„Oamenii nu mai au niciun viitor. Omul încetează să mai fie „nimbul” naturii. De azi și-n vecii vecilor, omul devine un fenomen obișnuit al naturii, precum pomul, calul, doar atât. Cultura și în general tot progresul și-au pierdut orice sens. Omenirea nu mai are nevoie de autodezvoltare, se va dezvolta din afară, iar pentru asta nu mai e nevoie de școli, de institute și laboratoare, de gândire socială, filosofie, literatură – într-un cuvânt nu mai e nevoie de toate acelea ce deosebesc omul de animal și ceea ce se numea până acum civilizație. Istoria umană nu se va sfârși nici în tunetul unei catastrofe cosmice, nici în focurile războiului atomic și nici chiar în menghina suprapopulării, ci într-o liniște calmă și sătulă. Doar dacă stai să te gândești, noi toți am distrus civilizația nu cu rachete balistice, ci doar cu un pumn de monede pentru un pahar de suc gastric. Pentru că mai mult decât orice pe lume, omul are nevoie de liniște și de siguranța zilei de mâine” – Arkadi & Boris Strugațki
Partea a V-a
Un al doilea roman din 1972, Picnic la marginea drumului [Piknik na obocine], ne oferă o invazie extraterestră atât de eluzivă încât plasează întreaga povară a ceea ce se întâmplă asupra incapacității umane de a înțelege natura evenimentului. O „zonă” apare brusc în mijlocul unui teritoriu neidentificabil (dar destul de rusesc ca atmosferă). Zona adăpostește o serie de fenomene și obiecte periculoase și inexplicabile. Savantul Pilmann vehiculează o presupunere „glumeață” : Acești extratereștri n-au intenționat să ne invadeze sau să ne distrugă, s-au oprit pentru un picnic și au lăsat niște resturi. Pentru Pilmann, orice teorie a „marțienilor ostili” nu-i altceva decît science fiction de proastă calitate. De fapt, într-o parodie a listei „beneficiilor” armelor marțiene abandonate, inventar făcut de naratorul lui Wells, Pilmann flutură propria-i listă a „salturilor înainte” în domeniul științei, care pot rezulta de pe urma obiectelor aflate în zonă : „Și totuși folosim cîteva A.V.-uri, brățări care stimulează procesele vitale… diferite tipuri de mase cvasibiologice care au revoluționat medicina.” Chiar și așa, romanul se concentrează asupra inadecvării reacțiilor umane la un eveniment de origine extraterestră. Și pentru că nu înțelegem funcția și funcționarea acestor obiecte, le întrebuințăm greșit : „Sunt absolut sigur că în majoritatea cazurilor batem cuie cu microscoape”. Și nu utilizarea greșită reprezintă esența poveștii. Datorită defectelor fundamentale ale naturii umane, întrebuințăm aceste obiecte pentru a ne satisface lăcomia, vanitatea și dorința de putere.
Protagonistul Redrick Schuhart, precum Viktor Banev, reprezintă un alt caz de transplantare strugațkiană a eroului folcloric reprezentînd supraviețuitorul înzestrat pe scheletul naratorului wellsian. Prin acțiunile sale, Redrick se dovedește a fi capabil, ca Banev, să împletească atît interesele proprii cât și viziune autopică. De fapt, scena finală a Picnicului de la marginea drumului nu este altceva decât o paralelă ironică a viziunii finale a naratorului wellsian, în cadrul căreia se ciocnesc altruismul și egotismul încăpățânat. Pe tot parcursul Picnicului, viziunea Globului de Aur a atras atât jigodiile și aventurierii cât și pe idealiști în haosul Zonei, fiecare aflat în căutarea utopiei personale. În cele din urmă, Redrick îl conduce pe tânărul idealist Arthur Barbridge la Glob. Iar tânărul văzând Globul se repede inconștient spre „mașina de tocat”, strigând : „FERICIRE PENTRU TOȚI, PE GRATIS ȘI HAI SĂ NU PLECE NIMENI SUPĂRAT !”
Red Roșcovanul știe că această viziune este o nebunie și o invitație la anarhia socială. Și totuși reflectând la dezastrele umane aduse de incursiunile egoiste în Zonă, vede și posibilitatea emergenței conștiinței sociale colective din această paradoxală invazie extraterestră. Naratorul lui Wells în vîrtejul alienării are încă un puncr de sprijin, mâna soției sale. Red, în mod asemănător, edifică o viziune pe o geană de speranță. Nu mai repetă cinic că ființele umane nu pot prin natura lor să ducă la bun sfârșit utopia, ci afirmă lucid că n-a fost niciodată învățat să gândească într-o manieră autentică utopistă : „Aceste târâturi nu mi-au dat posibilitatea să învăț și să gândesc.” Dacă afirmația rămâne negativă, cel puțin exprimă speranța că natura umană nu este inerent una malefică, ci una vulnerabilă care poate învăța cum să fie mai bună. Cuvintele finale ale lui Redrick oferă prea puțină consolare. Dar chiar dacă nu elimină ticăloșia, cel puțin îi identifică sursa, nu în starea noastră animalică de ignoranță ci în instituțiile sociale care sunt incapabile să învețe pe cineva ceva, corupând și mai vârtos natura umană. Pe măsură ce viziunea strugațkiană se maturizează, pare că este din ce în ce mai mult atrasă către pesimismul din Războiul lumilor, în care atât societatea umană cât și natura umană nu fac altceva decât să demonstreze tare fundamentale sub presiunea extremă a extratereștrilor, extratereștri care (așa cum sugerează atât naratorul wellsian cât și Pilmann, personajul strugațkian) nu sunt decât o imagine un pic distorsionată a egoului umanității.
Va urma.
Nota traducerii : Citatele aparțin traducerii lui Valerian Stoicescu a „Picnicului la marginea drumului”.
© George Slusser
Titlul original : „The Martians Among Us : Wells and the Strugatskys”.
Traducere de Cristian Tamaș.
Traducerea și publicarea s-au făcut cu acordul autorului. Îi mulțumim.
Marţienii printre noi: Wells şi fraţii Strugaţki (partea I) : George Slusser (traducere de Cristian Tamaș)
Marţienii printre noi: Wells şi fraţii Strugaţki (partea II-a) : George Slusser (traducere de Cristian Tamaș)
Marţienii printre noi: Wells şi fraţii Strugaţki (partea a III-a): George Slusser (traducere de Cristian Tamaș)
Marțienii printre noi: Wells și frații Strugațki (partea a IV-a) : George Slusser (traducere de Cristian Tamaș)
Fascinantul tărâm al science fiction-ul românesc – Prof. Dr. George Slusser (traducere de Cristian Tamaș)
Prof. Dr. George Slusser, interviu de Cristian Tamaș
George Edgar Slusser (născut pe data de 14 iulie 1939), profesor universitar doctor în literatură comparată, co-fondator și Curator Emeritus al celei mai mari colecții SF din lume, J. Lloyd Eaton Collection of Science Fiction & Fantasy Literature, Special Collections & Archives Department at the University of California, Riverside (S.U.A.); coordonator a douăzeci și trei de conferințe internaționale dedicate science fiction-ului (Eaton Conferences); director al Eaton Program for Science Fiction and Fantasy Studies; autor și cercetător, istoric și critic SF.
Prof. Slusser este absolvent al Universității Harvard; doctorat tot la Universitatea Harvard în literatură comparată ; A.B., University of California, Berkeley; Diplome d’Etudes Français, Universitatea Poitiers, Franța.
A format o serie de cercetători universitari precum Howard V. Hendrix, David Leiby, Bradford M. Lyau, Daryl F. Mallett, etc.
Căsătorit cu franțuzoaica Danièle Chatelain, profesor universitar doctor și cercetător. Prof. Slusser este laureat al Premiului Pilgrim (cel mai prestigios premiu decernat pentru cercetare academică de către Science Fiction Research Association). A declarat cu ocazia primirii acestui premiu : „trebuie să scoatem studierea SF-ului din cadrul departamentului de engleză și s-o integrăm în cadrul literaturii comparate, studiilor interdisciplinare sau chiar să-i dedicăm SF-ului un obiect de studiu separat.”
Bibliografie selectivă
Prof. Slusser este autorul unei impresionante opere desfășurată de-a lungul a aproape patru decenii și este coordonatorul multor antologii și culegeri de studii asupra SF-ului.
„Robert A. Heinlein: Stranger in His Own Land” (1973);
„The Farthest Shores of Ursula K. Le Guin” (1976),
„The Bradbury Chronicles” (1977);
„Harlan Ellison: Unrepentant Harlequin” (1977);
„The Delany Intersection” (1977);
„The Classic Years of Robert A. Heinlein” (1977) ;
„The Space Odysseys of Arthur C. Clarke” (1978).
