Selectează o Pagină

Lumea Ultimului Arc

„Întrucât nu putem cunoaşte întregul, viaţa noastră nu poate fi decât încercare.”Karl Jaspers

– Pare incredibil, spuse încet de tot doctorul,aranjându-şi dunga pantalonilor. Poate că şi este, pe undeva, incredibil. Nu ştiu foarte exact. Toate aceste nenorociri, toţi aceşti morţi, cum le-ai spus dumneata, folosesc unei singure persoane. Care habar nu are de asta. O persoană care trebuie salvată de ororile acestei lumi. O persoană care poartă numele de cod Chuk Sparrow şi este şerif în acest orăşel imaginar Atlantic River.

Îşi simţi plămânii invadaţi de un val de aer fierbinte şi insuficient oxigenat. Strânse atât de tare între degete pervazul ferestrei, încât mâna i se albi până la încheietură. Chuck Sparrow, îşi spuse în gând, nu te-ai trezit. Chuck Sparrow, te afli în plin coşmar şi faptul că nu-l deosebeşti de realitate e la fel de grav ca şi o crimă.

– Nnu… bâigui. Nu pot… să te cred. Nu vreau să mai aud nimic, până când nu ajungem la Secţie şi nu vorbeşti de faţă cu un martor, în compania unui avocat. Constituţia îţi dă dreptul să angajezi un avocat şi să nu vorbeşti decât în prezenţa lui, iar dacă nu-ţi poţi permite, statul îţi angajează un apărător din oficiu şi…

– Şerifule, aici nu este vorba despre nici o crimă, spuse rar, Cortland. Mike Ostrand, da, admit că a fost ucis, dar în această seară, în casa Ostrand nu s-a produs nici o crimă. Este vorba de trei cazuri de sinucidere şi atâta tot.

– Şi atâta tot?! rămase cu gura căscată Chuck.

– Pe mânerul pistolului de lângă cadavrul maiorului vei descoperi numai amprentele lui; acelaşi lucru şi în cazul ceştii cu urme de cianură din bibliotecă, numai că acolo amprentele îi aparţin lui Dugan. Iar în cazul Sylviei, nu veţi descoperi decât un caz de asfixie biologică: şi-a blocat, prin proprie voinţă, activitatea muşchilor cardiaci şi sângele oxigenat nu a mai părăsit plămânii. Te vei chinui degeaba, nu înţelegi? Pentru orice fel de eventualitate, există chiar şi nişte scrisori explicative ale gesturilor de suicid. Dar niciodată, Sparrow, niciodată nu a fost nevoie de ele până acum.

Dincolo de uşă se auzi sunetul unor paşi ce se apropiau, apoi o ciocănitură vibră în tăblia de lemn.

– Sunteţi acolo, domnule? Vocea lui Matthew tremura uşor. Tocmai am primit un curier din partea domnului Skinner, care vă roagă să lăsaţi totul baltă şi să mergeţi imediat la dumnealuil Vă aşteaptă în birou, la Primărie. Domnule?

Şeriful se desprinse de toc, gata să pornească spre uşă. Cortland clătină din cap în fotoliu şi-i arătă cu degetul la ceasul-brăţară.

– Cincisprezece minute… şopti. Numai cincsprezece minute, şerifule, după care poţi să acţionezi cum te taie capul.

– Domnule?! stărui îngrijorat Goldshield de cealaltă parte a uşii.

– E-n regulă, Matthew, mormăi după câteva clipe de ezitare. Spune-i curierului să-i transmită domnului primar că voi ajunge la biroul său în cel târziu o jumătate de oră.

– Da, domnule. Să continui adunarea probelor şi înregistrarea evidenţelor?

– Da. Şi, Matthew… Ai găsit cumva, pe lângă victime… vreo scrisoare sau vreun bilet… un mesaj scris de mână?

– Aş fi vrut să vă spun în clipa în care aţi fi venit în bibliotecă, ca să vedeţi clasarea evidenţelor, în cazul Dugan Velador, domnule. Sunt… cum să spun… două note explicative, care susţin că, în fiecare caz în parte, ar fi vorba despre o sinucidere. Vreţi să intru şi să vi le arăt?

– Nu. Mai bine nu, Matthew. Mergi şi fă-ţi treaba.

Paşii se îndepărtară în liniştea coridorului. Chuck îşi muşcă buza de sus şi se apropie de sofa. Se lăsă într-un genunchi şi cercetă podeaua, apoi se aplecă şi privi sub canapea.

– Dacă te interesează nota explicativă a gestului Sylviei… Uite-o, aici. O folosisem ca semn de carte, înainte de sosirea voastră. După cum o să te convingi singur, are exact acelaşi conţinut ca şi celelalte două. Ascultă:” De bună voie şi nesilită de nimeni, îmi pun capăt zilelor, în speranţa că gestul meu va ajuta la trasarea Triunghiului şi la deschiderea porţii  către Lumea Ultimului Arc, pentru ca, în felul acesta, spaţiul în care fiinţăm să îşi încheie, în fine, inutila existenţă. Fie ca osânditul să-şi afle izbăvirea!”. Semnat: Sylvia Quintodo Ostrand. Mai avem  12 minute, şerifule.  Exact timpul necesar pentru a-ţi răspunde, ca de fiecare dată, la trei întrebări. Ascult.

Avea gâtul uscat de tot, dar ştia că nu va merge să caute un pahar cu apă. Se mulţumi să îşi umezească buzele cu vârful limbii. Durerea surdă din spatele ochiului încetase şi, odată cu ea, şi gustul vomei. Poate că nu era un vis, se gândi şi se aşeză la picioarele moartei, ferindu-se să atingă vârfurile ascuţite ale pantofilor negri. Poate că era o realitate cumplită, pe care încercase, inconştient, s-o ocolească, din spaima viscerală de a nu se trezi în mijlocul ei, în ipostaza de implicat. Aşa cum sugera bărbatul cu păr alb din faţa sa, care-l privea acum aproape compătimitor. Trei întrebări, repetă ca pentru a se autoconvinge. Instinctiv, simţea că Van Cortland avea dreptate, cel puţin în privinţa asta. Trei întrebări… tresări. O adiere slabă a aducerii aminte făcu să vibreze dincolo de osul teşit al frunţii o anumită diviziune subcorticală şi Chuck ştiu că, undeva, într-un timp nedeterminat, mai trăise o dată această secvenţă şi mai ascultase o dată  răspunsurile ce urmau a fi formulate. Viitorul ce se închide deasupra trecutului, se strâmbă şi-şi muşcă iar buza superioară, până ce gustul sărat al sângelui îi umplu gura.

– Ce reprezintă Lumea Ultimului Arc? întrebă rar, cu toţi muşchii încordaţi, de parcă s-ar fi pregătit să ţâşnească de pe sofa.

– Nu ştim prea bine, răspunse doctorul şi-şi şterse mâinile de transpiraţie cu batista. Bănuim că reprezintă un coridor de trecere dinspre un sector de spaţiu paralel.  Un coridor prin care ai sosit dumneata. Triunghiul morţilor deschide o poartă, Sparrow, îţi aminteşti? Aşa scrie în cartea asta. Bătu cu palma în coperta din piele şi continuă: E o istorie criptică, ce durează de milioane de eoni, poate. Nu există mijloace de măsurare corectă a timpului într-o lume a cărei existenţă nu ţine decât o zi, şerifule. O lume care repetă, la infinit aceleaşi coordonate, cu mici marje de variaţiune între un ciclu şi celălalt. O lume construită special pentru a fi o închisoare corecţională pentru o singură entitate, trimisă aici nu se ştie din ce parte a Universului, pentru nu se ştie ce vină.

– Eu… se auzi vorbind cu o voce străină Sparrow.

Doctorul înclină din cap, fără să spună nimic. În ochi îi lucea o luminiţă îndepărtată şi de pe faţă îi dispăruse orice urmă de ironie.

– Eu… repetă celălalt, ca şi când nu i-ar fi venit să creadă. Doctore… Cine a descoperit sistemul?

Cortland clătină din cap.

– Nici asta nu ştim. O zi, şerifule, atâta avem timp şi voie să scotocim după informaţii. După care uităm. Până ce, a doua zi, cele câteva semne care răzbat prin plasa clipelor  Stingerii  ne dau de veste că lumea în care trăim este numai o fantoşă. Şi reluăm căutarea. Şi, în linii mari, repetăm aceleaşi gesturi, aceleaşi vorbe, aceleaşi gânduri. Mike Ostrand moare pe strada Hostia, fără să-şi amintească de faptul că a mai fost ucis de câteva mii sau poate sute de mii de ori înainte; Skinner îşi reia lupta zadarnică pentru un alt fotoliu de primar, iar Sylvia, Dugan şi Powell se sinucid, cu un eroism simplu până la barbarie, într-un gest repetitiv, care le lasă, cel puţin, speranţa că vor descoperi, în sfârşit, capătul drumului.  Capătul drumului… Este numai un fel de a spune. Moartea, pricepi, şerifule? – moartea ar fi o binecuvântare pentru nişte fiinţe care nu trăiesc decât pentru o singură zi. Cea mai teribilă otravă pentru actorii piesei o constituie uitarea. Când sună stingerea, uităm tot ce-am achiziţionat din punct de vedere informaţional până în acel moment. Am încercat să lăsăm bilete, să realizăm desene simbolice cu subiectele ce le voiam salvate pentru „a doua zi”. Nimic nu rezistă trecerii.

Chuck îşi scutură umerii, înfiorat. Se întrebă ce făcea Matthew dincolo de peretele din dreapta sa şi cum ar fi reacţionat, dacă ar fi aflat că nu este decât o marionetă, în mâinile unui misterios păpuşar.

– Te întrebi, probabil, cum de ştim, totuşi, să reluăm căutarea, dacă am uitat ce-am făcut ieri… sau alaltăieri…  Cartea asta este explicaţia. Cortland o ridică de pe masă. Cineva, iarăşi nu ştim cine, se pare că se opune, în mod indirect,  experimentului de faţă. Şi a făcut să ne parvină acest Manual de magie neagră. Când ne trezim, îl găsim pe masa fiecăruia dintre noi, cei care ne aflăm acum aici. În el, există trei pagini, marcate cu semne de carte. Citind numai rândurile scrise cu litere aldine, aflăm tot ceea  ce ţi-am povestit până acum. Şi realizăm că singurul mod de a încerca să ne împotrivim este acela de a urma calea realizării triunghiului. Calea aşa-zis magică. Dar Manualul nu ne spune explicit care este persoana ce trebuie trimisă înapoi, în Lumea Ultimului Arc. Pe ultima pagină se menţionează numai atât: imediat ce se stabilesc laturile triunghiului, ea îşi va face apariţia. Şi va începe să-şi amintească. Îţi aminteşti ceva anume, Sparrow?

Tensiunea prea mare îi strângea fruntea ca un cerc de fier. Îşi umezi din nou buzele. Se ridică zvâcnit şi atinse tocul subţire al pantofului moartei. Piciorul alunecă într-o parte, dezvelind marginea brodată a unui furou albastru. Merse din nou către fereastră şi-şi lipi fruntea de geam, încercând să descopere prin perdeaua de întuneric piaţa Primăriei. Ceva îi spunea că acolo exista un element ce ar fi permis conturarea jocului de puzzle în care se destrăma, cu repeziciune, identitatea sa. Îşi amintea, oare, într-adevăr ce…

Statuia Peregrinului Necunoscut! Închise pleoapele, pentru o clipă.

– Îmi amintesc, răspunse, simţindu-şi gura plină cu vată. Cred că îmi amintesc, se corectă. Undeva, în nemărginirea Universului…

Doamne, ştiuse o muţime de lucruri, însă nu avusese acces la ele! Planeta aceea pierdută în pustietatea unui sector galactic oarecare…  Bătălia necruţătoare dintre…

– … există două  Forţe uluitoare. Binele şi Răul, dacă ai vrea să le numeşti cumva, deşi numele nu prezintă nici o importanţă. Pentru că nu există un standard comun, cu care să le compari. Forţe pentru care crearea din neant a unei lumi-recluziune, în care sunt expediaţi cei ce săvârşesc erori, reprezintă o joacă oarecare. Încleştarea dintre ele ţine de miliarde de eoni. Galaxii s-au născut şi au pierit, găuri cosmice au crăpat harta cunoscută a spaţiului, civilizaţii stranii au înflorit şi s-au spulberat. Lupta însă…

Se răsuci şi privi orb în direcţia doctorului.

– Nimic din toate astea nu vă privesc însă pe voi. Jocul s-a sfârşit, Cortland. Accesul la memorie mi-a fost, în sfârşit, permis. Nu mai există decât o singură întrebare, după cum singur spuneai: cine este necunoscutul care a vrut să mă ajute? Expeditorul Manualului?

Van Cortland ridică încet din umeri.

– Cine poate şti? Dacă aş crede în existenţa lui Dumnezeu, ţi-aş spune că el. Dar Universul e pustiu în materie de zei. Sau, cel puţin, aşa îmi închipui eu. Nu ştiu  nici măcar dacă, în noaptea asta, triunghiul a funcţionat, în sfârşit. Dacă vei pleca, sub îndrumarea lui Ishtar cel Albastru, aşa cum spune Manualul sau ne vom trezi iar, mâine dimineaţă, cu mintea goală de orice amintiri ale zilei anterioare. Dacă ne vom continua jocul de fantoşe, bâjbâind după adevăr. A mai rămas însă puţin de tot. Şi vom şti.

Chuck Sparrow se apropie cu paşi moi de uşă. Sub arcada stângă durerea se ivea din nou, ca o maree învolburată. I se năzărea că vede cercuri colorate, ce se întretăiau în figuri complicate şi lipsite de sens.

– Cât a mai rămas?

– Două minute. Trebuie să fac ceva anume?

– Nu ştiu. Doctore, ceea ce va urma acum nu s-a mai petrecut niciodată. Nimeni nu ştie nimic. De aceea, am să te rog să rămâi în camera asta, în următoarele cinci minute. Să nu ieşi, sub nici un motiv.

Cortland dădu, obosit, din cap. Degetele de la mâna dreaptă băteau darabana pe braţul fotoliului.

– Cred că nu o să ne mai vedem niciodată.

Sparrow se opri în pragul uşii, cu mâna pe cleanţă. Îşi petrecu limba peste buze.

– S-ar putea ca lumea asta să dispară, spuse cu voce limpede. Şi-a încheiat rostul. Veţi descoperi odihna lucrurilor muritoare.

– S-ar putea, oftă celălalt. Dar dacă vii, într-adevăr, dintr-o lume care a învins moartea şi unde singura pedeapsă posibilă o constituie recluziunea în lumi-de-o-zi, înseamnă că  moartea nu este, tehnic vorbind, posibilă. Ne vom transforma doar în altceva. Asta e tot.

Îşi lăsă fruntea în palme şi stătu aşa mult timp după ce foşnetul paşilor pe coridor se stinse într-o spulberare de fire de praf. Privi la ceas, urmărind cum minutarul fosforescent se apropie leneş de linia verticală a cifrei 12. Când sclipirea argintie înveşmântă încăperea într-o horbotă pâlpâitoare, închise ochii, străduindu-se să perceapă clipa trecerii în nefiinţă. Clipa în care creierul şi-ar fi încetat funcţionarea şi lumea sa interioară ar fi devenit neant. Ştia că nu avea cum să simtă durere, deoarece Peregrinii Necunoscuţi ce construiseră lumea-de-o-zi în care trăia trebuie că deţineau puterea de a o distruge într-o clipă.

Nu se întâmplă însă nimic. Deschise ochii. Sclipirea încetase, lăsând o tentă ruginie deasupra tuturor lucrurilor. Privi spre canapea. Cadavrul Sylviei Quintodo dispăruse. Se îndreptă spre uşă.

Pe coridor nu era nimeni. Călca uşor, ca într-un vis. Poate că era chiar un vis. Poate că începuse noul ciclu şi începea, pur şi simplu, să uite. Deschise uşa salonului roz. Lumina ruginie pâlpâia, gata să se stingă. Cadavrul lui Powell din spatele măsuţei Ludovic cu picioare curbate dispăruse. În bibliotecă nu mai intră: era sigur că trupul lui Dugan avusese aceeaşi soartă.

Van Cortland ieşi pe treptele de piatră albă. Un nor uriaş acoperise aproape tot cerul, ascunzând stelele. Oraşul nu se schimbase cu nimic. Luminile ferestrelor  tiveau zidurile oarbe în chenare galbene. Reflectoarele Primăriei îşi uneau spoturile galbene în mijlocul Pieţei Arbaletrierilor. Statuia Peregrinului Misterios era… Înghiţi în sec.  Statuia Peregrinului dispăruse. O lună uriaşă, albastră, cu o mulţime de cratere verzui, punea contururi fantomatice peste acoperişuri.

Triunghiul magic funcţionase. Lumea Ultimului Arc răsărise de sub aripa protectoare a albastrului  Ishtar şi fiinţa undeva sub stele. Chuck Sparrow bântuia acum prin cotloanele necunoscute ale coridorului, fără să mai aibă timp să se gândească în urmă. În urmă… La ei. Atlantic River  – o pată minusculă într-un cer străin.

Van Cortland se aşeză pe trepte, îşi prinse genunchii între braţe şi încercă să nu se lase podidit de lacrimi. Frământa între degete, într-un gest mecanic o arachnidă stranie, cu patru picioare, translucide, şi o antenă răsucită, asemenea unui arc, crescută din partea superioară a corpului.

 

35 – Radio 3 M

„Clipa în care Terra, ca orice mamă,avea să-şi ia rămas bun de la copii se apropia cu  repeziciune.”

Arthur C. Clarke

Banda de telefonie stokaj Radio 3 M: Ce dracu’ se întâmplă acolo pe Coasta de Vest? Nu, nici vorbă, legătura cu Limerick şi San Diego nu se poate restabili până mâine dimineaţă, în cel mai fericit caz. Alo, eşti bună să repeţi ultimele cuvinte? Să-mi scot vata din urechi? Am s-o scot şi-o să ţi-o introduc ţie în acel loc pe care-l ştim cu toţi că-l foloseşti pentru aşa ceva, la fiecare sfârşit de lună, iubiţico! Cum naiba să nu fiu mojic, dacă pe aici pământul geme de aşa ceva? Mă străduiesc şi eu să mă menţin în pas cu vremurile. Pe la voi ce naiba se mai anunţă, în afară de sosirea înspumatului Micky? Lasă, dragă, că plăteşte postul, nu-ţi face tu griji din cauza asta, nici măcar nu am sunat pe taxă inversă. Şi ce dacă se înregistrează, e vorba numai de o amărâtă de bandă de stokaj, care va putrezi prin beciurile postului vreo 5 ani, până ce legea va permite incinerarea lor. Crezi că are cineva timp de pierdut cu verificarea lor? Ce accidente de tip evenimenţial, când în permanenţă nenorociţii ăia de ecologişti anunţă catastrofe una mai mare decât cealaltă şi tot nu-i ia nimeni în seamă până la viitoarele alegeri electorale, necum să facă vreun caz din asta? Spanac, mâine la prânz, Micky ăsta o să ne măture şi pe noi cu o aripă şi gata. Ăsta crezi tu că e eveniment? Câţiva morţi acolo, se mai curăţă şi Port May-ul de beţivi şi de drogaţi. Sigur că-mi pasă, e vorba doar de un uragan, dar n-o să mai plec acasă în noaptea asta şi gata. Dorm în patul pliant din spatele cabinei de emisie, nu-ţi mai face griji inutil pentru cineva care nu merită asta. E vorba de mine, bineînţeles. Nu, în nici un caz acum. Peste o oră şi un sfert intru în emisie şi n-o să pot părăsi etajul nici dacă fac infarct. Dar pot să iau legătura cu vreo două agenţii de presă prin mobil, ca să nu înregistreze ăştia ceva. Însă nu fac gestul decât dacă merită. Bine, dacă aşa zici tu… Unde? Repetă pe litere, ca să pot nota. R-E-G-E-N-C-Y? Ce-i asta, numele unui bar de drogaţi? O localitate pe malul lacului Aakrau? Cum?! Tocmai în Africa? La cioroii ăia împuţiţi! Halal informaţie trebuie să mai fie… Bine-bine, promit că mă interesez. Dacă nu aflu nimic pe cale oficială, îl contactez pe Eduard Mallory, tipul de la Agenţie, despre care ţi-am mai vorbit. Deşi nu ştiu cât de mult poate să fie interesată Agenţia de o informaţie din domeniul biologicului. În fine, te sun, cum aflu ceva nou. Ascultă, nu fi absurdă, sigur că nu vorbesc cu nimeni altcineva. Spanac, nu mă interesează, iubito, fac asta din cavalerism medieval, verific numai informaţia şi ţi-o pasez. Faci ce crezi tu cu ea. Oricum, 3 M nu transmite decât ştiri cu caracter local. În regulă, închid, deoarece mi se face semn să predau fişele cu ştiri insertorului. Ne mai auzim zilele astea…

 

Priza I Radio 3 M: Oameni buni, mă bucur că suntem din nou împreună, oriunde v-aţi afla în aceste momente, atât de fierbinţi şi de transpirate pentru biata noastră regiune. După ce colegii mei de la INFO P.M. v-au ţinut cu respiraţia tăiată timp de 30 de minute, emiţînd atâtea ştiri de senzaţie în eter şi în pavilioanele urechilor voastre, încât aproape că au epuizat stocul de unde radio al instituţiei pentru aproape o săptămână, mă aflu în faţa microfonului cu intenţia de a vă ajuta să treceţi mai uşor peste canicula după-amiezii, oferindu-vă sfaturi otrăvitoare în legătură cu ceea ce vi se va întâmpla în următoarele ore. Nu părăsiţi deci lungimea de undă de 67,4 kilohertzi, chiar dacă urmează spotul publicitar al sponsorului nostru numărul 1 – FIRMA COSM / OIL LTD., realizatoarea celui mai bun ulei pentru motoarele veşnic însetate ale maşinilor voastre! Ne reîntâlnim cu ştiri senzaţionale peste numai 2 minute.

 

Replica prizei I: Prezentul e cel mai bun timp pentru lucrurile ce au viitor. Radio 3 M vă oferă frâturi din acest viitor, despre care sperăm că ne va rezerva la fiecare o felie din cel mai bun tort – cel al existenţei fericite. Radio 3 M o să vă fericească pe toţi, în premieră absolută, în acest unic şi inegalabil prezent, cu câteva ştiri realizate la cel dintâi şi cel mai straniu Festival al Sonorizării din acest Final de Mileniu. Mai înainte de a intra în direct cu reporterul nostru aflat în clădirea Muzeului Arhitecturii, unde se derulează lucrările Festivalului, avem deosebita plăcere să vă informăm că, în sfârşit, a fost desemnat câştigătorul din acest an al concursului CEL MAI FIDEL ASCULTĂTOR. El este… ţineţi-vă respiraţia… ei bine, sorţii l-au desemnat câştigător pe Lawrence Olivier Hall, profesor doctor asociat la Universitatea Arizona, reputatul specialist în antropologie, colaborator de prestigiu al mai multor publicaţii şi posturi de radio şi televiziune din America şi din Europa. Profesorul Hall se găseşte acum, nu pe malurile lacului Aakrau, cum aţi putea presupune, dacă aţi ascultat emisiunile noastre de ieri, ci în drum spre plajele însorite ale minunatului arhipelag, care se cheamă Bahamas. Timp de 30 de zile, domnul Hall va fi de negăsit pentru colaboratorii şi rudele sale, deoarece condiţia pusă de postul nostru de radio şi acceptată chiar din prima clipă de distinsul nostru client a fost aceea a păstrării unui incognito complet. Să ne bucurăm, deci, de norocul neaşteptat al fidelul nostru ascultător şi să numim pentru urechile dumneavoastră firmele care au făcut posibil acest voiaj de vis…

 

Replică sonoră live Radio 3 M: Ultimele ştiri pe care antena noastră le trimite către creierele voastre sunt fierbinţi de tot, prevestind temperaturile din vremea apropiatei înserări. Vă rugăm să vă păstraţi tonusul optimist şi, mai ales, calmul. Pentru că o să aveţi nevoie de el.  Colegii noştri de la Secţia Meteo ne dau iar emoţii pentru acest agitat sfârşit de săptămână. Dar Dumnezeu e unul singur şi vă asigurăm că veghează, în adâncimile aproape albastre ale cerului asupra voastră. Asupra noastră. Pentru toţi credincioşii lumii şi pentru mulţi alţii pe lângă ei, începînd din acest moment, urmează ACTUALITĂŢILE de amiază. Saul, fii pe recepţie, ai cuvântul…

 

Saul ACTUALITĂŢI Radio 3 M: Lume-lume, Saul-Nebunul vă spune bun-găsit pe undele furtunoase şi fierbinţi ale celui mai ascultat post de radio din Port May şi din împrejurimi! Am pregătit pentru urechile voastre, deja aproape surde din cauza inepţiilor emise de posturile aşa-zis concurente, câteva ştiri trăznet, care vă vor zdruncina serios nervii în această înserare. Sunteţi pe recepţie? Trei-doi-unu… START!

San Diego, California – Şaisprezece birouri zgârie-nori şi două sute zece clădiri de locuit cu şapte, opt şi nouă etaje s-au prăbuşit sau au fost grav afectate de unda seismică de 7,4 grade pe scara Richter, care a traversat regiunea de la nord la sud în urmă cu şase ore şi jumătate. Surse demne de încredere din cadrul Poliţiei locale au anunţat că, în timpul evenimentului, au fost rupte sau decalibrate din cauza torsiunii majoritatea conductelor de gaze  care alimentau oraşul, existînd pericolul producerii unor incendii devastatoare. Informaţia nu a putut fi verficată până în prezent şi nici confirmată de Comandamentul Corpului Pompierilor civili, din cauza întreruperii totale a legăturilor telefonice cu zona sinistrată.  Există indicii că la marginea oraşului ar fi apărut întinse bălţi de petrol de stâncă, o substanţă minerală, parţial asemănătoare petrolului d.p.d.v. al compoziţiei chimice, existînd pericolul declanşării unor adevărate „mări de foc” în jurul oraşului, bariere care ar putea limita drastic accesul din şi înspre oraş. Vom reveni cu amănunte în Cronica Neagră de la orele 18:30.

Port MayFestivalul Sonorizării, aflat la prima sa ediţie în oraşul nostru de pe coasta Pacificului, a condus la realizarea primului Buletin Informativ din Viitorul Apropiat. Aţi auzit bine, nu este o glumă ci un fapt cât se poate de real, repet, a fost realizat primul Buletin Informativ din Viitorul Apropiat! Utilizînd în domeniul presei sistemul logistic Riemann, care se opune ideii că trăim într-un spaţiu unde nu există loc decât pentru logica clasică de tip aristotelic, jurnaliştii aflaţi în Sala de Marmură a Palatului Artelor au reuşit să conutereze primele ştiri din viitor. Radio 3 M a obţinut în avanpremieră pentru dumneavoastră două asemenea ştiri, pe care le va difuza chiar în clipele următoare. Rugăm pe radioascultătorii noştri cu probleme de cord să dea sonorul la minim timp de 2′ 28”. Mulţumim cu anticipaţie. Şi, acum, cele două materiale promise:

* Uraganul Micky, care a devastat în cursul nopţii precedente o bună parte din localităţile de pe Coasta de Vest, se va transforma într-o furtună perenă, care va străbate neîntrerupt teritoriul Statelor, fără posibilitatea de a fi combătut în vreun fel. Singura informaţie sigură privind originea sa a fost furnizată meteorologilor de către sonda spaţială marţiană „Minimal Mars”, aflată în drum spre planeta roşie, care a fotografiat în ultraviolet un straniu punct negru, aflat la altitudinea de 48.000 km, deasupra Africii de Sud. După toate probabilităţile, aici s-a deschis un fel de dop aerian, prin care atmosfera terestră este suptă treptat într-un alt spaţiu, avînd ca efect imediat apariţia acestui uragan etern.

* Declanşarea primelor experimente nucleare în troposferă de către savanţii unor laboratoare militare şi civile din Statele Unite, Canada, Marea Britanie, Franţa, Rusia, Germania şi Australia, avînd ca scop declarat determinarea închiderii rupturii de spaţiu, care ameninţă în timp cu extincţia biosferei Pământului, a declanşat reacţii diverse în mediile politice şi civile ale stateloe neimplicate. În vreme ce China, Noua Zeelandă, Germania, Brazilia , Coreea, Panama, Venezuela şi Mexicul au manifestat un acord prudent, Belgia, Elveţia, Spania, Portugalia, Thailanda, India, Israelul, Siria şi celealte state din Orientul Mijlociu au protestat vehement la Organizaţia Naţiunilor, acuzînd statele implicate de ameninţare genetică la adresa tuturor cetăţenilor lumii. Efectele radiaţiilor nucleare nu pot fi controlate decât parţial, au afirmat purtătorii lor de cuvânt, iar afirmaţia că majoritatea lor se vor risipi în spaţiu nu poate să fie decât o simplă ipoteză. Africa de Sud a anunţat deja că, la aproape 3 luni de la declanşarea primei serii de explozii dirijate, în spitalul din localitatea Regency, provincia Mosorewenta, s-au născut primii copii afectaţi de radiaţii – trei băieţi şi o fetiţă, care au degetele picioarelor în formă de gheare de pasăre, iar jumătatea inferioară a corpului este acoperită cu o piele solzoasă foarte tare.

 

Replica prizei II: Oameni buni, dacă nu aţi leşinat încă şi dacă mai sunteţi capabili să staţi cu urechile ciulite la cel mai bun post de radio din Port May, vă atrag atenţia că puteţi încă să vă înscrieţi în cel mai tare concurs al verii, lansat de emsiunea cea mai audiată din această vaă – TOP AUDIO 3 M…

 

35 – a. Soledad, trimisul diavolului

„Un călăreţ se pierde-n negura-nserării.

 Ce drum l-aşteaptă oare la marginile zării?”

Omar Khayyam

Charles Sebastian Percier se simţi mai liniştit ca niciodată în viaţa lui. Privea către cadavrul din faţă cu un fel de detaşare neumană, de parcă ar fi urmărit o emisiune la holovizor sau ar asistat de pe băncile unei arene la spectacolul morţii petrecut cu câteva zeci de metri mai jos de el. Un spectacol pentru care plătise şi care nu-l putea atinge în nici un fel.

Îşi lovi fruntea cu arătătorul, testînd realitatea clipei: mai întâi fusese blestemata de Nathalia, apoi piticania, apoi Soledad, apoi Hilterus… Apoi Leonard, entitatea ce pretindea că venea din alt univers, jucîndu-se de-a v-aţi ascunselea cu locuitorii Corassanului. Cu el, actorul ce nu-şi putea lepăda masca de pe faţă pentru a-şi afla identitatea. Doamne, singura sa legătură cu toate întâmplările trecute şi cu viitorul ce pândea undeva, în Non-Linear, era un om necunoscut şi mort! Un om care, după toate probabilităţile, fusese ucis cu puţin timp înainte ca el să ajungă pe Aleea Fortunei.

Se apropie de cadavru şi se aplecă deasupra lui. Petronius avea o faţă lată, puternic ridată la colţurile ochilor. Trăsăturile îi erau perfect destinse, ca şi cum şi-ar fi acceptat moartea cu detaşarea celui ce nu are nimic de pierdut.

– Noi doi avem o femeie ce ne apropie şi ne desparte, nobile Petronius, spuse încet şi încercă să nu ia în seamă tremurul vocii. Eunice ţi-a luat-o cu puţin înainte, numai că moartea a fost opţiunea ei. Ori poate că şi a ta? N-are importanţă. Secretul trecerii… poate că nici el nu mai prezintă vreun interes, la ora asta. Lumea… Corassanul se va închide încă o dată, ca o corolă de floare. Ce s-ar fi întâmplat, dacă aş fi ajuns la timp?

Petronius continuă să rămână mut. Un papagal ţipă speriat în spatele unei plante ornamentale. Percier îşi ţinu suflarea pentru o clipă: de pe hol, venea sunetul stins al unor picioare încălţate în sandale. Putea să fie doar un sclav. Sau un soldat din garda pretoriană…

Alergă în dreapta intrării, ascunzîndu-se în spatele uriaşului vas de porţelan plin cu ulei parfumat. Muselina se învolbură şi în prag îşi făcu apariţia o femeie, îmbrăcată într-o togă roşie, cu chipul acoperit de un voal egiptean. Bărbatul se trase un pas în lateral, ajunse în stânga ei şi, mai înainte ca aceasta să se dezmeticească, o prinse cu antebraţul de gât, împingîndu-i trunchiul în faţă. Femeia se zbătu violent, dar Percier continuă să strîngă, fără să ştie exact de ce făcea asta. După câteva clipe, trupul cuprins în cleştele braţelor se înmuie, iar el îl lăsă să cadă pe podea. Numai că, împotrivindu-se legii gravitaţiei, corpul nu vru să se prăbuşească, ba, mai mult, ţâşni într-o parte, fandă puternic şi-i expedie un pumn drept între ochi. Aproape imediat, execută o rotaţie pe braţe şi, în vreme ce corpul trasa prin aer cercul, unul dintre picioare îl izbi în bărbie, azvârlindu-l în direcţia vasului de porţelan. Atins, acesta şovăi o clipă într-un echilibru instabil, apoi căzu şi se sparse cu un zgomot surd. Valul de ulei se întinse cu iuţeală peste tot, mânijnd obiectele. Picioarele femeii atinseră podeaua, tălpile alunecară ca pe tobogan şi necunoscuta ateriză alături de el.

Gemînd de durere, Percier reuşi să întindă mâna dreaptă şi să smulgă vălul.

– Soledad?! strigă, uluit, şi speriat. Ce naiba cauţi aici? Acum? Ai venit să mă omori, nu-i aşa?

Femeia îl plesni peste mână, dar nu tăbărî pe el, aşa cum se aştepta. Se ridică, mişcîndu-se cu precauţie, se agăţă de una dintre coloane şi se împinse puternic într-o parte. Ateriză aproape trei metri mai departe, pe o împletitură de trestie, vopsită în culori ţipătoare. Se aşeză în fund şi începu să-şi cureţe în grabă picioarele de uleiul alunecos.

Percier nu îndrăzni să se mişte încă din loc, întrebîndu-se care va fi mişcarea următoare. Îşi amintea foarte bine de reacţia ei violentă la auzul veştii despre moartea acelui necunoscut Omar Khaym, pentru ca să se îndoiască de faptul că prezenţa ei ar fi avut o cât de mică şansă să fie întâmplătoare. Şi nici măcar nu putea să fie foarte sigur de faptul că era complet străină de felul în care Titus Petronius Nigerianus privea neantul de dincolo de cortinele căzute ale pleoapelor.

– Nu, nu l-am ucis eu pe acest patrician, dacă asta voiai să întrebi. Soledad se ridică în genunchi, îşi potrivi bentiţa de metal pe frunte, apoi îşi şterse palmele de împletitură. Eu nu mă folosesc de astfel de artificii greoaie. O lovitură cu muchea palmei peste omuşor este mai eficientă şi mai curată. Nu neg însă faptul că, până în urmă cu câteva ore, dacă aş fi ştiut că pe el îl cauţi, ar fi fost cea dintâi victimă a mea din seara asta.

Se săltă în picioare dintr-o singură mişcare. Stăteau faţă în faţă, la o distanţă pe care femeia ar fi putut-o acoperi în mai puţin de două secunde, dintr-un singur salt. Percier ştia că, dacă ar fi vrut să-l omoare până atunci, ar fi făcut-o deja, în loc să piardă timpul discutînd inutil cu un viitor cadavru.

O maşină de ucis perfectă, frumoasă şi blondăUn trimis al Diavolului în lumea rigidă a Credinţei! se cutremură el. Să-i fi ştitu oare cei care concepuseră încurcatele planuri ale existenţelor de pe scena Corassanului preferinţa pentru femeile blonde? În care viaţă anterioară o mai întâlnise şi o iubise? Soledad şi Eunice…  Eunice şi afurisita de Nathalia McConnaghie… Un triunghi feminin care-şi disputa dreptul asupra existenţei sale. Strânse pleoapele şi oftă. Le deschise: femeia se găsea în acelaşi loc, refuzînd să dispară.

– Înţeleg că nu moartea mea o cauţi în casa nobilului Petronius, spuse răguşit. O venă îi zvâcnea speriată pe gât şi auzea vâjâitul puseurilor de sânge în fundul urechilor. Deşi ai venit după mine…

– Am venit să te protejez, mârâi furioasă Soledad.

Îşi luă avânt pentru a sări peste balta lată şi puţin adâncă de lichid. Aerul mirosea a verbină şi a mosc. Ajunsă în dreptul pragului, se opri preţ de câteva clipe, ascultă cu atenţie la zgomotele surde ale petrecerii, apoi dădu cu multă grijă muselina într-o parte.

– Coridorul e liber. Să mergem! comandă şi tonul milităros îl enervă dintr-odată pe Percier. Miezul nopţii se găseşte la ceva mai puţin de 20 de minute de noi. Până la malul fluviului, cu ceva şansă, ajungem în cinci minute. Ce-ai înţepenit, acolo?

Putea fi o nouă cursă. Sau putea să nu fie. Şansele erau aproximativ egale, medită.

– Mă întrebam de ce-ai vrut să mă ucizi sub scara palatului, zise şi ridică din umeri. Şi de ce m-ai căutat acum, ca să mă protejezi… Nu sunt aceeaşi persoană? Circumstanţele nu au rămas aceleaşi? Ce anume s-a schimbat atât de fundamental în intervalul în care nu ne-am văzut?

– Întrebări care nu-şi au rostul în clipa asta, înălţă femeia dispreţuitor din umeri. Charles Sebastian Percier, rostul tău în lumea numită Corassan este să descoperi o trecere spre Dincolo. Şi atât. Pricepi? În ce mă priveşte, sunt un simplu body-guard. O fiinţă instruită pentru a ucide, nu pentru a căuta răspunsuri.

Se ruga de el, înţelese Percier şi se înfipse mai bine pe picioare, în mijlocul uleiului. Mai mult, nu-l putea obliga să facă nimic din ceea ce avea de gând, dacă el nu colabora. Punctul slab… asupra căruia trebuia să insiste. Şi insistă:

– Vreau să ştiu ce anume ţi-a declanşat furia ucigaşă sub scara palatului! Dacă nu aflu, nu mă mişc de aici, indiferent ce urmează să se întâmple. Poate că mă poţi omorî cu uşurinţă, asta ţine de o anumită tehnică şi de viteza ta de mişcare, dar nu cred că vei reuşi să mă cari în spinare până unde vrei să mă duci. Cu atât mai mult, dacă ai nevoie de mine viu.

Soledad stătu o clipă pe gânduri, ţinînd un deget apăsat pe cercul subţire de metal.

Un analizor de personalitate, realiză bărbatul, dar deja era prea târziu, ca să mai dea înapoi. În mod sigur, nu avea să descopere niciodată motivele pentru care segmentul său de viaţă repeta în nodul cronozofic numit Corassan aceeaşi bucată de circuit biopsihologic. Dar putea să înţeleagă măcar care era legătura între el şi acel necunoscut Khaym.  Prezenţa sa în sala de aşteptare chiar în momentul în care…

– Hilterus! strigă fără voie şi, pentru o clipă, inima îi pompă nebuneşte adrenalină în vene. Un triunghi, nu, Soledad? Eu, Hilterus şi Khaym. Venise la aeroport să împiedice, într-un fel sau altul, întâlnirea mea cu pseudo-ucenicul. Jucam deja un joc, care începuse cu mult înainte de a afla despre el. Lasă analizorul, e deja inutil.

Femeia dădu din cap şi coborî mâna de la frunte.

– Un analizor nu e niciodată inutil, Percier. Îţi admir însă perspicacitatea. Khaym era cel de-al doilea asasin al falangăi. Perechea mea. Rolul meu era s-o protejez pe Mercedes. Al său de a veghea asupra ta. Din varii motive, se pare că nici unul nu a reuşit să-şi ducă misiunea până la capăt.

– Nu înţeleg, bolborosi bărbatul şi simţea, într-adevăr, că nu mai pricepe nimic. De ce să-l fi omorât pe Hilterus? Dacă Hilterus era chiar Leonard, de ce să fi dorit acesta să fie anihilat, mai înainte de a-mi fi comunicat ce doreşte de la mine? Totul mi se pare o nebunie uriaşă şi simt că mi se învârte capul.

– Poate că e o nebunie uriaşă, se arătă de acord Soledad. Sau poate că ea apare aşa pentru minţile noastre înguste, neobişnuite să vadă lucrurile decât în plină derulare şi niciodată din afara lor, ca pe un proces obiectiv. Ţi-am spus, eu sunt un simplu soldat, rolul meu este să execut, nu să analizez. Mercedes deţinea mult mai multe răspunsuri decât posed eu. Şi mai corecte. Dar Mercedes nu ţi le va mai putea dezvălui în lumea asta, care tinde să se modifice fundamental peste un sfert de oră. Pentru Dumnezeu, Sebastian, te-ai gândit vreodată la posibilitatea ca acel necunoscut Leonard să nu fie singurul care se joacă cu vieţile noastre?

Se înecă, tuşi prelung şi trebui să se izbească peste piept, ca să-şi revină. Scuipă din nou sânge şi dâra lui îi rămase pe dosul mâinii, după ce-şi şterse buzele. Sebastian… Numele acesta nu i-l mai rostise nimeni până atunci. Venea dintr-o altă existenţă, despre care nu-şi mai amintea nimic, dar căreia femeia blondă şi calmă din faţa sa îi cunoştea mai multe secrete.

– Două entităţi Non-Lineare, în acest nod? Două fiinţe care se luptă între ele pentru câştigarea supremaţiei şi pentru dreptul de a descoperi şi utiliza primul trecerea? Da, sigur, în felul acesta lucrurile ar începe să capete un înţeles. Dumnezeu şi Satana, nu? Ca să folosim două concepte ale lumii creştine în care trăim. Binele şi Răul, din filozofiile-religii maniheiste ale perioadei precreştine. Stai aşa… realiză, brusc, străbătut de un fior de spaimă. Cine naiba ţi-a spus chestia asta?

– Tu, râse Soledad, dar în vocea ei sclipeau lacrimile. Într-o materializare anterioară, ai apucat pe o altă cale şi atunci Adolfo Hilterus se numea Napoleone Bonparti. A fost o viaţă în care am cunoscut plăcerile de vis dintr-un cartier al viitorului – Singapur XXVII. Acolo, ai dat de urma celui de-al doilea. A fost numai o simplă bănuială, care nu a mai apucat să ţi se confirme. Mergem?

Îşi prinse capul în mâini.

– Unde? Există vreun plan, acum că singura pistă s-a închis?

– Există un plan de rezervă, confirmă femeia. Dar nu mai avem timp de poveşti. Îl vei afla pe drum. Dacă accepţi să mă însoţeşti.

Mă numesc Charles Sebastian Percier, îşi repetă, în timp ce-şi luă avânt şi sări alături de ea. Sau, mai simplu, Sebastian. Sunt o entitate nemuritoare, cu o viaţă aparentă finită în acest segment de Univers numit Corassan. Caut o trecere…

– Mergem, spuse şi se sprijini de umărul ei, în vreme ce-şi ştergea tălpile încălţărilor de zid. Ce caută ei în Corassan, Soledad?

Femeia îl luă de mână şi-l trase după ea pe coridor.

– Nu ştiu, îi şopti la ureche, când se opriră la primul colţ pentru a spiona ce se petrece de cealaltă parte. Mercedes nu a apucat să ne spună.

În atrium, aproape că se ciocniră de un grup de sclavi scunzi, acoperiţi cu blăni de animale, care mergeau spre amfiteatru să dea un spectacol de circ, conform planului banchetului, stabilit cu mai multe zile înainte de Petronius. Bărbaţii se traseră într-o parte, cu umilinţă, făcîndu-le loc să treacă, apoi îşi continuară drumul spre ieşirea interioară.

Străbătură în fugă tricliniumul, unde patru bărbaţi jucau zaruri, aşezaţi în jurul unui urcior uriaş cu vin, ocoliră intrarea în seră, păzită de o femeie-gladiator, înarmată cu o sabie scurtă, care îi privi inexpresiv, atunci când trecură pe lângă ea, ocoliră un grup statuar şi ajunseră în faţa uşii principale. Soledad aruncă câteva priviri scurte de jur împrejur şi-i făcu semn să se alipească unui convoi de bucătari, care ieşeau cu tăvi lungi şi încărcate de fripturi, săltate mult deasupra capetelor. Când aceştia cotiră pe scări spre grădină, coborâră treptele sărind peste mai multe deodată şi alergară spre tufişurile de mirt de pe marginea aleii ce conducea la poartă. Vru să întrebe ceva, dar degetele femeii îl loviră peste buze.

– Sst! îl ţistui aceasta şi-şi apropie gura de urechea sa stângă. Soldaţii Credinţei…

Chiar la intrarea pe alee, o patrulă formată din zece soldaţi uriaşi, cu ţevile subţiri ale armelor neuronice atârnînd la spate, îl înconjuraseră pe nubian şi-i cereau explicaţii.

– Vor înconjura grădina în numai câteva clipe, continuă să şoptească femeia. Au detectoare de câmp personalizat. Fi-r-ar să fie, dacă-ar mai fi întârziat un minut!

– Putem fugi prin spatele grădinii, gâfâi Percier. Avem exact răgazul să ajungem în partea dinspre fluviu. Sclavul e mut, înţelegi?

Fugiră din tufiş în tufiş, atenţi să nu iasă în lumină. În două rânduri, se împiedicară de trupuri de bărbaţi şi femei căzute în somnul agonic al beţiei şi trebuiră să calce peste ele, ca să ajungă de cealaltă parte.

În partea dinspre apă, grădina avea un gard înalt din lemn, asemănător unei palisade. Soledad îşi desfăcu centura dublă de piele, care se dovedi o curea foarte lungă şi trainică, având la unul din capete o mică ancoră, o azvârli de două ori spre partea de sus, până când aceasta se agăţă, din câteva mişcări se căţără pe culme şi-i întinse mâna. Se prinse de ea şi, cu un efort extraordinar, care aproape că-i smulse braţul din umăr, ajunse lângă ea. Săriră de cealaltă parte şi aterizară peste un morman de bălegar vechi, înalt de aproape un stat de om. Se rostogoliră la vale şi îşi continuară goana spre apa care licărea nu departe.

Se opriră chiar pe mal, la două lungimi de braţ de trupul întunecat al bătrânului fluviu, care curgea molcom spre inima câmpiei. Deasupra, Procion şi îndepărtatul Păr al Berenicei îşi trimiteau sclipirile reci şi impersonale prin ţesătura de cerneală a nopţii romane. Un miros greu de mâl şi de plante putrede urca dinspre apă, făcîndu-l să icnească, într-un spasm necontrolat de tuse.

– Acolo, arătă cu braţul Soledad, în direcţia unui punct galben, strălucitor, aflat pe malul celălalt. Planul lui Mercedes prevede ca, dacă ratezi întâlnirea cu Petronius, să ajungi la acel foc. Eu rămân să-i întârzii pe soldaţi. Drum bun, Sebastian şi fie ca asta să fie, cu adevărat, ultima noastră întâlnire!

Înainte de a apuca să se dezmeticească, îi făcu vânt în apă. Undele se închiseră clipocind în jurul său şi-l târâră imediat spre larg. Curentul era extrem de puternic şi trebui să dea de mai multe ori din braţe până să ajungă în poziţie de plutire.

– Cine mă aşteaptă? Şi cum am să-l recunosc? strigă, cu gura plină de apă amăruie.

– Te va recunoaşte el, veni răspunsul după câteva clipe. Vocea răsuna din ce în ce mai încet, din cauza depărtării. Se numeşte Menzenes.

-va urma-

 

Author