Selectează o Pagină

Motto: „Nu ne mai desparte decât o Poartă – cea a Iadului din noi”

PARTEA I

I. 1. Noapte ploioasă în Cartierul Latin

„Asupra fiinţării umane în istorie avem această reprezentare banală: omul este o totalitate de predispoziţii.”

Karl Jaspers

           

Mike Ostrand era  un beţivan.

Numai unul Dumnezeu ştie cât îşi dorise să reuşească să scape cumva de invitaţia aceea păcătoasă şi să-şi petreacă seara în sânul familiei! Asta nu neapărat pentru că ar fi fost cumva un tip dus mai des pe la biserică. În ciuda contului de la „Muno-Atlantic Banc” şi a respectabilităţii de care se bucura în anumite cercuri, nu nutrea vreun respect deosebit faţă de ideea de etică socială şi nu-i prea păsa de anumite etichete. Pur şi simplu, îşi dorise ca în seara zilei de joi să stea răsturnat în fotoliul din birou, cu picioarele pe masă, şi să asculte cum, din camera cealaltă, Silvia Quintodo Ostrand vorbeşte despre toate fleacurile din lume, cu vocea ei puţin răguşită. Să stea răsturnat şi să nu mai existe nimic în jurul lui care să-l împingă să pună mâna pe sticlă.

Nu putuse însă să refuze invitaţia, deoarece Garsan Roswell nu l-ar fi iertat niciodată. Şi tot niciodată nu ar mai fi reuşit să încheie cu el afacerea cu cheresteaua de pin. Aşa că-şi petrecuse după-amiaza în sufrageria mare şi demodată a casei de pe strada Falls Hand, alături de alţi 26 de invitaţi, bând coniac de culoarea ciocolatei şi ascultând muzica siropoasă a unei orchestre de negri.

Doamne, cât mai băuse! De-abia mai reuşea să vadă tabloul de bord, necum panglica îngustă a şoselei. Capul încă nu-l durea, dar era ceva în neregulă cu urechea sa dreaptă, în care auzea de mult timp un ţiuit. Din când în când, îşi lua mâna de pe volan şi se scărpina în pavilionul dureros cu unghia degetului mic. Nu, nu era ameţit, doar că se simţea  mai uşor şi nu înţelegea de ce îi fugeau în permanenţă privirile de la ştergătoare la vitezometru.

Luă în viteză o curbă la dreapta, gata-gata să intre într-o tonetă cu ziare. Strada era îngustă şi neluminată. Habar n-avea pe unde se afla, aşa că hotărî să oprească şi să coboare puţin. Poate că dacă va face câţiva paşi în jurul maşinii, îi va trece şi afurisita asta de instabilitate a ochilor.

Frână lângă bordură şi maşina derapă uşor spre stânga, înaintând cu botul spre mijlocul străzii. Nu era nici o problemă, oricum circulaţia la ora aceea târzie era ca şi inexistentă. Deschise portiera şi se pregăti să coboare. Ropotul rece de afară îi udă imediat mâneca hainei şi umărul, determinându-l să renunţe şi să trântească uşa la loc. Ce-ar fi dacă s-ar hotărî să mai stea puţin? Poate că ploaia avea să se potolească, în cele din urmă. Iar Silvia nu-l aştepta niciodată, deoarece se culca imediat după serialul de la orele 20:15.

Dădu din cap, în semn că hotărârea era definitivă şi scotoci în bord, printre acte şi bani. Tocmai în spate, descoperi butelca metalică şi se bucură. Crezuse că o uitase acasă de dimineaţă, înainte de a pleca la birou. O scutură, apoi ascultă clipocitul lichidului cu urechea stângă. Deşurubă dopul şi trase un gât zdravăn. Arsura din gură se strecură de-a lungul traheii şi porni în viteză către stomac. Scutură din cap. Aşa da, acum avea curaj să înfrunte ploaia şi să se lămurească în ce parte a oraşului se găsea.

Îşi aminti, fără nici o legătură, de Leon Ciola şi de ameninţările proferate în urmă cu două zile. Ciola era un nenorocit de metis, numai piele şi os, care lucrase ca paznic la unul din antrepozitele sale şi pe care-l dăduse afară când descoperise că vindea scânduri de arţar, la bucată, în timpul serviciului său. De faţă cu zilierii ce-şi ridicau salariul, Ciola urlase la el şi-i promisese c-o să-i taie gâtul, dacă nu revenea asupra hotărârii. Supraveghetorii îl aruncaseră în stradă, fără prea multe menajamente, iar bătrânul Stan Bournell, şeful pazei, îl asigurase că o să-l dea pe mâna şerifului, de cum o să-l mai prindă prin zonă. Şi, cu toate că nu lua în serios ameninţări de felul acesta, dăduse din cap şi îi lăsase mână liberă. De ce naiba îi venise tocmai acum în minte numele lui?

Mai luă o gură de alcool, înşurubă capacul, după care puse recipientul lucios în buzunarul dinăuntru al hainei. Deschise iar portiera şi coborî. Stropii reci îl izbiră cu violenţă şi-l făcură să închidă ochii. Când îi redeschise, farurile unei maşini tocmai se pierdeau în depărtare, cotind pe o altă stradă.

Mai sunt şi alţi nebuni cărora le place ploaia! râse Mike Ostrand, încercând să meargă drept. Nu reuşi, însă. Renunţă şi, ţinându-se cu o mână de maşină, reuşi să ajungă pe trotuar. Şfichiurile reci ale ploii îi lipiră şuviţele de păr pe frunte, strecurându-i-se în ochi. Se apropie de zidul clădirii, dar nu o recunoscu.

E prea întuneric, încercă o justificare, care i se păru suficient de solidă pentru a ţine cont de ea. Era, într-adevăr, întuneric, dar nu prea întuneric. Undeva, către mijlocul străzii, un bec anemic se bălăngănea în bătaia vântului, alungind şi turtind umbrele clădirilor şi ale copacilor pe asfaltul lucios.

Nu, nu e prea întuneric, se contrazise, luându-şi seama. Nenorocirea e că sunt eu prea beat. Aş vrea să mă vadă Silvia Quintodo acum. Să-şi pună mâna la gură şi să bolborosească ceva despre… asta, cum îi zice… la dracu’… despre blestemele părinteşti.

Ba nu, în mod sigur n-ar fi vrut să-l vadă Silvia. Îşi făcea numai curaj, aşa, ca şi cum ar fi avut de înfruntat un auditoriu necunoscut şi se folosea de imaginea soţiei ca de o efigie-simbol, ca de o iconiţă ascunsă sub cămaşă, pe care o strângi între degete în caz de pericol, dar îţi e ruşine s-o scoţi, ca să fie văzută şi de ceilalţi. În mod paradoxal, deşi Mike Ostrand nu avea nici un Dumnezeu, îi era ruşine de Silvia Quintodo Ostrand. Suficient de ruşine pentru ca gândul la ea să-l determine să se dezlipească din umbra zidului şi să caute plăcuţa cu numele străzii.

O cunoscuse pe Silvia în urmă cu 23… ba nu, cu 24 de ani… Sau cu 25? Oricum, nu părea să mai aibă importanţă, deoarece tot ce se raporta la un sfert de secol devenea dintr-odată eternitate. O iubise vreodată? Măcar la început? Habar nu mai avea. De fapt, dacă se gândea bine, nici măcar nu era sigur că ştia ce înseamnă, în realitate, cuvântul dragoste. El, Mike Ostrand, milionarul de lemn, iubise în vreo zi a vieţii lui pe cineva? Poate pe maică-sa, dar aceasta murise când era foarte mic şi nu-şi mai aducea aminte decât vag de ea. Maică-sa fusese o femeie de treabă. Da, foarte de treabă, aşa îi spuneau mereu cei ce o cunoscuseră, când, din întâmplare, venea vorba despre familie.

Se rezemă din nou de zid şi vărsă câteva lacrimi. Pentru femeia aceea aproape necunoscută sau pentru faptul că se rătăcise, că era singur în ploaie şi că îi era frică de întuneric?

Scutură capul: nu-i era frică de întuneric. Se găsea în Atlantic River şi-i cunoştea fiecare ungher, fiecare stradă. La naiba, pe ce stradă se afla, oare, acum?

Prinse să alerge, cu paşi mari, către stâlpul de iluminat. Poate că acolo era plăcuţa de identificare a străzii. O puseseră la lumină pentru a fi mai uşor de descifrat de către trecători. O să vorbească mâine cu consilierul primarului pentru problemele edilitare să procedeze la fel, în viitor, cu plăcuţele de pe toate străzile. O măsură bună, care va fi apreciată de toţi trecătorii. Mai ales de cei care călătoresc în maşini şi nu găsesc, după miezul nopţii, unde se află bucata aia afurisită de metal.

Pentru că, bineînţeles, nu se găsea nici în apropierea stâlpului. Îi dădu ocol încet, studiind pereţii cu atenţie. Nici vorbă de plăcuţă. Se rezemă de stâlp, simţind cum se învârteşte strada cu el. Îşi duse unghia degetului mic pe obraz şi trase în jos cu violenţă, brăzdând o dâră adâncă, roşie, în carnea obrazului. Imediat, picurii întinseră dâra către bărbie, apoi o strecurară pe sub gulerul cămăşii spre maiou.

La naiba, se întâmplă ceva cu mine, mormăi neliniştit. E trecut de unu dimineaţa şi mă aflu pe o stradă necunoscută, dintr-un oraş pe care… Oh, Isuse, pe care aş fi jurat că-l cunosc ca pe… ăsta… ca pe propriu-mi buzunar. Şi întâmplarea face să fiu enervant de beat. Atât de beat, încât… încât să nu ştiu ce să fac. Silvia Quintodo, mă auzi? Dacă da, atunci… opreşte jocul ăsta afurisit. Nu mai am chef de el, aşa cum nu am chef nici de Leon Ciola şi de ameninţările lui nenorocite.

În mod clar, nu cunoştea strada. I se făcu, brusc, frică. Deşi raţiunea îi spunea că nu are dreptate, că este suficient să se urce în blestemata de maşină, să meargă până la primul colţ, să coboare din nou şi să caute plăcuţa. Poate că aici căzuse din lipsă de interes edilitar. Poate că Ahmad Lawton, consilierul, era de vină pentru spaimele lui de beţiv amărât. O să-l cheme mâine pe Lawton la birou şi o să-i spună că primarul s-a lins pe bot în legătură cu subvenţia pentru orfelinat. Sau poate că era bine să dea, în continuare, suma alocată funcţionării acestuia. O să-i poprească din altă parte…

Dar poate că nu mă găsesc în oraşul care trebuie, sughiţă speriat de idee. Poate că nu în Universul care trebuie!

Asta era. Se afla, pur şi simplu, în alt oraş. Greşise drumul, de la casa lui Roswell, şi ieşise pe şoseaua dinspre nord. Condusese neatent, era şi ploaia asta blestem… Nu, nu era posibil. Care alt oraş? El, Mike Ostrand, nu ieşise niciodată mai mult de 10 km din perimetrul Atlanticului, iar cea mai apropiată localitate era… stai… era la… 100 km? 1000 km? Sau poate la fel de departe ca Luna?

Iar aiura. Scoase recipientul din buzunar, deşurubă capacul şi înghiţi repede de mai multe ori, gata-gata să se înece. Tuşi şi-şi ridică, involuntar, ochii spre cer, căutând luna. Apa se grăbi să-i pătrundă printre gene şi se văzu nevoit să-şi lase capul în jos. Aiura, în mod limpede. Pe cer nu era nici o lună. Atunci, în mod clar Leon Ciola era de vină. Şi Garson Roswell cu coniacul lui nenorocit.

Se întoarse, bălăbănindu-se, în direcţia maşinii. Prima reacţie, când descoperi că nu mai era acolo unde o lăsase, cu botul către mijlocul străzii, fu să se frece la ochi cu dosul umed al palmei. Nu, nu se înşela: strada era absolut goală, de parcă venise pe jos.

Hei, voi, ăia de acolo, lăsaţi-vă… ăsta… auzi, lăsaţi-vă de şmecherii! râse, dar glasul de beţiv răsună neconvingător, acoperit de darabana ploii. Scoate-ţi maşina şi nu vă mai jucaţi!

Nu apăru însă nimeni. Întinse mâna către zidul cel mai apropiat şi se sprijini de el. Îşi linse buzele. El era Mike Ostrand, negustorul de cherestea din Atlantic River şi se întorcea acasă de la serata lui Roswell. Băuse, dar nu mai mult decât altădată, aşa că nu-i venea să creadă  că îşi pierduse minţile. Deşi se părea că nici mult nu mai era până acolo…

Clipi de mai multe ori şi-şi luă seama cu atenţie: nu visa sau dacă exact asta se întâmpla, trebuie că o făcea sub duş sau răsturnat undeva, într-un şanţ. Pentru că treaba era al dracului de umedă. Dar nici pe jos nu ajunsese până aici, pentru că hainele îi erau numai umede şi nu ude leoarcă, aşa cum ar fi trebuit să fie dacă ar fi străbătut, împreună cu bietul său trup, reţeaua infectă de străzi până aici.

Mike Ostrand eşti un beţiv nenorocit! bălmăji, dar asta nu-l ajută cu nimic.

Pur şi simplu, maşina refuza să apară. Oftă şi clătină amărât din cap. Cineva îşi bătea joc de el, ca de ultimul negru nenorocit din mahalale, şi lui nu-i venea nici un gând mai acătării. Doamne, cine-l împinsese să iasă din casă şi să se ostenească până la umflatul de Roswell, pentru coniacul lui de trei parale?

Unde eşti Silvia, să mă vezi… Curcă plouată, nu alta… Buştean putrezit pe apele Lacului Smartie… Silvia, mă auzi? Scoate capul, fir-ai tu să fii de căţea afurisită! De ce nu răspunzi? Sau ţi-e greu să… să-ţi tragi fundul mare din culcuşul tău cald, dintre pledurile alea în carouri…

De fapt, nu striga, aşa cum îşi dorea, ci mormăia pe un ton coborât, aproape un fel de litanie, în timp ce avansa către locul unde ar fi trebuit să se găsească maşina. Ca şi altădată, când avea vreun necaz în stare de beţie, îşi vărsa focul pe o Silvie imaginară, care arăta cu totul altfel decât aceea din realitate: avea fundul şi sânii mari, picioare groase şi un fel de mustaţă neagră deasupra buzei de sus. Şi, tot spre deosebire de cea de acasă, răbda totul cu o nesfârşită supunere: nu scotea o vorbă, ci numai lăsa capul în jos şi-i dădea lui voie să-şi descarce nervii, după care dispărea pe nesimţite.

Ajunse în locul unde îi venea să jure că-şi părăsise maşina, cu cheile în contact. Se aplecă deasupra asfaltului şi-l cercetă cu privirea. Apa băltea în mai multe locuri, deoarece rigola din apropiere era înfundată cu noroi şi frunze uscate. Se strâmbă nemulţumit. Nu se simţea în stare să descopere nici o urmă. Singurul lucru pe care şi-l dorea era să se întindă pe un cearşaf curat, să se acopere cu un pled şi să doarmă.

Chiar în clipa în care-şi dezdoia spatele, ca să se ridice, farurile unei maşini îndepărtate fulgerară iarăşi la colţul străzii şi dispărură. Mike Ostrand închise ochii, orbit, apoi îi redeschise. Un fior slab îl scutură, dar ştiu sigur că nu ploaia era de vină. Stătea chiar în mijlocul unui cerc, trasat pe asfalt cu vopsea uşor fosforescentă. Aşezate într-un triunghi perfect pe circumferinţa licăritoare, trei siluete negre îl fixau nemişcate.

Exact ca într-un vis rău, înghiţi el în sec şi-şi îndreptă spinarea. Dar poate că sunt într-un asemenea coşmar. Poate că dorm pe o canapea, pe holul casei lui Roswell, cu sticla de coniac alături. Şi visez că m-am rătăcit în propriul meu oraş, că mi-a dispărut maşina, că am rămas singur şi speriat noaptea, în ploaie, că am nimerit într-un cerc vrăjit şi că tocmai a apărut Omul Negru, să mă ia cu el…

Una din siluete întinse braţul în direcţia sa, apoi, aproape imediat, celelalte două o imitară. Mike Ostrand dădu să fugă în direcţia trotuarului, dar picioarele refuzară să îl asculte. Nu era un vis, fir-ar să fie! înjură în gând. Nu, pentru că în nici un vis nu se imaginase pe sine însuşi beat şi, mai ales, pentru că ştia, asemenea tuturor copiilor din Atlantic River, că nu există nici măcar un Om Negru. Iar, acum, în faţa lui, stăteau trei.

 

2.  Port May                             

„Cutia Pandorei, socoti Floyd cu un brusc sentiment de nelinişte, aşteptând să  fie deschisă de Omul curios. Ce va găsi el înăuntru?”

Arthur C. Clarke

Replică sonoră live Radio 3 M: Oameni buni, deja ornicul Primăriei a bătut de câteva minute bune ora şapte-zero-zero a.m. N-aţi plecat încă la slujbele voastre nenorocite, care v-au adus întotdeauna câteva zeci de dolari soioşi în buzunare şi multă durere de cap? Hai, mişcaţi-vă fundurile mai cu vlagă, altfel veţi avea neplăcuta surpriză să descoperiţi că nu mai aveţi acces în clădirea birourilor unde vă chinuiţi existenţa pentru a produce bunuri aproximativ necesare societăţii. Iar dacă, din întâmplare, vă mai aflaţi încă acasă, stând comod sub cearşaf, cu şuierul ventilatorului în ochi şi cu difuzorul la minim, e cazul să căscaţi bine de tot urechile: azi, Coasta Pacificului rămâne improprie pentru baie. Mareea neagră, deversată în urmă cu o săptămână de petrolierele  chinezeşti, în apropiere de Golful Hajo, a continuat să se întindă şi peste noapte, în ciuda eforturilor organizaţiilor ecologice şi ale specialiştilor Armatei. Departamentul Sănătăţii Publice face cunoscut că…

Replică sonoră stokaj Radio 3 M: Vreme caniculară din nou peste toată Zona de Vest, un mic început de uragan în dreptul plajelor de pe Coastă, rugăm posesorii de animale domestice să nu le scoată astăzi din casă, grindină cât oul de ţestoasă deasupra regiunilor Mount Bike, averse diluviene în rest. Sfatul meteorologului de serviciu: nu părăsiţi adăpostul dulce ale casei, sub nici un motiv. Chiar dacă şeful vă ameninţă la telefon cu desfacerea contractului. Locuri de muncă se mai găsesc, o piele nouă mai greu. În rest, lumea este din nou liniştită după capturarea bandei de traficaţi de organe a lui George Cane, iar Municipalitatea s-a hotărât să dea un mare bal în cinstea bravilor poliţişti, care şi-au jertfit timpul liber, liniştea pocheraşului de după-amiază, ba chiar şi bericile din frigider, pentru a participa la distracţia anului în Port Mey. George Cane a fost prins, în timp ce încerca să spele putina la bordul vasului său de croazieră, după o urmărire ca-n filme ce a durat aproape două ore şi la care au fost invitaţi de onoare membrii Pazei de Coastă, precum şi agenţi sub acoperire ai FBI-ului.

Replica prizei I: Prezentul e cel mai bun timp pentru lucrurile ce au viitor. Veniţi cu toţi în Port May pentru a vă asigura un loc pe scaun la cel mai mare Festival al Sonorizării Finalului de Mileniu! Reprezentanţi de la 68 de posturi de radio locale şi de la 4 posturi districtuale vor concura în a vă capta atenţia, suficient de mult timp pentru a vă determina să-i votaţi în CÂŞTIGĂTORI. Anul acesta, Marele Premiu pentru cel mai fidel ascultător constă într-o croazieră de 30 zile în Bahamas, pe cheltuiala completă a sponsorilor noştri. Şi, pentru că tot am amintit de acest cuvânt magic, a sosit timpul să enumerăm aceste firme minunate şi aceşti oameni de bine, care ne ajută să vă facem fericiţi…

Replică sonoră live Radio 3 M: Ultimele ştiri pe care antena noastră le trimite către creierii voştri sunt fierbinţi de tot, prevestind temperaturile din vremea prânzului. Iubiţi leneşi, pierde-vară, şomeri, concediaţi (nu vă alarmaţi, acesta este termenul folosit de postul nostru pentru a-i nominaliza pe cei aflaţi… în concediu!), gospodine, elevi chiulangii, deţinuţi plictisiţi din splendidele noastre penitenciare… Să mai continui? Nu văd ce rost ar avea, paleta publicului nostru ascultător este atât de întinsă, încât ne-ar trebui câteva ore bune numai pentru a enumera toate categoriile ce-şi petrec în mod fericit viaţa cu urechea pe difuzorul pe care stă scris cu litere negre-roşii – 3 M. Pentru toţi aceştia şi mulţi alţii pe lângă ei, începând din acest moment, urmează ACTUALITĂŢILE de dimineaţă. Saul, ai cuvântul.

Saul ACTUALITĂŢI Radio 3 M: Lume-lume, Saul-Nebunul vă spune bun-găsit pe undele furtunoase şi fierbinţi ale celui mai ascultat post de radio din Port May şi din împrejurimi! Am pregătit pentru urechile voastre, plictisite de bazaconiile posturilor vecine, un set de informaţii cum nu s-a mai pomenit de la izgonirea lui Adam din Rai. Fiţi pe recepţie: trei-doi-unu… START!

Londra – Răpirea frumoasei actriţe Mia Miller Farlow, în cursul serii de sâmbătă, a declanşat în capitala Regatului Unit una dintre cele mai puternice acţiuni poliţieneşti din ultimii zece ani. Un purtător de cuvânt al Comisarului-Şef a precizat că Scotland-Yard-ul a solicitat sprijinul unei unităţi antiteroriste a Armatei a II-a. Conform zvonurilor lansate de presă, actriţa a fost văzută pentru ultima oară în apropiere de conacul lui Ed Lou Harding, cunoscutul om de afaceri de pe piaţa bussiness-show-ului. Deşi operaţiunile de căutare se desfăşoară în cel mai mare secret, surse oficiale ale InterPol-ului au anunţat că deţin o serie de informaţii importante cu privire la identitatea răpitorilor şi că speră ca nefericita istorie să se încheie cu bine în cel mult 48 de ore.

Paris – „Musee de l’Homme” a făcut cunoscut în cursul după-amiezii de ieri, într-o conferinţă de presă, că unul sau mai mulţi atentatori necunoscuţi au sustras din colecţiile sale nevizitabile singurul craniu de neandherthalian pe care-l avea în posesie, provenit dintr-o donaţie particulară. Pierderea este însoţită de o umbră de mister, după cum afirmă o persoană ce lucrează în cadrul departamentului de publicitate al Muzeului şi care a insistat să rămână anonimă. Zona depozitării fosilei este considerată imposibil de accesat, altfel decât pe traseul oficial, datorită faptului că se găseşte la 25 m adâncime, într-un buncăr de oţel, singura legătură cu exteriorul fiind tunelul liftului, aflat sub paza a 5 gardieni. Surse apropiate conducerii muzeului au precizat faptul că, în chiar ziua constatării insolitei dispariţii, a fost pierdută legătura prin satelit cu echipa cunoscutului antropolog Lawrence Olivier Hall. Echipa a fost trimisă de către „Musee de l’Homme”, în cadrul unui program UNESCO, în Tanzania, pe malurile lacului Aakrau, presupusa patrie a fosilei furate, pentru a verifica din nou straturile cuaternare unde aceasta a fost găsită de un păstor, în urmă cu 38 de ani, ca urmare a unei masive alunecări de teren.

Teheran – O puternică explozie, a zecea din şirul celor declanşate începând cu mijlocul lunii trecute, a distrus un magazin de bijuterii din centrul comercial al oraşului, făcând cinci victime. Pagubele materiale sunt estimate la circa 40.000 de dolari americani. Asociaţia iraniană al-Fallah şi-a revendicat telefonic atentatul, însă poliţia manifestă serioase dubii cu privire la autenticitatea mesajului, primit imediat după declanşarea exploziei. Atentatul cu bombă s-a produs pe fondul unui calm relativ, membrii din conducerea respectivei organizaţii anunţând cu două săptămâni în urmă că vor înceta atacurile cu explozibile pentru o perioadă de 30 de zile, dând astfel posibilitatea începerii tratativelor de pace cu actualul guvern de coaliţie, impus cu sprijinul armatei israeliene.

New York – La reuniunea G8, care a avut loc ieri în oraşul nostru, reuniune consacrată „dosarului Kosovo”, ar fi trebuit să participe şi China, au apreciat oficialităţi ale Organizaţiei Naţiunilor Unite. Faptul că delegaţia acestei ţări nu a fost invitată se datorează veto-ului Statelor Unite şi Canadei, care au solicitat guvernului chinez explicaţii în legătură cu mareea neagră produsă în largul Mării Caraibelor de către două supertancuri petroliere, aflate sub pavilionul său. Organizaţia guvernamentală ecologistă „Pacea verde” a apreciat drept sabotaj actul celor doi comandanţi de vas, al doisprezecelea petrecut în decursul acestui an în apele internaţionale din apropierea coastelor americane, afirmând că, în felul acesta, China doreşte să provoace pagube de miliarde de dolari SUA, prin închiderea a aproape 2200 km de plajă turistică.

Replică sonoră live Radio 3 M: Acestea sunt aproape cele de pe urmă ştiri, pe care antena noastră le trimite către creierii voştri înfierbântaţi de canicula acestei zile insuportabile. Iubiţi leneşi, pierde-vară, şomeri… Nu, nu vă speriaţi, am renunţat să mai enumăr toate categoriile de indivizi, transformaţi de vremea de afară în supuşi ascultători ce-şi petrec în mod fericit restul de zi cu urechea pe difuzorul pe care stă scris cu litere negre-roşii – 3 M. Pentru toţi aceştia şi mulţi alţii pe lângă ei, începând din acest moment, urmează DUPĂ-AMIAZA FIERBINTE, singura emisiune care arde pentru voi în jarul străzii din Port May. Pentru ca să ştii, cu adevărat, ce se petrece afară, acolo unde tu nu ai acces acum, din cauza uraganului de foc, rămâi conectat pe lungimea noastră de undă şi ascultă-l pe Gray Peterson, reporterul cu plămâni de furnalist. Gray, eşti în direct…

Replica prizei II: Oameni buni, dacă nu aţi leşinat încă şi dacă mai sunteţi capabili să staţi cu urechile ciulite la cel mai bun post de radio din Port May, vă atrag atenţia că puteţi încă să vă înscrieţi în cel mai tare concurs al verii, lansat de Festivalul Sonorizării Finalului de Mileniu, care se desfăşoară, începând de ieri, în Sala de Marmură a Palatului Artelor. Cele 68 de posturi de radio locale şi alte 4 posturi districtuale susţin în premieră absolută pentru continentul american un simpozion despre „Emisiunile Informative ale Mileniului III”. Cel mai şocant punct al simpozionului îl constituie realizarea unui buletin de ştiri venind direct din Lumea de Mâine. Nu, nu închideţi difuzorul, ceea ce aţi auzit nu constituie o fabulaţie, ci o încercare în premieră mondială de a culege informaţii din viitorul apropiat, pe baza rearanjării configuraţiei informaţiilor deja existente, într-un sistem de logică nearistotelică. Reamintim că Marele Premiu al Festivalului constă într-o croazieră de 30 zile în Bahamas, într-o perioadă de timp aflată la alegerea fericitului câştigător. Tot ceea ce aveţi de făcut este să ne daţi un telefon pentru a răspunde la următoarea întrebare: „Unde a dispărut craniul Omului din Neanderthal, aflat în custodia unui mare muzeu parizian?” Dacă răspunsul dumneavoastră va coincide cu ştirea inserată în Buletinul Informativ 2000, realizat de redactorii participanţi la Festival, vă puteţi prezenta imediat la sediul 3 M din strada…

 

3. a. Furtuna magnetică

„Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,

Iar moartea n-o să-i scadă rotundul şi splendoarea”

Omar Khayyam

Charles Sebastian Percier se scărpină după gât cu ziarul făcut sul şi se strâmbă cu acreală: evident că Administratorul îl trimisese tot pe el în misiune, deşi pe afişajul de la intrare îşi aşteptau rândul încă trei misionari. Nu, în mod sigur nu se putea spune că îi făcuse vreun serviciu. Deşi la o privire superficială aşa ar fi părut: a patra activitate de iniţiere în decurs de o lună presupunea o creştere substanţială a contului din bancă.

A patra misiune…! scrâşni bărbatul înalt, cu părul cânepiu buclat şi o cicatrice subţire pe obrazul drept. A patra misiune însemna, de fapt, un concediu obligatoriu de două săptămâni, exact în perioada în care „Observatorul” prognoza un Interval de Invazie. Ăsta era planul! Percier la Sanatoriu şi blestemaţii de protejaţi ai Principalului în prim-plan…

A patra misiune, într-o zi afurisit de caldă şi de fadă!  Izbi cu ziarul în banchetă, se ridică şi păşi pe pavajul de sticlă. Extrase cartela din fanta subţire a aparatului şi porni către clădirea de sticlă şi metal a aeroportului ce se zărea la aproape o sută de metri în faţă. În spatele său, aerojetul îşi comprimă forma până la dimensiunile unei mingi de cauciuc şi porni de-a lungul ghidajului magnetic înapoi către centrul oraşului.

Îmi fac figuri din astea numai atunci când este extrem de cald şi transpiraţia îţi umezeşte cămaşa la subraţ. Niciodată nu s-a întâmplat să primesc o misiune care să înceapă dimineaţa, aşa cum se întâmplă aproape mereu în cazul Sorei Serena Conti del Megaro sau a Fratelui Gianpaulo Luca. Poate că ar trebui să fac un raport Principalului, aşa cum  mi-a sugerat Alonso. Sau poate că ar trebui să las lucrurile în voia lor. Orice val se stinge de la sine, dacă nu suflă nici o geană de vânt. Dacă e numai o simplă părere, atunci data viitoare…

Ridică din umeri şi încetini paşii.

Or, este la fel de posibil să nu mai existe o astfel de dată viitoare. Blestemata asta de Relativitate!

Percier se opri la picioarele postamentului din marmură neagră şi îşi şterse fruntea şi obrajii cu o batistă albă, cu monogram. Parcă nicicând în ultimele patru Decade nu fusese atât de cald, în Corassan. Aruncă pătratul de pânză transparentă în direcţia unei aspirante, a cărei gură se întrezărea în unghiul făcut de postament cu dalele de sticlă şi porni mai departe, în direcţia uşilor rotative ale clădirii aeroportului.

Urcă treptele cu paşi mărunţi şi medită o clipă înainte să fixeze degetul arătător pe receptaculul de recunoaştere. Dacă era supărat pe Administrator că îl scotea mereu la rampă, atunci când trebuia sacrificat cineva, în privinţa noilor sosiţi nu avea nimic de comentat: soarta îi hărăzise numai oameni liniştiţi, care se adaptaseră cu destulă uşurinţă rigorilor vieţii în marele oraş. Oare ce-i rezerva viitorul apropiat? Clătină din cap şi-şi fixă amprenta pe aparatul  de identificare.

Uşa începu să culiseze, cu încetineală,  în jurul axei şi Charles Sebastian Percier se strecură înăuntru, căutând din priviri vreo persoană cunoscută. De regulă, aeroportul era aproape pustiu, zonele de trafic aglomerat fiind programate către miezul nopţii. Nici acum nu exista prea multă mişcare de-a lungul benzilor de orientare către peroanele de ieşire spre pistă. Două persoane stăteau pe fotoliile din sala de aşteptare, vânturând ziarele ca pe nişte evantaie. Nu recunoscu figura nici unuia, aşa că făcu numai un semn politicos din cap în direcţia lor şi se îndreptă către ghişeul de informaţii. Funcţionarul cu chelie şi barbişon tuns scurt din spatele geamului îl informă că traficul deasupra zonei era perturbat de o puternică turbulenţă magnetică şi, în consecinţă, primele trei curse fuseseră amânate, cu intervale de timp variind de la câteva minute până la o jumătate de oră.

– Specialiştii noştri în perturbaţii magnetice caută cu sârguinţă orice discontinuitate, cât de mică, în umbrela furtunii care bântuie la 22.000 metri deasupra aeroportului, domnule. Nu trebuie decât să aveţi puţină răbdare. Luaţi loc într-un fotoliu sau, dacă doriţi, barul este deschis până la orele 20:00. Au o cafea excelentă şi un sintetizator organic care poate produce, în numai câteva minute, orice produs culinar  vă trece prin minte.

Se strâmbă semnificativ; pe căldura aceea uscată nu dorea nici un fel de produs culinar. O cafea, poate. Dar mai târziu, după ce vipia avea să se mai potolească. Mulţumi şi ridică ziarul de pe marginea lucioasă de marmură. Funcţionarul îl privi o clipă interogativ, apoi se aplecă în direcţia geamului, de parcă ar fi vrut să-i şoptească direct în ureche. Îi spuse însă, cu voce normală, că pentru misionari direcţia aeroportului deschisese, de curând, un Club la subsol. Dacă dorea, putea să beneficieze de o mulţime de servicii, în regim de gratuitate. Contractul cu Administratorul prevedea o serie de avantaje, de care ar fi fost păcat să nu profite.

Clătină din cap şi se îndreptă către un şir de fotolii goale. Contractul aeroportului cu Administratorul nu-i spunea nimic bun. Nicăieri în Corassan nu exista vreun sistem de servicii gratuite. Nu vedea de ce ar fi apărut tocmai aici unul.

Se lăsă să alunece în scoica voluminoasă, din piele neagră, mirosind vag a vopsea şi desfăcu paginile ziarului. Sări peste primele pagini şi se opri la pagina a şasea, la „Prognoze”. Programul WARP, cel mai bun al Institutului de Predicţie Cronolgică, prognoza apariţia unui fenomen de perturbare majoră a Continuităţii Istoriei, pentru un interval cuprins între 24 şi 48 de ore.

Percier îşi scoase lornionul şi frecă sticla subţire cu un şerveţel de hârtie. Ultima invazie fusese precedată de o furtună magnetică extrem de violentă care, ca şi în cazul de faţă, făcuse imposibilă orice materializare. Ucenicii aceia… Ei bine, se ştia foarte bine că Istoria cunoştea o mulţime de accidente şi că suprafaţa ei prezenta continue elemente de modificare. Ridică din umeri şi apucă iar foile foşnitoare în mâini. Era posibil să existe o legătură directă între perturbaţiile din sistemul cronologic şi furtunile magnetice. Nimeni nu remarcase încă fenomenul, dar asta nu însemna, automat, că el nu era posibil. O furtună magnetică şi o furtună temporală…

Ultima perturbaţie cronologică nu fusese tocmai departe de prognoza celor de la WARP: 360 de vikingi danezi şi aproape 1000 de ţărani franci. Administratorul se văzuse pus în dificultate, din cauza spaţiilor mult prea restrânse, rezervate pentru supraveghere. Problema se rezolvase, ca de obicei, în dauna intereselor Muzeului, care mai trebuise să cedeze trei clădiri anexe.

Privi afară prin geamurile uriaşe: cerul era albastru spălăcit, cu nori cirrus undeva foarte sus, aproape de limita troposferei. Nu adia încă nici un pic de vânt. Practic, era aproape imposibil să realizezi că oraşul era învăluit într-o pâlnie absorbantă magnetică, care sugea avidă orice radiaţie mai mare de 0,5 mega, tăind orice legătură cu Exteriorul. Avea suficient timp să se plictisească. Împături ziarul, apoi îl puse în fotoliul alăturat. Oftă adânc, îşi încrucişă picioarele şi se pregăti să aştepte. Îi părea rău că era nevoit să-şi risipească, în felul acesta…

Exact în clipa când gândurile îi ajunseră în acest punct, cei doi bărbaţi aşezaţi dincolo de banda rulantă pentru bagaje se ridicară brusc în picioare, cel din stânga, un blond înalt, îmbrăcat într-un fulgarin cenuşiu, strigă ceva ininteligibil şi ridică braţele, ca pentru a se feri de o lovitură, un hanger sclipi săgetând aerul de sus în jos şi capul blond se rostogoli de pe umeri, se izbi de spătar şi dispăru în spatele şirului de fotolii. Apoi mâna cu hangerul se lăsă în jos şi domnul cu gambetă neagră şi cicatrice subţire, ca o lamă de cuţit, între nas şi buza superioară, se înclină vag în direcţia sa, după care porni cu paşi mari spre ieşire. O sirenă prinse să ţiuie în difuzoarele de sub plafon, semn că fereastra magnetică fusese localizată şi activitatea aeroportului putea fi reluată.
 

b. Dictatorul

Percier sări din fotoliu şi străbătu în fugă distanţa până la banda rulantă. Când încercă s-o escaladeze, îl văzu pe gardianul îmbrăcat în costum culant, cu paralizorul la brâu, ieşind din spatele unui perete din sticlă. Se opri, îşi aranjă ţinuta şi îşi îndreptă spatele. Străbătu restul drumului cu un mers rigid, străduindu-se să nu se uite prea mult în direcţia petelor mari de sânge, împroşcate pretutindeni în jurul cadavrului.

Gardianul aruncă deasupra corpului o folie cenuşie din material plastic şi începu să împingă fotoliile în jurul lui pentru a-l proteja de priviri indiscrete.

– Este un… un colonist?

– Un colonist, confirmă celălalt şi apucă ţeasta de păr. Ia uitaţi-vă la el, s-ar putea crede că doarme şi visează. Împinse căpăţâna, de care atârnau încă firişoare de sânge, sub folie. O porcărie, bineînţeles! Mereu avem parte de incidente de felul acesta: cadavre, membre separate de corp, creieri împrăştiaţi pretutindeni, în fine, o porcărie, cum spuneam. Nu trece o Decadă, fără ca să nu intrăm în carantină.

– Carantină?! se miră Percier. Nu credeam că un banal act de lichidare declanşează Procedura. Şi, apoi, cine naiba erau ăştia doi? Bănuiesc că a fost o crimă anunţată, nu?

– În altă parte a Corassanului poate că nu, ridică din umeri gardianul. Aici este, însă, aeroportul. Un posibil punct de contaminare al acestei lumi. Aşa că, după orice moarte, suntem obligaţi să aplicăm Directiva. Îmi pare rău, domnule… nici nu ştiu cum vă numiţi…

– Charles Sebastian Percier. Misionar.

– Domnule Percier. Mă tem că va trebui să urmaţi procedurile de decontaminare, împreună cu clientul dumneavoastră, oricine va fi fiind el. Iar, la sfârşit, să treceţi prin cabinetul Guvernatorului pentru a semna fila de eliberare a clientului. Într-o procedură de rutină, nu ar fi fost nevoie de atâtea formalităţi. Aşa însă… Aţi mai avut de-a face cu vreo decontaminare?

– Nu. Adică nu cu una de o asemenea factură.

– Nu este ceva tocmai plăcut, aprecie gardianul, apoi făcu semn unui funcţionar aflat în celălalt capăt al sălii.  Vă rog să mă scuzaţi… Serviciul…

Se răsuci, gata să plece către cabina sa.

– Ah, da, m-aţi întrebat, parcă, despre legalitatea crimei. Da, a fost o lichidare anunţată încă de acum 24 de ore. O afacere neterminată în Cronologic: victima poartă numele de cod de Abul-Fath-Omar-Ibn-Ibrahim Khaym, iar lichidatorul este Hassan ibn as-Sabbaht. Prognoza locală a apreciat că cea mai bună perioadă pentru realizarea ei ar fi aceasta, între două cicluri de materializări, deoarece numărul de persoane din incintă ar fi foarte mic şi riscul unor perturbări ale activităţii din cauza decontaminării aproape nul.

Zi cu ghinion.

Bărbatul îşi fixă mai bine lornionul cu degetul arătător şi se îndreptă gânditor către peretele exterior, care dădea spre sala de materializare. Un difuzor sâsâi timp de câteva secunde deasupra grinzilor aparente şi o voce asexuată anunţă sistemul de distribuţie al materializărilor. Clientul său urma să sosească la terminalul 7, în capsula vişinie, peste 3 minute şi jumătate.

Zi cu ghinion, repetă Percier şi îşi aprinse o ţigară. Strecură tabachera de argint în buzunarul interior al sacoului şi trase cu sete în piept fumul aromat. Dacă materializarea urma să se încheie fără nici un incident, avea un sfert de oră la dispoziţie să-şi convingă clientul că se afla într-un loc în care mai fusese, deşi nu-şi mai aducea aminte, şi că nu îl pândea nici un pericol. Pasul al doilea era ceva mai greu. Trebuia să-l determine să aibă încredere în el şi să-l facă să-l accepte în ipostază de misionar.

– Culoarele de acces către terminalele 3 – 5 – 7 devin accesibile peste 30 de secunde. Personalul interesat de noii sosiţi este rugat să se îndrepte către…

Nu mai aşteptă restul invitaţiei. Strivi ţigara de peretele din sticlă şi o aruncă în direcţia unei aspirante. Din câţiva paşi, ajunse în dreptul săgeţilor de ghidaj către terminalul numărul 7. Privi în jur: pe benzile caroiate, nu mai era nimeni. Cu toate acestea, automatul anunţase trei sosiri. Ridică din umeri: nu era treaba sa. Poate că celelalte două erau formate din stocuri de informaţii istorice reziduale. Sau poate că era vorba despre corpuri de rezervă rămase neutilizate. Oricum, altceva decât entităţi retrase din Cronologic pentru materializare.

Coborî de pe bandă şi se opri în spatele cordonului de baraj. Materializatorul Cronologic era un tub transparent înalt de 4 metri şi având diametrul de peste 2 metri. Părea gol, dar în partea superioară exista un gaz verzui, care se învârtejea asemenea unui ciclon minuscul, trimiţând spre podea trompe subţiri de scântei. Pentru o clipă, lumina clară, tăioasă aproape, din incinta aeroportului pâlpâi distinct, apoi scăzu în intensitate. Regulamentul cerea să nu priveşti niciodată fix spre tubul de materializare. Aparent, nu exista nici un pericol, funcţionarea câmpurilor electrostatice fiind foarte strict controlată. Specialiştii insistau însă asupra interdicţiei, lăsând să se înţeleagă faptul că indeterminantul cuantum Spaţiu/Timp nu va putea fi niciodată pe deplin controlabil.

Charles Sebastian Percier îşi umezi buzele cu vârful limbii şi făcu exact ce îi recomanda Regulamentul: se răsuci cu 180 de grade şi aşteptă. Urmă  sunetul ascuţit, un fel de ţipăt al materiei schingiuite, cum spusese cândva Sora Serena, aerul se transformă în paiete sclipitoare, reverberând în adâncimea incomensurabilă a pereţilor-oglindă din jur şi, în fine, ţârâitul modemului puse capăt jocului de lumini, aducând după-amiaza la dimensiunea ei normală.

Percier îşi scoase lornionul şi îşi frecă ochii, apoi se întoarse către tub. Spaţiul cilindric interior era plin acum cu o pulbere întunecată, care se depunea în straturi aproape paralele în direcţia podelei. Deja, în partea dreaptă a direcţiei sale de privire, începea să prindă contur o mână şi un umăr. Făcu un pas şi se sprijini cu genunchiul de cordon. Pulberea se depunea din ce în ce mai rapid, conturând bustul unui bărbat scund, îmbrăcat într-o haină din material organic închis la culoare, cu fireturi galbene pe umărul stâng.

Vreun grad în ierarhia socială sau militară a epocii respective, gândi Percier, simţind nevoia să mai aprindă o ţigară, deşi ştia că Regulamentul interzicea fumatul în timpul perioadei de dinaintea Preluării.

Întoarse capul către stânga şi aruncă o privire scurtă către ceilalţi doi cilindri: aşa cum bănuise, în cel mai apropiat se distingeau contururile regulate ale stocajelor informaţionale. În celălalt, materializarea se încheiase deja. Şase trupuri, încovrigate în poziţii de foetus, aşteptau neclintite ca energia reziduală să fie absorbită şi tubul să poată fi deschis fără pericolul unei explozii. Şase carcase ai căror posesori nu se mai întorseseră din Cronologic. Urma să fie transportate la Crematoriu şi incinerate.

În fine, straturile de pulbere se subţiară din ce în ce mai mult, transformându-se într-un voal cvasitransparent, apoi dispărură cu totul. Bărbatul din interiorul tubului stătea puţin cocârjat, ca şi cum ar fi cărat o povară în mâna dreaptă. Avea părul rar, de culoare cânepie, ochii mari, albastru-deschis, înfundaţi în orbite şi un lornion din oţel deasupra ochiului stâng. Nasul cu nări subţiri se coroia uşor deasupra unor buze pline, aproape senzuale, deasupra cărora se contura o mustăcioară minusculă neagră. Costumul de croială cvasimilitară sugera faptul că respectivul provenea dintr-o Perioadă bântuită de războaie.

Percier întinse cartela de identificare în direcţia aparatului ce păzea zona din spatele cordonului, aşteptă până ce auzi răspunsul sec de mulţumire şi păşi către terminal chiar în clipa în care carcasa tubului se desfăcu în două şi glisă în ambele părţi, eliberând un şuvoi de particule fine de ace de gheaţă. Străinul se cutremură, scuturat parcă de un impuls energetic interior. Clipi şi întinse mâna, căutând un punct de sprijin, dar şi-o retrase imediat simţind răceala pereţilor transparenţi.

Ieşi, clătinându-se şi se holbă uluit în jur. Îl zări pe Percier şi se opri brusc. Îşi scutură capul, făcând ca şuviţele de pe frunte să îi cadă către vârful nasului, apoi îşi roti privirile în toate direcţiile.

– Ce e aici, Purgatoriul? întrebă, cu voce răguşită, dar deloc speriată, după cum remarcă Percier. Va să zică avea dreptate afurisitul de popă! Sau n-avea… Dacă mi-aduc bine aminte, ultimul gest a fost să beau fiola cu cianură. Asta înseamnă sinucidere. Eşti vreun arhanghel? Ai misiunea să mă trimiţi spre Iad?

Ciudat de tot, aprecie misionarul, dar nu făcu nici un gest care să-l sperie pe bărbatul cu ochi spălăciţi.

– Am putea zice că e un fel de Purgatoriu, dacă asta te linişteşte puţin. Mai degrabă un loc în care spiritul are parte de odihna necesară după atâta zbatere din Cronologic. Vrei să-mi spui cine eşti?

– Ah, nu e Purgatoriul?! Înseamnă că porcul ăla de popă m-a minţit vreme de 8 ani. Domnule, sau ce dracu’ eşti, îţi ordon să-mi spui, cu cea mai mare exactitate, unde mă aflu! Nu pot să fiu liniştit nici cât negru sub unghie, dacă nu aflu că Aliaţii se află măcar la 500 de kilometri de acest loc.

În mod normal, n-ar fi trebuit să existe nici un fel de amintiri. Aruncă o privire în direcţia afişajelor de pe manşeta carcasei tubului materializator, dar simbolurile se înscriau în limitele normalităţii.

– În regulă. În acest loc, cum spui dumneata, nu există nici Aliaţi şi nici altfel de duşmani, dacă de asta te temi. Acum, vrei să-mi spui cine eşti?

Ochii albaştri sclipiră puternic, apoi capul străinului se lăsă în jos.

– Mă numesc… În fine, mă numeam Adolfo Hilterus. Dictator şi preşedintele Partidului Nazit. Cred, totuşi, că am murit, aşa că ar fi bine să-mi spui ce trebuie să fac în continuare.

Charles Sebastian Percier tresări violent şi se dădu înapoi, gata să se împiedice în frânghia cordonului. Nici că se putea un ucenic mai problematic decât cel care tocmai trecea pe sub pragul de titan al punctul de tranzit numărul 7. Îşi aminti de experienţa nefericită a lui Couperin şi de felul în care se încheiase, în urmă cu 30 de Decade încercarea de integrare a personajului cu monoclu din oţel.

Ghinionistă zi, într-adevăr!

Îi făcu semn să ocolească aparatul de identificare şi porni către cabinetul Directorului.

Va urma.

Author