4.
Este fascinant tot ce am aflat până acum, însă utilitatea acestei informaţii tinde asimptotic spre zero, în afara unor vorbe de duh interesante rostite cu ochii la cerul înstelat în prezenţa unei ochelariste scheletice în culmea extazului. De fapt, te cam apucă disperarea, pentru că, asaltat fiind de posibilitatea de a întrevedea Multiversul cuantic combinat cu cel Simulat pe fond de Multivers Holografic şi de Teoria M, nu poţi să nu ignori mesajul principal al ambelor cărţi: nu vă mai chinuiţi atâta fraţilor, totul este posibil, nimic nu mai trebuie explicat, lucrurile se întâmplă şi basta. Lipseşte moş Dumnezeu din ecuaţie, dar v-am spus că tocmai a scăpat de sub roata stângă a fotoliului lui Hawking şi nu are cum să nu-şi ia locul cuvenit în Multiversul perfect, unde totul este posibil. (De ce nu ar exista şi nişte ecuaţii care să dovedească fără putinţă de tăgadă existenţa lui Dumnezeu?)
De aceea am numit acest studiu „Obscurantismul contemporan”. Cu tot respectul pentru oameni ca Hawking, Greene sau Hugh Everett III, viziunea lor extrem de largă asupra realităţii se apropie de nicio viziune. Din punct de vedere axiologic, probabil, teoria M este complet diferită de religie; însă din punct de vedere pragmatic, este cam acelaşi lucru. Secolul Luminilor şi Revoluţia Industrială nu ne-au adus nu numai înţelegeri deosebite ale naturii, ci şi un plus considerabil de bunăstare, rezultat din punerea în aplicaţie a descoperirilor de natură fundamentală. Este clar că dacă nu se descoperea mecanica cuantică, cu toată viziunea incompletă a şcolii de la Copenhaga despre colapsul funcţiei de undă, nu aveam în momentul de faţă televizoare, calculatoare, DVD-uri şi alte asemenea. Dacă Einstein nu deducea E = mc2, nu aveam centrale nucleare. Am dreptate, domnu´ Gogu?
Şi, pentru Răzvănel: dintr-un anume punct de vedere, obstinaţia unui cercetător de modă veche, cum a fost Einstein, de a deduce legile fundamentale doar din vârful creionului este vecin cu religia. Religia îl pune pe Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor; unul ca Einstein va pune principiul că totul poate fi dedus matematic. Lui Einstein i-ar fi părut rău de bietul Dumnezeu dacă nu se confirma curbura razelor luminoase, pentru că teoria este corectă.
Am făcut până acum (un fel de) paralelă între cele două tipuri de cunoaştere, cunoaşterea mistică şi cea telurică, „ştiinţifică”, „pozitivă”, arătând cum anumite excese şi eliminarea tuturor restricţiilor le face să coincidă din punct de vedere al utilităţii lor imediate. Am lăsat la urmă „cunoaşterea luciferică”, intuiţia care se manifestă din ce în ce mai rar în activitatea „scientist”-ilor, mulţi dintre ei asemănându-se cu o turmă care se aliniază disciplinat în urma câte unui deschizător de drumuri mai mult sau mai puţin fertile, urmându-i toiagul noduros şi rasa ponosită.
Există şi un domeniu în care ne „putem face de cap” singuri. Briam Greene l-a numit pretenţios „Multiversul perfect”, eu îi voi spune doar „Imaginaţia”. Şi, după cum o bună teorie trebuie să aibă câteva restricţii, aşa şi o bună creaţie literară trebuie să evolueze într-un cadru bine definit, respectând nişte dogme autoimpuse. Altfel scriem aşa: cal mazăre meduză cucurbitacee pelican amor fetid – şi înţeleagă cine-o înţelege!
Vorbirăm mai devreme despre experimentul cu două fante, efectuat cu electroni. Şi despre faptul că Richard Feynman a arătat că un electron trece, de fapt, prin ambele fante. Şi aceasta în lumea noastră, nu în a lui Everett (III). Mai precis: dacă astupăm o fantă şi trimitem un flux de electroni atât de slab încât electronii să treacă unul după altul prin fanta rămasă deschisă, vom obţine pe ecran o imagine banală a fantei deschise. Deschidem şi cealaltă fantă, atunci – minune! – se formează figura de interferenţă pe ecran. Ca să obţinem figura de interferenţă, a trebuit să renunţăm la a mai şti prin ce fantă a trecut electronul.
Mergem mai departe. Închidem totul într-o cutie şi lăsăm un aparat automat să observe prin ce fantă a trecut electronul, iar alt aparat să ne redea ce se vede pe ecran. Listingurile se distribuie observatorului în plicuri închise. Dacă observatorul întâi arde plicul care conţinea informaţia despre fanta pe care a traversat-o electronul şi deschide apoi plicul care conţine imaginea de pe ecran, vede franjele de interferenţă. Dacă observatorul se decide să afle întâi prin ce fantă a trecut electronul, apoi se uită la figura de pe ecran, pierde semnalul de interferenţă.
Se reface experimentul cu broaşte, apoi cu şoareci, cu cimpanzei… pe post de observatori. Se dovedeşte că omul este singurul observator care alterează figura de pe ecran prin faptul că se decide să observe în prealabil pe unde a trecut electronul. Se scrie şi un articol intitulat „Speciile şi colapsul cuantic”. Unul dintre personaje asamblează o variantă miniaturală a aparatului de interferometrie electronică şi pleacă prin lume, testându-l pe diferiţi subiecţi. Şi ajunge la concluzia că unii, foarte puţini, nu aveau capacitatea de a produce colapsul funcţiei de undă – iar unul dintre aceştia ştia.
Mi-ar fi plăcut la nebunie să fi scris această povestire. Povestirea însă există (este cu mult mai bună decât dacă aş fi scris-o eu), se numeşte „Lumină divină”, autorul ei este Ted Kosmatka, iar la noi a apărut în antologia Nebula 2011, editura Trei, 2012. Răzvănel a înţeles foarte bine povestea, şi nici lui GDLS nu i-a displăcut total (are şi un pic de sex, şi un pic de crimă… plus că personajul principal i-a câştigat simpatia, deoarece este alcoolic).
O mostră de ficţiune speculativă, uneori, te zguduie mai mult şi-ţi generează mai multe întrebări decât hipercărţile multisavante. Ajungi să te întrebi dacă soluţia pentru obscurantismul şi deznădejdea din ştiinţa contemporană nu stă cumva pur şi simplu în poveştile de adormit copiii.
Dă-i drumul moşului, profesore Hawking (dacă-i mai prinzi vreodată barba sub roată). Încă ne mai poate folosi la ceva.
🙂 delicios!