„Oamenii nu mai au niciun viitor. Omul încetează să mai fie „nimbul” naturii. De azi și-n vecii vecilor, omul devine un fenomen obișnuit al naturii, precum pomul, calul, doar atât. Cultura și în general tot progresul și-au pierdut orice sens. Omenirea nu mai are nevoie de autodezvoltare, se va dezvolta din afară, iar pentru asta nu mai e nevoie de școli, de institute și laboratoare, de gândire socială, filosofie, literatură – într-un cuvânt nu mai e nevoie de toate acelea ce deosebesc omul de animal și ceea ce se numea până acum civilizație. Istoria umană nu se va sfârși nici în tunetul unei catastrofe cosmice, nici în focurile războiului atomic și nici chiar în menghina suprapopulării, ci într-o liniște calmă și sătulă. Doar dacă stai să te gândești, noi toți am distrus civilizația nu cu rachete balistice, ci doar cu un pumn de monede pentru un pahar de suc gastric. Pentru că mai mult decât orice pe lume, omul are nevoie de liniște și de siguranța zilei de mâine” ¹ – Arkadi & Boris Strugațki
Partea a treia
Ultima povestire din seria „Amiază. Secolul XXII” se numește „Cum vei fi” și narează istorisirea de către Gorbovski a miraculoasei vizite a unui om din viitor, Piotr Petrovici pe rablagita astronavă a acestuia. Piotr Petrovici vindecă o rană fatală doar cu un masaj, intră în reactorul nuclear al navei, repornește motoarele și setează coordonatele întoarcerii acasă ale navei.
Ceea ce justifică pretenția la dreptul de intervenție în cazul lui Piotr Petrovici sunt descrierile vii ale juggernauților și mașinilor de război precum acelea ale marțienilor lui Wells : „E în regulă să intervii așa cum o fac eu acum. Sau ca vreun alt prieten de-al meu. A ajuns în mijlocul uneia dintre bătăliile de lângă Kursk și i-a intrat în cap să oprească un atac al tancurilor germane. A fost bineînțeles ucis, făcut bucățele.” („Amiază. Secolul XXII”, p.318).
Slavin, primul om născut pe Marte, filosofează despre ideile lui Lenin în privința evoluției speciei umane : „Vezi, specia umană a început prin comunism și s-a reîntors la comunism și prin această reîntoarcere începe un nou ciclu al infinitei spirale a cunoașterii, unul complet fantastic.” („Amiază. Secolul XXII”, p.319). Mai puțin comunismul, aceasta ar putea fi vocea naratorului lui Wells, după invazia marțiană, prezicând o nouă și fantastică întorsătură a istoriei pe cale să înceapă. Naratorul lui Wells se concentrează asupra evenimentelor recente, asupra incorigibilei naturi a umanității și asupra viitoarelor și certelor holocausturi. În ciuda exuberanței finalului obligatoriu optimist, mesajul lui Slavin are o tonalitate wellsiană : „Adunăm puteri pentru viitor…Auzim apropierea pașilor focului dar vom fi deja pregătiți să aruncăm oceane de apă asupra viitoarelor incendii”. („Amiază. Secolul XXII”, p.318).
Există o tranziție bruscă de la dreptul de intervenție în istorie exprimat de Piotr Petrovici la o utilizare pe față a temei din „Războiul lumilor” în următoarea operă importantă a fraților Strugațki, „E greu să fii zeu” (Trudno bît’ bogom). Ne amintim supraviețuitorul-narator de la sfârșitul romanului lui Wells, evaluând posibilele benficii al de-abia învinsei invazii marțiene. În lumina recentelor eșecuri umane, totuși viziunea sa utopică despre „omenirea unită” care va introduce „darurile” marțiene în cadrul științei umane și le va folosi pentru răspândirea unei asemeni viziuni pe alte lumi, nu este altceva decât un alt exemplu apăsat-ironic al orbirii în fața problemei naturii umane. Frații Strugațki, cu o ironie amară, par să testeze platforma exprimată a naratorului în acest roman. Marțienii au intervenit în lumea noastră. Acum oamenii pretind dreptul, fără îndoială cu bune intenții să facă același lucru în alte lumi, unde în mod asemănător nu sunt doriți. Pe măsură ce invazia lor, aflată la antipodul celei marțiene se desfășoară, este clar că frații Strugațki n-au uitat profundul sens al nerenăscutei naturi umane care la Wells subliniază toate acele deșarte viziuni despre înaltul progres moral.
Anton, un om de știință de la Institutul de Istorie Experimentală, face parte dintr-o echipă trimisă pe planeta Arkanar unde o omenire alternativă a atins nivelul nostru civilizațional din timpul evului mediu. De data aceasta, invadatorii nu sunt niște belicoși marțieni. Sunt aceeași oameni „progresiști” evocați de naratorul lui Wells, înarmați cu o ideologie utopică și o știință superioară, care sosesc avînd „bunele” intenții de a ajuta societatea arkaniană pentru efectuarea saltului de broască necesar evitării luptei de clasă a sângeroasei perioade capitaliste pentru a trece direct la miraculoasa egalitate socialistă. În mod ironic, totuși, așa cum intențiile marțienilor nu au fost niciodată cu adevărat elucidate de omenire, tot așa oamenii viitorului rămân neînțeleși și nedoriți pe Arkanar. Eforturile lui Anton întâmpină o nestrămutată rezistență la schimbare din partea oponenților săi, o rezistență manifestată prin cruzime, violență și în final, printr-un război devastator. În final, la capătul nervilor, propriul ego de tip marțian al lui Anton explodează sub pojghița de ființă umană super-civilizată, dezlănțuindu-se într-o orgie de violență.
Există aici un paralelism evident. Invadatorii lui Wells sunt violenți. Acțiunile marțienilor, totuși, nu oglindesc decât înăscuta violență a naturii umane care zace dedesubtul manierelor „civilizate” ale englezului mediu – o violență pe care marțienii o ridică la un alt ordin de putere. Optimismul naratorului lui Wells este de scurtă durată. În mod asemănător, după sosirea „optimistă” a lui Anton și alienării subsecvente provocată de lumea pe care vrea s-o schimbe, eroul se întoarce să reviziteze idilicul moment al prologului, o plimbare pe care el și alți tineri viitori invadatori ai Arkanarului, o fac într-o pădure terestră înainte de plecarea în cosmos. Atunci, Anton ignoră implicațiile descoperirii scheletului unui soldat german înlănțuit de arma sa la capătul unui drum în pădure. După Arkanar, Anton se reîntoarce în pădure, pomenindu-se pe același drum, pe care-l străbate din nou, dar de data aceasta singur. Chiar dacă numește acum drumul ca fiind „anizotropic”, drumul cu un singur sens al istoriei, a învățat că sfîrșitul (Arkanar) ca și începutul (soldatul) sunt marcate de aceeași violență fără sens. A călători pe acest drum este a te întoarce, ca Anton, la punctul de plecare, dar de această dată ca o umbră, ca o ființă neputincioasă să schimbe ceva din teroarea și monstruozitățile ce zac în spatele tuturor promisiunilor progresului tehnologic. Naratorul lui Wells are o viziune finală asemănătoare : „Stau în biroul meu la lumina unui felinar…și simt că spațiul casei ce mă înconjoară este gol și dezolant. Ies și străbăt Byfleet Road…și mă grăbesc din nou cu artileristul prin tăcerea fierbinte. Văd praful negru umplând străzile mute și trupurile contorsionate în acel lințoliu de pulbere.” („Războiul lumilor”, pag.189)
A doua invazie a marțienilor
În aceste opere timpurii ale fraților Strugațki îi putem simți pe marțienii lui Wells agitându-se în spatele fațadei doctrinei sovietice oficiale expusă atât de strident în lucrările unui Efremov. Dacă, potrivit doctrinei, singura formă de viață capabilă de evoluția spre inteligență și rațiune este Homo Sapiens și singura formă de evoluție este progresul uman de-a lungul spiralelor istoriei spre o societate lipsită de clase, atunci rolul marțienilor în opera fraților Strugațki, având în vedere că sunt imagini ale viitorului nostru, este de a revela gradul în care natura umană rămâne refractară la schimbări și la progresul „oficial”. Pentru Wells, reprezentanții unei bătrâne planete precum Marte, reprezintă capacitatea viitorului nostru de a purta războaie împotriva prezentului nostru. Este viziunea suprem neistorică, una care este întrevăzută la nesfîrșit în scene belicos-apocaliptice care bântuie cronicile viitorului precum „Amiază: Secolul 22”, o viziune care face imposibil ca oamenii să devină zei.
Există, totuși și cealaltă față a invaziei marțiene a lui Wells. E modul în care reacționăm la prezența lor, un proces care conduce la eventuala revelație că și noi suntem de asemenea marțieni. „Războiul lumilor”, în ciuda personajelor extraterestre, este o narațiune concentrată asupra reacțiilor umane. Naratorul prezintă și descrie o anatomie a eșecurilor și într-un grad limitat, al calităților, pe măsură ce ființele umane sunt supuse unor presiuni externe care testează limitele capacității lor de a rezista și în final a izbândi, atunci când supraviețuirea este singura speranță pentru orice viitor posibil al omenirii. Wells detaliază reacțiile unei selecții de oameni „comuni” la invazia marțiană. Făcând asta, expune complacerea instituțională și culturală care în realitate poate fi responsabilă de cedare în fața invaziei. Aceasta este lecția pe care o extrag frații Strugațki atunci cînd pentru prima dată își denumesc pe față sursa inspirației în satirica „rescriere”, „Vtoroie nașestvie marsian”, 1968 (A doua invazie a marțienilor, 1987, 2007). Portretizarea făcută de Wells unei Anglii sigure și mulțumite de sine de la sfârșitul secolului al XIX-lea este transpusă într-un décor convențional rusesc. De fapt, unul pre-sovietic. E vorba de fapt de un orășel rusesc tradițional în care numele cetățenilor săi au fost absurd camuflate cu patronimice din mitologia grecească. Prin intermediul unei plecăciuni ironice la adresa satului englezesc al lui Wells, așezarea rusească a fraților Strugațki este invadată de această dată de marțieni „capitaliști”.
Această „continuare” a romanului lui Wells este de asemenea istorisită de un narator/martor/actor ; aici, totuși, acesta este un personaj obtuz și insignifiant numit Apollon, care este înconjurat de alte specimene precum vidanjorul Minotaur și polițistul Polifem (o posibilă referință la povestirea lui Wells, „În țara orbilor” (The Country of the Blind). Naratorul lui Wells știe suficient de mult încât să-și persifleze contemporanii că n-au fost capabili să detecteze semnele invaziei iminente : „Oameni precum Schiaparelli au examinat Planeta Roșie…dar nu au reușit să interpreteze fluctuațiile pe care le vedeau și pe care le-au înregistrat atît de bine pe hărți.” (Războiul lumilor, pag.13). Apollon, precum majoritatea semenilor săi, nu-și dă seama că a avut loc o invazie. Marțienii nu sunt zăriți niciodată și-I încurajează pe pământeni să-și vadă de măruntele lor treburi uzuale – rutina măruntă a unor vieți mărunte și insignifiante.
Marțienii fraților Strugațki au învățat din greșelile trecutului. Ceea ce ei au învățat a fost cunoașterea naturii umane și a modului în care funcționează aceasta. Au învățat că oamenii atunci cînd sunt conduși în direcția potrivită se vor învinge și înrobi pe sine fără vreo coerciție externă. Metodica marțienilor este una a opacității, o formă cât se poate de modernă de recrutare și cooptare prin dezinformare, manipulare și propagandă. Appolon, un pensionar și filatelist, își vede de treabă, înregistrând mecanic diverse fapte, prin intermediul cărora, cititorul percepe în mod gradat natura și extinderea ocupației marțiene. Apar articole în ziarul local contrazicând evidența științifică a lipsei vieții pe planeta Marte. Sunt lansate campanii patriotice încurajând cetățenii să facă eforturi pentru menținerea calității propriilor sucuri gastrice pentru binele colectiv. Cerealele locale sunt misterios înlocuite de o varietate albastră trâmbițată a fi excelentă pentru digestie. Apoi niște indivizi stranii în costume strâmte apar pe străzile orășelului. Îi „eliminează” cu discreție pe oficialii locali corupți și aduc autofurgonete pentru colectarea sucurilor gastrice ale cetățenilor contra numerar. Marțienii-vampiri ai lui Wells care aveau nevoie de sânge uman, devin acum antreprenori, care spre profitul cîtorva tereștri, transformă specia umană în furnizoarea produsului solicitat : suc gastric. Naratorul Apollon este foarte ocupat să mulgă sistemul încât nu-și dă seama că marțienii îi mulg lui și concetățenilor săi, sucul gastric. Într-un fel, acest nou regim, cu poliția-i secretă discretă dar eficientă, a înlocuit tradiționala piață neagră rusească (și sovietică), introducând piața liberă care impulsionează economia iar fermierii încep să profite de pe urma cultivării grâului albastru. În numele „liniștii” și a stabilității, dar și a profitului personal, Apollon acceptă noua realitate și consumă votca albastră ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Va urma.
© George Slusser
Titlul original: „The Martians Among Us: Wells and the Strugatskys”.
Traducere de Cristian Tamaș.
Traducerea și publicarea s-au făcut cu acordul autorului. Îi mulțumim.
Marțienii printre noi : Wells și frații Strugațki (partea I) – Prof.Dr.George Slusser
Marţienii printre noi: Wells şi fraţii Strugaţki (partea a II-a) – Prof. Dr. George Slusser
Prof. Dr. George Slusser, interviu de Cristian Tamaș
Fascinantul tărâm al science fiction-ul românesc – Prof. Dr. George Slusser
George Edgar Slusser (născut pe data de 14 iulie 1939), profesor universitar doctor de literatură comparată, co-fondator și Curator Emeritus al celei mai mari colecții SF din lume, J. Lloyd Eaton Collection of Science Fiction & Fantasy Literature, Special Collections & Archives Department at the University of California, Riverside (S.U.A.); coordonator a douăzeci și trei de conferințe internaționale dedicate science fiction-ului (Eaton Conferences); director al Eaton Program for Science Fiction and Fantasy Studies; autor și cercetător, istoric și critic SF.
Prof. Slusser este absolvent al Universității Harvard ; doctorat tot la Universitatea Harvard în literatură comparată ; A.B., University of California, Berkeley; Diplome d’Etudes Francais, Universitatea Poitiers
A format o serie de cercetători universitari precum Howard V. Hendrix, David Leiby, Bradford M. Lyau, Daryl F. Mallett, etc.
Căsătorit cu franțuzoaica Danièle Chatelain, profesor universitar doctor și cercetător. Este laureat al Premiului Pilgrim (cel mai prestigios premiu decernat pentru cercetare academică de către Science Fiction Research Association). A declarat cu ocazia primirii acestui premiu : „trebuie să scoatem studierea SF-ului din cadrul departamentului de engleză și s-o integrăm în cadrul literaturii comparate, studiilor interdisciplinare sau chiar să-i dedicăm SF-ului un obiect de studiu separat.”
Bibliografie selectivă
Prof. Slusser este autorul unei impresionante opere desfășurată de-a lungul a aproape patru decenii și este coordonatorul multor antologii și culegeri de studii asupra SF-ului.
„Robert A. Heinlein: Stranger in His Own Land” (1973)
„The Farthest Shores of Ursula K. Le Guin” (1976)
„The Bradbury Chronicles” (1977)
„Harlan Ellison: Unrepentant Harlequin” (1977)
„The Delany Intersection” (1977)
„The Classic Years of Robert A. Heinlein” (1977)
„The Space Odysseys of Arthur C. Clarke” (1978)
