„În materie de literatură populară nu e nici un roman german pe care să-l aștept cu nerăbdare și nici vreun nou film german pe care să-l văd. Dar asta-i situaţia în întreaga Europă. Din punct de vedere cultural Europa este nulă. Marea Britanie este dinamul cultural al Europei, având un milion de mile avans.” – Simon Winder, Penguin Publishing Director, autorul studiului „Germania: A Personal History of Germans Ancient and Modern”

„Oricui i se va fi datorat inventarea sa, modul în care SF-ul a devenit un gen literar este american. Poate că SF-ul a fost transportat în Europa pentru că europenii aveau nevoie de el, însă ei nu erau capabili să-l producă. Iar acum e prea târziu. Iată de ce nemții, francezii, olandezii, polonezii și așa mai departe nu vor fi niciodată traduși în America – ei încearcă să inventeze ceva ce a fost deja inventat. Or, tot ce pot ei să facă este să imite. Cu cât vor imita mai bine, cu atât se vor conforma mai mult genului, dar cu cât se vor conforma mai mult genului, cu atât nu va fi nimeni dispus să-i preia și să-i traducă. Ei vor fi, întotdeauna în întârziere.” – Brian Aldiss (traducere de Mircea Opriță, „Un mod european al anticipației”, prefața volumului „Eclipsă 2000” de Lino Aldani, editura Univers, 1992)

„SF-ul rămâne legat de hegemonia mondială a culturii anglofone, care acum include fostele colonii ale Marii Britanie și ale S.U.A. Lipsa de interes notoriu din partea AngloSFerei pentru culturile ne-hegemonice înseamnă că SF-ul care nu este scris sau tradus în limba engleză are o influență extrem de limitată. Filmul SF are acces la publicul transnațional, dar prea este în mare măsură condiționat de puterea globală a industriei americane de film Cinematografia SF ne-americană tinde să reproducă caracteristicile stilului internațional dominat de S.U.A., în timp ce se dedă la completarea cu mesaje direcționate către publicul local. Principalele inovații ale artei SF în viitor, se vor impune probabil prin forme de artă exprimate și expuse pe internet, dar nu se poate spune cu certitudine dacă acestea vor fi alternative reale la hegemonia anglo sau doar extinderi ale acesteia.”- Prof.Dr.Istvan Csicsery-Ronay, Jr. (De Pauw University, S.U.A.)

Germania reunificată este o sumă de paradoxuri.

O importantă şi relevantă cultură, cea mai mare piaţă cultural-editorială a Europei, cei mai mulţi cititori şi cumpărători de carte din Europa, cei mai mulţi avizaţi şi cultivaţi „consumatori” de cultură de pe întregul continent. Şi cu toate acestea nici arta, nici muzica, nici literatura sau cinematografia sa nu au popularitatea pe care o merită. Nici la nivel european, nici pe plan mondial.

Germania este considerată a fi pe primul loc în lume în materie de „soft power”, dar cu toate acestea prea puţini ar putea spontan identifica şi numi vreuna dintre valorile sale universal recunoscute. Şnapsul? Crenvurştii? Hamburgerul? Mercedes, Porsche, BMW, Audi şi Volkswagen? Rammstein, Kraftwerk, Scorpions? Nibelungii? Till Buhoglindă? Faust? Acestea să fie universal-recunoscutele valori germane?

Germana este o limbă pluricentrică cu variante standardizate şi cu multiple dialecte, limbă vorbită de peste 120 de milioane de oameni în întreaga lume, limbă de cultură şi civilizaţie, folosită în Europa centrală ca lingua franca timp de mai bine de 900 de ani. Şi să nu uităm de spaţiul cultural-lingvistic germanofon (Germania, Austria, Elveţia alemană, Lichtenstein, Luxemburg, Italia – Tirolul de sud, etc.), zonă cuprinzând 100 de milioane de cetăţeni prosperi ai Uniunii Europene, germana fiind a doua limbă ca număr de vorbitori din Europa, după rusă.

În percepţiile europene şi globale ale culturii germane intră o multitudine de factori, mulţi dintre aceştia neavând nicio legătură cu actul cultural, cu valoarea indubitabilă şi relevanţa aportului german.

Iar Germania reunificată, locomotiva economică a Uniunii Europene, piaţa cea mai mare a Uniunii Europene, poporul cel mai numeros din Uniunea Europeană, trezeşte în vecinii de pe continent, un soi de admiraţie (un eufemism pentru invidie) plină de anxietate şi ecouri ale unor vechi resentimente. Rolul major al Germaniei din punct de vedere politic şi economic la nivel european, nu se regăseşte în plan cultural.

De ce anume Germania nu are exporturi culturale care să le egaleze pe cele industriale ? Se pare că este vina lui Bismarck ! O butadă afirmă că Otto von Bismarck, cancelarul Reichului, nu credea că invadarea unor teritorii transformabile degrabă în colonii ar fi fost soluţia pentru Germania. Amuzant, desigur ! Cu toate acestea, Germania a avut colonii până în 1919, în Africa, în Melanezia, în Pacific. Realitatea este că limba germană n-a devenit o limbă globală precum engleza, datorită înfrângerilor din primul şi al doilea război mondial şi nu în ultimul rând datorită pierderii coloniilor ! Şi evident şi datorită prăbuşirii imperiului habsburgic tot în 1919, stat multinaţional care exportase limba germană în întreaga Europă centrală, în teritoriile cucerite şi anexate. Şi mai ales datorită concurenţei altor limbi şi culturi.

„Soft power”

Limbile se comportă precum ecosistemele aflate într-o dură competiţie pentru resurse, acaparând teritorii şi populaţii. În zona propriu-zis continental-europeană, franceza, germana şi rusa au fost şi sunt principalele limbi de comunicare, limbi aflate de sute de ani în concurenţă, vehiculând concepte, teorii, tradiţii, habitudini izvorâte din culturi diferite, din experienţe diferite, din moduri diferite ale concretizării gestaltului socio-cultural.

Marea Britanie şi-a răspândit prin imperialism militar, economic şi cultural, limba şi tipul de civilizaţie pe tot globul, reuşind ceea ce puţine alte civilizaţii europene au nădăjduit (într-o oarecare măsură spaniolii și portughezii), transformarea unor foste colonii în proiecte independente dominate de populaţie albă de origine majoritar anglo-saxonă (Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă) sau teritorii în care engleza a fost impusă de foştii colonialişti, menţinându-se până astăzi ca lingua franca (state africane şi asiatice – foste colonii britanice).

Popularitatea şi atractivitatea englezei a fost în egală măsură rezultatul edificării Imperiului Britanic, cel mai vast imperiu creat vreodată şi a victoriei englezilor în primul război mondial, iar apoi a emergenţei fostei colonii britanice, Statele Unite, ca putere mondială, la care s-au adăugat exporturile americane, îndeosebi produsele destinate maselor largi – automobilele, filmele şi muzica. După cel de al doilea război mondial, învingătorul conflictului, S.U.A., a devenit liderul lumii libere şi şi-a răspândit limba şi produsele peste tot în propria-i zonă de influenţă, inclusiv în Republica Federală a Germaniei, partea occidentală eliberată de trupele americane.

În perioada interbelică, „industria de vise” de la Hollywood a inundat Europa (unele filme americane au reuşit să pătrundă chiar şi în dictaturile bolşevică, fascistă şi nazistă), cu teme, idei, concepte, valori, personaje, cu vehicularea aşa numitelor concepte  precum „the american dream” (visul american) şi „the american way” (calea americană).

După Franţa (şi alte state în decursul istoriei), S.U.A. a fost prima putere extra-europeană care a reuşit să devină şi o „soft power” („putere blândă”, concept lansat în 1990 de Joseph Nye de la Universitatea Harvard în studiul „Bound to Lead: The Changing Nature of American Power”), o forţă mondială în ceea ce priveşte persuadarea  şi influenţarea omenirii prin metode paşnice, prin export de limbă, cultură (şi mai ales pseudo-cultură), educaţie, valori, prin produse standardizate de masă pentru masele largi : filme, muzică, literatură de consum, vestimentaţie, „soft drinks” şi „junk food”. Şi politic prin influenţarea opiniei publice mondiale prin massmedia, prin diverse organizaţii şi structuri şi reţele, inclusiv cele de socializare.

Automobilele americane au reprezentat prima categorie de exporturi implicând tehnologie la care s-a aplicat metoda benzii rulante şi a principiilor taylorismului. Ulterior, metoda a fost generalizată pentru toate produsele americane indiferent dacă erau nişte artefacte sau produse culturale. Evident, limba engleză a fost şi este vehiculul prin care S.U.A. transmite lumii întregi propriul set de valori şi propriile-i concepte şi idei : excepţionalismul american – libertatea, domnia legii, democraţia neştirbită timp de două sute şi mai bine de ani, forma de guvernământ – republica, politica de imigrare ce încurajează oameni aparţinând tuturor raselor, religiilor şi culturilor să se stabilească în Statele Unite pentru a-şi construi un viitor mai bun. La care se adaugă evident şi instrumentele cooperării paşnice : „diplomaţia, comunicaţiile strategice, asistenţa şi ajutorul economic, acţiunea civică, etc.”

Lawrence Venuti, traducător și teoretician al traductologiei, profesor de limba engleză la Universitatea Temple din Philadelphia, Pennsylvania, Statele Unite, vorbește despre  „un dezechilibru comercial nefavorabil cu implicații și ramificații culturale grave: de fapt, o mulțime de bani curge în întreaga lume de pe urma traducerilor din engleză, dar extrem de puțini sunt investiți în traduceri în limba engleză (doar 3% din totalul titlurilor publicate anual în țările anglo-saxone reprezintă traduceri, din care literatura este doar 0,7%), pentru că mass-media anglo-saxonă și-a însușit colosale beneficii financiare prin impunerea unor valori anglocentrice în întreaga lume, în timp ce în Statele Unite, în Marea Britanie și în alte state anglofone există doar o cultură agresiv-monolingvă, rezultatul fiind complacerea  în sucul propriu, nombrilismul, anglocentrismul, auto-suficiența, o situație care ar putea fi descris fără exagerare ca o strategie imperialistă în exterior și una xenofobă în  interior.”

Un alt paradox, este că, aşa cum spuneam, Germania ocupă locul întâi la nivel mondial ca „soft power”, deşi nu este percepută ca un lider mondial. Urmează în top, Marea Britanie, S.U.A., Franţa, Japonia şi ţări care în mod uzual sunt respectate dar nu sunt considerate ca formatori de opinie, Suedia, Australia, Elveţia, Canada şi Italia.

Orice cultură, orice tip de civilizaţie au o anumită capacitate de atractivitate, numai că anumite culturi au o abilitate mai mare de influenţare şi de impunere a propriilor valori în detrimentul altora. Este vorba de proiectarea şi difuzarea unor meme, ce incarnează prestigiul, renumele, reputaţia unei ţări sau culturi.

După aproape 70 de ani de la încheierea celui de al doilea război mondial, noua Germanie, democratică, unificată, stabilă, puternică economic şi politic, este fundamentul Uniunii Europene şi liderul de facto al continentului european. Ce ironie cumplită ca însăşi puterea care a declanşat două războaie mondiale, a devenit „un gigant blând”, cheie de boltă a păcii şi cooperării pe continentul european ! Germania, separată timp de 40 de ani în două state antagonice şi concurente (fiecare dintre ele fiind „vitrina” unui sistem politico-economic),  s-a metamorfozat prin „Vergangenheitsbewältigung” (asumarea responsabilităţii privind trecutul şi ispăşirea acestuia) şi prin expierea îndelungată şi dureroasă a sindromului „niciodată din nou” – „niciodată fascism, niciodată militarism, niciodată holocaust”, din ruina economică şi morală a „anului zero” (1945), în cea mai modernă şi dezvoltată ţară de pe continent care şi-a impus programatic construirea unei noi Europe.

Şi un alt paradox al dominaţiei Germaniei : aceasta este un colos economic şi politic, dar un pigmeu din punct de vedere cultural. Germania pare un spaţiu al insularităţii culturale, o piaţă domestică suficient de mare încât să nu mai fie interesată de străinătate, o zonă autarhică a cărei influenţă culturală de-abia poate fi percepută în Austria şi Elveţia alemană.

Aţi auzit cumva de celebrul bestseller „Er is wieder da” al lui Timur Vermes ? Celebru pentru că s-a vândut în mai mult de 500.000 de exemplare, a suscitat fluvii de recenzii, comentarii şi analize, opinii şi reacţii. Dacă     n-aţi auzit nici de Vermes, nici de Juli Zeh sau de Christian Gracht, e cazul să luaţi în considerare un „lifting” cultural sau o rapidă „upgradare” a unor prea sumare şi comode convingeri că sunteţi branşaţi ! Şi probabil asta înseamnă că vă petreceţi prea mult timp pe f…book, şi pe alte site-uri anglo-americane, aflându-vă în treabă şi băgându-vă în seamă.

„Trâmbițarea isterică și permanenta celebrare a unui singur model de carieră scriitoricească, acela al  averii enorme și a statutului de nouveau riche ca atributele naturale ale scriitorului de science fiction … și obsesia de a sublinia numai prea puținele povești de succes din cariera de autor de  science fiction încurajând oamenii să devină scriitori, în același mod în care oamenii sunt încurajați să  joace la loterie, reprezintă o crimă. Rezultatele în ambele cazuri sunt aproximativ aceleași: o șansă de-a dreptul minusculă de mare succes, o șansă destul de mică de succes modest, și o șansă enormă de eșec complet și total.” – Gary Westfahl

Mais revenons á nous moutons, cum spune alemanul, la science fiction-ul nostru cel de toate zilele.

Într-o societate atât de americanizată cum este cea germană, literatura de consum este importată în proporţie de aproape 45% din totalul de titluri publicate anual, de peste canal şi de peste ocean, pentru că în Germania reunificată s-a impus modelul consumist-mercantil existent în RFG încă de la începutul anilor 50. Acela al importurilor de filme, muzică, benzi desenate, paraliteratură anglo-saxonă, modă, etc., importuri care au făcut ravagii în occident, uniformizând, aplatizând, aculturând generaţii întregi devenite dependente de anglo-junk food-ul imediat-săţios dar fad şi lipsit de concreteţe şi relevanţă, distribuit prin toate canalele ca fiind expresia modernităţii şi calităţii.

SF-ul german este ignorat în Europa şi în lume, cu anumite excepţii şi perioade : Andreas Eschbach, Frank Schätzing, Wolfgang Jeschke. Spun perioade, pentru că anii 80 au reprezentat pentru SF-ul german un maxim de popularitate în Europa şi în lume, Herbert W.Franke, austriacul adoptat de editurile germane devenise cel mai cunoscut autor germanofon de SF, inclusiv în izolata, periferica şi autarhica dictatură reserist-ceauşistă.

Caracteristic SF-ului german este că deşi a avut un aport considerabil la apariţia SF-ului european prin Kurd Lasswitz şi Paul Scheerbart şi a dat literaturii europene unele dintre cele mai valoroase utopii, n-a reuşit să se impună nici măcar printr-un singur autor SF de talia unui Stanislaw Lem sau a fraţilor Strugaţki, SF-ul german a creat câteva romane, dar nu excelează în proza scurtă şi nici n-a lansat şi impus o şcoală proprie a unui SF imediat identificabil, puternic şi original, cum sunt SF-urile britanic, rusesc, polonez, francez, chiar şi cel italian.

Cu opere precum „Berge, Meere und Giganten”, 1924 (Munţi, mări şi giganţi) de  Alfred Döblin,  “Utopolis” (1930) de Werner Illing,  “Die Stadt hinter dem Strom”, 1947 (Oraşul de dincolo de fluviu) de  Hermann Kasack,   “Nein, Die Welt der Angeklagten”, 1950 (Nu, lumea acuzaţilor) de Walter Jens, “Heliopolis”, 1949,  “Die gläsernen Bienen”, 1957 (Albinele de sticlă), “Eumeswill” (1977) de  Ernst Jünger, opere SF (şi în acelaşi timp opere fundamentale ale literaturii germane şi mondiale) ale unora dintre cei mai importanţi scriitori germani, mai este oare nevoie de texte ale unor sefişti specializaţi ?

Jerzy Rzymowski, unul dintre editori revistei poloneze de SF&F Nowa Fantastyka :

„Aș  risca o declarație afirmând că majoritatea cititorilor anglofoni sunt oarecum victime ale poziției lor privilegiate pe piața internațională de carte. Puteți vedea cu ușurință foarte multe bestseller-uri anglofone traduse peste tot în lume și extem de puține titluri neanglofone traduse în englezește. Prin urmare, cititorii din țările ne-anglofone își cunosc și propriile literaturi și pe acelea străine, inclusiv pe cele anglofone. Este cât se poate de evident că autorii și editorii anglofoni (susținuți de enorma mașinărie de la Hollywood), sunt cei care creează și lansează tendințele în moda editorială și asta nu numai în domeniul SF&F-ului. Aceste tendințe s-au răspândit peste tot în lume avînd ca singur rezultat un  potop de George-R.R.-Martini la mâna a doua, de impostori care-l pastișează cu nerușinare pe Terry Pratchett, de clone și aspiranți la gloria unui Neil Gaiman. Deci, din nou, ideile proaspete și originale incluse în texte ne-anglofone nu au prea multe oportunități de a deveni cunoscute în țările dominate de limba engleză.”

Ca o concluzie, trebuie subliniate câteva caracteristici ale SF-ului germanofon :

-are un simţ evident al propriei identităţii şi al tradiţiilor de co-fondator al SF-ului european şi mondial, şi cum afirmă Daniel Walther, a creat : „un autentic umanism al imaginarului în cadrul căruia fantasticul, expresionismul, satira politică, aventura spaţială, chestionarea rolului şi locului umanităţii în societatea viitoare sau în cosmos, coabită sau se ciocnesc de-a lungul şi în decursul curenţilor ce agită infinitul fluviu spaţio-temporal.”

-a dat SF-ului mondial unele dintre cele mai bune utopii scrise vreodată

-are o remarcabilă diversitate şi în continuare SF-ul germanofon se bucură de popularitate

-şi-a dat măsura capacităţii şi valorii îndeosebi prin romane, lipsind tradiţia unor reviste longevive care să susţină producţia de proză scurtă germanofone

-ca orice alt SF european este concurat intens prin importul de titluri anglo-saxone, traduceri pe bandă rulantă a ceea este la modă în „Anglosaxonia” (în spaţiul germanofon se traduce cel mai mult SFF anglo-american din întreaga Europă) ca să folosim sintagma lui Marian Truţă

-din nefericire n-a creat o „şcoală germană a SF-ului” ci a permis apariţia unor autori izolaţi

-deşi fandomul german şi-a făcut apariţia încă din 1956 (prima convenţie naţională şi prima organizaţie, Science Fiction Club Deutschland), de-abia în 1974 a fost publicată prima antologie de SF germanofon, “S.F. aus Deutschland”, coordonată de Hans Joachim Alpers şi Ronald M. Hahn.

– în ciuda popularităţii de masă a SF&F-ului, opinia prevalentă în societatea germană este că domeniul imaginarului aparţine literaturii de consum iar cei implicaţi, autori, traducători, editori, etc. încurajează evazionismul, mercantilismul, consumerismul şi pseudo-valorile prin aşa numita “Schmutz&Schund Literatur”

-SF-ul germanofon cu excepţia filmului „Metropolis” (1924) de Fritz Lang, n-a mai creat opere cinematografice de o valoare similară, deşi se pot menţiona câteva titluri relevante

Și ca o posibilă concluzie a unei vaste anglo-colonizări culturale și mentale, să-i permitem austriacului Franz Rottensteiner să schițeze câteva amare adevăruri :

„Când antologia de SF european View From Another Shore a apărut pentru prima dată în SUA în 1973, am observat că 80-90% din tot science fiction-ul publicat în Europa occidentală consta din traduceri din limba engleză; doar Europa de Est avea propriul ei SF, vast și independent. Dar, în timp ce SF-ul din Occident este acum chiar și mai mult dominat de America (și într-o oarecare măsură de  SF-ul britanic), paradigma proprie a SF-ului din Europa de Est a dispărut odată cu căderea comunismului … editorii comerciali est-europeni sunt foarte ocupați traducând și publicând aceleași thrillere americane, aceleași romane  anglofone de fantasy, horror și science-fiction ca peste tot pe planetă.

Să recunoaștem, SF-ul american a câștigat bătălia, iar viitorul nu va aduce  probabil decât americanizarea în continuare a SF-ului scris de autorii europeni care vor trebui să-și adapteze scrierile la produsul american pentru a rămâne competitivi. Există puține șanse ca astfel de texte europene să fie traduse, și într-adevăr de ce ar mai fi nevoie să traduci ceva în limba engleză, ceva care este produs abundent în această limbă, și, de obicei, cu o mult mai mare abilitate narativă? Singura șansă de a se impune pentru un scriitor ar fi de a transcende granițele genurilor și de a deveni acceptat ca autor de mainstream. Este irelevant dacă Gabriel Garcia Marquez sau Italo Calvino sunt sau nu autori de fantasy.”

Așa să fie oare ?

© Cristian Tamaș