Printr-o ciudată coincidență, o revelație a pericolelor născute de creațiile omului a precedat chiar scrierea acestui articol, alterând sensul argumentației gândite inițial. Sunt rugată de un membru al familiei să-mi mut laptopul în altă cameră, deoarece are ceva urgent de lucru în camera unde mă aflam. La comanda „închide”, însă, citesc pe ecranul care refuză să se stingă o comandă imperioasă să aștept până când vor fi fost instalate actualizările. O afacere de lungă durată, în condițiile în care actorii umani nu dispuneau de timp de așteptare. Realizez că relația mea cu „obiectul muncii” nu este una tranzitivă, ci, mai curând, una de parteneriat, în care voința mea poate fi înfrântă de interlocutorul digital.
Fetișizată de filosofia genezei ființei umane ca produs al muncii, asociată de Hesiod chiar timpului măsurat în calendar, idealizată de-a lungul istoriei ca izvor al valorilor civilizației sau, ca în cazul lui Karl Popper, ca reificare a subiectivității umane în cea de a treia ordine ontologică a artefactelor, munca a devenit, începând din secolul al XIX-lea, o noțiune generatoare de anxietate.
Asociată Revoluției Industriale, munca le apare unor muncitori din prima țară industrializată și urbanizată, Anglia, asemeni unui monstru din basme, uneltele și mașinile transformându-se în entități animate de satanice impulsuri care îi determină să se repeadă asupra lor și să le distrugă (Mișcarea Luddiților).
Pentru Karl Marx, munca este izvor de alienare, deoarece produsul muncii este înstrăinat, plusvaloarea fiind însușită doar de capitaliști.
Alienantă este munca și pentru criticul de artă John Ruskin, în condițiile în care muncitorul – spre deosebire de constructorii catedralelor Evului Mediu, care aveau libertatea de a da chip propriilor plăsmuiri – era redus la execuția mecanică a unui singur segment din procesul de producție, ceea ce îi crea un sentiment de infinită monotonie și de transformare din agent intențional și creativ al muncii în simplu instrument.
Posibilitatea ca munca să mai ofere împlinire și satisfacție ființei umane era atât de îndepărtată, încât eseiștii sfârșitului de secol, printre care Oscar Wilde („Sufletul omului în socialism”), nu se mai pot gândi decât la soluția dispariției economiei capitaliste și la revenirea la un mod de viață idilic, în care oamenii să dispună de timp pentru nevoile lor spirituale.
O a treia cale este îmblânzirea condițiilor de muncă, posibilitatea ca indivizii să aleagă domeniul preferat, compensarea muncilor grele prin timp mai scurt de lucru sau beneficii, în cadrul unei organizări raționale și unitare a societății pe principii socialiste.
Acest model are un imens ecou, cartea lui Edward Bellamy, „Retrospectivă 2000” (Looking Backward: 2000-1887) -1888, devenind un best seller în America dar și în Europa, romanul fiind tradus și publicat și în „Biblioteca Românul” editată de Sofia Nădejde.
Saltul din ordinea organică, a unei continuități ontologice între creator și produsul muncii, în cea generată de revoluția științifică și industrială, ale cărei produse sunt disjuncte, a născut genul de scrieri științifico-fantastice al căror părinte este un Ianus ambigen: un Jules Verne entuziasmat de emergența unui univers de miracole ale tehnologiei și o Mary Shelley înzestrată cu intuiția genială a pericolului latent în superpoziția organicului și anorganicului, a nefirescului efect al energiei galvanice de imitare a animației caracteristice vieții.
Istoria SF este dublul traiect al celor două viziuni asupra ordinii generate de tehnologie. Prometeul modern al lui Mary Shelley, care pleca de la proiecte melioriste asupra speciei umane și sfârșea în dezastru, a lăsat loc unui Prometeu modernist care reușea să impună legi roboților, primul principiu fiind acela de a nu vătăma creatorul.
Finalitatea muncii nu se mai limita la obiectivarea potențialului creativ al subiectului uman, ci urmărea crearea unui dublu autonom, înzestrat cu inițiativă proprie și cu o voință pe care creatorul se amăgea că o poate controla.
Asemeni roboților lui Asimov, supuși celor Trei Legi ale Roboticii, automatele marțiene ale lui Edgar Rice Burroughs din epopeea începută în 1917 cu Prințesa de Marsin și încheiată în 1948 cu Llana de Gatholin sunt folosite la munci fizice eliberând noțiunea de activitate producătoare de valori de aceea de efort fizic, degradant.
Într-o povestire SF din 1953, intitulată Virtuozul, Herbert Goldstone se aventurează pe terenul încărcat de ambiguități al intruziunii automatelor pe tărâmul artei. Un pianist celebru, cu spirit conservator, se hotărăște totuși să-și cumpere un robot pe post de servitor, care îi cere să-i explice cum funcționează instrumentul. Într-o noapte este trezit de sunetele Appassionatei lui Beethoven, pe care le ia ințial drept o înregistrare a sa, dar care se dovedesc a fi interpretarea live a robotului. Maestrul e silit să recunoască superioritatea interpretării, muzica sunând, cum spune el, așa cum o auzise doar în sufletul său, așa cum trebuie să fi auzit-o Beethoven. Începe febril să facă pregătiri pentru a inivita presa și a face cunoscut miracolul întregii lumi, dar robotul refuză acest rol, supunându-se Legii asimoviene: l-a văzut pe om plângând (zadarnic îi explică acesta că plângea de emoție), iar el nu trebuie să-i facă rău. Pentru el, interpretarea muzicii era ceva ușor, dar menirea ei nu era să fie ușoară. Goldstone se aventurase pe un teren periculos: sunt valorile supreme ale oamenilor mai prejos de capacitățile automatelor, sunt ele doar un efect al percepției, fără valoare în sine?
În Heteromation, And Other Stories Of Computing And Capitalism, Hamid Ekbia și Bonnie Nardi definesc un nou mod de interacțiune între agenți umani și automate care creează activități mixte. În vreme ce automatizarea elimina prezența subiectului uman, a doua generație de sisteme tehnologice îi inserează în propriul mod de funcționare. În cazul jocurilor video, al aplicațiilor pe telefoane celulare, al forumului de socializare etc. utilizatorul este și o parte funcțională a sistemului.
Se poate spune că Asimov, în povestirea sa preferată, Ultima întrebare, a anticipat heteromatizarea, realizând un continuum între universul uman și digital: omenirea a descoperit nemurirea prin fuziunea cu computerele, care preiau inițiativa programării saltului în hiperspațiu al societăților de pe planetele supuse entropiei, morții energetice. Inversarea procesului, ceea ce se înțelege acum prin reluarea ciclului Big Bang – Big Crunch, este realizată de un computer-analog, gigantic, care a încorporat întreaga omenire. Cheia noii geneze este … începutul Genezei biblice; Computerul comandă “Să fie lumină, și este lumină” grație tehnologiei emancipate la rang de demiurg.
Împrumutând ceva din spectacolul devastator al ultimei conflagrații mondiale, cărțile și filmele SF postbelice abandonează aspectele idilice ale roboticii, scenele fiind mai curând populate de automate ucigașe create de Frankensteini imprudenți. Dimpotrivă, voci de la vârful civilizației hipertehnologizate a prezentului se complac în a reedita optimismul esteților socialiști al Angliei de fin-de-siecle, Wilde și Morris, vorbind despre eliberarea de corvada muncii și crearea posibilitățiii ca oamenii să-și îndrepte atenția către construirea unei lumi mai bune, a echitabilei distribuții a bunurilor, supravegherii schimbărilor climatice, combaterii epidemiilor etc. Într-un recent interviu pentru Les Echos, Nick Bostrom, de la Universitatea Oxford, prevedea dispariția totală a muncii grație inteligenței artificiale.
Sociologii, filosofii culturii sau scriitorii sunt însă mult mai sceptici. Michael Hardt și Antonio Negri descriu în Empire (2000) noul imperiu al globalizării, înstrăinarea indivizilor care pierd contactul direct uman în relațile de muncă, mediate de rețelele digitale, lucrând de acasă, pentru patroni anonimi și invizibili. În epoca digitală, munca dobândește un aspect imaterial, constând în dobândire de cunoștințe, informație, comunicare, interrelaționare socială.
În excelenta sa carte, Introducere la antropologia supermodernității (Editions du Seuil, 1992), Marc Augé vorbește despre non-locuri, care sunt rețelele globale ale traficului, consumului, schimburilor academice, rețelelor de socializare, unde indivizii își pierd asocierea cu o geografie identitară precisă, cu o istorie a rasei sau a familiei, reunindu-se pe baza unor relații contractuale, efemere, pentru activități temporare, fără să realizeze comunități sociale organice. Imaginați-vă, spune autorul, o analiză durheimiană a unui salon pentru călători în tranzit într-un aeroport…
Desprinși din rame comunitare – etnice, instituționale – indivizii urmează profesiuni liberale, independente, angajează contracte temporare, cel mai adesea via internet, dovedesc flexibilitate, exercitând simultan mai multe profesiuni.
Așa se face că un autor consacrat al literaturii științifico-fantastice precum William Gibson își vede universurile ficționale supertehnologizate ajunse din urmă de realitate, criticii și cititorii punând sub semnul îndoielii apartenența la gen a romanului său Pattern Recognition din 2003.
Sigur, protagonista, Cayce Pollard, nu recurge la algoritmi inferențiali pentru identificarea modelelor care vor avea succes în industria modei sau a reclamelor, ci e dotată cu o sensibilitate paranormală ce-i permite acest lucru. Nici broderiile fictive pe marginera unor evenimente reale, precum istoria computerului și nici povestea Norei – autoarea unor secvențe devenite virale în internet – nu slujesc unei logici a ceea ce numim realitate, dar spațiile volatile ale supermodenității – iată un termen care ar putea fi acceptat ca succesor al postmodernismului – pot fi identificate în acest roman.
Cayce este un agent de marketing capabil să intuiască în apariția singulară și spontană un logo de succes pe piața schimburilor globale, ceea ce îi aduce venituri substanțiale, deoarece, în zilele noastre, „e mai multă nevoie de creativitate în marketing decât în crearea respectivelor produse”.
Specia Homo sapiens nu se mai definește prin originalitate ci prin pattern recognition, prin recunoașterea unor configurații matriceale capabile să capteze imaginația maselor.
Identitatea este definită ocupațional, dar mediată de site-urile Google: „caută Cayce în Google și vei găsi agent de marketing„.
Mama ei este o adresă de email care, în mod ironic, conține cuvântul roza lumii, un simbol rozicrucian golit de sens. Între mamă și fiică se interpune diferența cu valoare absolută a consumul de tehnologie a anilor 6o (benzi de magnetofon, primul cuptor cu microunde), versus tehnologia digitală.
Cayce aparține spațiului caracteristic epocii zborului intercontinental, comunitatea sa este virtuală (partenerii de pe forum), distanțele geografice fiind anulate de globalizarea tuturor activităților care creează identități hibride. Victimă a unui atac terorist, rusoaica Nora Volkova rămâne cu un fragment în formă de T dintr-o mină implantat într-o porțiune a creierului de unde nu poate fi extras. Sunt nemele ei și al surorii ei, Stella, rusești, dorește să știe Cayce, dar numele nu se mai asociază acum cu un popor ci cu afilieri, gusturi și consum cultural (mama lor le alesese numele din pasiune pentru scriitorul american Tennessee Williams).
Nora studiase cinematografia la Paris, fusese remarcată la Cannes, iar editarea cadrelor și montajul secvențelor par să rămână unica ei formă de manifestare. Nimic din lumea înconjurătoare nu îi atrage atenția ci doar monitorul de deasupra rezervei de la spital și imaginile surprinse de camera de luat vederi. Cayce spune despre Internet că este oglinda ei, dar lumea Norei este lipsită de adâncime, realitatea ei se reduce la ecranul computerului, iar misterioasele secvențe care atrag atenția consumatorilor de internet nu sunt altceva decât imagini răzlețe surprinse de camere de supraveghere în care lor li se pare că descifrează un mesaj plin de sens, chiar dacă acesta le scapă. Absurdul total al dispariției tatălui lui Cayce în evenimentele obscure din jurul prăbușirii turnurilor new-yorkeze și al asasinării, în Rusia, a părinților gemenelor Volkov le apropie pe cele trei femei care se cunosc, ca toate personajele romanului, via internet. Stella, sora Norei, atribuie realității virtuale șansa surorii ei de a comunica, prin munca de editor, nu de creator, al materialului filmat, cu o imensă masă de consumatori de net, o șansă de care nu se bucuraseră scriitorii de geniu cenzurați în trecut de regimul totalitar.
O emisiune a CNN, care îi prezintă împreună pe Volkov, șef al unei mafii rusești, Hubertus Bigend, directorul unei companii transnaționale de marketing și pe un senator american, o determină pe Cayce să întoarcă spatele cabalelor politice căutând satisfacție în viața personală. De cealaltă parte, imaterială și non-localizată, ca și universul fizicii contemporane, realitatea virtuală rămâne un spațiu al unei cosntrucții identitare imaginare, al muncii ca producere și schimb de informație, al comunicării libere în afara intervenției rețelelor de putere.
© Maria Ana Tupan
