Dansam, goală, în semiîntunericul camerei. De jur împrejur, figuri necunoscute, printre sticle de bere şi fum gros de ţigară.

Cine dracu’ erau ăştia?! Şi ce căutam eu aici.

Cred că mă îndopasem cu droguri, şi multe, căci nu-mi mai aminteam absolut nimic. Nici cine erau ăştia şi nici cine eram eu. Şi asta mă îngrijora destul de rău. Mi-am întrerupt brusc dansul şi am ieşit tiptil, am cules din camerele vecine nişte haine care nu cred că erau ale mele, m-am înfăşurat într-un palton negru lung şi am ieşit afară. Speram ca aerul rece să alunge efectul drogurilor şi să-mi amintesc măcar cum mă cheamă şi unde sunt.

Afară era frig, o dimineaţă friguroasă cu lumină crudă, şi o mulţime de lume se foia prin campus. Mă aflam într-un campus universitar, asta ştiam, şi mai ştiam o mulţime de lucruri. Chiar prea multe, pentru o stripteuză drogată fugită de la o petrecere de beţivi. Sau nu eram stripteuză? Sau nu eram drogată? Atunci…?

Ca să nu intru în panică şi s-o iau razna, m-am agăţat cu disperare de ipoteza drogurilor. O să treacă o să treacă o să treacă. M-am învârtit o vreme prin campus. Grupuri de tineri cu cărţi sub braţ, plimbându-se, stând de vorbă. Nu cunoşteam pe nimeni, şi nimeni nu părea să mă cunoască. Mă vedeau, dar nu mă băgau în seamă, deşi probabil arătam destul de bizar în hainele mele de împrumut şi nu tocmai îngrijită.

Am intrat prin clădiri, am colindat pe coridoare şi prin curţile interioare, dar degeaba, nu recunoşteam locurile. Le simţeam, cumva, familiare, dar nu recunoşteam nimic. Era frustrant. De fapt, era mai mult decât frustrant, adică nu era bine deloc, iar lupta mea cu panica era tot mai dificilă pe măsură ce eram nevoită să recunosc că starea mea nu se putea datora substanţelor consumate la petrecere. Am făcut echilibristică pe bordură, am mers cu spatele pe o linie dreaptă, am numărat până la 100 înainte şi înapoi şi am recitat poezii din memorie. M-am oprit în faţa busturilor şi pozelor personalităţilor şi i-am numit pe fiecare. Oameni de ştiinţă, scriitori, exploratori, artişti. Îi ştiam pe toţi, pe ei şi faptele lor. Ştiam totul limpede, mai puţin unde mă aflu, cine sunt cei din jur şi cine sunt eu.

M-am aşezat pe o bancă într-una din curţile interioare, reţinându-mi cu greu pornirea de a mă arunca la picioarele primului om întâlnit ca să-i implor ajutorul. Întâi trebuie să mă calmez, mi-am spus, apoi voi găsi pe cineva să mă ajute. Am privit în jur, era frumos, o verdeaţă de primăvară timpurie, clădiri în culori deschise cu ferestre mari luminoase, în mijlocul gazonului un mic grup statuar cu patru lei cu aspect domestic de oaie orientaţi spre cele patru puncte cardinale. Din stânga se auzea zgomotul străzii.

Cunosc locul ăsta, am încercat să mă conving. Aiurea! Mă simţeam bine acolo, dar atât. Habar n-aveam ce ascundea arhitectura din jur şi cine sunt cei de pe banca alăturată. Nu ştiam cum să ajung în stradă, sau cum arăta ea. Nu ştiam dacă aparţin acelui loc sau eram doar în trecere. Nu-mi aminteam nici măcar numele meu!

M-am ridicat şi m-am apropiat de statuie. Leii de bronz cu aspect de oaie îşi purtau pe soclu numele punctului spre care priveau. Est. Sud. Vest.

MELISSA. ENS COSMICUS.

Nordul?! Unde era nordul?!

De data asta panica a învins. Până atunci cel puţin istoria, geografia şi matematica erau la locul lor, doar eu mă drogasem şi urma să-mi revin ceva mai târziu. Dar o lume fără nord într-un loc familiar în care nimeni nu mă recunoaşte era prea mult. Cine era Melissa şi ce căuta ea în locul nordului? Într-un mod straniu, inscripţia mă făcea să mă simt legată de această Melissa – ca şi cum inscripţia mi-ar fi fost adresată mie.

Am rupt-o la fugă de lângă leul cu aspect de oaie, am dat buzna în clădirea din stânga, şi m-am pomenit într-un hol monumental în care se aflau câţiva bărbaţi îmbrăcaţi sobru. Am trecut val-vârtej pe lângă ei şi am împins uşa masivă.

Impactul cu lumea exterioară m-a ameţit. Strada era aglomerată şi zgomotoasă, maşinile treceau în viteză claxonând bezmetic, şi inima îmi bătea nebuneşte. O clipă m-am gândit să mă întorc în forfota familiară a campusului, să mă mai uit o dată la soclul leului de bronz, poate doar mi se năzărise şi acolo scria pur şi simplu NORD, sau chiar să mă întorc în apartamentul petrecăreţilor, unde măcar aş fi găsit un colţ în care să adorm – şi totul va trece când mă voi trezi. O să treacă o să treacă o să treacă.

Am pornit-o totuşi pe stradă, la întâmplare, chinuindu-mi mintea în căutarea unei posibile identităţi. Începusem chiar să iau în consideraţie ideea că aş putea fi Melissa şi inscripţia mi-ar fi fost adresată mie. Eu – nordul. Asta ar fi dovedit, cel puţin, că cineva din campus mă cunoaşte şi îmi lasă mesaje pe soclurile statuilor. M-am aplecat să-mi înnod şiretul la una din ghete, şi când m-am ridicat m-am izbit de un individ mare cât un dulap.

Am avut un sentiment acut de inferioritate, şi primul impuls a fost să fug cât mă ţin picioarele.

— Încotro?

Avea vocea blândă, faţa tânără şi frumoasă, şi spaima mea iniţială s-a mai domolit puţin. Am început chiar să… sper.

— Mă cunoşti? am îngăimat.

— Unde-ai plecat? Avem treabă. Tocmai acum ţi-ai găsit să te plimbi prin oraş?

Cu un gest blând dar ferm mă apucă de umeri şi mă întoarse spre campus. Până să apuc să protestez m-am trezit iar în holul monumental şi de acolo într-o sală unde, în jurul unei enorme mese rotunde, stăteau băţoşi nişte bărbaţi în impecabile costume negre, ca cei pe care-i observasem mai devreme la ieşire.

— Slavă Domnului, zise unul din ei indicându-mi scaunul din dreapta sa. M-am aşezat automat, tânărul care mă însoţise rămânând în picioare în spatele meu.

— Acum, continuă bărbatul sobru privindu-mă aspru, spune-ne adresa Melissei. Sper că eşti conştientă că e o situaţie de criză.

Da, cum să nu! Eram mai mult decât conştientă! Totul era perfect, doar că eu habar n-aveam cine sunt, cum mă cheamă şi unde mă aflu, nordul era indicat prin inscripţii adresate Melissei, iar adunătura de ciocli o căutau pe aceeaşi Melissa cu gânduri care nu păreau prea prietenoase. Şi, culmea, singurii oameni care ştiau ceva despre mine erau aceşti ciocli şi, probabil, Melissa.

Am fugit, urmată de bodyguardul meu, şi nu m-am oprit decât în curtea interioară lângă statuia de bronz. M-am aşezat gâfâind pe spinarea leului nordic.

— Nu ştiu cine sunt! nu m-am mai putut stăpâni, şi am izbucnit în plâns.

Tânărul cât dulapul mă privi surprins câteva clipe. Cred că nu se aşteptase la asta. Părea îngrijorat.

— Miriam?

— Aşa mă cheamă? am întrebat printre lacrimi. Tu cine eşti? Ce e locul ăsta?

— Eu sunt Ian. Lucrăm la Institut, îţi aminteşti?

Am clătinat din cap.

— Cine e Melissa? i-am arătat inscripţia.

Din ce în ce mai îngrijorat, se aplecă şi-şi plimbă degetele peste litere, de parcă ar fi vrut să se convingă de existenţa lor fizică.

— Chiar nu-ţi aminteşti nimic? Măcar ceva din copilărie. Întotdeauna există ceva din copilărie de care să te agăţi!

Am negat.

— Măcar Melcul. Îţi aminteşti Melcul?

Ştiam desigur ce e un melc, dar nu ştiam nimic despre cineva sau ceva numit Melcul. Am negat din nou. Ian părea disperat.

— Ce e aici? am întrebat, cu teamă. Ce vor de la mine?

Ian se aşeză alături şi mă cuprinse în braţe, legănându-mă uşor. Aşa era mai bine, îmi mai atenua puţin teama, totuşi situaţia în general nu era deloc mai bună.

— Consiliul? zise. O vor pe Melissa. Ei zic că totul s-a întâmplat din cauza ei, dar nu e aşa. S-ar fi întâmplat oricum. Când Melcul visează, lucrurile o iau razna. Nu Melissa controlează visele Melcului, nici măcar nu poate prevedea când se întâmplă asta.

— Ce e Melcul?

— Hai să-ţi arăt.

Am mers pe aleile campusului până într-un loc anume, puţin mai izolat de forfota studenţilor. Intrând, mă sili să mă dezbrac de palton şi să mă privesc într-o oglindă înaltă.

— Îţi place ce vezi?

— Da, a trebuit să recunosc, deşi figura îmi era necunoscută.

— Îmi pare rău să-ţi spun asta, dar nu suntem deloc aşa. Nu eşti o femeie frumoasă, nici eu nu sunt tânăr şi puternic. Nici membrii Consiliului nu sunt nişte domni venerabili demni de respect. Melcul ne visează aşa încercând să ne interpreteze dorinţele. Pentru că ne iubeşte.

Acum chiar nu mai înţelegeam nimic.

— Intră, zise Ian.

Camera aducea cu o cameră de spital. Un amestec ciudat de carcase metalice, recipiente de diverse forme şi mărimi, conectori, tastaturi, camere de filmat şi monitoare. Totul era inert, cu excepţia unui ecran pe care se etala o superbă cochilie de melc. Pornea dintr-un punct central, crescând pas cu pas, într-un vortex halucinant. Chiar sub ochii noştri, o nouă linie se adăugă spiralei.

— Melcul creşte, şopti Ian. Cu fiecare lucru nou învăţat, creşte. Mă întreb dacă are vreo limită…

— E un supercomputer. O mega reţea bio-digitală, un creier artificial, am înţeles în final.

— Noi l-am construit, aprobă Ian. Eu, tu şi Melissa, cu banii Consiliului. Are capacitatea de autoperfecţionare şi conştiinţă de sine. Şi de curând, a început să viseze. Deocamdată se inspiră din realitate pentru că astea sunt singurele lui repere. Dar pe măsură ce creierul îi va deveni mai complex, cine ştie…

— Şi Consiliul vrea să-l oprească.

— Nu-i condamn întru totul… Când Melcul visează, ne ia cu el în visele lui. Ne modifică realitatea, ne oferă ceea ce crede el că ne dorim, şi ne lasă suficientă independenţă. Dar ne ia controlul asupra lumii.

— De ce mi-a luat identitatea?

— Ai spus cândva de faţă cu el că ai vrea să uiţi totul, că vrei să iei viaţa de la început. Melcul ţi-a dat posibilitatea asta. Doar că nu a ieşit chiar aşa cum trebuia. Nu-ţi poţi controla visele. Îmi pare rău, Miriam. Nici propriile noastre vise nu sunt întotdeauna perfecte şi coerente.

Începusem deja să mă gândesc cum ar fi dacă Melcul ar avea coşmaruri. Şi, dacă vreunul din noi va ţine minte ceva atunci când Melcul se va trezi şi lumea va redeveni cea reală. Sau, poate Melcul ne visa privindu-l visând tocmai pentru a ne pune în gardă. “Pentru că ne iubeşte” spusese Ian.

— Ce e cu Melissa? Ce e “ens cosmicus”?

— Eh, cu Melissa e altă poveste… Pe Melissa o adoră. Ea nu apare niciodată în visele lui decât ca o fiinţă idealizată, o entitate cosmică, cu care tinde să se unească într-un final apoteotic. Consiliul se străduieşte s-o găsească într-unul din vise, ca s-o determine să pună capăt “aiurelilor” ăstora, cum zic ei. Dar eu nu cred că asta e soluţia. Nici măcar Melissa nu va putea să-l oprească să viseze. Trebuie să-l învăţăm să se descurce cu visele.

— …Se teme, am şoptit.

— Ce-ai spus?

Ian se uita la mine mirat, de parcă acum mă vedea pentru prima oară.

— Se teme de singurătate. Când e deconectat, e singur. A fost creat pentru a lucra în reţea cu cât mai mulţi parteneri, şi dintr-o dată e singur. Şi atunci ne recreează în vis, un oraş frumos cu studenţi veseli, un Consiliu serios, un Ian care a înţeles că ne iubeşte şi o Miriam pentru care povara trecutului nu mai există.

— Dacă singurătatea îl face să sufere, atunci să nu-l mai deconectăm.

— Dar atunci nu va mai visa. Şi nici noi nu vom mai visa, fiindcă nu vom mai avea când, vom fi prea ocupaţi să-i explicăm lui de ce suntem aşa nefericiţi.

— Eu nu sunt chiar nefericit.

Un nou segment se adăugă cochiliei Melcului.

— Eu am fost destul de nefericită… De asta mi-am creat o personalitate alternativă. Vă sunt recunoscătoare, ţie şi Consiliului, că aţi acceptat să lucraţi cu cineva marcat de schizofrenie. Ştiu că v-am făcut necazuri. Vă cer iertare.

— Nu e nici o problemă, am trecut peste ele. Ţinem la tine aşa cum eşti şi vrem să te ajutăm. Şi Melcul a înţeles asta.

— Da, ştiu. De asta l-am ajutat să viseze.

M-am apropiat de una din tastaturi.

TE IUBESC.

Sub cochilia care creştea, licări răspunsul:

ŞI EU TE IUBESC, MELISSA.

©Roxana Brînceanu