înţelegi, mona Eunice? Ultimele linii aparţineau decorului, considerat de cei mai mulţi dintre colegii mei artişti drept o anexă mai puţin importantă. Rafaellis crede că nimic nu este mai important decât frumuseţea calmă a trupului, iar Michelangelor nici nu vrea să audă de aşa ceva, preferînd spaţiile aglomerate cu figuri umane, într-o manieră ce-l apropie destul de mult de un individ absolut ciudat, rătăcit de o bună bucată de vreme prin parcurile Floransului, un german pe nume Boschus. În fine, bănuiesc că v-am plictisit destul. Decorul, mona Eunice, decorul pentru portretul tău este relevant, în ceea ce priveşte acest timp increat. Îl ajută să fie perceput ca pe un început de creaţie. De divinaţie. Poţi să-ţi ridici privirile. Este la dreapta ta. A sosit momentul ca misterul să înceteze.
Percier îşi răsuci capul în direcţia indicată. Ar fi putut să jure că, numai cu o clipă înainte, acolo nu existase nici un şevalet. Deschise gura să o spună, dar o închise la loc. Eunice se ridicase de scaun şi se îndrepta spre el, cu trupul aplecat puţin înainte şi mâinile împreunate în faţă, ca într-o mută şi neterminată rugăciune. Înainta aproape în transă, ignorîndu-le prezenţa.
Dumnezeule, se cutremură bărbatul, chiar a reuşit… Se temea de hipnoză. Şi şevaletul… De unde a răsărit şevaletul? În Corassan, nu acţionează decât timpul linear, nu sunt posibile intervenţii secven
, ca în exterior. Cum poate, atunci, să materializeze ceva, fără să ţină cont de continuitate?
Pictorul se ridică brusc, străbătu distanţa din câţiva paşi şi săltă de colţul pătratului de pânză albă protectoare. Lumina slabă a lumânărilor tremură şi cernu o pudră fină, sclipitoare, peste culorile tabloului. Eunice ţipă şi se aruncă peste şevalet, dar mâna bărbatului o prinse rapid de umăr, o răsuci în loc şi o azvârli pe podea, cu uşurinţa cu care ar fi mânuit o batistă. Percier tresări, de parcă ar fi primit el însuşi izbitura podelei în şold şi în umăr. Se ridică, la rându-i, vrînd să ajungă la trupul căzut şi să-l ajute, dar femeia acţionă mai rapid. Dintr-o singură mişcare, ţâşni în sus, repezindu-se orbeşte spre şevalet. Palma pictorului se ridică şi, mai înainte ca Percier să înţeleagă ce face, o izbi peste faţă cu toată puterea, aruncînd-o prin aer, în direcţia ferestrei. În cădere, Eunice izbi colţul mesei, făcînd-o să se deplaseze spre zid cu câteva palme. Sfeşnicul se cutremură şi înepu să cadă spre foile aşezate dincolo de potcoavă. Începe să cadă… îşi linse Percier buzele, neîndrăznind să-şi ducă gândul până la capăt.
Apoi, se petrecu ceva intinteligibil pentru orice creier normal, funcţionînd într-un timp linear. Capul pictorului se răsuci extrem de încet către masă, ochii se metamorfozară din lacul fără fund din nou în cascadă strălucitoare, Percier putea să jure că auzea plesnetul picurilor de apă pe stâncă şi că simţea boarea umedă peste obraji, sfeşnicul se opri din cădere, rămase suspendat preţ de o clipă, infinit de lungă (poate mai multe, o mulţime nenumărată de clipe a căror curgere îngheţase), după care schimbă sensul mişcării şi reveni în poziţie verticală.
Percier clipi, încercînd să înţeleagă. Nu reuşi decât să se dezlege din cleiul ce-l înţepenise şi să-şi continue cursa către locul unde, în urmă cu foarte puţin timp aterizase pentru prima oară trupul lui Eunice.
− Ştii ce înseamnă timp increat, messer Percier? Frumoasa şi impulsiva Eunice a început să bănuiască, devreme ce a riscat un asemenea gest, pe care-l ştia, totuşi, complet lipsit de şansă. Nu, nu e nevoie să încerci să mă ataci, n-ar avea nici un rost. Ceea ce ai văzut puţin mai înainte nu a fost o iluzie optică, ci un fapt real, chiar dacă, neavînd la ce să-l raportezi din trecuta dumitale experienţă, nu poţi să-l înţelegi. Mişcîndu-te într-un timp increat, ai deplină stăpânire asupra structurii de bază a materiei, asupra matricei ei dezorganizate, căreia voinţa ta îi conturează timpul de fiinţare.
Percier se ridică în picioare, străduindu-se să nu facă nici o mişcare bruscă. În mod ciudat, se simea extrem de detaşat de tot ceea ce se petrecuse cu el până în acea clipă. Avea senzaţia ameţitoare pe care trebuie că o simţeau păsărelele prinse în vraja de neînvins a privirii şarpelui. Un şarpe ce ştia că o singură mişcare, iute ca fulgerul, era suficientă pentru a captura victima.
− Un fel de Dumnezeu… murmură, cu gura plină de fiere. Te crezi însuşi Dumnezeu, nu, messer Leonard?
− Dumnezeu? Ha-ha! Dumnezeu, fiule, dacă există, se găseşte dincolo de carapacea Corassanului. Eu sunt numai o umilă fiinţă, care a pictat într-o clipă de inspiraţie portretul acestei doamne şi pe care vă invit să-l priviţi. Există în el atâta forţă cât e necesar ca să transforme acest atelier într-un cavou. Cum îţi place, messer Charles Sebastian Percier acest tablou?
Cu un gest zvâcnit, smulse pânza de pe cadrul şevaletului. Lumina pâlpâi din nou, gata să se stingă.
Percier se holbă către femeia de pe pânză, întoarse capul către femeia reală, îngrămădită în unghiul dintre masă şi zid, cu faţa plină de vânătăi şi cu o şuviţă de sânge prelingîndu-i-se la colţul gurii, privi din nou spre tablou…
− Nuu…! vru să strige, dar vocabula se opri pe trahee şi nu mai vru să iasă, de parcă două mâini puternice i s-ar fi proptit deasupra omuşorului şi ar fi început, brusc, să strângă, tuşi, ochii i se umplură de lacrimi, plămânii refuzară pentru o clipă să-l asculte, gemu, închise ochii, sperînd în mod absurd ca imaginea să se destrame, apoi se dădu bătut şi, epuizat, acceptă realitatea.
De pe pânză, îl privea, calm, o femeie de statură medie, cu părul lung, pieptănat pe spate, cu mâinile împreunate în poală. O maramă străvezie îi cădea peste frunte, adumbrindu-i faţa. O faţă ciudată. Percier îşi linse buzele amărui. O faţă în care, sub trăsăturile blânde, topindu-se unele în altele, ale monei Eunice, recunoscu fără putinţă de îndoială pe cele dure, aproape colţuroase, ale afurisitei, ale blestematei de Nathalia McConnaghie. Ca şi cum chipul Eunicei ar fi fost marama sub care se întrevedea celălalt, tresări şi, în aceeaşi clipă, auzi distinct pe coridor tropăitul greoi, inconfundabil, al soldaţilor.
- Cineva care se joacă cu vieţile noastre
„Modul în care omul îşi trăieşte eşecul întemeiază ceea
ce el însuşi va deveni”
Karl Jaspers
Chuck Sparrow avea două calităţi pe care el le considera foarte importante: nu bea niciodată în compania oamenilor străini şi nu-i stătea în fire să uite ceea ce făcuse înainte sau în timpul unui chef. Cu atât mai mult ceea ce făcuse pe când era treaz şi asta în urmă cu numai câteva ore!
De aceea, i se păru complet nelalocul lui biletul găsit pe biroul lui Dugan Velador , când descinse la Secţie, aproape de ora 19, în speranţa că va reuşi să priceapă unde dispăruse acesta. Notiţa, scrisă pe o jumătate de coală albă, era pusă sub călimară, chiar deasupra dosarului cu operaţiuni poliţieneşti curente.
Pusă la vedere, realiză el, în timp ce o studia cu atenţie, în lumina chioară a becului din tavan. De fapt, o studia degeaba. În mod evident, mâna sa fusese aceea care îi scrisese poliţistului să se deplaseze la District pentru a-i cere adjunctului Richard Grower un mandat de arestare pe numele maiorului Powell. Iar semnătura şi-ar fi recunoscut-o chiar şi cu ochii închişi: nimeni n-ar fi reuşit, în Atlantic, să imite codiţele acelea înzorzonate şi bucla finală, chiar dacă s-ar fi căznit o mie de ani!
Chuck nu era un om credincios, deşi nu combătuse niciodată fenomenul religios. Pe jumătate ateu, descoperise un principiu fascinant, după care se ghidase de-a lungul întregii vieţi, până în acel moment – nu era nevoie să-l conteste pe Dumnezeu, deoarece dacă acesta exista, într-adevăr, nu avea decât de pierdut în viaţa de Apoi; iar dacă acesta nu exista, totuşi, cu atât mai rău, el unul nu pierdea nimic, nici măcar speranţa. Acum, însă, tare i-ar fi venit să meargă la Catedrală şi să îngenuncheze înaintea altarului. Doamne-Dumnezeule, se întâmpla ceva cu el! Se întâmpla ceva incontrolabil cu lumea în care trăia! Existau lucruri ce păreau să se fi petrecut în trecutul său, dar de care nu reuşea să-şi aducă deloc aminte. Ca şi când ar fi fost făcute de altcineva şi amintirile i-ar fi fost transferate lui.
Băgă biletul în buzunarul sacoului, aruncă o ultimă privire asupra încăperii şi ieşi, după ce stinse lumina. Se urcă în Chevrolet şi rătăci o vreme pe străzi, cu gândurile aiurea, nereuşind să se concentreze asupra următorului pas pe care-l avea de făcut. Nici nu-şi dădu seama cum ajunse în faţa bistroului Mamei Rose. Parcă chiar lângă intrare, alături de o Lancia decapotabilă şi de o motoretă străveche. Deasupra uşii atârna un lampion veritabil din aramă, cu feştila protejată de para mată a unei sticle de lampă. Chuck Sparrow clătină din cap şi zâmbi: Mama Rose era o femeie extraordinară. Întotdeauna îşi realiza visurile. În urmă cu aproape zece ani, cu puţin doar ce deschisese localul, îi spusese la un pahar de vin că visul ei cel mai drag era să reconstituie vechea crâşmă a tatălui său, plecat în lume când ea avea numai şase ani. „Doi şmecheri veseli” fusese închisă câteva luni mai târziu, din cauza datoriilor.
Lăsă cheile în bord şi intră, făcând să zdrăngăne clopoţelul de deasupra uşii. Localul era plin şi patroana, împreună cu cele două picoliţe abia făceau faţă la solicitări. Mirosea puternic a mâncare de fasole, a tecquilla, a pâine caldă şi a varză murată. Clienţii, în majoritate muncitori la fabricile de conserve ale lui Lou Weinbure, ştergeau farfuriile plate cu pâine, presărau praf de piper roşu peste carne, până ce cotletele deveneau sângerii de-a binelea şi ciocneau sticlele cu vin ieftin, din care beau direct, fără ca să se mai încurce cu paharele. Câţiva, care îl recunoscură prin valul gros de fum, ridicară mâna să îl salute şi cineva îl bătu prietenos pe spate.
Nu se întoarse să vadă cine era. Înaintă prin culoarul lăsat între cele două şiruri de mese şi reuşi să ajungă la bar. Se căţără pe un scaun înalt şi bătu cu o monedă în tejghea. Doamna Lohegard ridică fruntea de sub tejghea, îl văzu şi-i făcu semn să aştepte. Se aplecă din nou şi-şi văzu de misterioasa treabă, la care lucrase înainte de sosirea sa. În stânga, stătea melancolică una din fetele Donnei. Bea scotch dintr-o sondă verzuie, în buza căreia se afla înfiptă o felie de lămâie. Când văzu că se uită în direcţia ei, înălţă din sprâncene şi-i zâmbi.
− Bună seara, şerifule. Ce faci pe aici? Sau e cumva secret de serviciu?
− Bună, mormăi Sparrow, străduindu-se să-şi amintească numele ei. Bună, Edith, reluă mulţumit că memoria îi funcţiona. E secret, într-adevăr: nu doresc să ştie toată lumea că mă remontez aici. Dar tu?
− Şi eu mă remontez, zâmbi şi mai accentuat Edith. Eşti liber în seara asta?
Bărbatul oftă şi-şi lăsă privirea să alunece pe formele trupului, abia ascunse sub rochia mulată pe corp. Ar fi vrut să fie liber! Ar fi vrut să nu ştie de nimic şi ziua de azi să poată fi ştearsă din calendar, ca şi cum nici n-ar fi fost.
− Îmi pare rău, se strâmbă. O lăsăm pe altă-dată. Poţi să bei un Campari, după ce plec. E cinstea mea, în regulă?
Fata dădu din cap şi reveni în faţa paharului. Exact atunci, de parcă n-ar fi aşteptat decât acest lucru, Mama Rose se ridică din nou şi-şi puse mâinile mari pe tejghea, în faţa lui.
− Cu ce să te servesc, şerifule?
Ceru un pahar de vodcă cu suc de roşii. Mama Rose se întinse după sticlă, clătinând din cap.
− O să te faci criţă, Chuck, oftă, în timp ce răsturna sticla cu gura în jos, deasupra paharului. Ce necazuri ai? Ceva în legătură cu mortul ăla?
Clătină din cap, dar nu răspunse. Aşteptă până ce femeia turnă din tubul de plastic lichidul roşu şi vâscos peste alcool, apoi vârî în pahar un pai gros.
− Necazuri, Cory. Necazuri pe care ţi le fac alţii. Ţin în mână o grămadă de fire, însă nu reuşesc să le unesc. Ai o bucată de hârtie?
− O bucată de hârtie?! Aici e bar, şerifule, lumea bea, nu scrie.
Se vârî din nou sub tejghea şi reveni după câteva clipe cu un bloc-notes.
− Ia-l, dar vezi să nu-l consumi pe tot. Scrie ce vrei şi discutăm după ce termin de servit clienţii, bine?
Ieşi de după tejghea cu o cratiţă imensă în mâini, din care ieşeau fuioare de aburi.
− Puddy mexican, spuse şi bătu cu linguroiul în orez. Trăzneşte de piper roşu şi de ardei iute. Din două linguri cazi pe spate. Numai chestie de-asta mănâncă răpciugoşii ăştia, de parcă ar avea burta de tablă! Nu vrei şi tu un polonic?
Râse gros şi porni printre mese, împingând cu piciorul scaunele celor ce-i stăteau în drum. Mama Rose era inimitabilă, hotărî Sparrow, simţind că-i revine tonusul pierdut. Nimeni nu se putea pune cu ea. Nici măcar Skinner! E adevărat că nici nu încercase. Adică nici nu era nebun să încerce, se corectă Sparrow şi căută o foaie liberă în bloc-notes. Cine intra în gura lui Cory Lohegard nu mai avea nici o şansă în cariera politică: majoritatea votanţilor din Atlantic erau clienţii ei permanenţi.
Până când femeia reveni cu cratiţa la tejghea, umpluse deja două pagini cu cercuri, în care scrisese mărunt numele personajelor implicate în dosarul Ostrand.
− Îmi prăpădeşti hârtia, ca să te joci cu cercurile?
− Mă străduiesc să fac o listă completă cu suspecţii.
Femeia îşi şterse mâinile cu un prosop, după care îşi trase în faţă un pahar şi îl umplu cu vin alb. Îl ciocni de cel al bărbatului şi sorbi puţin din el, cu buzele ţuguiate.
− Până ce mâncăii ăia termină terciul, avem un sfert de oră de linişte. Poate doreşti să-mi spui ceva. Sau mă înşel?
− Tu nu te înşeli niciodată, Cory! râse Chuck şi bău, la rândul său, din lichidul roşu, vâscos. Ai un instinct dat dracului. Cred că tocmai de-asta mă găsesc acum aici, în loc să ascult spiciul plicticos al lui Powell. Mi-e teamă, Cory, că am dat de dracu’. Azi-dimineaţă, eram un om liniştit, care se scula de lângă o femeie frumoasă…
Dar necunoscută. N-o spuse, dar o gândi. Oare de ce îi povestea lui Cory numai problemele de serviciu? Niciodată nu îi ascunsese de legăturile pe care le avusese. O considerase o excelentă confidentă, deşi nu-i ceruse sfatul vreodată.
− … iar acum mă chinuiesc să dezleg problema unui deces suspect şi să înţeleg ce reprezintă tot felul de simboluri, cu care am intrat în contact de-a lungul celei mai fierbinţi zile din viaţa mea. Sunt obosit, Cory şi, mai grav, mi-e teamă că nu pot să înţeleg prea mare lucru.
Mama Rose dădu din cap şi-l mângâie pe mână cu degetul arătător.
− Poate pentru că eşti prea implicat, Chuck. Dacă ai reuşi să ieşi din mijlocul evenimentelor , fie şi numai pentru o clipă…
− Ar însemna să ies din mine însumi.
− Atunci, ieşi din tine însuţi. Încearcă pentru o clipă să faci abstracţie de conştiinţa ta. Uite, sunt aici, ca să te ajut. Câte nume ai înscrise pe lista ta neagră?
− Multe, oftă şeriful. Opt… ba nu, nouă. Lista rămâne deschisă, Cory. Poate că o să-ţi găseşti şi tu un loc în ea, în cele din urmă. Nu cred că numărul contează, ci relaţiile dintre ele. Relaţii pe care eu nu reuşesc să le depistez. Parcă ar fi un blestem: de fiecare dată când mi se oferă o soluţie, care de altfel pare închegată şi coerentă, vine altcineva şi propune o alta, la fel de posibilă ca aceea dinaintea ei. Uite, vezi aici, un răspuns la întrebarea cine este criminalul l-a oferit, mai întâi, Sylvia Quintodo, soţia sa, care mi-a oferit o pistă banală, dar în firea lucrurilor: Mike Ostrand ar fi fost ucis de un negru nenorocit, Leon Ciola, pe care l-a dat afară pentru că furase nu ştiu ce; Ciola l-a ameninţat, de faţă cu mai mulţi martori, că o să-l spintece cu cuţitul.
Mâna şerifului se mişcă de-a latul primei foi şi uni cu o săgeată cercurile în care erau înscrise numele celor doi. Bătu cu vârful creionului în cerculeţul Sylviei Quintodo.
− Aparent, femeia asta n-are nici o legătură cu crima. I-am verificat situaţia financiară: cei doi soţi aveau averi separate şi ea nu moşteneşte nimic, în caz de deces.
− Aparent, nu? Mama Rose mai luă o gură de vin şi-şi şterse fruntea transpirată cu un prosop. Pentru că e ceva care te împinge către această pistă. Ceva sau cineva.
Edith se ridică de pe scaun, îi aruncă un surâs provocator de la celălalt capăt al tejghelei şi porni spre uşă, fără să ia în seamă glumele fără perdea ale celor de la mese şi nici mâinile care se întindeau provocator, în urma ei, încercând s-o mângâie.
− Ceva sau cineva… mormăi şeriful, cu ochii fixaţi pe uşa învăluită în fum a intrării. Doctorul Cortland mi-a oferit o altă pistă, care mă trimite tot în casa Ostrand. O soluţie care ţine de ritualurile magiei negre: Mike ar fi fost o victimă inocentă într-un ritual magic. Urmele duc către asistenta-şefă a lui Cortland, a cărei soră este slujnica Silviei Quintodo.
Creionul trasă o altă săgeată către cercul marcat al Silviei.
− În fine, mie însumi mi s-a năzărit, la vizita în care i-am anunţat decesul, că o cunosc de undeva pe femeia asta. Nu, stai, nu te grăbi să tragi vreo concluzie! spuse el şi ridică mâna, oprind cuvintele Mamei Rose pe buze. Cum să-ţi spun? Mâinile ei, înţelegi? Mâinile ei sunt mâinile unei femei care a trecut prin patul meu… mâini pe care le-am sărutat şi pe care mi-am plimbat degetele, admirându-le formele. Cumva, mi se pare că nu mai departe de azi-noapte par a se fi întâmplat toate astea. Că femeia despre care am crezut că ar putea fi Sandra Snell, fosta mea colegă de şcoală şi amantă, este, în realitate, ea. Dar nu, tot ceea ce spun acum seamănă prea mult a magie şi prea puţin a realitate. De asta nici n-am trecut numele meu pe hârtie. Sunt prea implicat, într-adevăr. Şi nu ştiu cum să mă desfac. Ai vreo idee, Cory?
− Mai este vreo variantă?
− Chiar vrei să ştii tot? În fine… Mai este. Una proaspătă de tot. Acum o jumătate de oră, Matthew mi-a oferit o altă pistă, cu aceeaşi greutate, ca şi celelalte, în care suspectul principal este Skinner. Mai mult încă, varianta asta s-ar potrivi al naibii şi datorită felului ciudat în care primarul s-a comportat încă de la început în acest caz: mi-a solicitat să-l lichidez până în seara asta la ora 20, ca să poată raporta că la alegerile de mâine nu există probleme deosebite. Numai că…
− Numai că…?
Chuck se strâmbă şi răsuci paharul cu lichid roşu între degete.
− Nu ştiu, dar am impresia că nu se leagă cu nimic de celelalte. Dacă ar avea o trăsătură comună cu ele, aş încerca să aflu ce anume le leagă. Dacă există vreo legătură şi nu mă înşel eu prea mult. Aşa însă…
− Există o legătură, spuse aproape în şoaptă Cory Lohegard şi-şi apropie faţa de a lui, peste tejghea.
Fumul plutea în perdele groase, care vălureau uşor sub bătaia palelor ventilatorului din tavan. La mese, clienţii vorbeau tare, strigau vorbe obscene către prieteni sau cunoscuţi din celălalt capăt al sălii, se răsturnau pe spătarele scaunelor şi sorbeau direct din sticle vinul sau berea. Şeriful tresări şi o privi suspicios.
− Nu înţeleg.
− Sylvia, îşi supse buzele femeia. Sylvia Quintodo este amanta lui Skinner.
− Sylvia este amanta lui… repetă uluit celălalt. Nu pot să cred!
− Primarul e un tip mai viclean decât crezi, Chuck. A păstrat totul atât de secret, încât nici măcar consilierul său de taină, Emile Dalcroze, nu are habar pe unde umblă în anumite nopţi, când nu ajunge acasă. Iar Dalcroze ştie chiar şi câte felii de pâine mănâncă la fiecare masă.
− Nu te întreb de unde ai aflat, pentru că ştiu că nu o să-mi spui.
Mama Rose zâmbi şi sorbi tot vinul din pahar. Dinspre mese, începuseră să se facă auzite strigăte solicitând desertul şi cafeaua.
− Nu ţi se pare că totul se întâmplă ca într-un vis, Chuck? Când te-ai trezit, constaţi că anumite lucruri ţi le aminteşti perfect, în vreme ce altele nu vor să iasă de sub mantia de ceaţă a uitării. Uneori, anumite elemente par să
şnească spre suprafaţă şi ai ceea ce se cheamă o revelaţie. E ca şi cum cineva ţi-ar controla creierul, nelăsându-te să ai acces la toate informaţiile, ci numai la acelea care nu-ţi pot oferi autocontrolul. Cazul tău: te-ai trezit, fără să-ţi aduci aminte cine e femeia de lângă tine şi, pentru a-ţi linişti conştiinţa, ţi-ai impus să o asemeni cuiva cunoscut. I-ai spus Sandra Snell şi cu asta problema a fost parţial rezolvată. Parţial, altminteri ce cauţi acum la Mama Rose, în loc să-ţi vezi de treburi şi să rezolvi cazul nefericitului Mike Ostrand, arestând, totuşi, pe cineva?
− Nu-mi e clar, spuse el nefericit şi se aplecă, la rându-i, pe deasupra mesei. Cory, ce ar trebui să înţeleg din paralela asta?
Femeia ridică prosopul şi-l agită în direcţia meselor.
− Vine desertul, nehaliţilor! Aşteptaţi să vi se aşeze mâncarea pe maţe, că daţi la boboci după aia. Ce ziceai, şerifule? Că nu-ţi e clar? Poate că lumea asta e făcută astfel, încât nimic să nu aibă graniţe precis delimitate şi nici contururi fixe. Te-ai gândit că limitele distincte atrag spre ele ideea de a fi încălcate? Să lăsăm însă asta. Tu vrei, dacă am priceput eu bine, de fapt, să-ţi lămureşti două probleme aparent diferite una de cealaltă: una interioară, cea a femeii lângă care te-ai trezit în zori şi, implicit, a renghiului jucat de memorie, precum şi pe aceea exterioară a cazului Rostand. Ai încercat să le rezolvi separat, Chuck, aici a fost eroarea. Poate că ambele au una şi aceeaşi soluţie. Poate că ambele depind de o singură persoană, te-ai gândit? Poate că prima e numai o cursă prin care cineva încearcă să-ţi abată atenţia de la cea de-a doua. Servindu-se, într-un mod pe care tu nu-l conştientizezi, deşi ţi s-au oferit unele explicaţii, de creierul tău. De creierul tău, pricepi, omule? Iar rezolvarea se găseşte într-unul din locurile prin care ai trecut. În mâna unui dintre cei cu care ai discutat, într-un mod aparent nevinovat. Cercurile tale, Chuck, se întretaie…
Femeia făcu o pauză şi trase cu un deget hârtiile peste suprafaţa lucioasă de metal. Luă creionul şi marcă o mulţime de săgeţi, unind toate cercuril cu unul singur.
− … aici. Trebuia să fi înţeles asta de la început. Sau, cine ştie, pesemne că ai înţeles, dar, întrucât nu există limite precise peste care să treci, ai păstrat soluţia înecată în ceaţa groasă a nedumeririi.Şi, acum, te rog să mă scuzi, mă cheamă slujba.
Se înălţă, planturoasă, dincolo de tejghea, luă două tăvi mari de plastic, încărcate cu prăjiturele cu glazură şi porni în direcţia meselor, legănându-şi şoldurile uriaşe.
Silvia Quintodo… Sparrow înghiţi în sec. Mama Rose subliniase cu două linii groase cercul în care înscrisese numele văduvei. Cum de reuşise femeia aceasta cu mâini fascinante, ce păruse atât de absentă şi de dezinteresată la prima lor întâlnire, să-l manevreze cu atâta abilitate? Nu.
− Nu! spuse tare şi mătură paharul cu dosul palmei, făcându-l ţăndări. Toate astea sunt o imensă porcărie. Cineva sau mă minte sau se înşală.
Chiar atunci, telefonul din ebonită neagră, cu format de epocă, ţârâi la capătul celălalt al barului. Din mijlocul mulţimii, Cory Lohegard strigă la el, făcându-i semn să răspundă. Se deplasă până acolo, cu paşi şovăitori.Telefonul ţârâi din nou. Ridică receptorul.
− Alo…
Era Matthew Goldshield. Îi telefona din biroul primarului. Cu un sfert de oră în urmă, fata în casă a doamnei Quintodo sunase disperată la Secţie, să anunţe o crimă.
− La Secţie? Ce naiba căutai tu la secţie, Matthew?! se miră şeriful. Nu trebuia să-l supraveghezi pe Skinner?
− La naiba, domnule, nu are nici un fel de importanţă, acum. Nu înţelegeţi? În salonul Sylviei Quintodo zace cadavrul maiorului Powell. Plagă prin împuşcare în zona toracică stângă. Un glonţ în inimă, domnule. Am izolat casa şi am început să aplic regulamentele. Sylvia Quintodo a dispărut. Fata s-a întors de la cumpărături şi trebuia s-o găsească acasă. O lăsase în salon, cântând la pian. Alo, mai sunteţi pe fir, domnule?
− Ajung în cinci minute, Matthew, oftă şi puse încet receptorul în furcă.
Din mijlocul sălii, Mama Rose se răsuci spre el şi-i făcu un semn cu ochiul, apoi plesni mâna unui client pofticios, care încercase să ia de pe tavă o prăjitură în plus.
