3.

Brian Greene, în Universul Elegant (1999) a oferit cel mai susţinut efort de popularizare al teoriilor de tip M cunoscut până în prezent. Aşa că, înarmat cu „principiul antropic” enunţat de Hawking şi Mlodonow, ataci ultima producţie a lui Greene, Realitatea ascunsă (2012, editura Paralela 45), o carte mult mai exhaustivă (430 pagini, cu tot cu note şi bibliografie) despre universurile paralele. Despre Multivers.

Aici, autorul analizează multiplele posibilităţi de existenţă ale Universurilor disjuncte sau paralele. Prima posibilitate, banală, se referă la coexistenţa mai multor Universuri separate prin distanţe atât de mari, încât informaţia nu se va putea transmite niciodată de la unul la altul (se pare că puţină lume îşi pune întrebarea dacă nu cumva viteza luminii, pe care am determinat-o noi în colţul nostru de Galaxie la cam 13,6 miliarde de ani lumină de la Big Bang-ul nostru, este chiar aceeaşi în tot Multiversul). După care, având în vedere teoria contemporană a inflaţiei rapide a Universului nostru imediat după Big Bang, se enunţă ipoteza unui „Multivers inflaţionar”, format dintr-o sumedenie de „bule” într-un „şvaiţer” metacosmic, diferenţa între „bule” şi regiunile pline fiind valoarea câmpului inflatron (nu prea este clar ce este acest câmp, dar este clar că poate avea valori diferite).

Trecem la teoria M, pe care este axată cartea dinainte. Avem Universuri tridimensionale care de fapt sunt „membrane” plutind în chestia aceea cu unsprezece dimensiuni, adică Universurile nu mai sunt disjuncte într-un acelaşi spaţiu-timp, ci paralele prin existenţa unor dimensiuni suplimentare. Membranele acestea se pare că se mai pot şi ciocni din când în când, iar, când o asemenea coliziune se petrece, membrana tremură; ceea ce pentru noi, locuitorii ei, se traduce prin crearea unei cantităţi inimaginabile de materie şi energie. Şi astfel, Big-bang-ul apare peste tot, sau măcar într-o zonă extinsă a Universului-membrană.

Se pare că unii oameni de ştiinţă solitari au ajuns la concluzia că gravitonul, pe care nu l-a observat nimeni, însă se ştie că are spinul 2, poate fi descris cu un anumit tip de corzi care pot părăsi membrana şi, ca să-i mulţumim pe Răzvănel şi pe GDLS, aceasta înseamnă că există interacţiune gravitaţională între Universurile paralele de tip membrană. Astfel, ne putem imagina două Universuri-membrană care se buşesc unul de altul periodic (ceea ce ne cam omoară pe toţi, dar n-are a face: vor apărea alţii, la momentul potrivit), apoi se îndepărtează, pe urmă iar se apropie şi iar se izbesc. Începe să ţi se facă dor de Apocalipsa lui Ioan. Oricum, Universurile acestea ciclice sunt alte tipuri de Universuri din peisajul pe care încearcă să ni-l zugrăvească Greene.

Mai faceţi un efort să combinaţi Multiversul de tip caşcaval cu găuri cu cel al teoriei M, introduceţi efectul tunel care-l poate face pe câmpul inflatron să sară (să „tuneleze”) de la o regiune la alta (tot încerc să-mi dau seama ce ar însemna asta: o bulă mai mică devenind brusc şi deodată mai mare?) şi veţi avea o imagine a „Multiversului peisaj”, cea mai complicată construcţie geometrică multidimensională imaginată până în prezent. De prisos să spunem că nu există ecuaţii matematice care să descrie aşa ceva.

Atenţie! moşul e pe cale să scape de sub roţile fotoliului lui Hawking. Folosiţi telecomanda, conectaţi-vă pe un canal de sport, e mai sănătos pentru toată lumea.

Trecem la mecanica cuantică, în forma ei cea mai pură. Aici trebuie să detaliem unul din principiile mecanicii cuantice, acela al măsurătorii. Orice Sistem este descris de o entitate matematică: unii îi spun „funcţie de undă”, alţii „vector de stare”. Hai să-i spunem lui Răzvănel că o funcţie de undă este un element dintr-un spaţiu vectorial care se mai numeşte şi „spaţiu Hilbert”, deci funcţia este un vector – iar pe GDLS îl cinstim cu o bere, să nu pună prea multe întrebări. Buuun. Vectorii sau funcţiile astea pot avea nişte proprietăţi foarte generale; însă, după ce am efectuat o măsurătoare, sistemul nostru e descris de o anumită funcţie de undă (se cheamă că este o funcţie proprie a operatorului asociat mărimii pe care tocmai am măsurat-o). Adică – noi nu ştim ce hram purta sistemul înainte de a-l măsura, putem doar afirma ce s-a întâmplat în urma măsurătorii. Se mai vorbeşte despre lucrul acesta ca de „colapsul funcţiei de undă” indus de actul măsurării. Problema este că acest „colaps” nu a putut niciodată să fie modelat matematic. Bohr şi Copenhaga din jurul lui au spus doar că actul măsurării duce la acest „colaps”. Dar unde începe şi unde se termină măsurătoarea? a întrebat Einstein. Cât de atent trebuie să urmărim rezultatul experimentului? Ajunge o uitătură cu coada ochiului a unui şoarece?

Povestea devine palpitantă. În 1954, un tânăr de la Princeton de familie bună, după cum îi spune şi numele, Hugh Everett III (mama lui fiind născută Kennedy), propune o explicaţie alternativă „colapsului” funcţiei de undă. Este adevărat că sistemul conţine, ca potenţialitate, toate stările în care s-ar putea afla în urma unei măsurători. Atunci, imediat după ce vom efectua măsurătoarea, vom fi propulsaţi cu tot cu Universul în starea în care un anumit rezultat s-a obţinut. Dacă se obţinea un alt rezultat – pur şi simplu atunci ne-am fi aflat într-un alt Univers. Problema nu este pur filosofică, spunea Everett la Princeton, ci reală. Toate aceste Universuri paralele există. Universul se „despică” în permanenţă în noi şi noi şi noi şi noi Universuri, care toate sunt reale. Doar actul măsurătorii ne face pe noi să migrăm dintr-un Univers în altul, să alegem (noi sau moşul care iată, acum îi cară pumni în falca imobilă a lui Hawking) traiectoria pe cărarea cu multiple ramificaţii, fiecare corespunzând unui Univers. Acesta este Multiversul cuantic.

Everett (III) îşi făcea teza de doctorat cu John Wheeler, o autoritate care a încercat să-l convingă pe Bohr să-l asculte pe tânăr. Bătrânul Bohr nici n-a vrut să audă. Einstein tocmai murea. În cele din urmă, atât în articolul publicat cât şi în lucrarea de doctorat, Everett a renunţat la multe din principiile de bază ale „interpretării bazate pe mai multe lumi”, constrâns fiind de şeful lui. Ar fi renunţat şi la teză, dar avea nevoie de titlul de doctor pentru a obţine o slujbă bine plătită la Pentagon. Teoria lui a fost redescoperită de Bryce DeWitt la sfârşitul anilor 1960, însă Everett se ratase iremediabil, era alcoolic şi obez, nu se mai putea scoate nimic de la el. Avea să sucombe după încă 10 ani, de atac de cord.

Răzvănel, te implor, tată, nu mă pune acum să combin multiversurile paralele de tip cuantic cu cele din caşcavalul acela şi cu membranele care se mai şi lovesc una de alta… Vezi şi tu câte se pot întâmpla pe lumea asta.

Nu se putea ca tocmai filosofia lui Platon să rămână în afara întregi acestei teorii a multiversurilor. Realitatea noastră poate fi descrisă ca fiind doar proiecţia palidă a unei realităţi mai complexe, aceasta punând bazele unor „Multiversuri de tip holografic.” Teoria este niţeluş mai complicată şi iarăşi are legătură cu Hawking. V-am zis că nu prea se ştie dacă există găuri negre; în orice caz, ele conţin o entropie care este proporţională cu aria lor (rămâne de văzut cine va putea măsura aşa ceva). Mergând mai departe, se arată că orice regiune din spaţiu poate conţine o cantitate de informaţie maximă egală cu aria suprafeţei care închide regiunea, exprimată în unităţi Planck. Este ca şi cum tot ce se poate petrece într-un spaţiu tridimensional este codificat pe frontiera acestui spaţiu. De aici adjectivul „holografic”.

Răzvănel s-a întors, între timp, la jocurile lui, a mai câştigat nişte credite, a mai creat nişte avataruri, a mai generat nişte spaţii pe care le explorează cu noile nave construite de supuşii lui ascultători. Şi noi, pe noi ce Răzvănel ne-o fi creat? Dacă nu suntem decât informaţie, cine poate decide dacă nu suntem elemente dintr-o altă supermaşină de calcul? Pentru restul consideraţiilor, mai privim o dată Matrix. Briam Green numeşte acest tip de Multiversuri „Multivers simulat”.

Şi terminăm cu „Multiversul perfect”, care se regăseşte şi în excelentul roman „Lumea Sofiei” al lui Jostein Gaarder (tot de la Platon citire). Există orice ne putem imagina, şi încă mult mai mult. Greene se mai referă la un „principiu al fecundităţii: fiecare univers posibil este un univers real, înlăturând astfel întrebarea de ce una dintre posibilităţi – a noastră – este deosebită. Aceste universuri dau substanţă tuturor ecuaţiilor matematice posibile”.

Puţină estimare numerică, acum. 10⁵⁰⁰ era numărul estimat de Universuri din actuala teorie M (un număr modest, după cum vom vedea). Vedem că primele două tipuri de Universuri pot fi în număr infinit. Numărul de Universuri cuantice porneşte de la faptul că există 10⁸⁰ particule în Univers, care au trăit până acum cam 2 x 10⁵⁰ intervale Planck în care cineva putea observa (sau nu) câte ceva din ce li se întâmplă. Presupunând că fiecare măsurătoare are numai zece alternative, va trebui să ridicăm 10 la puterea 2 x 10¹³⁰ ca să aflăm numărul de Universuri cuantice care s-au generat până în momentul de faţă. Nu cred că cineva îşi va putea imagina vreodată numărul acesta.

Multiversul simulat conţine, de asemenea, o infinitate numărabilă de Universuri. Însă Multiversul perfect, operând cu structuri matematice variabile, poate conţine o infinitate ne-numărabilă de Universuri. (Pentru Răzvănel: infiniţii ăştia sunt de mai multe feluri. Se spune că o infinitate numărabilă, cum ar fi de exemplu toate numerele întregi, este de puterea א₀ „alef zero”; cantitatea de numere reale este mai mare – se numeşte infinit nenumărabil şi se notează cu א₁, iar numărul de funcţii este şi mai mare, א₂; cred că numărul de Universuri din Multiversul perfect ar trebui să fie א₃).