Mergea pe o cărare, fără să îi pese de ce se întîmplă în jurul său. Lîngă el avea un cîine care îl apăra sau îl avertiza. Nu avea un scop anume, nu avea o direcţie anume. În jurul său totul era prăfuit şi fără culoare. Găsise cîinele într-o seară, la marginea drumului – era mic şi înfometat. L-a luat pentru că i s-a făcut milă de el. Avea milă de animale. De el nu îi era nimănui milă.
El era Nebunul. Uneori se gîndea să îşi schimbe numele în Ne Bunul, aşa ar fi dorit să fie. Dar nu putea.
Fusese alungat de la Curte, avusese prea mult curaj în a spune adevărurilor pe nume şi, chiar dacă era nebun, tot nu i s-a iertat insolenţa de a vorbi despre crimele regelui.
Plecase fără regrete de acolo. Se gîndea că în altă parte îi va fi mai bine. Nu găsise încă acel loc. Mergea fără o ţintă precisă şi fără să se gîndească că va urma, la un moment dat, o oprire pentru el.
Lumea în care trăia era sălbatică şi plină de pericole.
Ce-ai văzut?
Om mai vedea!
Ce-am făcut?
Om judeca…
Da, aşa îl judecaseră şi pe el şi îl alungaseră din cetate.
Dar toate se vor vindeca cu timpul. Nu o să îi mai fie dor de cetate, nu o să îi mai fie dor de serile în care amuza regele.
Ce-ai văzut?
Sînge, mult sînge şi pe rege, care era acoperit cu sînge.
– Hei, nebunule, mă auzi?
Vocea asta îi răsună în urechi de cînd a plecat. Din oră în oră îl strigă.
– Hei, nebunule, mă auzi?
Ignoră şi mergi mai departe! Cîinele pare să nu simtă nimic. Mergea pe lîngă el, fără să îi pese de ce era în jur sau de Nebun. El doar îşi însoţea stăpînul.
– Hai, nebunule, spune odată, mă auzi?
Se uita în sus şi nu vedea decît soarele arzător din anul ciumei. Se uita în zare şi nu vedea decît fumul gros al focurilor aprinse pentru arderea celor bolnavi. Trecea prin oraşe pustii care odinioară fuseseră însufleţite şi bogate, acum numai ruine în jurul său, unde rotea privirea numai ruine şi moarte.
Ce-ai văzut?
Numai moarte în jur. Boală şi moarte.
– Om mai vedea… spuse vocea din capul nebunului.
Se uită în jurul lui, nu văzu pe nimeni, dar vocea continuă: “Om mai vedea…”
Trebuie să scape de vocea asta, trebuie să nu o mai audă. Îşi puse mîinile la urechi şi începu să ţipe, să alerge înainte, fără să îi pese dacă şi lui i se va întîmpla ceva.
– Ce-am făcut?
Chiar aşa, ce făcuse de trebuia să alerge ca să nu mai îşi audă coşmarul?
Deodată, cîinele începe să îl tragă de haine. Nebunul alerga în continuare, paşi în gol.
Cădea.
– Ce-am făcut?
– Om judeca…
Cîinele privea de la marginea prăpastiei, jos zăcea Nebunul zdrobit de stînci, în zare fumurile şi mirosul de carne arsă devenea din ce în ce mai acru. Cîinele s-a întors, dar umbra lui a rămas pe loc.