Partea a IV-a
„Oamenii nu mai au niciun viitor. Omul încetează să mai fie „nimbul” naturii. De azi și-n vecii vecilor, omul devine un fenomen obișnuit al naturii, precum pomul, calul, doar atât. Cultura și în general tot progresul și-au pierdut orice sens. Omenirea nu mai are nevoie de autodezvoltare, se va dezvolta din afară, iar pentru asta nu mai e nevoie de școli, de institute și laboratoare, de gândire socială, filosofie, literatură – într-un cuvânt nu mai e nevoie de toate acelea ce deosebesc omul de animal și ceea ce se numea până acum civilizație. Istoria umană nu se va sfârși nici în tunetul unei catastrofe cosmice, nici în focurile războiului atomic și nici chiar în menghina suprapopulării, ci într-o liniște calmă și sătulă. Doar dacă stai să te gândești, noi toți am distrus civilizația nu cu rachete balistice, ci doar cu un pumn de monede pentru un pahar de suc gastric. Pentru că mai mult decât orice pe lume, omul are nevoie de liniște și de siguranța zilei de mâine” – Arkadi & Boris Strugațki
La sfârșitul romanului „Războiul lumilor”, chiar dacă oamenii eșuează în a trece testul, naratorul lui Wells consideră că viziunea umanității s-ar fi „lărgit”. Așa cum (probabil în mod fals) consideră el, oamenii nu mai trăiesc în izolare și sunt forțați să-și însușească o viziune speculativ-dialectică a viitorului : „Dacă marțienii pot ajunge pe Venus, nu trebuie să presupunem că așa ceva este imposibil pentru oameni…Se poate pe de altă parte că „distrugerea” marțienilor este numai un răgaz. Lor și nu nouă, poate, le este destinat viitorul.” („Războiul lumilor”, pag.189).
Există și în cea de a doua invazie a marțienilor de frații Strugațki, un om care observă și învață : Charon (Haron, în transcrierea lui Valentin Stoicescu, ginerele rebel al lui Apollon. Acest luntraș al morților vii pare un pic mai viu decât aceia pe care-i ajută să reziste. Charon este martorul capitulării populației orașului în fața economiei marțiene și consideră că așa ceva e o înăbușire a unei fundamentale a omului : nevoia de o muncă aducătoare de sens, singurul mod și instrument pentru progres și evoluția științei. Într-un fel curios, descrierea lui Wells a invaziei marțiene pare o versiune marxistă a filmului lui Don Siegel, „The Invasion of the Body Snatchers” (1951), în care „păstăile” sunt invadatori vampirici extratereștri care preiau fizic gazda terestră și o jefuiesc de identitatea individuală ; „unitățile” succesoare sunt ușor modelabile într-o „societate fără clase”, dar în dauna elanului creator care definește individualitatea umană. Într-o manieră opusă, marțienii strugațkieni impun individualismul și laxismul economiei de piață prin violență. Și nu colectivismul ci individualismul rapace conduce societatea către inerție. Opiumul abundenței materiale suprimă orice nevoie pentru a lupta pentru vreun ideal, pentru o lume mai bună, înăbușind fundamentul muncii creatoare, folositoare – munca fiind un scop în sine, ca element definitoriu al existenței umane.
Viziunea lui Charon poate părea nobilă. Dar dacă Apollon și prietenii lui nu aveau această etică a muncii după invazie, n-o avuseseră nici înainte. Lumea lui Apollon este lumea naratorului lui Wells, înainte și după invazia marțienilor : o lume de tejghetari, de mic-burghezi în stare de orice compromis necesar menținerii „stabilității”. Romanul lui Wells, de fapt, are un echivalent al lui Charon – artileristul. Acesta este un auto-proclamat „revoluționar” ce trâmbițează sacrificiul și munca grea ca fiind fundamentul supraviețuirii umanității iar în realitate are deosebita generozitate să lase altora eforurile în timp ce este foarte ocupat cu degustarea vinurilor și fumatul unor țigări fine de foi. Imaginara sa ascensiune la putere, pusă în mișcare de ura de clasă, nu oferă altceva decât o nouă redistribuție a bunurilor.
Frații Strugațki au prezentat această doctrină a muncii creatoare, folositoare și în alte opere. De exemplu, Ivan Jilin, inginerul din „Stagiarii” (Стажеры/Stajiorii) care conchide că este mai util să-ți sufleci mânecile pe Pământ decât să cauți aventuri deșarte și glorie personală în spațiu, revine ca protagonist în „Cercul final al paradisului” („Хищные вещи века/Hișcinîie veșci veka”, 1965), pentru a se trezi implicat într-o lume a viitorului căzută pradă gangsterismului, alienării, disoluției morale și plicitiselii totale – o lume complet marțianizată. Jilin descoperă că el și lumea aceasta împărtășesc o trăsătură comună – umanitatea. Mai puțin concludent, „A doua invazie a marțienilor”, se termină prin triumful naturii umane neregenerate, o lecție învățată prin suferință de naratorul lui Wells. Gloriosul viitor al marxism-leninismului este, în lumina invaziei marțiene, doar o amânare a colapsului.
În două alte romane de maturitate există de asemenea intruziuni extraterestre. Nu numai că acentul s-a mutat de la scenele de distrugere la reacțiile umane la prezența altor ființe rațional dar a și apărut un altfel de erou. În romanul din 1969, „Insula locuită” (Обитаемый остров/Obitaemîi ostrov), descoperim o altă figură asemănătoare cu a lui Anton, Maxim Kammerer. Și în acest roman, „avansații” oameni socialiști invadează o lume mai puțin dezvoltată pentru a-i schimba cursul istoriei. În romanul subsecvent, „Lebedele urâte” (Гадкие лебеди/Galkie lebedi, 1972), extratereștrii iar ne invadează. De data aceasta sunt creaturi stranii care apar brusc în mijlocul unui orășel provincial, în mod definitoriu rusesc. Într-o necontenită ploaie, niște uluitoare ființe „leproase” sunt dintr-odată peste tot. Se angajează în discuții filosofice cu decadenții târgoveți, deja teribil de deprimați de diluviu și de atmosfera apăsătoare. „Dialectica” străinilor îi seduce pe copii și adolescenți și precum Fluierarul din Hameln îi conduce pe puști departe de părinți spre miraculoși zori utopici. Romanul se încheie cu ceea ce pare un moment apocaliptic – soarele apare dintre nori și copii, reprezentând viitorul, sunt toți îmbrăcați în alb. De această dată, „străinii” care luaseră copiii nu par a veni de pe Marte ci din străfundurile vechii culturii rusești. Epifania oglindește mistica tolstoiană. În „Lebedele urâte”, invadatorii precum în „A doua invazie a marțienilor” nu pot fi diferențiați de sistemul însuși. Și totuși de data aceasta, din cadrul sistemului însuși se naște noul „viitor”. Și este un viitor care pare să fie o reîntoarcere la ceea ce a devenit în anomia totalitarismului sovietic, trecutul din ce în ce mai mitic pentru că a fost pierdut și regăsit sub forma copiilor vestimentați în alb care deslocuie extratereștrii.
Chiar și așa umbra romanului lui Wells rămâne, copiii nu evoluează datorită părinților lor – spirala leninistă a istoriei. Puștii se despart în mod radical de trecutul lor, precum naratorul lui Wells, după ce a supraviețuit momentului apocaliptic al distrugerilor marțienilor, se trezește într-o lume în care tot ceea ce era familiar a devenit straniu. Dar ăși dă seama curând că această alură fantastică a lucrurilor nu este altceva decât o „amânare” într-un nesfârșir ciclu al violenței. Și acum este momentul să ne întrebăm cât de viabilă este „minunata lume nouă” a copiilor. Scena finală din „Lebedele urâte” îi prezintă desculți și în robe albe trăgând într-un avion de vânătoare ce coborâse prea jos. Indiferent de suita mutațiilor, marțienii par să fie întotdeauna printre noi în romanele fraților Strugațki. Marțienii invadează masă amorfă a umanității, o forțează la extreme, aproape că ucid omenirea, înainte ca niște bacterii comune să-i omoare, restaurându-se vechea normă umană – turiștii zgâindu-se la o mașinărie marțiană pe dealul Primrose – care pare să fie predestinată să invoce din nou. În „Lebedele urâte”, frații Strugațki introduc un erou care nu aparține dinamicii ce a înlocuit istoria marxistă, ci mai degrabă istoriei populare rusești. Focalizarea narațiunii este reprezentată de Viktor Banev, scriitor și erou de război cu un palmares de futilă șarjă de cavalerie împotriva tancurilor germane, care încearcă prin intermediul tuturor defectelor și eșecurilor sale umane să negocieze această nouă invazie ideologică, împotriva căreia scrierile sale și exemplul său se dovedesc a fi ineficiente. Frații Strugațki au supraimpus peste vocea naratorului wellsian, clasicul și rebelul erou folcloric rusesc, a cărui luptă nu se răfuiește cu istoria ci cu aspectele contradictorii ale proprii sale naturi. Așa cum romanul lui Wells se încheie cu tabloul mediocrității umane de mijloc de drum, nu cu extremele marțienilor și bacteriilor, așa și aici nu „oamenii ploii” sau copiii noi viziuni utopice ne atrag atenția și interesul. Nebunia altruistă și șovăitoare a lui Viktor, este cea care ne cucerește simpatia. Dacă puștii și „oamenii ploii” sunt „lebedele urâte”, compozite ale unor extreme paradoxuri, Viktor în schimb este „rățușca cea urîtă” care ocupă centrul narațiunii.
Va urma.
© George Slusser
Titlul original : „The Martians Among Us : Wells and the Strugatskys”.
Traducere de Cristian Tamaș.
Traducerea și publicarea s-au făcut cu acordul autorului. Îi mulțumim.
Marţienii printre noi: Wells şi fraţii Strugaţki (partea I) : George Slusser (traducere de Cristian Tamaș)
Marţienii printre noi: Wells şi fraţii Strugaţki (partea II-a) : George Slusser (traducere de Cristian Tamaș)
Marţienii printre noi: Wells şi fraţii Strugaţki (partea a III-a): George Slusser (traducere de Cristian Tamaș)
Fascinantul tărâm al science fiction-ul românesc – Prof. Dr. George Slusser (traducere de Cristian Tamaș)
Prof. Dr. George Slusser, interviu de Cristian Tamaș
George Edgar Slusser (născut pe data de 14 iulie 1939), profesor universitar doctor în literatură comparată, co-fondator și Curator Emeritus al celei mai mari colecții SF din lume, J. Lloyd Eaton Collection of Science Fiction & Fantasy Literature, Special Collections & Archives Department at the University of California, Riverside (S.U.A.); coordonator a douăzeci și trei de conferințe internaționale dedicate science fiction-ului (Eaton Conferences); director al Eaton Program for Science Fiction and Fantasy Studies; autor și cercetător, istoric și critic SF.
Prof. Slusser este absolvent al Universității Harvard; doctorat tot la Universitatea Harvard în literatură comparată ; A.B., University of California, Berkeley; Diplome d’Etudes Français, Universitatea Poitiers, Franța.
A format o serie de cercetători universitari precum Howard V. Hendrix, David Leiby, Bradford M. Lyau, Daryl F. Mallett, etc.
Căsătorit cu franțuzoaica Danièle Chatelain, profesor universitar doctor și cercetător. Prof. Slusser este laureat al Premiului Pilgrim (cel mai prestigios premiu decernat pentru cercetare academică de către Science Fiction Research Association). A declarat cu ocazia primirii acestui premiu : „trebuie să scoatem studierea SF-ului din cadrul departamentului de engleză și s-o integrăm în cadrul literaturii comparate, studiilor interdisciplinare sau chiar să-i dedicăm SF-ului un obiect de studiu separat.”
Bibliografie selectivă
Prof. Slusser este autorul unei impresionante opere desfășurată de-a lungul a aproape patru decenii și este coordonatorul multor antologii și culegeri de studii asupra SF-ului.
„Robert A. Heinlein: Stranger in His Own Land” (1973);
„The Farthest Shores of Ursula K. Le Guin” (1976),
„The Bradbury Chronicles” (1977);
„Harlan Ellison: Unrepentant Harlequin” (1977);
„The Delany Intersection” (1977);
„The Classic Years of Robert A. Heinlein” (1977) ;
„The Space Odysseys of Arthur C. Clarke” (1978).
