Misteriosul furt al colecției de arbori a Sfântului Aureline

N-am avut nici cea mai mică idee.

N-am stat să ne gândim la ramificările care ar rezulta din furtul colecției de arbori a Sf. Aureline. Nici n-am fi putut – viața își îngroapă rădăcinile ei zdravene adânc în carnea noastră, astfel încât tot ce ne este rămas de făcut este să ne luăm după ele pe măsură ce suntem îngropați de vii. Ar trebui să fim iertați de păcatul nașterii, acest rău al grijii pe care-o avem față de propria noastră piele. Apoi și-așa, era vorba numai de conuri polenice și de spori, de păstăi de semințe și nuci adunate-n gropile Pântecului. Cu toții citiserăm lucrările despre pântecul copacilor. Stejari de plută și arbori de foc, sequoia și kapok, fagi sau brazi argintii, mălini și larici japonezi, chiparoși de baltă și plopi negri, dracaena cinnabari și pini cilieni. Bogăția lumii vii sub forma unor pietricele maronii. Pentru noi, fără de valoare.

Și cum rămâne cu Sf. Aureline? Acea femeie stranie și pustnică, ducându-și viața în acea casă mare, pierdută sub fustele pădurii. Iar orașul nostru, cocoțat pe vârf precum o coroană de cărămizi roșii, cunoscut numai umbrelor lăsate de codri. O asemenea coroană ar trebui să fie a tuturor, dar așa de abandonați cum eram noi – cei de rând și simpli, pietricele de un alt maro; complet lipsiți de importanță – orice probleme ar fi avut paradisul de deasupra nu se abăteau și asupra noastră.

Vorbiserăm despre astra, rumegând noutățile așa cum faci cu o bucată de piele în vremuri grele, cu foamete. Vorbiserăm cu zgomot despre furt; râsete râncede rostogolind mizeria tutunului de pe limbile noastre umflate. Împletiserăm împreună rime pentru micuții noștri. Bârfiserăm în șoaptă deasupra cuptoarelor cu aburi. Aruncaserăm semințe de pepene la șoferul Sf. Aureline – „băi, iată-ți o bucată din marea comoară a stăpânei tale!”

Le spuseserăm copiilor noștri cum că toate semințele i-au fost aduse din cele patru colțur ale lumii de către păsări, fie ele mari sau mici. Obișnuiau să vină la pervazuri, un cur împănat la fiecare fereastră care se căca pe covoarele ei, urmând ca ea să-și plimbe degetele prin găinaț, în căutare de noi specimene. Nu iubim nimic mai mult decât o vrăjitoare pe care să o dezmembrăm în fel și chip. Din nou și din nou. Nu-i nicio dreptate leneșă pe lumea asta, sub îndemnul căreia să ne frământăm pâinea cu mâini îndoliate, roșiatice. Unii dintre noi doresc, pe ascuns, să se lase înlănțuiți de către tot felul de ritualuri și magii blestemate. Doresc ca hainele noastre să zboare în neant sub văzul lunii, ca mai apoi mâinile roșii ale ispititorului să ne aprindă genitalele ostenite precum lemnul mocnit. Dar noi nici că șușotim astfel de lucruri. Doar ne gândim la ele după căderea nopții, în pat, cât timp mâini bătătorite prospectează corpurile obosite după filoane de plăcere.

Atunci când câțiva tineri de-ai noștri, cu picioare lungi, s-au gândit să coasă cadavrul unei găini după ce l-au umplut cu boabe de porumb și să-l azvârle printr-o fereastră deschisă în casa ei, ne-am oprit din a spune asemenea povești. La urma urmei, nu suntem niște monștri. Când Sf. Aureline a fost omorâtă, nu cu mult timp după furt, am plâns-o. Am purtat negru și am plâns-o – ori măcar am încercat, chiar dacă n-am reușit să dăm frâu liber lacrimilor pe obrajii noștri. Crima e un lucru oribil, dar Sf. Aureline n-a fost niciodată una de-a noastră. În zilele ce-au urmat după înmormântare, eram toți cu ochii-n patru după criminal. Colții noștri la vedere, lucind de salivă și lihniți după răzbunare. „Curând”, mormăiam printre buze, „vom avea dreptate”!

Atunci au început să aibă loc disparițiile. Din nou, n-am știut nimic. Nu i-am dat atenție!

O babă băgăreață într-o zi. Un bețivan desfrânat în alta. De ăștia ne puteam lipsi. Ne consideram orașul nostru drept aparținând unor standarde mai înalte, apoi mai degrabă am vâna un criminal decât să avem grijă de cei care, pesemne, ne-au fost de folos cândva. Nu ne lua drept răi – aceste părți din corpul nostru segmentat vor dispărea în curând, într-un fel sau altul. Nu ne-nvinui pe noi pentru ce face viața. N-are importanță felul în care pleacă de lângă noi.

Ori așa obișnuiam să credem, până vara-și ridică securea în căutarea recoltei. Tot mai mulți de-ai noștri dispar pe zi ce trece, iar noi murim de frică. Atunci când mama primarului, împreună cu brutarul și jandarmul și femeia-vraci dispar în aceeași săptămână, începe să ne pese și nouă cu adevărat. Dar ăsta-i doar începutul sorocului nostru blestemat. În timp ce turma se rărește, pădurea se mută în casele părăsite. Ne trezim și suntem martorii unui alt copac în locul în care obișnuiau să stea vecinii noștri. Țiglele sunt acum acoperite sub straturi de frunze verzi, portocalii, argintii și roșii. Ramurile deschid ferestrele spre a lăsa aerul să intre-n camerele prăfuite. Rădăcinile ferme răstoarnă pietrele de pe drum, așa încât pare că trunchiurile suple ale locuitorilor se plimbă pe poteci în locul nostru. Atunci când ne aventurăm în aceste case ocupate, vedem puieți în țarcuri, adunați în cercuri, apropiind cu rădăcinile lor subțiri jucăriile abandonate pe covorașe. Vedem și copaci tineri aplecați peste chiuvete, cu ramurile pline de farfurii, oale și tacâmuri, ori lipiți de biblioteci, cu coroanele mici cufundate în cărțile deschise în dreptul feței. Nu îndrăznim să-i deranjăm pe acești cititori. În dormitoare, descoperim copaci mari întinși pe saltele, trunchiurile lor groase învelite atent cu cearșafuri și pături. Frunzele adormiților tresar straniu de parcă i-am prins tocmai în momentul trezirii. Ce scenă jenantă! Ne aruncăm privirea în altă parte, cu sfială. În fiecare zi noii noștri vecini par să-și însușească tot ce am lăsat noi în urmă. Un castan cu cu ramurile zdravene ridică toate ciocanele fierăriei. Pe lângă trupul său, nicovala pare atât de mică, ghemuindu-se parcă în anticiparea fulgerării ciocanelor. Ne îmbrâncim cu mestecenii pentru a pune mâna pe plicurile din căsuța poștală iar caprifoii își desfac buclele aromate peste scaunele din saloanele de frumusețe. La sediul redactiei, copaci zdraveni cu coroane verzi asemenea pălăriilor stau așezați în spatele mașinilor de scris. O salcie grațioasă înfruntă vântul pe bicicletă. Pletele ei plutesc în aer, în timp ce se bucură de senzația vitezei cu care întâmpină fiecare pantă.

Nu accentăm aceste ofense fără a riposta. La o asemenea invazie răspundem pe măsură. Turnăm benzină și-o aprindem cu chibrituri, dar arborii refuză să ardă. Ne adâncim topoarele în piepturile lor numai ca să ne rupem mâinile. Când nici asta nu dă roade, le dăm cu otravă pe la rădăcini fără să se întâmple ceva, iar foarfecele noastre se rup atunci când încercăm să retezăm ramurile. Numerele nu-s de partea noastră, suntem împinși tot mai aproape de centru pe măsură ce pădurea trimite către noi tot mai mulți coloniști. În ciuda ororii acestei exterminări, recunoaștem frumusețea din dispariția noastră iminentă. Cunoaștem acum pântecul Sf. Aureline – bogăția lumii vii din copaci mari ce-nfloresc; petalele lor de-o culoare mai vie ca orice soi de vopsea cu care ne-am împroșcat pereții. În ciuda zgomotului și haosului produs de ocuparea orașului nostru, copacii sunt incredibil de tăcuți.

În sfârșit, încercăm să ne găsim un loc liber printre copacii de pe băncile bisericii și ne rugăm de zor după ispășire.

Izbăvește-ne! O, Dumnezeule! Izbăvește-ți copiii fără de vină! Ce pedeapsă este aceasta? Cine ne-a trântit-o în cap?

Atunci ne trezim cu numele ei pe limbile noastre, precum pâinea sfințită.

– Da, Sf Aureline! strigăm de sub vitralii.

Sf. Aureline ne blesteamă din mormânt. Ne blesteamă căci n-am reușit să-i pedepsim ucigașul – asta ne spunem unul altuia. Așa că-l căutăm pe vinovat printre cei puțini care au rămas. Acuzăm, condamnăm și ucidem. Pe băiatul lui Tilcott. Pe cel responsabil pentru incidentul cu găina moartă. Pe cel pe care toți îl știau ca fiind din sămânță rea. Un fruct putred – acela care strică imaginea celorlalți în ochii Sf. Aureline. În ochii îngerilor de sus! Ai Lui Dumnezeu Însuși! Nu permitem așa ceva. Suntem buni creștini.

Noi suntem oameni buni.

Așa că-l rupem din comunitate și-l spânzurăm de nucul din cimitir – cel de dinainte de migrația arborilor. Uite, Sf. Aureline! Ți-am omorât ucigașul! Dreptatea a fost făcută! Acum te rugăm să te oprești! Ca s-o ajutăm să vadă, îi dezgropăm coșciugul măreț de stejar, care în sine pare să fi prins rădăcini, și-l ridicăm în aer. Atât de bine prins era capacul încât ne folosim de toate uneltele rămase ca s-o eliberăm. Să vadă ochii ei morți penitența noastră. Să vadă cum am îndreptat greșeala. Scoarța cedează în fața mâinilor noastre epuizate și tresărim cu toții la ce s-a ales de Sf. Aureline. Cunoaștem moartea. Știm ceea ce-ar trebui să se întâmple cu un cadavru – iar ce s-a întâmplat cu ea noi nu putem înțelege. A privi ceea ce era-n coșciug înseamnă a privi în iad, a privi dincolo de cunoștințele noastre ale lumii vii. Singura metodă prin care putem să astupăm acest coșmar este să ne-nfigem lopețile în sicriu până când rămâne doar acel mulci ciudat, fără culoare, care pare și nu pare a fi făcut din semințe. Ne-ntrebăm dacă sufletele noastre au rămas fără probleme. Din reflecția pe care-o vedem în mizeria pe care am făcuto în sicriu, nici noi nu mai știm.

Alergăm și tot alergăm, iar copacii care odinioară erau tăcuți sunt acum atât de zgomotoși. Pocnituri grele se aud precum tunetele sub picioarele noastre. Se aud atât de tare încât trebuie să ne oprim.

Nu știm.

Nu ne putem opri nici ca să ne închipuim ce s-a ales de orașul nostru, ori unde-am nimerit noi acum. Nici c-am putea – viața își îngroapă rădăcinile musculoase adânc, mai adânc decât ne-am imaginat, până când tot ce-a rămas de făcut e să înaintăm și mai adânc, în măruntaiele solului, astfel încât să rămânem în viață.

© Haralambi Markov

Traducere de Tudor Constantin.

Textul a fost tradus și postat în Fantastica.ro, cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Haralambi Markov este un scriitor de ficțiune, critic și editor din Bulgaria, specializat în crearea de conținut. În prezent lucrează ca scriitor freelance. A fost primul bulgar din istorie care a participat la Clarion Writers’ Workshop în 2014.

Nuvela sa ”Limba cuțitelor” a fost mult timp nominalizată pentru premiul Nebula la categoria de cea mai bună povestire scurtă. Operele lui au apărut pe TOR.com, Uncanny Magazine, Evil in Technicolor, Weird Fiction Review, Stories for Chip, Eurasian Monsters și Lackington’s. A făcut parte din echipa BonFIYAH 2021.