Selectează o Pagină

Nu ştiu ce se poate spune mai întâi despre Mircea Opriţă: că este autor sau critic literar? În Dicţionarul SF al Revistei Nautilus, Aurel Cărăşel începe brusc: Scriitor român de SF, poet, dramaturg, critic şi istoric literar, născut lîngă Timişoara. Ar mai trebui adăugat şi traducător, însă eu mă voi opri în continuare la acest născut lângă Timişoara (chiar dacă se pare că nu-i adevărat; toţi greşim; la urma urmei, Mircea Opriţă chiar s-a născut la un moment dat sau a existat dintotdeauna, într-una din infinităţile de forme posibile?) şi voi divaga niţeluş pe tema băiatului-de-la-ţară.

La două decenii şi jumătate de la prăbuşirea comunismului, nimeni nu poate nega faptul că industrializarea forţată impusă de acesta a fost benefică. În timp ce mai-marii partidului îşi răceau gura sau îşi încălzeau gâtlejurile perorînd despre omul nou (cu o supremă conştiinţă socială, tobă de documente de partid, primul la sport şi la învăţătură), unii dintre noi, băieţii-de-la-oraş, care ne-am încumetat să ne căsătorim cu fete-de-la-ţară, am avut surpriza să cunoaştem acolo, la noile noastre rude, cum acest „om nou” chiar există şi cum locuitorii României rurale nu prea mai au nimic în comun cu lumea lui Ion al Glanetaşului sau a lui Ilie Moromete. Băieţii-de-la-ţară au păstrat tradiţia agricolă a familiei, apropriindu-şi şi bagajul tehnic necesar noilor gadget-uri pătrunse începând cu anii 1950 în viaţa rurală: ştiau să desfacă un motor de tractor, să prelucreze cimentul, să ridice din temelii o casă, să sape o fântână şi să instaleze hidroforul, să configureze şi să monteze instalaţiile electrice şi sanitare, inclusiv să fenteze contoarele electrice, să repare radioul bunicii, să taie şi să prelucreze porcul, să-şi producă propriul vinars. Acei băieţi-de-la-ţară nu aveau nevoie de diplome de absolvire a unei facultăţi de construcţii, instalaţii, mecanică auto, electrotehnică, electronică sau de industrie alimentară. Le făceau pe toate, pentru că aşa i-a învăţat viaţa. Acum, în mod evident, există cazuri şi cazuri, zone ale României unde cele enunţate mai sus se produceau mai mult sau mai puţin, dar fie-mi permisă această idelizare a unui homo universalis generat de comunism pe plaiurile mioritice, omul care se pricepe. La multe. Cele câteva milioane de români rurali care şi-au găsit de lucru în ultimii ani în Italia, Franţa sau Spania nu pot decât să fie recunoscători industrializării forţate. Aceasta în timp ce băieţii-de-la-oraş se pricepeau numai la facultate, bere, discoteci şi fotbal. Eventual, la bătutul covoarelor de Crăciun şi Paşte.

În literatura mainstream, există o delimitare clară între ocupaţiunile de scriitor, critic sau istoric literar. Undeva, în Suprema Urbe Literară, în turnuri şi saloane rococo, întinşi pe canapele din pluş, Autorii se află legaţi la antene hiperbolice de unde le vine inspiraţia, la perfuzii conectate la Cornul Abundenţei, care-i alimentează cu fel şi fel de molecule despre a căror provenienţă nu-şi vor bate capul niciodată, iar buzele lor murmură arta pură, distilată, transformată (n-are rost să ne batem capul despre modul cum fncţionează acel dispozitiv) instantaneu în pagini şi pagini. Asupra acestor pagini Criticii, din alte saloane, din alte turnuri, se apleacă avizi şi evlavioşi, murmurând şi ei la rândul lor pagini şi pagini şi pagini şi pagini şi pagini aceloraşi dispozitive hermetice. Toate aceste volume se adună pe masa Istoricilor şi Exegeţilor literari, care vor elabora complicate monografii, pe care editorii le vor aduna în supreme cărţi ilustrate (ştiţi bine asta: cine n-avea în bibliotecă Istoria lui Călinescu era considerat incult).

Dincolo de câmpii, de ceţuri, dincolo de păduri pline cu tot felul de creaturi (inclusiv de felul acelora care asigură supravieţuirea Autorilor, Criticilor, Istoricilor şi Exegeţilor din Urbe), în cocioabe slab luminoase vieţuiesc sefiştii, pe care luxoşii locuitori ai Turnurilor nu-i prea bagă în seamă. Aceşti sefişti, folosind antene mai mult sau mai puţin improvizate, mai produc din când în când câte o cărticică obscură din punctul de vedere al preasătuilor locuitori ai Oraşelor; sefiştii îşi transmit minusculele lor opere unii altora, iar cărticelele cu pricina mai trebuiesc şi criticate din când în când. Ca să nu mai vorbim de faptul că lor, celor de la sat, nimeni nu le asigură supravieţuirea, aşa că, atunci când nu creează, sefiştii trebuie să se ocupe cu tot felul de îndeletniciri mai mult sau mai puţin inginereşti ca să aibă ce mânca. Aşa că băieţii-de-la-ţară au trebuit să înveţe singuri să supravieţuiască, să se analizeze, să se critice, clasifice, să-şi scrie istoria comunităţii. Un astfel de băiat-de-la-ţară este Mircea Opriţă.

Nu numai că a reuşit să scrie bine, să critice cu profesionalism, să traducă aidoma: a creat un adevărat curent, s-a clonat în (aproape) fiecare dintre noi. Nu cred în momentul de faţă că există vreun autor român de SF care să nu fi scris şi critică, şi eseistică, să nu fi încercat măcar ceva traduceri. Aceasta în timp ce în literatura “mare” nu prea găsim autori inspiraţi printre critici, nici critici profesionişti printre autori. Spuneţi-mi şi mie o critică semnată de Nichita Stănescu sau de Marin Preda. Revenind la galeria aurită a criticilor români (Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu, Garabet Ibrăileanu, Tudor Vianu, George Călinescu, D.S. Panaitescu-Perpessicius, Şerban Cioculescu şi alţii), observăm că nu prea s-au înghesuit să “comită” ceva literatură, exceptând romanele balzaciene ale lui G. Călinescu (cam mediocrii, la urma urmei) sau scrierile lui Lovinescu; ceva mai mult succes a avut Ovid S. Crohmălniceanu, însă (atenţie) el a “comis” SF, cu ale sale neuitate Istorii insolite.

Aşadar, în SF nu există (şi, probabil, nu va exista niciodată) vreo diviziune a muncii şi va trebui să le facem noi singuri pe toate: asta ne spune întreaga activitate a lui Mircea Opriţă. Nu putem să nu remarcăm faptul cum unul dintre cei mai prolifici autori SF români (nuvelele O falie în timp, Întâlnire cu meduza, Semnul Licornului, Figurine de Ceară, romanele Argonautica, Călătorie în Capricia sau mai recenta nuvelă Inginerii electronice mergându-ţi la suflet, indiferent de vremuri, indiferent de starea de spirit) are şi o activitate critică şi istoriografică remarcabilă, fără a mai menţiona şi impecabilele lui traduceri, în special din H.P. Lovecraft.  Dincolo de tensiuni de moment, de viaţa agitată a Urbei, de certurile între vecini pe moşii inexistente, băiatul-de-la-ţară Mircea Opriţă, însumând înţelepciunea de două milenii, nu lasă nicio clipă din mână secera, cheia de trei’jdoi, mistria sau pistolul de lipit. Cu mânecile veşnic suflecate, va continua mereu să ne inspire, delecteze, critice şi catalogheze. Mulţi eoni, Meştere!

© Cristian Mihail Teodorescu, 2013

Author

  • Cristian M. Teodorescu

    Cristian-Mihail Teodorescu (n. 19 octombrie 1966, Bucuresti), fizician si scriitor, a absolvit Facultatea de Fizica Tehnologica din cadrul Universitatii din Bucuresti si a obtinut doctoratul în Chimie Fizica la Universitatea Paris Sud, Franta. Între 1991 si 2002 a lucrat în strainatate. Din 2002, a revenit definitiv în tara, la Institutul National de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Materialelor Bucuresti-Magurele. A publicat povestiri în Almanahul Anticipatia, în antologia La orizont aceasta constelatie (Albatros, 1990) si în Almanahul Science Fiction. A primit Premiul pentru Povestire la Consfatuirea Nationala, Craiova (1987) si Premiul I la Concursul de proza SF Helion (2007). A publicat volumele SF Unu (2008) si SF Doi (2010). Acesta din urma a obtinut Premiul „Ion Hobana”, acordat de Asociatia Scriitorilor Bucuresti si Societatea Româna de Science-Fiction si Fantasy, si Premiul pentru cel mai bun volum, acordat de ARSFAN. Este membru fondator si presedinte al SRSFF din 2011. Începând din 2013, publica si eseistica, refl ectii fi losofi ce si lucrari de popularizare a stiintei în Revista SRSFF, Luceafarul de Dimineata, Helion, Almanahul Anticipatia 2014. Recent, a fost nominalizat la categoria Nouvelle étrangere pentru Grand Prix de l’Imaginaire 2014, echivalentul francez al Premiului Hugo. (sursa: Nemira)