Moartea 2100 – Un Fulg, Ce Zbor …
(Fragment)
… și astăzi, ca și ieri, ca și mîine – Yosef se simțea precum o piatră cenușie, funerară, una dintre sutele aflate în cimitirele eroilor necunoscuți…
Yosef era nici prea scund, nici prea înalt, nici tânăr, nici bătrân, nici urât, nici frumos,
nici un idiot, dar nici un geniu și doar ochii cenușii, cu sclipiri de tăciune aprins și chipul de aztec rătăcit într-o lume străină, în afara timpului său lăuntric, atrageau atenția…
Yosef nu își cunoastea părinții.
Yosef știa doar ca părinții săi fuseseră executați.
Pâna la vârsta de paisprezece ani crescuse într-o Foster-home federala din New York. Apoi, într-o buna zi fugise în lume. Și, se descurcase cum putuse mai bine. Supraviețuind zilnic. Maeștrii săi fuseseră strada, gang-urile și prostituatele.
In rest, educația prin Internet și o vointă implacabilă de a fi singur, independent și… un necunoscut…
Avea patruzeci de ani și nu figura în nici un dosar al lumii în care trăia.
O piatra funerara – doar atit.
Privindu-și penisul înca erectat, Yosef asculta în surdină Hasta Siempre, tangoul sfâșietor al saxofonistului Jan Garbarek.
Dupa ce se contemplă astfel o vreme – privi înspre prostituata filipineză întinsă pe patul din dormitor.
Femeia încă gemea usor…
Ca de abanos, trupul mic și delicat lucea stins în lumina pală din încăpere.
Yosef își turna în pahar, din sticla de Jack Daniels, o portie dubla de whiskey.
Apoi își aprinse un trabuc cubanez.
Sorbi încet whiskey-ul chihlimbariu.
Pe urma trase adinc, în piept, din trabuc.
Rostogoli fumul albăstrui.
Se ridică din fotoliu și se apropie de fereastra înaltă.
Privi New York-ul în noaptea necuprinsă.
Gigantica metropolă era luminată doar de crucile aprinse în piețele unde se împlineau execuțiile publice.
Și Yosef se simți săgetat de o durere ce-i spintecă inima.
Se răsuci încet și păși pe lîngă noptiera de la capătul patului.
Trase sertarul.
Luă pistolul automatic, un Berreta Storm, 9 milimetri, semiautomatic, cu surdină – negru ca smoala Iadului, își spuse Yosef.
Il cântări in palmă și schită un zimbet, prietenesc.
Trase piedica.
Înălță arma și ținti femeia între sprâncene.
Pufff! Exclamă Yosef, apoi zâmbi trist.
Pufff, pufff! exclamă din nou și râse fără nici o bucurie.
Filipineza deschise ochii săi migdalați.
Îi zâmbi călin lui Yosef.
Pufff! sopti femeia.
Apoi își mângie sexul.
Pufff! sopti din nou… chemindu-l pe Yosef asupra ei…
… și, Yosef o împuscă – între sprâncene.
Femeia zvâcni scurt și împetri – avind o gaură sângerindă între sprîncene și un zâmbet
“Pufff! pe buze.
Dulceată de cirese amare – sângele se întindea pe perina albă.
Yosef opri audio-recorder-ul.
Luă din dulap geanta de călatorie, cilindrică, încăpătoare.
Îi trase fermoarul și o goli pe mocheta încăperii.
Calm, rapid și precis, se îmbrăcă.
Apoi își puse vesta anti-glont și întreg echipamentul de asalt.
Stinse lumina din încăpere.
Se privi în oglindă prin vizorul cu imagine nocturnă.
M-da, își zise.
Arăta exact – un Global American Cop, ofițer al forțelor speciale ale Poliției Globale, the Global Police, sau, pe scurt, GP.
Își armă automatul de asalt și miscându-se felin, ieși din dormitor, traversă living-room-ul și se lipi de perete, lângă tocul ușii de la intrarea în apartament, în partea unde se deschidea ușa.
Scoase din buzunar celularul filipinezei, agentul secret al GP.
Formă codul digital de identificare al agentului și declanșă alarma GP.
În nu mai mult de trei minute, ușa se deschise fără zgomot, și în apartament, se strecurară în tăcere patru ofiteri din fortele speciale ale GP. Considerându-l pe Yosef unul dintre ei, aflat deja la loculul crimei, îl intrebara scurt, prin limbajul semnelor: unde e? Yosef indică cu degetul arătător: baia, ori bucătăria.
Doi polițiști pășiră înspre bucătărie. Ceilalti, spre baie.
Yosef îi urmă pe primii doi.
În bucătărie, cu Berreta, îi execută – două împușcături scurte, în ceafă, în spațiul îngust dintre casca de protecție și gulerul vestei anti-glont.
Apoi, ii asteptă pe ceilalți doi.
Nu întârziară să apară.
Yosef le indică dormitorul.
În momentul în care polițiștii se răsuciră înspre direcția arătată, îi execută – la fel ca pe primii doi.
Pe urmă, se dezechipă rapid.
Puse uniforma și întreg echipamentul înapoi în geanta încăpătoare.
La fel de rapid se îmbrăcă din nou: jeansi oarecare, cizme oarecare, o cămasă oarecare, o jacketă oarecare, o sapcă oarecare.
Păstră asupra sa Berreta-Storm, muniție, un cutit de vânătoare, obișnuit, prins de centură, la șoldul stâng, și un cuțit aruncător de lame, în buzunarul jacketei. Și actele de identificare ce îl prezentau ca fiind un cowboy texan în vizită în New York. Cărțile de credit, plus 1,000$ cash. Cheile mașinii. Și, celularul.
Luă geanta cu echipamentul GP, puse înăuntru o grenadă cu explozie programată, trase fermoarul genții.
Deschise fereastra bucătăriei și aruncă arunca geanta în lada cu gunoi, din curtea interioara a clădirii.
După acea își puse mănușile chirugicale și, sistematic, elimină toate urmele prezenței sale acolo.
Se opri.
Respiră de câteva ori adânc și se concentră.
Dupa aceea, din buzunarul interior al jacketei, luă tocul de ochelari.
Îl desfăcu și scoase dinăuntru un bisturiu.
Lama scurtă fulgera ușor în întunericul încăperii.
Yosef re-aprinse lumina în apartament.
Dupa care, îngenunche lângă unul dintre polițiști.
Îi scoase casca de protecție.
Privi chipul polițistului mort.
Murise total uimit de ce i se intimplase. Ochii de un albastru spălăcit – împietriți de surpriză. Gura întredeschisă într-un urlet mort, brusc.
Yosef – nu, nu simțea nimic.
Își spuse doar – Doamne, iartă-mă.
Și apoi, operă cu miscări precise.
Luă scalpul împreună cu toată pielea feței, până sub bărbie, exceptând urechile.
În câteva minute Yosef scalpă și decoji cadavrele, cu măiestrie de artist-chirurg.
Împachetă fiecare trofeu și îl puse într-o pungă de plastic, sterilizată.
Aseză cu grijă toata marfa într-o cutie plată, izotermică, având gheată înauntru.
Luă rucsacul obișnuit, ca al oricărui turist, și îi deschise fundul dublu.
Ascunse cutia acolo.
Pe urmă înghesui deasupra rufe murdare, sosete nespălate, iar desupra lor, o punga de hârtie cu mâncare usor alterată, sticla de whiskey și cutia cu trabuce.
Își puse rucsacul pe spate și se pregăti să părăsească apartamentul.
Gândi că măcar doi trei ani va putea trăi comfortabil.
Fiecare trofeu putea fi licitat pe piața neagra, începând de la 200,000 de dolari cash,
în sus.
Își privi ceasul de mână.
Trebuia să ajungă la întâlnirea cu agentul intermediar al licitațiilor pe piața neagră.
Se pregăti să părăsească apartamentul.
Deschise ușa de la intrare și pe prag văzu leaflet-ul.
Era de culoarea sângelui proaspăt și scris cu litere galbene, iradiante.
Cerceta atent coridorul.
Apoi, culese leaflet-ul și, împăturindu-l, îl puse în buzunarul jacketei.
Din nou cercetă coridorul. Pustiu. Un neon bâzâia anemic.
Închise ușa și, felin, păși spre ușa scării de serviciu.
***
Înainte de a răsuci cheia de contact a Ford Mustang-ului, un model 1989, părăginit, dar credinicios, scoase din buzunar leaflet-ul și citi:
*********************
TETRALOGUL APOCALIPTIC
***
Decalogul a devenit astazi, la final de Secol 21 al Mileniului III:
TETRALOGUL APOCALIPTIC.
…
Cele IV Porunci sunt:
OBEDIENȚA NECONDITIONATĂ
IUBIREA MOARTĂ
URA INSTITUȚIONALIZATĂ
CRIMA LEGALIZATĂ.
…
Pământul este IADUL GLOBALIZAT.
Și, ființa umană trăiește o fericire continuuă
…
Profeții Lumii Noi sunt:
Lenin, Hitler, Osama bin Laden & American-Cop.
…
Crucificarea&Arderea-pe-cruce este
Pedeapsa Capitală a oricărui disident.
…
Oricare cetățean al IADULUI GLOBALIZAT este subiectul
surpavegherii și investigației perpetue,
absolut obligatorie
pentru fericirea individuală și globală.
…
Hail! Cetățene al IADULUI GLOBALIZAT!
…
… valuri bat țărmul…/
scoici moarte și alge…/
…apus nesfârșit…
*********************
Yosef mai citi o dată cântând ușor răgușit:
“… valuri bat țărmul…/ scoici moarte și alge…/ …apus nesfârșit…”
Apoi startă motorul și demară spre întâlnirea cu agentul intermediar al licitațiilor pe piața neagră.
Yosef – vânător de trofee GP.
Un profesionist cu bun renume și nu dorea nicicum să știrbească respectul ce i se acordă, întârziind aiurea.
Piața neagră era totuși o lume planetară și era lumea lui.
Singura unde – când și când – se mai simțea și altfel decât o piatră cenușie, funerară, una dintre sutele aflate în cimitirele eroilor necunoscuți…
Altfel decât o piatră funerară – doar atit…
Acceleră.
Întunericul tăiat de lumina farurilor.
Străzi pustii.
Strazi populate de gunoaie.
Întunericul tăiat de lumina farurilor.
Străzi cu ziduri acoperite de afișe înfățișând tetracefalia sfârșitului de veac 21:
Hail! Lenin, Hitler, Osama bin Laden & American-Cop!
Străzi cu ziduri împodobite de graffiti: porno, porno, porno și ura, ura, ura.
Întunericul tăiat de lumina farurilor.
Undeva în depărtare, înălțate spre stele mărunte și reci, Yosef zări limbile flăcărilor înalte ale crucilor aprinse în piețele execuțiilor publice.
Întunericul tăiat de lumina farurilor.
Și, cu voce răgușita, în ritm de tango spart, Yosef:
“… valuri bat țărmul…/ scoici moarte și alge…/ …apus nesfârșit…”
***
…mă trezesc lungit pe cimentul verde-cenușiu, mlaștină înghețată, aburită de înserare…;mi-e sete; ce sete mi-e; îmi ling buzele și simt gustul sărăt al sângelui ce-mi picură din nas…; mă sprijin într-un cot și îmi pipăi nasul, nu, nu-mi este rupt, dar mă doare îngrozitor…; unde sunt? Pentru Dumnezeu ce s-a întimplat cu mine? tot trupul îmi arde și un țiuit surd e tot ce aud…; mă răsucesc pe o parte și privesc în jur: văd tulbure, mă ustură ochii…
O femeie se apleacă asupra mea.
Poarta uniforma de politist GP.
Mă privește disprețuitor și mă înjura scurt, fffuck you son’ f a bitch!
Se îndreaptă de spate, își ia avânt și mă lovește cu piciorul în coaste.
Săgetat de durere, închid ochii și icnesc. Scrâșnesc.
Îmi musc buza de jos.
Apoi, încerc totuși să mă ridic de pe cimentul rece, sprijinindu-mă cu o mână de peretele vopsit într-un albastru întunecată de latrina publică, într-o gară uitată de lume.
Doamne, unde sunt, ce se întâmplă cu mine?
Mi se face rău, îmi vine să vomez, dar vreau să stau în picioare, drept.
Drept…
Însă, înainte de a apuca să stau măcar în genunchi, alți doi polițiști, tineri, rasi pe cap, cu alura de luptători profesioniști, se reped la mine.
Unul dintre ei îmi prinde gâtul în cleștele brațului.
Mă loveste cu genunchiul în piept, în timp ce mă strangulează.
Horcăi.
Celălalt îmi răsuceste violent brațele la spate.
Simt pe încheieturile mâinilor metalul rece și aud un clinchet.
Încerc să mă eliberez.
Cei doi polițiști mă trag în sus răsucindu-mi și mai puternic brațele, aproape dislocându-mi umerii.
Cătușele îmi intră în carne.
Gem de durere.
Nu apuc să pășesc.
Sunt târât cu repeziciune și azvârlit pe unul dintre scaunele din plastic roșu, prinse cu șuruburi metalice de o bară metalică fixată în perete.
Ceafa mi se izbește de spătarul scaunului.
Iarăsi gem.
Și geamătul mă sfâșie lăuntric.
Scrâșnesc mai să-mi rup dintii.
Lăcrimez și o furie cumplită mă inundă.
Dar respir adânc o data.
De doua ori.
De trei ori.
Setea mă arde.
Ce sete mi-e.
Îmi ling din nou sângele ce-mi picura din nas amestecându-se cu sângele buzei muscată mai înainte.
Mă asez mai bine pe scaun.
Oftez prelung.
Toate gândurile îmi sunt țăndări.
Mii de țăndări.
Doamne, ce se întâmplă, ce e cu polițiștii ăștia, ce crimă am comis oare?!!…
Mă privesc.
Am pe mine doar un tricou galben și jeans-ii: un crac rupt în dreptul genunchiului, celălalt cu manșeta zdrențuită.
Sunt descult.
La gât port vechiul meu lănțic de argint de care sunt prinse, tot din argint, o cruce simplă, măruntă și, cât un bănuț, medalionul înfățișându-l pe Sfântul Anton de Padova cu Iisus Prunc, adăpostindu-se în brațele sale.
Aș vrea să-mi sărut crucea.
As vrea să-mi sărut medaloniul.
Doamne, ocrotește-mă. Sfinte Anton de Padova, ajuta-mă.
Oftez.
Gem.
Oftez.
Trupul mă arde tot.
Setea mă arde.
Gustul sângelui.
Gândurile țandari, așchii, cioburi.
Îmi ard creierii.
Îcep să mă prăbușesc – lăuntric.
Mă zbat să zbor, să mă înalț – lăuntric.
Strivit de groază îmi soptesc: Doamne, ce crima am comis oare?!
O sudoarea rece, înfiorător de rece îmi acoperă tămplele, îmi curge pe ceafă, se prelinge pe șira spinării.
Stomacul mi s-a adunat în gât, țiuitul din urechi e sirena nebună și panica îmi suge toată vlaga, mă posedă într-un coitus demențial.
Vreau să urlu.
Și urlu.
Urlu mut în pustietatea ființei mele: Doamne, ce crimă am comis oare, așa dintr-o dată, la cei cinzeci și șapte de ani ai mei?! Doamne, sunt un om cuminte, Doamneee, ajutoor!
Și, îi simt pe toti cei trei polițiști cum îmi adulmeca sângele, cum trupurile li se încordeaza, cum inima le plescăie de pofta, cum își pregatesc saltul de coioți turbați…
Și, dintr-o data, o pace de om hotarât să moară pentru dreptatea sa, o pace-de-veci se asează peste mine și în mine, mă cristalizează și mă îmbracă în nevazută armură.
Și, tușesc usor, o dată, de două ori, apoi întreb cu voce domoală, întreb politicos: officers, cu tot respectul, vă rog – de ce sunt arestat și tratat astfel, va rog să-mi răspundeti? Am dreptul să știu sub ce acuzații m-ați arestat și de ce mă tratați în acest mod, necivilizat, nepermis de violent? Cu tot respectul, va rog să-mi răspundeți?
Se așterne o tăcere de sticlă fisurată încet, tentacular, în stânga, în dreapta, în sus și în jos – parcă tot spațiul și tot timpul în acel moment s-au contopit într-o nefirească întrebare, întrebarea mea.
Lumina neoanelor pâlpâie încăperea – se înfășoară și se desfășoară mortuar peste computerele mohorâte, peste panoul acoperit de fotografiile și afișele cu chipuri de criminali în urmărire, peste cele trei birouri pline de dosare și scaunele rotitoare, negre și ponosite; peste celularele și stațiile radio portabile, camerele de luat vederi, ușile metalice cu geamuri din sticlă arămată, uniformele portocalii, tenișii albaștri și păturile cenușii rânduite pe rafturi; peste cele doua televizoare mute și derulând nu se stie ce programe de stiri despre criminali și dezastre și politică și vreme și rețete culinare și fitness și cum să devii milionar și fotbal american și baseball și basketball; dar mai ales video-clipurile înfățișându-i pe profeții lumii noastre: Lenin, Hitler, Osama bin Laden și American-Cop și citate din cărțile lor, din speach-rile lor.
Lumina neoanelor pâlpâie încăperea și peste aparatul de fotografiat fixat pe un trepied, ațintind cu lentila sa oarbă cafetiera mizerabilă; peste canistra albastră, transparentă, cu apa poatabilă și cu un minuscul robinet alb, erectat înspre paharele de hârtie; peste cutia cu trei gogosi râncede, una mâncată pe jumătate, alta cu o muscă încremenită pe zaharul topit; dar și peste bastoanele de polițist lucind întunecat, cătușele și lanțurile cromate rânduite frumos în rastel, tușierele elctronice de luat amprente…
Mă scutur înfrigurat.
Mă arde trupul, mă arde … sufletul.
Și mi-e groaznic de frig. Îmi simt degetele de la picioare și mâini – înghețate.
Plutește un miros de morga…
Mă cutremur și chinuindu-mă să-mi strunesc tremurul vocii, întreb înca o data, de data asta rostind rar și clar și usor răspicat fiecare cuvânt:
officers, cu tot respectul, va rog – de ce sunt arestat și tratat astfel, vă rog să-mi raspundeți? Am dreptul să știu sub ce acuzații m-ați arestat și de ce mă tratați în acest mod, necivilizat, nepermis, violent ? Cu tot respectul, vă rog să-mi răspundeți !
O măciucă invizibilă i-a lovit pe toti trei brusc, în același timp și direct în moalele capului. Evident, nu le vine să creadă că m-am adresat lor în acest mod, nu o dată, de doua ori.
Vreme de câteva clipe chiar și eu mă îndoiesc că le-am vorbit în engleză.
Și totuși enlgeză a fost. Engleza corectă.
Născuți din și în uniformele la fel de întunecate și la fel de albastre precum masivii pereți de cazemată ai încăperii, înarmati cu pistoale automate, cu bastoane, cu spray-uri orbitoare, cartușiere, cu lanterne și cătușe sclipitoare – toate prinse de centura neagră, lată și lustruită curea de ascuțit briciul, cei trei polițiști se reculeg rapid și acum sunt în mod clar tare înfuriați de întrebarea mea, de curajul meu de a o repeta.
Mă țintuiesc cu priviri de rottweileri bine hrăniți și antrenați să anihileze orice amenințare, orice opoziție, orice suspect, orice infractor, orice criminal, pe scurt – orice și pe oricine aflat în afara legii și justiției pe care ei o cunosc cel mai bine, o iubesc și o apară cu imaparabil devotement și infailibil profesionism.
Pe pieptul fiecăruia, steaua de polițist lucește sumbru și are cinci colțuri: este pentagrama cu doua coarne sus – de milenii, simbol satanic și mi se înfioară tot trupul.
Însă, în ciuda haitei de spaime spumegânde ce-mi dă târcoale, în cercuri tot mai strânse, tot mai strânse, pacea-de-veci încă mă ocrotește.
Scundă, grasă, machiată strident și cu părul tuns scurt, vopsit stacojiu, femeia-polițist și cei doi luptători profesioniști se apropie de mine încet.
Își pun mâinile în șolduri și, brusc, încep să râdă strident, în hohote.
Încerc din nou să mă ridic în picioare.
Vreau sa stau drept, cât se poate de drept.
Zâmbesc. Cu bunătate.
Și mă ridic în picioare. Drept.
Continuând să râdă cu sunete de balama ruginită, polițistul roscat, cu mutra pistruiată de irlandez terorist, pășește repede înspre mine și mă lovește cu pumnul în piept, proiectându-mă înapoi pe scaunul din plastic rosu.
Iar mă izbesc cu ceafa de marginea spătarului.
Iar gem.
Mă îneacă tusea. Aproape că horcăi.
Dar îi privesc senin și încerc să zâmbesc. Cu bunătate. Omenește.
Negresa întinde spre mine degetul arătator al mâinii sale dolofane, ornată cu un ceas uriaș, cu tot felul de acccesorii, ceas de scafandru, și, latră ascuțit: adică habar n-ai de ce te afli aici, fff-uck you, son’f a bitch? yeeah, esti acuzat de propagandă anti-socială; esti un criminal; you’re fffucked, son’f a bitch. În cel mai bun caz – puscărie pentru vreo 20 de ani. Dar, sper să arzi încet, foarte încet pe cruce, mother fffucker, ha, ha, haaa!
Mă izbeste odoarea ei, de parfum dulceag, grețos de dulceag, folosit de mai toate femeile de culoare, mai ales daca sunt albite, adică au în vene și sânge de alb.
Parfumul e și mai puternic și mai grețos dacă, femeia-barbat se întâmplă să mai fie și în serviciul statului.
Al treilea polițist, o matahală albinoasă, cu buze subțiri tăiate cu lama, își îngustează ochii mici, porcesti. Rânjește și printre colții gălbejiți, șuieră: …așadar, suckerrr, habar n-ai de ce te afli aici? te joci cu noi? joci jocuri periculoase, suckerr, da, jocuri periculoase…
Se apropie lent de mine, mă mângâie pe crestet cu palma sa uriașa și asudată, dupa care mă pocnește amical peste ceafă și continuă să șuiere: nu, nu e bine ce faci, nu e bine deloc, nu te joci cu profeții, nu te joci cu legea, nu te joci cu noi – s-ar putea să te mai acuzăm și de dispreț față de lege, dispreț față de noi, că te-ai opus, ai rezistat arestării, iar asta, asta… hmm, m-da, ha! ha! ha! execuție publică…
Tace.
Pe urmă, pe neașteptate, se repede la mine și se oprește cu buzele aproape lipite de urechea mea dreaptă.
Îi simt, îi aud răsuflarea întretăiată. Apoi, urlă isteric: nu misca!!! m-ai înțeles, nu mișca!!!
Se îndreaptă de spate. Și râde.
Șuieră cu vadită plăcere: fuck you, man! You’re fucked!
Închid ochii și strâng pleoapele strivind boabele lichide, sărate ale disperării.
Mă sufoc. Pur și simplu mă sufoc.
Anaconda înfășurată pe mine și parcă răsucindu-se prin mine, panica mă sufoca.
Lupt să-mi recâștig starea de pace-de-veci.
Și, reușesc.
Îmi dreg vocea și rostesc cit se poate calm: officers, cu tot respectul, nu înțeleg despre cine vorbiți; cred că e o confuzie regretabilă; personal, nu îmi aduc aminte să fi comis vreo crimă. Vă rog, lămuriți-mă, de ce m-ați arestat, de ce mă tratați astfel? Uitați-va la mine. Nu țin minte să fi comis crima de care mă acuzați…
Nu apuc să-mi termin fraza.
Gurrra!!! țipa isterică polițista.
În acel moment se deschide ușa de la intrare și în încăpere pășește un polițist între doua vârste, de statură potrivită, încărunțit. Fața sa rotundă, măslinie și ridată intens – chipul unui îmbătrânit înainte de vreme și extrem de plictisit: ce se întâmplă aici? hai, ajunge, gata, luati o pauză! hămăie scurt, cu voce scăzută, dar autoritară.
Ceilalti trei se întorc spre el. Nu sunt intimidati de prezenta sa, dar gârbovirea lor bruscă este acea a gradului inferior: O.K., sergeant ; yes sir; yes, sir, răspund în același timp cei trei, cam nefericiți de ordinul primit, așa pe nepusă masă.
Sergentul, fară să privească înspre mine, întinde bratul în direcția mea și, înainte să apuc să deschid gura, îmi ordona sec: taci! vorbești când esti întrebat, O.K.?
Tot așa, fără să privească înspre ceilalti polițiști, ordona: rapoartele!
Irlandezul terorist ia de pe unul dintre birouri câteva foi și i le întinde.
Sergentul îi ordonă: pune-le pe biroul meu și dă-mi o cafea!
Apoi ia telecomanda și măreste volumul la unul dintre televizoare.
Se instalează comod pe scaunul rotitor din spatele biroului aflat în apropierea sa.
Nu se aude decit vocea comentatorului sportiv.
Mă concentrez chinuindu-mă să-mi amintesc ce s-a întâmplat cu mine înainte de a mă trezi pe cimentul de ghiață.
Iar îmi picură sânge din nas.
Din nou îmi ling buzele și din nou mă arde setea.
Mă arde trupul.
Mă ard creierii.
Toate gândurile mele în continuare nu sunt decât țăndari, așchii ce se aprind și ard instantaneu la orice încercare de aducere aminte.
Respir adânc.
Mă țin cu dinții și ghearele de starea de pace-de-veci.
Și, simt că mi se face rău… îngrozitor de rău, capul îmi vâjâie…
Hei, tu de colo, mă biciuie vocea sergentului, care și-a rotit scaunul în dreptul computerului, răspunde scurt și clar la ăntrebările ce ți le pun, O.K.?
Își aranjează la îndemână claviatura, privind încruntat ecranul monitorului.
Cafeaua, McCharty!
Irlandezul terrorist îi pune pe birou, lângă claviatura computerului o cană neagră, uriașă.
Sergentul soarbe zgomotos din cană.
Plescăie și ofteză satisfacut.
Asadar, mi se adresează el, numele și pronumele?
Dranoel Serafim, îi răspund cu voce de pace-de-veci.
Ce nume mai e și ăsta?! se miră ironic sergentul și-mi ordonă, hai, fa speeling!
Îi dictez fiecare literă.
Virsta?
57 de ani.
Educația?
Masterat în arte.
M-da. Am văzut. Profesia?
Cerșetor autorizat.
M-da. Am vazut. Cazier?
3 ani lagăr de munca – manifestări anti-sociale.
M-da. Am văzut.
Domiciliu?
Fără domiciliu.
M-da. Am văzut. Familie, rude, soție, copii?
Interzis orice contact cu familia. Nu mai știu nimic despre familie.
M-da. Am văzut.
Sergentul se oprește din scris, își ia mâinile de pe claviatura computerului și mă privește atent, pe sub sprâncenele stufoase, apoi emite un: hmm! după care se uită la cei trei subalterni și întreabă rar, accentuând fiecare cuvânt:
Condamantul a fost tratat corespunzător, nu-i așa?
Yes, sir! rostesc în cor, prompt cei trei.
Mmm-da, ai fost tratat corespunzător, mă anunță sergentul.
Înțeleg că nu am dreptul la replică și tac.
Îmi ling de pe buze sângele uscat, picurat din nas.
Gustul sângelui.
Ce gust are sângele?…
Ce gust are viata mea acum?
De ce se spune că sângele este sărat?!
Nu, hotarit lucru – nu-mi amintesc nimic…
Dintr-o dată mă simt obosit.
O oboseală de plumb mă cuprinde.
Plumb în vine, plumb în creieri, plumb în inimă… o moarte de plumb mă îmbrățișează cu inefabilă tandrețe… devorându-mi memoria și sufletul…
Și… și mă scurg tot numai plumb lichid în zbor lent spre un abis atât de întunecat încât știu că e de necuprins și mai știu că îmi voi pierde cunoștința… sau poate mor… și mă văd într-o oglindă aburită, am trup și chip de grec obosit de odiseea sa și mai aud ca într-un vis de vată vocea negresei:
… fffuck, fffuck! son’f a bitch! sir, sir, ăsta chiar leșină…
***
Diana își îngustă ochii migdalați, își trecu degetele peste fruntea înaltă și părul castaniu, usor ondulat, își muscă buzele de creolă, răsulfă adânc și sânii bogați tresăltară provocator, apoi continuă să scrie, cu litere rotunjite, în jurnalul său:
Când eram adolescentă, în Catedrala “Sfântul Leonard of Port Maurice”, din Boston, există o anume cugetare a Pelerinului Creștin, săpată cu litere frumos rânduite în marmura pe care se înalță statuia acestui pelerine. Statuia era din lemn. Și era pictată. Omul nostru, obosit, se odihnea un strop. Se sprijinea într-un toiag înalt, de pastor. Purta sandele tocite și gamba dreaptă îi era bandajată de la gleznă pâna sub genunchi. Pelerina brună, prăfuită și mărunta desagă cenușie de pe umărul stâng erau singurele sale poveri. Chipul său, ars de soare și vălurit de vânt, era acela al unui bâtrân tânăr, iar barba rotundă, castanie, mă ducea cu gândul la un cerșetor cu harul profeției. Pelerinul avea ochi mari, căprui, scânteietori. Privirea sa țintea undeva în zare, înspre acel orizont unde Cerul se unește cu Pâmântul, Raiul cu Iadul, iar omul este acolo un nevăzut fir de praf… Cugetarea suna astfel:
Rugăciunea nu îl schimbă pe Dumnezeu, dar îl schimba pe cel care se roagă.”
Se opri din scris și privi în jurul său.
Apoi, ascunse jurnalul sub un teanc de dosare din sertarul biroului.
Legea și Profeții interziceau categoric medicilor să aibă jurnale proprii.
Jurnalul personal este un act de tradare capitală a Credinței în Profeți și Lege, câtă mental Diana.
Din nou privi in jur.
Imensul laborator medical părea suspendat într-un abur alburiu.
În zeci și zeci de recipiente din cristal transparent, plutind în lichid cardio-amniotic,
inimile pulsau.
Diana luă telecomanda, se ridică din fotoliu său și începu să se plimbe printre recipiente.
Din când în când apăsa pe tastatura telecomandei și inima din dreptul ei începea să bată nebunește.
La cei patruzeci și cinci de ani ai săi, în halatul sau alb cu buzunare și guler purpuriu,
Diana se misca și arata ca o adolescentă. Un fel de pisică având aparentă umană.
Lucra în această clinică new-york-eză a Poliției Globale, de aproape 10 de ani.
În anul 2085 când apăruse Legea Globală a Medicilor – atunci luase decizia ca banii și profesia și comoditatea personală sunt cele mai importante lucruri din viața sa.
Legea Globala a Medicilor răsună implacabilă: nu poți fi medic pe planeta Pământ fără să fii și ofițer al Poliției Globale. Jurământul lui Hipocarte fusese rostuit în Jurământul de Ofiter al Poliției Globale. Și, implicit Jurământul de ofițer al Profeților: Lenin, Hitler, Osama bin Laden, American-Cop.
Diana își denunțase soțul ca fiind incompatibil cu jurământul ei de medic ofițer al Poliției
Globale. Și, îl trimisese într-un lagăr de re-educare. Copiii îi expediase într-un institut educațional federal , scoală elementară, liceu și colegiu cu internat, al Poliției Globale din New York.
Și, de atunci începând, Diana trăia într-o deplină comoditate profesională și socială și individuală.
Când și când avea câte un amant, fie ca distracție, fie ca necesitate sexuală.
Clinica în care lucra asigura inimi-de-schimb, sau HT, heart-transplant, pentru ofițerii Poliției Globale.
și, de atunci începând, da, desigur, trăia într-o deplină comoditate profesională și socială și individuală.
Sau – așa credea.
Așa cred? se întrebă Diana și rotindu-se lent, valsând, apăsa frenetic tastatura telecomenzii.
Inimi și inimi – uriase pere sângerânde pulsară nebunește.
Celularul de serviciu țipă – sirena de poliție.
Diana se opri din valsul ei gotic și luă din buzunarul de la piept celularul.
Raspunse: Hi!
Auzi horcăitul: Darling, iată-mă, vin, ia poziție regulamentară!
Răspunse: O.K.
Și se îndreptă spre vestiarul laboratorului.
Intră și se apropie de chiuveta albăstruie.
Își descheie halatul.
Își dădu jos chiloții.
Se aplecă înainte și se sprijini cu antebrațele de marginea chiuvetei.
Ca în fiecare miercuri, de aproape un an de zile, la ora prânzului, noul amant al Dianei, căpitanul intră în vestiar.
Închise cu grijă ușa și puse piedică zăvorului.
Toată fața sa de bidon turtit era încrețită de un rânjet de la o ureche la alta.
Fostul jucător de fotbal tremura de excitație.
Se apropie de femela.
Încet, cu ochii săi de buhă bătrână holbându-se la bucile și fructul negru, flocos dintre ele, capitanul își dădu jos pantalonii, încet, încet.
Apoi, încet, încet – chiloții săi negri, pictați cu pentagrama verzuie a Poliției Globale.
Își scuipă în palme.
Cu o labă paroasa începu să se masturbeze încet, încet.
Cu cealaltă labă păraoasă plesenea ușor bucile Dianei.
Și saliva – intens, intens.
Pe urmă, icnind și horcăind – își luă avânt și o penetră.
Diana se izbea cu capul de oglinda chiuvetei.
Se izbea în cadența unui marș polițienesc.
Căpitanul salivă – intens, intens.
Horcai: E bine, e bineee, cățea?
Diana nu răspunse.
Înălță fruntea și se privi în oglindă.
Doamne, cum mi-am pierdut inima?… Doamne, mă iartă, te implor.
Apoi, își linse lacrima ce i se oprise între buze.
***
Cheng avea douazeci și unu de ani.
Cheng era un copil fără vârstă.
Cheng era un Buddha chinezesc în miniatură și era un copil fără vârstă.
Și era autic.
Auticii erau considerați de Politia Globala cobaii perfecți pentru dezvoltarea arsenalului
biochimic privind trei direcții ale armelor psihice: tehnici și instrumente de spălarea creierului; tehnici și instrumente de dezvoltarea și aplicarea super-precepției psihice,
arme de spionaj bioelectronic.
Cheng trăia de la vârsta de unsprezece ani în Centrul de cercetări parapsihologie al Poliției Globale, din New York.
În autismul său, Cheng avea capacitatea de auzi orice sunete ne-auzite de urechea unui om obișnuit și de a le reproduce cu o fidelitate pe care nici un aparat electronic cunoscut nu le putea reproduce la nivel supra-uman.
Cheng auzea și reproducea fidel nuanțe, intonații, pe scurt, din acest punct de vedere era o arma ideală de spionaj. Astfel, savanții Centrului de cercetari parapsihologice al Poliției Globale îl tesatau în fel și chip în speranța că vor putea construi un model, o arma biosonică asemănătoare.
Cheng era un copil autic fără vârstă.
Și, habar nu avea că era un cobai perfect pentru Poliția Globală.
Cu trei ani în urmă, în anul 2097, într-o dimineață de marți, în inima lui Cheng a început să se deruleze o poveste, probabil trăită de el, înainte de a deveni un cobai ideal al Poliției Globale:
“… cățel bun, bun; ea foxterrier Ara; bătrână, bătrână, zice mama, zice tata, zice toți; moare, abia se mai ține pe picioare; scuipat mult; mâncat puțin; răspunde greu când o chemi; lipăie doar câțiva stropi de apa și doarme toată ziua; scâncește în somn; iubesc Ara; când se trezește latră moale, moale; mama și tata în back-yard; iarba verde; cerul albastru; norii albi; soare puțin; mă joc cu Ara; ea mă linge; dar nu mai poate altceva; o țin în brațe; îi aud inima – bate aiurea și repede, repede; sărut nas usacat, uscat; mângâi urechi pufoase, pufoase; mama zice: idiotule, hai bea o bere; am sticla la gură și beau bere, multă; tata zice: e un idiot, idiotule bea whiskey; am sticla la gura și beau whiskey, mult, mult; Ara are ochi rotunzi și buni și maro, are ochi buni; sărut Ara pe nas; ea plânge și mă linge pe obraz; mângâi Ara pe spate; păr aspru și moale alb, roșu, negru; eu plâng; Ara plânge; mama zice: ce idiot; tata zice: ce idiot; Ara mârâie; Ara latră; omul negru cu pistol și ochi de pește mort; omul negru zice: de ce latră la mine? mă atacă: atacă Profeții și Legea; e un câine interzis prin Lege; mama zice: e a idiotului, nu știu; tata zice: e a idiotului, împușc-o și gata; omul negru scoate un pistol negru; Ara scâncește; omul negru o ia de ceafă și o împuscă în cap; Ara are o gaură mare în cap; Ara e plină de sânge, mult, mult singe; mama zice: o aruncăm noi la gunoi; tata zice: să trăiți dom’le ofiter, mulțumim, trăiască profeții și legea , trăiască Lenin, Hitler, Osama bin Laden și American-Cop! un whiskey, dom’ le ofițer?; mama zice: domnule ofițer, soțul meu n-are nimic împotrivă, eu sunt încântată, dacă vreți, domnule ofiter, poftiti cu mine în casa, vă fac fericit, domnule ofițer; omule negru zice: a lătrat la mine, e interzis, asta e legea, copilul e un idiot, trebuie examinat; mama zice; da, e un idiot, examinați-l; omul negru mă ia de braț și mă târâ spre mașina lui neagră; Ara plină de sânge și nu scâncește; iubesc Ara; țip la omul negru; omul negru dă cu piciorul în Ara; omul negru mă plesenște peste față, rău, rău; mama zice: bine îi faceți, e un idiot; tata zice: da, bine îi faceți e un idiot; cerul e albastru, norii albi, soare puțin; Ara e plină de sânge; iubesc Ara; nu aud inima ei; Ara e moartă?”
Și, de fiecare dată, fie dimineață, fie la prinz, fie seară, fie oricând, dar de fiecare data când povestea se derula acolo, în inima sa, Cheng plângea mut, mut, mut.
Și, se izbea cu capul de pereți.
Și, din când în când, cu toata puterea sa de autic, încremenea ascultând și privind în jur, să o audă pe Ara, sa o vadă pe Ara.
Și, cum Ara nu se auzea, nu se vedea nicicum, încet, încet, zi de zi, în cei trei ani de așteptare-de-autic, Cheng hotărâ că trebuie să plece să o caute pe Ara.
Așa că, într-o bună dimineață de primăvară a anului 2099, în timpul orei de plimbare printre pini înalți și bătrâni ai parcului ce înconjură cladirile Centrului de cercetari parapsihologice al Poliției Globale, Cheng se desprinse de grupul său de autici cobai și se ascunse într-un tufiș înalt și des și verde întunecat.
Așteptă pâna când grupul și supraveghetorii se îndepărtară pe aleea dintre pini.
Apoi, se târâ până la baza zidului înalt, din cărămidă roșietică.
Acolo, descoperi de crengi și frunze, gaura de șobolan ce o săpase un an întreg.
Se strecură prin gaură și evadă în căutarea Arei, murmurând continuu: Ara e moartă?
***
… m-am trezit…. și mi-e teamă să deschid ochii, dar simt că mă aflu în alt spațiu, alt miros plutește în aer, un miros de rânced, de pivniță…; orice ar fi, trebuie să deschid ochii… privesc în jur și văd pereții înalți vopsiți aici într-un verde lucind sumbru, pereți de cazarmă…; de pe tavanul gălbui se holbează la mine un bec uriaș, vomând asupra mea lumina lăptoasă, orbitoare…; sub palme ceva ca o blană aspră: sunt acoperit cu o pătură cenușie, găurită în două locuri și cu marginea aflată pieptul meu, zdrențuită; mă sprijin într-un cot – sunt întins pe un pat metalic; dau pătura la o parte; port o bluză portocalie, cu mâneci scurte, trasă direct peste piele; la fel, pantalonii portocalii; nu, nu am nici o perină și cearceaful alb-gălbui mototolit sub mine, este pus peste o saltea subțire, acoperită cu învelitoare din plastic verde, verde de cimitir…
Mă ridic în capul oaselor.
Celula în care mă aflu are ușa metalică, înaltă și masivă, vopsită în albastru, de cazarmă. Din ușa, un gemuleș din plastic tulbure, cât două palme de mare se zgâiește la mine. Nu e nici o clanță. Doar o placă metalică, lucitoare, în dreptul zăvorului. Podeaua este din ciment nevopsit. Într-un colț, în apropierea ușii, tronul wc-ului. În întregime metalic și prins în perete și în podea cu șuruburi groase. Alături, o chiuvetă minusculă. Metalică și prinsă cu șuruburi groase. Deasupra ei, o oglindă. Metalică și prinsa cu șuruburi groase în perete. Încerc să misc patul. Zadarnic. E metalic și prins cu șuruburi groase în cimentul podelei.
Toate cele patru paturi sunt metalice și prinse cu șuruburi groase în cimentul podelei. La capătul fiecărui pat, o etajeră – un fel de masă. Metalică și prinsă cu șuruburi groase în perete. În dreptul ei, cu fundul rotund și fără spătar, un scaun. Metalic și prins cu șuruburi groase în cimentul podelei.
Și, sub fiecare pat, o cutie. Din plastic, negru.
Trag înspre mine una dintre cutii și văd:
un sul de hârtie igienică,
o sticlă de plastic cu săpun lichid.
Un minuscul săpun solid.
Un tub de plastic cu pastă de dinți.
O periuță de de dinți, tot din plastic.
O cană neagră, din plastic.
Un prosop tocit și deșirat la colțuri.
Un sfert de creion.
Două foi de hârtie albă, coală de cerere.
Un plic alb.
Lângă fiecare cutie de plastic o pereche de teniși chinezesti.
Toate cele patru perechi arată la fel. Aceeași mărime.
Mă încalț cu tenișii.
Stângul e un numar mai mare decât dreptul.
Însă oricum și dreptul îmi este mare.
Mă ridic în picioare.
Tot trupul mă doare de parcă aș fi fost bătut cu saci umpluți cu nisip.
Mă apropii de ușă și încerc să privesc prin plasticul tulbure al geamului.
Văd ca prin ceață, doua mese mari, rotunde, cu un singur picior.
Sunt albastre, metalice și prinse în cimentul podelei cu suruburi groase.
Mai zăresc alte doua uși metalice, albastre, exact ca a mea.
Și – atât.
Nimeni.
Nici o suflare.
Nici o mișcare.
Doar bâzâitul becului din tavan.
Sub prosopul din cutia de plastic aflu trei biscuiți îmapchetați în celofan.
Mai descopăr o cutie maruntă, din carton, plină cu suc de portocale.
Rup celofanul iau un biscuite, asemănător cu pasca evreiască.
Desfac cutia cu suc de portocale.
Mestec biscuitele. Nici un gust.
Iau o gură de suc. Nici un gust.
Continuând să mestesc mă apropii de oglinda metalică.
Mă privesc cu mare atenție.
Închid și deshid ochii de câteva ori.
Da, sunt eu, nimeni altul.
Eu, Dranoel Serafim.
Sunt chiar eu și nu îmi mai picură sânge din nas.
Nasul e vânăt și umflat.
Buza de jos mi-e crăpată și umflată.
În partea stângă a capului am un cucui cât o nucă. O nucă neagră.
Într-o derulare fulgeratoare revad filmul cu cei trei polițiști, plus sergentul…
Dupa care – nimic.
Nimic.
Nimic.
Un pustiu alb și înghețat ma ăbsoarbe…
Și, nu știu…
Ba da.
Da, da.
Sunt intr-o puscărie din anul 2100.
Iar asta este o celulă de pușcărie.
Încep să râd ca un nebun și urlu cât mă țin puterile: nu e cameră de hotel!
Nu, nu este cameră de hotel!
Nu, nu, nu este o cameră de hotel!
Mă ascund cât pot de repede sub pătura gaurită și zdrențuită.
Închid ochii și strâng cu putere pleoapele.
Trebuie să fug în somn.
Trebuie să fug în somn.
Dormi, dormi, dormi, dormi, dormi, dormi, dormi, dormi…
