„Mars with its reddish glow, seems a place,
Of neverending wars of defeat” – John Hatch
Precum Marea Britanie, Franţa şi S.U.A., Rusia de la sfîrşitul secolului al XIX-lea a simţit atracţia planetei Marte. Iar Marte era un vecin vizibil. Şi mai mult, prin „canalele sale”, părea să poată adăposti o civilizaţie tehnologic avansată, egală sau superioară, civilizaţiei terestre. Era un loc pe care-l puteam invada ; sau aşa cum a demonstrat-o atît de vibrant H.G.Wells, putea să ne invadeze. Reîntoarcerea la ordine din finalul „Războiului lumilor” părea să fi calmat angoasele legate de o invazie marţiană.
Chiar în timpul desfăşurării primului război mondial, Marte a devenit domeniul lui John Carter şi al fanteziilor aventuroase şi imperialiste. Totuşi cu puţin timp înainte de izbucnirea celui de al doilea război mondial, Orson Welles a realimentat teama faţă de o eventuală invazie de pe Marte. Lecţia pe care această „invazie” ne-o învaţă este cea a unei mari puteri prinsă nepregătită, luată prin surpriză, făcută praf.
Este o lecţie care a avut o rezonanţă deosebită în rândul generaţiei postbelice din Uniunea Sovietică. Chiar şi în cele mai sumbre timpuri staliniste, operele lui H.G.Wells au fost disponibile cititorilor sovietici, cel mai probabil datorită concepţiei scriitorului britanic, aceea a unei lumi unite conduse de socialism.
Maturizarea acestei generaţii postbelice a coincis cu destalinizarea şi „dezgheţul” hruşciovist.
Şi în opera a doi importanţi scriitori SF sovietici ai acestei perioade – Arkadi şi Boris Strugaţki – constatăm o deschisă şi pronunţată fascinaţie cu marţienii lui Wells. O invazie extraterestră părea să fie o temă de interes primordial pentru o cultură atât de des invadată. Canonul strugaţkian este literalmente debordat de flashback-uri ale unor scene ale invaziei naziste. Scene ale unor futile şarje ale cavaleriei sovietice împotriva juggernauţilor de fier ai tancurilor naziste, le aduc aminte cititorilor de asalturile umane împotriva invincibilelor arme marţiene din romanul lui Wells. Dar impactul marţienilor lui Wells merge mult mai profund în operele fraţilor Strugaţki, formând o subtilă reţea de referinţe intertextuale care indică spre un dialog cultural între opera lui Wells şi societatea sovietică.
Pentru Wells un aspect esenţial al invaziei extraterestre este ruptura socială. La un nivel profund al romanului său, Wells îşi pune întrebarea : Cine sunt aceşti marţieni care invadează, care distrug aleatoriu în timp ce ascultă de o logică ignorând total suferinţa umană ?
„Inteligenţe vaste şi reci” care se uită la specia umană aşa cum noi ne uităm la furnici, executându-şi planurile în mod „raţional” şi nemilos fără măcar vreun gând dedicat fiinţelor pe care le controlează, aceşti marţieni ar putea fi pentru naratorul lui Wells, o formă viitoare a umanităţii însăşi, în care raţiunea a înlocuit şi sufletul şi inima. Pentru nişte scriitori sovietici precum fraţii Strugaţki din anii 50 şi 60, marţienii ar putea reprezenta planificatorii stalinişti ai imperiului sovietic.
Şi într-o societate care propovăduieşte dialectica, marţienii lui Wells oferă o sfidare dialectică a oficialei doctrine marxist-leniniste, care a supravieţuit cu brio morţii lui Stalin. Marxismul sovietic promitea perfectibilitatea omenirii prin marşul materialismului dialectic spre un viitor utopic. Invazia marţienilor lui Wells relevă exact opusul. Pentru că subiectul acelei invazii este mai puţin reprezentat de marţieni decât de impactul acţiunilor marţienilor asupra fiinţelor umane în termenii fricii lor, laşităţii lor, venalităţii lor, eroismului lor futil.
Într-o cultură în care marşul spre viitor este văzut ca implacabil, marţienii lui Wells redeschid chestiunea imperfectibilităţii umane. Pentru că în romanul lui Wells, fiinţele umane sunt atît proprii opresori cît şi cei opresaţi. Acesta este un mesaj pe care arhitecţii ideologiei sovietice nu vroiau să-l asculte. Ascuns fiind sub masca marţienilor, poate fi acum descifrat. Acest eseu examinează rolul pe care marţienii lui Wells l-au avut în modelarea SF-ului fraţilor Strugaţki.
Planeta Marte à la russe : tema
Marte a avut şi are culoarea perfectă pentru amplasarea utopiei sovietice ideale. Medicul şi filosoful social pre-revoluţionar Aleksandr Bogdanov şi-a amplasat utopia muncitorească pe Marte, în „Steaua roşie” (Krasnaia zvezda), 1908. Mai târziu, Marte devine centrul activităţii revoluţionare în romanul „Aelita sau declinul planetei Marte” (1923), urmat de ecranizarea lui Iakov Protazanov din 1924, „Aelita”.
O planetă Marte complet diferită ni se înfăţişează în această dramă spaţială : după glorioasa revoluţie bolșevică, inginerul Loos călătoreşte spre Marte cu fostul soldat Gusev. Pe planetă găsesc fiinţe umane, supravieţuitori ai prăbuşirii Atlantidei. Acestea s-au încrucişat cu populaţii „native” şi au creat o societate capitalistă avansată în care precum în „Metropolis” (1926), clasa muncitoare este opresată de către oligarhi. Pe lângă asta, Marte (în maniera lui Wells) este o lume în declin. Gusev organizează o revoluţie proletară dar care eşuează ; împreună cu Los (îndrăgostit de Aelita), părăseşte planeta Marte şi se întorc pe Pământ.
Romanul şi filmul sunt interpretate de obicei ca prezentând aspecte ale doctrinei sovietice în perioada forţelor ce concurează pentru putere. Să nu uităm că în primul rând romanul şi filmul sunt exemple primare de SF sovietic timpuriu, un gen considerat de Lenin ca un puternic mijloc de a răspândi idei comuniste. Până ce Stalin şi bolşevicii lui doctrinari au devenit suspicioşi cu privire la SF în anii 30, acesta a proliferat în URSS.
Science fiction-ul era în acea perioadă un gen internaţional iar influenţa lui Edgar Rice Burroughs asupra romanului „Aelita”este evidentă. Marte este deja o lume muribundă în romanul „A Princess from Mars” (1912).
În Rusia, în timpul turbulentului deceniu al lansării lor, romanele „marțiene” ale lui Burroughs au fost rapid traduse și au devenit foarte populare.
Aceste romane aparțin unui sub-gen – al speciei în curs de dezvoltare, science fiction-ul – opera spațială, care s-a cristalizat în jurul „Războiului lumilor” al lui H.G.Wells, în Marea Britanie, Franța și S.U.A. Cel mai timpuriu exemplu de operă spațială ar putea fi unul franțuzesc, sub forma vizionarelor „voiaje” ce preced adevăratele dar mai târzii călătorii spațiale. De exemplu, Restif de la Bretonne în „Les Posthumes” (1802) deja detaliază obiceiurile marțiene. C.I.( Charlemagne Ischir) Defontenay în romanul „Star, ou Psi de Cassiopée” (1854) le oferă cititorilor operă spațială și aventuri în spațiu. În romanul lui Henri de Parville, „Un habitant de la planète Mars” (1865), publicat de editorul Hetzel în același an cu romanul lui Jules Verne, „De la Pământ la Lună”, ne este adus un marțian sub forma unui cadavru intact („omul de pe Marte”), de către o cometă, dovedind că este există viață pe Marte iar aceasta se aseamănă cu ființele umane. Aceste narațiuni au fost urmate de ciclul marțian al lui Camille Flammarion.
„L’Astronomie populaire” (Astronomia populară, 1879) a fost intens citită și tradusă, și bineînțeles și în Rusia unde limba claselor educate era franceza. Flammarion a mixat misticismul (reincarnarea) cu descrieri detaliate ale formelor de viață marțiene în studiul său numit poetic, „Les Terres de ciel” (Pământurile cerurilor). A continuat să speculeze asupra a ceea ce astăzi numim ecologie marțiană în „La planète Mars” (Planeta Marte, 1888), unde marțienii ca ființe umane reincarnate evoluează spre perfecțiunea speciei umane. Flammarion continuă să speculeze asupra planetei Marte ca loc ales al reincarnării umane în „Uranie” (Urania, 1889). Iar în „La Fin du monde” (Sfîrșitul lumii, 1893), Flammarion îi rezervă lui Marte rolul de expeditor al mesajului care avertizează omenirea de impactul Terrei cu o cometă.
În zona populară, „pulp”, dacă vreți, avem „opere” cu o imensă popularitate ca „Les aventures extraordinaires d’un savant russe” (Aventurile extraordinare ale unui savant rus, 1889) de Henry de Graffigny și Georges Le Faure. În volumul doi, „Le Soleil et les petites planètes” (Soarele și planetele mici) , echipa de savanți francezi și ruși ce explorează sistemul solar, descinde de pe satelitul Phobos pe suprafața marțiană, unde (previzibil, nu ?) întâlnesc o civilizație tehnologic-avansată a unor creaturi umanoide dar și înaripate (!?!).
H.G.Wells în povestirea sa „Oul de cristal”, scrisă în 1897, cu un an înainte de publicarea „Războiului lumilor”, îi descrie pe marțieni ca fiind creaturi înaripate : „Atmosfera părea plină de escadroane de mari păsări”.
Volumele lui Graffigny și Le Faure au fost măestru ilustrate de Albert Robida și alți artiști care au creat o izbitoare vizualizare pentru peisajele și creaturile extraterestre precum înaripații marțieni.
În același filon pulp, există și alte opere precum „Le docteur Oméga : Aventures fantastiques de trois français dans la planète Mars” (Doctorul Omega : Aventurile fantastice a trei francezi pe planeta Marte, 1908), nimic altceva decît Burroughs avant la lettre.
În timpul primului război mondial, trebuie să menționăm texte precum „Les Allemands sur Vénus” (Nemții pe Venus, 1914), în care într-o manieră ce-i amintește pe naziștii lui Heinlein din „Rocket Ship Galileo”, nemții pun stăpânire pe Venus, rușii iau Luna și francezii se aleg cu planeta Marte. Filonul pulp franțuzesc continuă dincolo de finalul primului război mondial și chiar de cel de al doilea, prin numeroasele romane „marțiene” publicate în colecția de la Fleuve Noir, Anticipation.
Este de remarcat romanul lui Théo Varlet, „Les Titans du ciel” (Titanii cerului, 1921) care este în mod fățiș o continuare a „Războiului lumilor” lui Wells. Acest text preia fixația lui Flammarion pentru reincarnare, de data aceasta prin „sufletele” marțiene ce colonizează trupurile pământenilor.
Romanul pulp anglo-american a înflorit de asemenea în timpul și după publicarea capodoperei lui Wells. Pe fundalul „descoperirilor” lui Schiaparelli și hărții sale a planetei Marte, au fost publicate destule romane populare care au considerat Marte ca amplasarea perfectă pentru societăți utopice. Exemple pot fi „Across the Zodiac” (1880) de Percy Gregg, „Bellona’s Bridegroom : A Romance” (1887) de Hudor Genone și o abilă abordare edwardiană a problematicii, „Pharao’s Broker” (1899) de Elsworth Douglas, în care un speculant financiar ajunge pe Marte și descoperă o societate identică celei egiptene antice.
Garrett P.Serviss, demonstrează totuși o ingenuitate americană descriind lupta împotriva tiranilor în „Edison’s Conquest of Mars” (1898), o „continuare” produsă în grabă a romanului lui Wells.
În urma schimbărilor survenite în industria editorială în primele decenii ale secolului XX, „romanțurile” marțiene și romanele războaielor interplanetare devin opere spațiale și sunt ca normă, serializate în adesea stridentele reviste pulp. Romanele marțiene ale lui Burroughs, de exemplu, au fost serializate în All-Story-Magazine înainte de publicarea în volum.
Aceste texte serializate au fost citite de Evgheni Zamiatin în decursul șederii sale în Anglia. Când s-a întors în Rusia boșevică și și-a scris capodopera, „Noi” (1921), Zamiatin a făcut cunoscut că fusese un cititor avid de pulp-uri. De fapt, în romanul Noi” apare evident că spiritul pulp al revoltei anarhiste devine dușmanul Statului Unic. Această stare de spirit nu numai că penetrase mintea taylorizată a lui D-530, naratorul, dar și organul oficial al Statului Unic, „Gazeta Statului Unic”, care descrie cam așa astronava Integralul : „Integrezi ecuația infinită a universului cu ajutorul navei ce respiră foc, a navei electrice, a navei de sticlă Integralul. Vei subjuga toate ființele necunoscute de pe alte planete”. Chiar în cadrul primei pagini a romanului, statul totalitar (a se citi, Rusia bolșevică) apare ca fiind în mod fatal infectat cu spiritul rebel al science fiction-ului și a vibrantei scenografii a marțienilor și a altor făpturi din alte lumi.
„Războiul lumilor” al lui H.G.Wells este textul fundamental și modelul pentru viitoare ficționale invazii extraterestre. Bizar, dar sunt aceeași marțieni, puși în valoare de lungi serii de „sequels” tipărite și filmate, model care a fost preluat de frații Strugațki în postbelica Uniune Sovietică.
Wells în Rusia : Vectorul
Este clar că Wells a fost un scriitor citit intens din scoarță-n scoarță în Rusia și în Uniunea Sovietică. În special science fiction-ul său, cel mai bine cunoscut fiind „Războiul lumilor” : „H.G.Wells și romanele sale, îndeosebi operele sale SF, au fost parte integrantă a experienței literare a publicului rusesc încă de la primele traduceri de la sfărșitul secolului al XIX-lea. Putem fi siguri că oricare cititor din Rusia atras mai mult sau mai puțin de SF, a citit măcar ceva de Wells.”¹ Wells a vizitat Rusia și Uniunea Sovietică de trei ori, o dată înainte de revoluția bolșevică, și de două ori după aceea. Atitudinea sa privind dezvoltarea societății în Uniunea Sovietică în perioada interbelică a rămas ambiguă, ca să folosim un eufemism. Cel mai important lucru în ceea privește Rusia, este că operele sale, în special romanțurile științifice au fost republicate în timp ce alte lucrări de Huxley, Orwell și Zamiatin au fost interzise. Wells îl fascina pe Zamiatin, care a tradus „Mașina timpului” și alte romane ale sale în rusește. Bulgakov s-a inspirat vag din „Insula doctorului Moreau” în romanul său „Inimă de câine” (1925), Iuri Oleșa în lucrarea sa „Invidie” (1927) interpreta „Omul invizibil” ca pe o parabolă descriind suferințele artistului într-o cultură rigid-materialistă. Filmul lui James Whale, „Omul invizibil” (1933) a fost intens difuzat în URSS. În timpul sumbrei perioade a anilor ‘30 – ’40, Wells a rămas un scriitor fundamental în Uniunea Sovietică, în mod esențial datorită SF-ului său.
Interesant, filmul lui George Pal, „Războiul lumilor” (The War of the Worlds”, 1953) a fost lansat în același an în care Stalin a murit. Cel de al XX-lea congres al P.C.U.S. din 1956 a dat semnalul destalinizării, sputnikul a fost lansat anul următor și cadavrul lui Satlin a fost scos din mauzoleul lui Lenin de-abia în 1961, la un an după lansarea altui film al lui George Pal, o altă ecranizare după Wells, „Mașina timpului” (The Time Machine), din 1960.
În 1963, Iulius Kagarlițki a publicat, „Viața și gândirea lui H.G.Wells” (tradusă în englezește în 1965 de amanta lui Wells, Moura Budberg²) . Prezența editorială a lui Wells în cadrul Uniunii Sovietice și a sateliților săi, „republicile populare” est-europene, a contat în decursul unei perioade turbulente. Perioadă care a reprezentat de asemenea emergența unui nou tip de SF sovietic, care la rândul său (fără îndoială datorită cursei spațiale dintre S.U.A. și U.R.S.S.) a inclus un dialog (și chiar o dialectică) cu SF-ul american postbelic.
Opera fundamentală a SF-ului comunist este „Nebuloasa din Andromeda” (1958) de Ivan Efremov, în care, desigur, viitoarea și utopica societate nu putea fi decât ortodox marxistă, dar în care apar și destule elemente ale SF-ului american postbelic : astronavele generaționale, bătăliile spațiale cu extratereștri – am putea considera acest roman ca pe o versiune sovietică a primei generații Star Trek. Următoarea lucrarea a lui Efremov, „Cor Sepentis” (1959), este de fapt o replică marxistă adresată textului lui Murray Leinster, „First Contact” din 1945.
Bineînțeles că în acea perioadă, existau alte viziuni asupra planetei Marte decât cernerea textelor lui Wells prin sita cenzurii sovietice. Aceste viziuni fie că erau acceptate, considerate fiind „literatură științifico-fantastică pentru tineret” fie rebutate ca „gunoaie imperialiste”. Filmul lui George Pal, „Războiul lumilor” intră conform ideologiei sovietice în a doua categorie, pentru că transformă opera clasică a lui Wells în propagandă expansionist-imperialistă, americanii înfrângându-i pe marțieni și promițând să le ocupe și planeta cât de curând. Pe de altă parte, volume precum precum „Red Planet” (1949) de Robert Heinlein și „Cronicile marțiene” (1950) de Ray Bradbury au fost considerate ca fiind inofensive și au fost transformate rapid în „modele” ale noii viziuni privind explorarea spațială ; știința unei Terre expansioniste „le trage preșul de sub picioare” mult-temuților marțieni ai lui Wells, dar Marte este o planetă bătrână, ai cărei locuitori nu mai sunt temuți. La Heinlein, marțienii sunt exponenții unei culturi străvechi, având încă o formidabilă forță fizică dar le lipsește dorința juvenilă să facă uz de ea ; negociază în timp ce pământenii acționează. Marțienii lui Bradbury sunt în același timp decadenți și muribunzi și sunt invadați de tinerii și antreprenorialii americani. Într-o întorsătură de-a dreptul ironică a propos de Flammarion și opera spațială franțuzească, armele esențiale ale marțienilor utilizate împotriva imperialiștilor americani sunt telepatia și reincarnarea.
În acest context, la începutul carierei lor, la sfârșitul anilor 50 și începutul anilor 60, frații Strugațki fac cunoștință cu planeta Marte prin intermediul lui Bradbury și Heinlein. Chiar și așa, în profunzime Martele lui Wells este foarte prezent și se va dovedi a fi deosebit de relevant viziunii strugațkiene în formare. Frații Strugațki vor abandona curând planeta Marte a erei spațiale și vor studia intens marțienii lui Wells. Pentru că aceștia sunt așa cum creatorul lor a demonstrat-o în „Star Begotten” (1936) nu numai printre noi ci și în noi. Personajele lui Bradbury din ultima cronică marțiană privesc în apele de pe Marte și-și văd reflecțiile : sunt marțieni prin adopție. Wells, încă din prima frază a „Războiului lumilor” ne înștiințează că marțienii sunt parte integrantă din ființa noastră intimă.
Va urma.
Note :
¹ Adelaida Liubimova și Boris Proskurin : „H.G.Wells și critica literară rusescă între 1890 – 1940”.
² Moura Budberg : Maria (Mura) Ignatievna Zakrevskaia Benckendorff Budberg ;
contesă Benckendorff, baroneasă Budberg, „Mata-Hari cea roșie” (ca. 1891 – 1974) fiica nobilului și diplomatului rus Ignati Zakrevski (1841–1905), aventurieră și agent dublu al NKVD-ului și GPU-ului sovietic și al British Intelligence Service.
© George Slusser
Titlul original : „The Martians Among Us : Wells and the Strugatskys”.
Traducere de Cristian Tamaș.
Traducerea și publicarea s-au făcut cu acordul autorului. Îi mulțumim.
George Edgar Slusser (născut pe data de 14 iulie 1939), profesor universitar doctor de literatură comparată, co-fondator și Curator Emeritus al celei mai mari colecții SF din lume, J. Lloyd Eaton Collection of Science Fiction & Fantasy Literature, Special Collections & Archives Department at the University of California, Riverside (S.U.A.); coordonator a douăzeci și trei de conferințe internaționale dedicate science fiction-ului (Eaton Conferences); director al Eaton Program for Science Fiction and Fantasy Studies; autor și cercetător, istoric și critic SF.
Prof. Slusser este absolvent al Universității Harvard; doctorat tot la Universitatea Harvard în literatură comparată ; A.B., University of California, Berkeley; Diplome d’Etudes Francais, Universitatea Poitiers
A format o serie de cercetători universitari precum Howard V. Hendrix, David Leiby, Bradford M. Lyau, Daryl F. Mallett, etc.
Căsătorit cu franțuzoaica Danièle Chatelain, profesor universitar doctor și cercetător. Este laureat al Premiului Pilgrim (cel mai prestigios premiu decernat pentru cercetare academică de către Science Fiction Research Association). A declarat cu ocazia primirii acestui premiu : „trebuie să scoatem studierea SF-ului din cadrul departamentului de engleză și s-o integrăm în cadrul literaturii comparate, studiilor interdisciplinare sau chiar să-i dedicăm SF-ului un obiect de studiu separat.”
Bibliografie selectivă
Prof. Slusser este autorul unei impresionante opere desfășurată de-a lungul a aproape patru decenii și este coordonatorul multor antologii și culegeri de studii asupra SF-ului.
„Robert A. Heinlein: Stranger in His Own Land” (1973);
„The Farthest Shores of Ursula K. Le Guin” (1976),
„The Bradbury Chronicles” (1977);
„Harlan Ellison: Unrepentant Harlequin” (1977);
„The Delany Intersection” (1977);
„The Classic Years of Robert A. Heinlein” (1977) ;
„The Space Odysseys of Arthur C. Clarke” (1978).