În cel de-al douăzeci și cincilea an din acest război nesfârșit, pe malul lacului Saimaa, am omorât, în sfârșit, primul meu Moș Crăciun. A fost un noroc chior… ca să fiu sincer. Legea lui Murphy a făcut ca ai mei camarazi de arme, cu toții mult mai bine antrenați decât mine, să nu sosească la timp, să întârzie, să tărăgăneze sau să fie blocați prin mâlul vâscos al vreunei gropi de catran, și au fost atacați de frig pentru că sistemele de încălzire ale combinezoanelor lor au început să cedeze. Chiar mai mult, unii dintre ei au fost loviți cu copitele de o turmă de reni, repeziți în picaj de sus, precum niște Furii tăcute. Cei câțiva care au supraviețuit, au avut imediat o întrevedere cu un grup de elfi, ori au fost seduși de oferta teribilă și aproape irezistibilă de cadouri pregătite după poftele inimii noastre. Nu știu ce s-a întâmplat cu ei. N-a rămas niciun cadavru ca să spună povestea. După un anumit timp, camerele video de pe căștile lor au înregistrat numai perle de absență și a unui vid alb. Implanturile mastoidiane nu fac față în apropierea zonelor unde se manifestă inefabilul. Comunicațiile radio se îneacă într-o furtună de sarcini electrostatice. Niciun detector termic sau în infraroșu nu funcționează ca lumea. Bombele inteligente, lansate de pe crucișătoarele ancorate în apele teritoriale norvegiene, își pierd direcția pentru că sistemele logice din micro-creierele lor paranoice intră în bucle de feed-back. Țintele se amestecă în cipurile proteice și atunci se întorc și se izbesc de bordajele navelor de pe care au fost lansate.
Cum putem fi noi siguri atunci că este acolo, în chiar în acea zonă, înflorind ca o floare sinistră, frumoasă, înaintea inevitabilei polenizări în cea de-a douăzeci și cincea zi din decembrie? Toți sateliții scotocitori nu mai văd, brusc, nimic. Întotdeauna există o porțiune a Finlandei care dispare de pe hartă, înfulecată de această negație conceptuală, în cincisprezece-douăzeci de zile înainte de eveniment.
Când se întâmplă asta, atunci când localizarea nodulului devine aproape sigură, în loc de a fi doar probabilă, ne scot din tabăra de antrenament din Marea Barents, ne bagă niște bani prin conturi, care vor fi cu adevărat ai noștri dacă reușim, și ne înghesuie în burta unui planor remorcat de un vechi Tupolev. Un avion ucigător de lent, fără niciun sistem de sprijin AI. Înarmați cu katane și puști de mai bine de o sută de ani vechime, ne aruncă pe cer la aproximativ zece kilometri distantă de ținta virtuală. Apoi, urmează un picaj în panică, sub soarele dimineții care se ridică deasupra Balcanilor Rusiei Capitaliste, în vreme ce vântul potopit de zăpadă se izbește de fuselajul planorului, în vreme ce noi toți, sau cel puțin acei oameni din unitatea de elită formată din zece membri ai comandoului, încâlciți în plasele de absorbire a șocului de pe scaunele noastre, mestecă niște capsule psihotropice, anti-hipnotice, stimulatori de serotonină și adrenalină. Ne luăm rămas bun de la Infonet, care ne-a fost alături întreaga viață, gata să plonjăm în tăcerea autistă care învăluie toate misterele. Imaginile membrilor de familiei și a celor dragi se spulberă în puncte împrăștiate pe retina noastră. Vocile sintetice ale consilierilor noștri virtuali sunt brusc înlocuite de colinzi amenințătoare care repetă Noapte liniștită, noapte sfântă…
– Vrei să oprești drăcia asta? strigă Yosef Wu, locotenentul nostru, un salaryman1. Și blocați întreaga recepție sonoră. Sunteți proști, sau ce? De-abia așteptați să ascultați ceea ce n-ar trebui, așa?
Mahării marilor Corporații nu mă deranjează. Costumarul ar putea fi un expert al katanei moștenite de la stră-stră-străbunicul său, incinerat cu ocazia bombardamentului din Golful Tokio. Ar putea avea un implant laser în degetul mic, retezat de către Yakuza, însă pentru mine rămâne tot un cretin, incapabil să ajungă la nivelul treizeci în jocul de vânare a SIDEI. Chiar și așa, îl ascult, la fel și camarazii mei. Adevărul este că detest aceste colinde subversive. Urăsc toată vorbăria despre pace, când singurul lucru per care-l vor toți este să-ți ducă copiii la pierzanie, dacă ai vreunul. Așa că-mi ating măseaua de minte și, cu o singură mușcătură, retez toate vocile din cealaltă parte a universului. Și iată-mă, într-o tăcere absolută (groaza, groaza) iar vântul bate din cealaltă parte a cabinei, cu brațele încrucișate, cu mațele chiorăindu-mi, în vreme ce așteptă să aterizăm.
Aflat în față, din cabină, pilotul strigă:
– Origami, origami!
Locotenentul răspunde:
– Dați-i drumul, dați-i drumul! Meniul de atac trebuie aplicat până la ultima literă!
Mă aflu în rândul din spatele cabinei pilotului, așa că pot să văd tot ce vede el. Dintr-o dată, cenușiul tot mai intens al cerului zorilor se umple de resturi fluturânde de hârtie colorată. Sunt stoluri de păsări fragile, din hârtie viu colorată, lăcuste, fluturi, grifoni și fenicși. Rămân lipiți de parbriz, prinzându-se cu ventuze umede, din celuloză. Tot mai mulți și mai mulți, val după val, vin ca o năpastă. Acoperă câmpul vizual al pilotului, care, prin forța împrejurărilor, nu dispune nici de radar, nici de pilot automat pentru a-l ajuta.
– Ne vom prăbuși, comentează morocănos pilotul, ca și cum ar confirma doar inevitabilul, peste pinii din față, poziția prăbușirii…
Mă aplec în față, îmi pun mâinile la ceafă și-mi îndoi genunchii, gata pentru impact. Idiotul nostru de locotenent face același lucru, intonând Imnul Corporației din toate puterile, așa cum facem cu toții, frați de arme, în vreme ce ne prăbușim spre îmbrățișarea gravitației.
Ați tamponat vreodată o mașină? Ați simțit vreodată comprimarea timpului, pe când un val de adrenalină vă străbate venele? Ați simțit vreodată cum lucrurile se mișcă cu încetinitorul, părând că nu se vor opri niciodată? Să te prăbușești în acest fel, orbește, în burta unui planor, pe un teren plin de pini, este o experiență similară. Îți dă o senzație extatică, la fel ca un sindrom de moarte aparentă. Orice accident tehnologic este întotdeauna o experiență orgiastică. Bang, BANG, BANG, face burta din plastic turnat a planorului, scrijelind vârful copacilor, zăpada și rocile. Aripile se retrag spre a ușura impactul forțelor de răsucire. Structura aparatului de zbor colapsează, pentru absorbirea impactelor multiple. Airbagurile se umflă în fața noastră ca niște ciuperci gigantice. În cabină, pilotul urlă de mama focului, până când se aude o POCNITURĂ ascuțită și atunci nu mai face nici pâs.
În cele din urmă, când planorul se oprește, miracolul miracolelor, doar unul dintre multe altele din acea zi binecuvântată, m-am trezit viu și nevătămat, apt. Pilotul nostru nu a avut atâta noroc, a fost străpuns la mijloc de o creangă, precum un vampir dintr-o altă poveste. Creanga a găurit carcasa de polimer a cabinei de pilotaj și a trecut prin fuselaj dintr-o parte în alta. Mă ridic, picioarele-mi tremurau, îmi desfac centura de siguranță și dezumflu airbagul. Luminițe festive licăresc pe lângă pieptul spulberat al pilotului. Reflexiile dansează pe sticla globurilor de sticlă acoperite de sânge care ornează frunzele crengii invadatoare. Steluțele licăresc la capătul fiecărei frunze.
– Rahat! comentează Adelaide, veterană a șapte misiuni. Am ajuns prea târziu! Afurisiții de brazi sunt deja împodobiți!
– Ieșiți, ieșiți, ieșiți! ordonă locotenentul, cumva inutil. Pregătițiu-vă armele, puneți-vă baionetele, verificați-vă muniția. Toți răniții vor fi abandonați. Nu avem timp de pierdut cu compasiune sau milă. Oricum, nu avem niciun contact radio, așa că nu putem chema EVAC-ul.
Dintre cei zece membri ai comandoului cu care am început, numai șase sunt încă activi și total operaționali. Suntem orbi și surzi față de restul lumii, ca întotdeauna în acest gen de operațiuni, însă suntem mistuiți și avizi de luptă după ani de zile de antrenament în VR.
Planorul nu s-a rupt în două pentru că este aproape elastic. Oricum, în fuselaj există spărturi prin care pătrund rafale de vânt înghețat. Ușa este acum la 45 ̊ față de sol și trebuie spartă cu totul. Cădem afară, unul câte unul, la pământul transformat încet prin farmece.
Este frig aici, la câțiva kilometri depărtare de lac, la zece grade mai jos, în această dimineață din ziua de douăzeci și patru decembrie, însă nu atât de frig pe cât m-aș fi așteptat. Climatul finlandez este rezonabil de temperat, chiar și în timpul iernii, credeți-mă. Chiar și așa însă, bat pasul pe loc în cizmele mele, încercând să-mi încălzesc picioarele amorțite.
Încă sub influența adrenalinei, am aruncat o privire spre busola mea de la încheietură, dar la fel de bine m-aș fi putut uita la un ceas solar la miezul nopții. Acul busolei se învârte incontrolabil, în căutarea unui inexistent Pol Nord… Asta înseamnă că suntem chiar în locul care trebuie și că trebuie să ne îndreptăm într-acolo unde realitatea este chiar și mai fragilă. Niște zori întârziați se arată peste vârful copacilor cruțați de planor, păsărelele cântă Jingle Bells, Jingle Bells, Jingle all the way… Holstein se distrează călcând niște figurine origami, aterizate prin apropiere. Creaturile flutură peste tot, țipând de durere. Încearcă să scape, însă apa și zăpada le îngreunează aripile lor din hârtie lucioasă, iar Holstein este implacabil când se pune pe treabă.
– Dispersați-vă, îndreptați-vă spre lac, iar dacă aveți vreo îndoială, adulmecați aerul… sugerează Yosef, pe un ton didactic, de parcă n-am fi petrecut ore și ore cu instructaje detailate. Nodulul trebuie să fie lângă malul lacului. Cel puțin, aceasta-i localizarea celei mai mari instabilități din toate fotografiile GEOSAT. Nu vă lăsați dezorientați de ceea ce vedeți în jurul vostru, nu vă abateți de la ruta corectă, nu deschideți focul decât dacă sunteți provocați. Holstein! Cu tine vorbesc! Atitudini precum cea a ta au terminat comandouri mult mai bune ca voi. Control! Control! Control! Pricepi?
Holstein încetează să mai calce creaturile din hârtie, animate de magia Crăciunului, și dă din cap, șucărit. Ar trebui să spună: „Da, domnule locotenent!” însă n-o face, ceea ce reprezintă un motiv mai mult decât suficient pentru încă o bilă neagră când se ne vom întoarce la bază…
Începem să mergem, nu avem altceva de făcut. Mergem prudenți, cu armele pregătite, păstrând o distanță de zece metri între noi. În jurul nostru, zeci de variante de licheni lucesc pe scoarța pinilor de parcă ar fi conectați la o sursă de micro-curent. Mai departe, crengile acoperite cu zăpadă, de care atârnă țurțuri, zumzăie melodii ancestrale. Chiar așa… nu-i nimic haotic în sunetele auzite de noi, sunt niște vechi colinde de Crăciun, uitate în șanțurile unui disc din vinil. Peste tot sunt cadouri, îngrămădite în jurul pinilor, atârnând de crengi, pe lângă oamenii de zăpadă. Sunt tot mai mulți oameni de zăpadă, fiecare dotat cu un melon și un morcov drept nas, fac cu ochiul, din ochii lor de mărgele, și zâmbesc; și sfinte Sony, cum se mai hlizesc, de parcă ne-ar invita să rămânem acolo pe veci. Ca și cum ar fi posibil să dăm uitării ordinele noastre clare și să desfacem panglicile de pe cadouri și să ne bucurăm de un Crăciun vesel, împreună cu camarazii și oaspeții noștri.
– V-ați gândit vreodată să deschideți cutiile acelea? întreabă Louis F., fără a se adresa cuiva anume. Credeți că-s pentru noi? Numai pentru noi, nimeni altcineva?
– Gura! mârâie locotenentul furios, încremenind cu degetul ridicat. Afirmații ca astea nu pot decât să ne compromită misiunea. Bineînțeles că darurile sunt pentru tine, nătărăule! Toate! Oricare! Dar ai grijă, dacă te apropii de ele, dacă te gândești doar să arunci o privire unuia dintre ele, îți promit că-ți zbor creierii, aici, pe loc, în fața tuturor, și mi se rupe de asigurare! Aveți toți idei din astea? Nu vă dați seama că sunteți cu toții pierduți dacă gândiți așa?
– Rahat! exclamă Stela, îndoindu-și genunchii și ațintindu-și baioneta spre un șir de iepurași albi, fiecare de mărimea unui copil de șase ani, cu toții așezați unul după altul, îmbrăcați în veste cu nasturi strălucitori.
Stau acolo imobili, zâmbind, cu labele la spate, ca și cum ar aștepta vreo inspecție. Unii dintre ei au și papioane. Alții poartă șepci multicolore sau bonete de lână, cu găuri pentru urechi. Iepuroaicele, pentru că există și un număr egal de iepuroaice, au pe cap basmale din dantelă și fiecare dintre ele are câte-un pâlc de iepurași micuți, în scutece supradimensionate. Și iată-i, formând o barieră vie în calea noastră, cântând. De parcă un cântecel ar fi o armă, idioții. De parcă violența ar putea fi împiedicată cu ajutorul pacifismului.
– Foc de voie, zice Yosef încet.
Ne supunem cu toții. Armele noastre nu sunt automate. De obicei, armele automate se blochează, atunci când domnește magia. Folosim o tehnică veche de peste o sută de ani, dar care încă funcționează. Mirosul arhaic de cordită se amestecă cu parfumul acelor de pin. Smocuri de blană însângerată se învârt prin aer, jeturi de sânge de urecheat mânjesc zăpada de un alb imaculat. Puii de iepurași sunt sfârtecați cu baionetele. Holstein, căruia-i plac lucrurile astea, hohotește zgomotos pe când violează iepuroaicele cu baioneta sa. Animalele nu fac nimic ca să se apere. Se lasă ucise ca muștele… și în timp ce mor, cântă, cântă, cântă…
Am pomenit deja despre efectul seducător al proiecțiilor subliminale? Imaginile ascunse de la televizor, care te fac să-ți cumperi o nouă consolă Nintendo? Sau de serviciile de call-boy/girl? Sau o cupă de Novi-Cola? Aici, mesajele sunt transmise prin intermediul unor cântecele inofensive. Mesajele sunt groaznice, pentru că pătrund pe calea proiecțiilor auriculare. Mesaje care ne influențează simțămintele, care-ți smulg cu ușurință lacrimi, propagă o pace ipocrită printre oameni. Mesaje care ne spun ca mai degrabă să dăm decât să cumpărăm. Mesaje care-ți oferă cadouri. Tot, tot ce vrem, în schimbul păcii, totul ca să îndulcească gustul înfrângerii.
Odată ce masacrul se termină, camarada Adelaide oftează și aproape că-și azvârle arma. Îngrozitor, îngrozitor, murmură ea încet, în stare de șoc. Holstein se duce la ea, o prinde de cot și-i șoptește:
– Tacă-ți gura, curvă! Nu pricepi chiar nimic? N-ai mâncat niciodată vânat sau iepuri domestici? Ăștia sunt niște copii, construcții din nano-elemente, nu-i lua în seamă.
Ce greșeală. Holstein e un tâmpit. Nu asta-i metoda de a demonta convingerile noi. Adelaide își ia katana de la centură, cu o mișcare devenită, după luni de antrenamente o a doua natură, și lovește. Și iată cum zace Holstein, cu jumătate de metru de oțel ieșind din el, părând uluit pe când își privește mațele ieșindu-i încet din burtă. Cade în genunchi, strigând răgușit:
– Evac, Evac, Ajutor, Ajutor.
Este ultimul lucru pe care-l mai spune. Yosef îi dă lovitura de grație, cu un glonț tras în ceafă, apoi se întoarce spre Adelaide și o împușcă și pe ea, acolo, pe loc, ca și cum ar fi strivit o muscă, înainte să poată reacționa sau să-și ia arma lăsată jos cu câteva momente mai înainte.
Nu facem nimic ca să-l oprim. De data asta, Yosef avea dreptate. Nu avea niciun rost să prelungești agonia unor smintiți. Nu are niciun rost să lași pe cineva sedus să rămână alături de cei cu inima curată. Chiar mai rău, acum nu mai suntem decât patru. Patru, aflați lângă genius loci2. Cu o zi înainte de apocalipsa Crăciunului.
– Schimbare de tactică… zice locotenentul, aprinzând o țigară (pe cât de ilegală, pe atât de incorectă politic), astfel că fumul să disperseze superioritatea aromelor mai înălțătoare. Nu este o idee bună să ne apropiem în grup de fabrică. După cum vedeți, cu cât ajungem mai aproape, cu atât mai mult va crește ademenirea. Ultimul lucru pe care mi l-aș dori ar fi ca grupul să se auto-distrugă. De acum încolo, fiecare pentru el. Amintiți-vă, principalul obiectiv este să-l eliminăm pe ticălosul ăla roșu cu daune maxime. Uitați însă de elfi și reni. Uitați de aceste biosimulacre. Ucideți-l înainte de miezul nopții! S-a înțeles?
În astfel de cazuri, nu știu ce-i mai rău. Să plonjezi cu capul înainte într-un mister total, pradă tuturor tentațiilor, sau să avansezi înspăimântat, alături de o mână de camarazi psihotici, care s-ar putea întoarce împotriva mea în orice moment și să mă împuște pe la spate. Nemaifiind vizibil, nu numai că nu mai sunt țintă, dar nu mai pot comunica cu ei. Implantul aerian mastoidian nu mai funcționează. Infonetul nu îmi mai proiectează meniurile de acces pe retină. Este imposibil să-mi văd poziția pe o hartă virtuală. Tot pot auzi sunt colindele, zornăitul a mii de clopoței, trosnetul țurțurilor Crăciunului, pocnetul copitelor unui stol de reni zburători, sus pe cer, ascuns de norii joși. Cu baioneta fixată pe armă, cu dinții încleștați, înaintez cu greu. În aerul înghețat există o varietate insuportabilă de mirosuri. Mirosul cozonacului de Crăciun, al plăcintelor cu carne și cel al pâinii proaspăt coapte. Mirosul zahărului ars de pe mii de castroane cu cremă brulée. Mirosul curcanului rumenit. Însă pentru mine, după ce am traversat un an de antrenament în terapie intensivă adversativă, și care suport să mănânc legume fierte și sushi, aceste arome mi se par putrede și scandaloase, mult prea bogate, carcinogene și letale. Simțul meu olfactiv mă ghidează spre marginea lacului. Vântul bate dinspre țărm, aducând cu el moleculele inefabile ale putreziciunii. Dinspre fabrică. Bârlogul căpcăunului.
În depărtare, în stânga mea, aud strigăte înăbușite de crengi și de denivelările terenului. Răsună o singură împușcătură, urmată imediat de nechezatul unor reni. Dau din umeri și îmi văd de drum. Am fost antrenat să ignor asemenea apeluri. Strigăte de ajutor, adevărate sau false. Apeluri jalnice la sentimente.
Sunt tot mai multe cadouri, toate cu numele meu scris pe cărți de vizită, atârnând de crengi. Elfi cu obraji îmbujorați, căciuli roșii și botoșei din lână stau la tejghelele instalate la marginea aleii, încărcate cu prăjituri puse pe fețe de masă din in. Îmi fac semne să las jos arma și să mă apropii de ei, zâmbesc și agită căni aburinde cu vin fiert. Continui să înaintez, fără ca nici măcar să pierd vremea împușcându-i pe toți, unul câte unul. Nu are rost, sunt cu miile, răsar din pământ din ciupercile/pântece, nu sunt mai mult decât niște sub-sisteme de sprijin a unei unități mult mai complexe și vaste. Nimeni nu știe dacă această contaminare reprezintă produsul nanotehnologic al unei organizații socio-teroriste, orientată spre sabotarea comerțului din timpul sezonului festiv. Dacă realizatorii unui asemenea sistem există, sunt nedetectabili, deoarece structurile nano se descompun rapid, imediat ce nodulul este eliminat. S-ar putea foarte bine ca anomalia Moș Crăciun să fie faza inițială a unei forme exotice de invazie. Dacă este așa, e una din cele mai ciudate invazii concepute vreodată, deoarece are ca obiectiv distrugerea omenirii prin îndeplinirea celor mai secrete dorințe ale ei. O strategie gândită prima dată de greci, la Troia.
Peste alți două sute de metri, mă confrunt cu o armată de jucării furioase, ascunse într-o ceață așezată jos, provocată de aburii micro-cazanelor care le alimentează pe unele dintre ele. Este o baricadă formată din trenuri de jucărie, cu ochii bulbucați și gurile căscate, scuipând nori de fum colorat. Păpuși din porțelan, îmbrăcate în dantelă, înarmate cu ace. Drăcușori-cu-arc țâșnesc din cutii poleite. Arlechini mecanici, cu chei răsucindu-li-se în spate. Ursuleți din pâslă, cu colții roșii, cu batistele roșii, nelipsite, în jurul gâtului. Jucării Tic-Toc, unele dintre ele țipă amenințător. „Hello, hello”, spun altele pe un ton ceva mai sociabil. Tututuuu… țipă trenurile de jucărie, cu fețele lor furioase, cu roțile gonind grăbite, gata pentru asaltul final.
În ceea ce mă privește pe mine, îmi închid ochii, mă concentrez, invoc codurile hipnotice care mă transformă, temporar, într-un dement furios. Îmi mușc buza, amorțită de frig. Acum este momentul să vă întrebați de ce atac o avangardă de jucării? Dar deja cunoașteți răspunsul. Ați distrus vreodată vreo jucărie pe când erați copii? Ați deschis vreodată burta unei păpuși, doar ca să vedeți cum funcționa? Ați dat vreodată de perete cu o mașinuță cu cheie? Ați tăiat vreodată în bucăți o carte nedorită, folosind o foarfece tocită? Ați răsucit vreodată gâtul păpușelelor surorii voastre mai mici? Ați obligat vreodată avionul din lemn de balsa să facă o aterizare forțată, fără combustibil, tren de aterizare, fără nimic care să-l protejeze de la distrugerea sigură? Dacă ați făcut unul dintre aceste lucruri, atunci deja știți de ce. Dacă acest raport încă există și-l citiți, este pentru că am supraviețuit mușcăturilor, înțepăturilor, împunsăturilor, pișcăturilor, piedicilor și arsurilor provocate de cei care-mi doreau răul. Am supraviețuit și-am lăsat în urma mea un mini-Verdun. N-am știut că păpușile plâng și țipă în timp ce mor. Dar asta fac. Își cheamă Mămicile și Tăticii cu glasurilor lor frumoase, pre-înregistrate. Sindromul Disney s-a manifestat și aici. Antropomorfismul face parte din vrajă.
Bătălia durează mai puțin de zece minute, în timp real. Din nefericire pentru mine, bietul meu organism, cu un metabolism accelerat de un cocteil de neuro-stimulatori, îl percepe ca pe un masacru de două ore. După aceea, ies tremurând de frig, istovit, cu mușchii încercați de crampe, provocate de un exces de acid lactic. De-abia dacă-mi mai pot simți brațul stâng, ciupit de zeci de clești și de mâini agile, cu patru degete. Gleznele-mi sunt arse ca urmare a vetrelor locomotivelor, care mi-au penetrat bocancii. Vesta de kevlar de sub hanoracul meu a crăpat, ca urmare a impactului cu proiectilele trase de soldații de plumb. Vreun spirit răuvoitor a mărit impactul balistic al acestor mici proiectile. Mi-au atacat vesta, însă n-au penetrat-o. Mai mult noroc data viitoare! De-asta sunt încă în viață și drum spre Nodulul Incertitudinii.
Brațele subțiri ale păpușilor trosnesc sub bocancii mei. Ochii albaștri se dau peste cap în orbite. Ursuleții de pluș încă mai încearcă să-și reumple burțile lor sfâșiate cu câlții care le servesc drept intestine. Locomotivele răsturnate lasă câte un ultim oftat de abur ridicat pe fondul albeții incredibile a zăpezii.
Continui să avansez, indiferent, iar ce-i mai rău abia acum vine.
Pe când mă apropii de malul lacului Saimaa, este ca și cum m-aș scufunda treptat într-o primăvară îngrozitor de fragilă, aici, în inima iernii. Pământul s-a încălzit. Prima dată, zăpada se transformă în zoaie, apoi în bălți de noroi și apoi este dezgheț total, pentru a dezvălui smocuri de licheni și ierburi grase. Acestea erau, așa cum îmi spusese odată instructorul meu, efectele secundare ale contaminării nanotech. Căldura este produsă de mii de dispozitive invizibile, care dizolvă mineralele din sol în elementele lor componente. Căldura, care trebuie să se ducă undeva, se dispersează în aer și stârnesc semințele înghețate, clocește ouăle insectelor și duce la înflorirea micilor flori din pădure.
Deja pot vădea, la distanță, acoperișul de paie al unei case țărănești uriașe, ițindu-se de după vârful copacilor, la câteva sute de metri depărtare. Colindele de Crăciun se aud acum mai tare și mai insistent, însă nu pot acoperi zgomotul provocat de sute de micile ciocane din liniile de producție. Nu-i greu de imaginat rânduri, rânduri de elfi cu fețele rumene, cu bărbile lor albe, cu uneltele în mâini, stând la bancurile lor de lucru și ciocănind, punând ultimele cuie din gâtul păpușii, sau strângând ultimul șurub al locomotivei cu aburi, care rânjește.
Mi-am folosit întreaga muniție la masacrarea iepurașilor și în lupta cu armata de jucărie. Nu are niciun rost să folosesc mine tropice sau grenade semi-inteligente, pentru că detonatoarele dau greș, imediat ce-și iau zborul din mâna mea. Așa că-mi arunc arma inutilă și baioneta mea ruginind încet. Îmi scot katana, cu o lamă de grosimea unui atom. Înarmat astfel și șchiopătând precum un samurai bătrân, intru în luminiș.
Nu sunt primul ajuns aici. Douăzeci de reni zac morți în parcarea casei de țară, aproape de resturile unei sănii uriașe. Renii, cu gâtlejurile tăiate și pieptul explodat, zac cu copitele în sus, ochii încremeniți într-o căutătură furioasă. Doi dintre camarazii mei, Helena Yu și Eduardo Piau, zac printre ei, străpunși de coarnele animalelor moarte. Fuioare de abur se ridică din lac, pe lângă găurile de ieșire din spatele fabricii. Mori de vânt, făcute dintr-un material pe care nu-l pot identifica, se învârtesc cu o veselie țipătoare. Nu băgasem de seamă că mare parte din seară trecuse deja. Acum câteva ore erau încă zorii. Acum e asfințitul. Trebuie să mă mișc. E atât de puternic noaptea… Totul e pierdut dacă nu-l elimin acum. Din fericire, n-am fost observat. Cu atât mai bine.
Ușa casei de țară nu-i zăvorâtă. Moș Crăciun întâmpină întotdeauna omenirea cu brațele deschise. Chiar și pe umilul vostru cronicar, care se trage mai aproape cu inima plină intenții rele.
Dingdingdiiiing, răsună un clopoțel de deasupra ușii. Aceasta dă într-o sufragerie. Un foc din conuri de pin trosnește în vatra deschisă. Mirosul acelor de pin emană dintr-un pom de Crăciun așezat într-un colț, în apropierea ferestrei. Oală fierbe pe foc. Covoarele, mânjite de noroiul de pe bocancii mei, îmi amortizează pașii. Katana-i pregătită, iar eu rămân pe loc.
– Ho, ho, ho, Crăciun fericit, zice o creatură enormă, îmbrăcată într-un roșu folosit prima dată de Coca-Cola.
Burdihanul său aproape că se revarsă peste centura sa de piele. Fața-i ascunsă după o pereche de ochelari și o barbă albă, uriașă, care-i ajunge până la pântec.
– Fii bine venit în casa mea, Ricardo Wei.
Moș Crăciun se odihnește pe un tron incomod, făcut din oase de ren. Cizmele lui lucesc de parcă ar fi dintr-un material viu. Catarama centurii sale este gravată cu serii de rune indescifrabile. Mâinile sale înmănușate se odihnesc pe burdihanul său rotund.
– Cum de știi cum mă cheamă? Ce înseamnă toate astea? Cine ești?
– Știi foarte bine cine sunt.
Creatura răspunde cu un glas ca de tunet.
– După cum și eu știu cine ești. După cum cunosc numele tuturor băieților și fetelor de pe lume… Am primit scrisoarea pe care mi-ai trimis-o acum douăzeci de ani, Ricardo Wei. Dacă te-ai purtat bine, dacă ai fost un băiat cuminte, jucăriile pe care le-ai cerut sunt aici…
Îmi simt genunchii tremurând, gâtul mi-e uscat, n-am nici un strop de salivă în gură. Niciunul dintre chimicalele care-mi curg prin vene nu poate controla frica îngrozitoare pe care o inspiră această creatură. Minciuni, toate sunt minciuni. Dar totuși, această sminteală, acest asalt asupra principiilor cele mai elementare ale rațiunii, se repetă la nesfârșit an de an. În fiecare an apare o nouă anomalie. În fiecare an revine tot mai puternică și mai ademenitoare printr-o multiplicare exponențială, gata să arunce miliarde de tone de jucării pe acoperișuri, pervazuri, verande și pe horn în jos, în toată lumea. Este un sabotaj economic la scară planetară. Dar cum se face că-mi știe numele? Cum face să ocolească protocoalele de acces de pe Infonet? Cum reușește să facă figura cu origami, să facă un iepuraș să cânte sau un ren să zboare?
– Știu de ce-ai venit să mă vezi, Ricardo. Știu ce crezi, că sunt o structură nano și nu ceva real… O păsărică mi-a spus că ți-ai vândut sufletul corporației Gates/Sega/Nintendo. Un băiețel care nu mai crede în zâne este ceva regretabil. E trist acel om care și-a pierdut capacitatea de a se minuna. Lasă jos katana, sararyman Ricardo Wei. Alătură-te spiritului Crăciunului. Dă-mi inima ta și ia-ți darurile.
Mă retrag panicat, până când drumul îmi este blocat de o masă care aproape că ocupă întreaga încăpere micuță. Pe masă se află revista de benzi desenate ruptă de tatăl meu într-un acces educațional, pe când aveam șapte ani, pe care n-am mai văzut-o niciodată, și kitul cu avionul de pasageri, dotat cu lumini de decolare, pe care cineva l-a dat unui coleg de școală. Nu l-am văzut decât o dată, însă imediat am fost cuprins de dorința nemaipomenită de a avea și eu unul ca ăsta, însă nu s-a întâmplat niciodată așa ceva… De asemenea, acolo se află un kit complet de realizare a Creaturii din Laguna Neagră, cu culori, pensule, tot, și masca originală a monstrului lui Frankenstein, din cauciuc moale, și un căluț mecanic din tablă, cu o cheie la spate, pe care-l sfărâmase fratele meu, aruncându-l la găleata de gunoi fără a-mi spune nimic. Și… și…
Mi-am smuls privirea de la masă. Darurile sunt la fel de incredibile ca și ulcelele cu aur de la capătul curcubeului. Instructorii mei mi-au spus că a primi tot ceea ce și-ai dorit întotdeauna este ca și cum ai muri puțin, ca și cum ai pierde abilitatea de a-ți dori imposibilul. Îmi ridic katana, ținând-o bine cu ambele mâini.
– Continui să refuzi, Ricardo Wei? Poți trăda așteptările inimii tale cu un astfel de gest? Atunci om oară-mă, dacă asta-i ceea ce vrei. Neagă magia și cedează în fața virtualului. Știi cer se spune, nu? Rezistența în fața tentației funcționează numai prima dată când ești tentat… Dar voi fi aici anul viitor, băiete, am să te aștept… HO HO HO Crăciun Feri…
Katana mea se abate închipuind o boltă implacabilă. Lama monomoleculară trece prin gâtul lui Moș Crăciun, adânc, de parcă ar fi unt, ieșind pe cealaltă parte cu un zgomot moale. Capul creaturii se desprinde de trupul imens, se rostogolește prin aer și aterizează lângă foc. Nici măcar o singură picătură de sânge nu țâșnește din gâtul retezat. Încă așezat pe tron, trupul lui Moș Crăciun se dezumflă de parcă ar fi fost plin cu aer. Curând, costumul roșu, golit și încrețit, dispare. Tonul dispare. Bradul de Crăciun dispare de asemenea. Toate cadourile de pe masă dispar. Pereții casei de țară se transformă dintr-o dată într-un vârtej de cenușă. Podeaua de sub picioarele mele se cutremură și-și pierde textura covorului, dușumelele și piatra sunt din nou doar o mocirlă și zăpadă. În câteva fracțiuni de secundă, fabrica de jucării dispare și ea. Sania dispare din curte, acum că aceasta nu-i altceva decât o coastă de deal noroiască, aflată la marginea unui lac înghețat.
Iar eu sunt aici, singur, sub stelele care încep să apară, tremurând, înconjurat de cadavrele camarazilor mei morți. Anomalia a dusă de-acolo, ca și cum ăsta ar fi cine știe ce plan.
M-am uitat în sus, spre cer. Sateliții strălucesc în cosmos, din nou vizibili. O undă de muzică de peșteră îmi umple urechile, implantul meu mastoidian revine online. La marginea din stânga de pe retina mea, licăresc iarăși meniurile de acces pe Infonet. Introduc codurile de acces în văzduh, în timp ce mă minunez de acest gen de magie.
– EVAC, EVAC, cer oricui mă poate auzi, veniți și scoateți-mă de aici. Anomalia e eliminată cu maxim de distrugere. Un supraviețuitor… Coordonatele topologice sunt…
– Roger, răspunde o minunată voce sintetizată a operatorului de sistem. VTOL3 în vectorul de aproximare. Timpul de sosire în aproximativ doisprezece minute. Felicitări pentru succesul misiunii. Gates/Sega/Nintendo estimează o creștere la 70% a vânzărilor de Crăciun și un bonus pentru tine de 10 000 de yeni. Felicitări! Terminat.
În timp ce aștept să fiu evacuat, îmi jur că nu mă voi întoarce aici anul viitor. Să facă altcineva treburile murdare. Să sufere de amărăciunea dorințelor imposibile în loc s-o fac eu. Jur asta o dată, de două ori, de trei ori și chiar așa, făcând-o, știu că mint. Anomalia avea dreptate. Virtutea poate rezista tentației numai o singură dată.
Iar Crăciunul, oroarea ororilor, vine în fiecare an…
Titlu original :
Traducere de Silviu Genescu.
Textul a fost tradus cu acordul autorului. Îi mulțumim.
Această povestire a apărut atât în engleză, cât și în portugheză în antologia „Side Effects”, întocmită de Maria Augusta și António de Macedo, publicată pentru a celebra conferința Second Encounters of Science Fiction and Fantastic. (Simetria, Portugalia. ISBN 972-97495-0-7)
