Primul lucru de reținut este faptul că texte de science fiction şi fantasy (sau ficţiune speculativă ca termen colectiv) există în literatura latino-americană încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, și că aceste specii literare nu sunt strict dependente de statutul înapoierii ştiinţifice și industriale a Americii Latine.
Mai presus de toate, literatura se referă la literatură, și scriitorii de fantastic (tradiţional sau scientist) din Europa și S.U.A. – cum ar fi Hoffmann, Maupassant, Poe, Verne și Wells – au avut un impact profund asupra cititorilor din întreaga lume.
Fascinaţia faţă de literatura europeană este încă o tendinţă puternică, mai ales în Argentina.
De exemplu, nuvela argentinianului Federico Andahazi, „Las Piadosas” (Pioasele, 1998) a avut succes atât în Brazilia cât şi în Statele Unite, unde a fost publicată cu titlul “The Merciful Women” în anul 2000.
Care nuvelă îşi trage seva din cel mai renumit cenaclu din istorie: noaptea în care la Villa Diodati s-au istorisit povești cu fantome de către Byron, Percy Bysshe Shelley, Mary Shelley şi John William Polidori. Narată din punctul de vedere a lui Polidori, „Las Piadosas” este un omagiu literar și o reflecție asupra creativităţii, mixată cu sexualitate (perversitatea și sadismul sunt o temă constantă în SF-ul argentinian), şi elemente supranaturale asemănătoare celor din „Le Fantôme de l’Opéra” (Fantoma de la operă) (1910) de Gaston Leroux.
O altă naraţiune excelentă ce reflectă această fascinație cu literatura europeană este şi nuvela „O 31 º Peregrino” („Cel de al treizeci şi unulea pelerin”, 1993), de Rubens Teixeira Scavone, în care se adaugă o altă naraţiune (de data aceasta cu elemente SF) celebrelor „The Canterbury Tales” (Povestirile din Canterbury) scrise în secolul al XIV-lea de Geoffrey Chaucer. Scavone descrie experienţa unei femei aparent impregnată de demoni, dar care în schimb s-ar putea să fi fost răpită și fecundată de extratereştri. Emulând virtuos un limbaj medieval și având o forță dramatică rară, acest text este considerat unul clasic în Brazilia. Scavone a scris primul său roman SF, „O homem que viu o disco-voador” (Omul care a văzut o farfurie zburătoare) în 1958.
Un exemplu mult mai timpuriu de science fiction brazilian este „O Doutor Benignus” (Doctorul Benignus) de Augusto Emílio Zaluar, unul din cele trei romanţuri ştiinţifice publicate în 1875, toate candidate pentru primul model al genului SF în America Latină. Celelalte două sunt „El maravilloso viaje del Sr. Nic-Nac” (Minunata călătorie a domnului Nic-Nac) de argentinianul Eduardo Holmberg, și „Historia de un muerto” (Povestea unui mort) de cubanezul Francisco Calcagno. Romanul lui Zaluar a fost influențat de Verne și de compatriotul acestuia Camille Flammarion și a încorporat mituri braziliene. „O Doutor Benignus” a fost republicat în 1994 de către Editora UFRJ, o editură universitară braziliană.
Povestirile proto-SF argentiniene sunt colectate în antologia din 1993 a lui Horacio Moreno, „Lo Fantastico”, ce cuprinde texte de Eduardo Holmberg, Leopoldo Lugones, Horacio Quiroga, împreună cu autori moderni ai secolului XX.
O antologie braziliană similară este „Páginas de Sombra” (Paginile umbrei, 2003) de Braulio Tavares care a inclus povestiri de Coelho Netto, Berilo Neves, Machado do Assis și alți scriitori care au scris ficțiune speculativă înainte de anii ’30. De asemenea, a inclus şi câţiva contemporani cum ar fi André Carneiro, Ligia Fagundes Telles, etc. În ciuda atenției critice de care s-au bucurat acești autori, și de proliferarea textelor SF în America latină, SF-ul timpuriu latino-american rămâne predominant indisponibil pentru cititorii de azi.
Mai recent, Horacio Moreno a editat antologia „Más Alla” (Dincolo) în 1992, în care a inclus texte argentiniene premiate ale scriitorilor Adolfo Bioy Casares, Marisa Balhario, Tarik Carson, Fernando Cots, José M. Lopez, Santiago Oviedo și Ruben Tomasi. Această antologie zveltă, dar importantă dezvăluie o altă tendință a SF-ului latino-american : comentariile cu privire la impactul mass-mediei ca dispozitiv de construire a altei realităţi. Aceasta este o temă explorată de asemenea, de brazilienii Braulio Tavares și Ivanir Calado, printre alţii. Putem percepe de asemenea influența culturii pop americane asupra acestor autori de SF. Abordări ale chestionării naturii realităţii sunt comune printre autori celebri ca Jorge Luis Borges, Adolfo Bioy Casares și Julio Cortazar, dar, de asemenea, şi în lucrările altor autori SF, cum ar fi brazilienii Andre Carneiro și Braulio Tavares şi argentiniana Angélica Gorodischer.
Cei mai mulţi critici cred că primul val science fiction din America Latină a avut loc în anii 1960, aşa cum au subliniat Andrea Bell și Yolanda Molina-Gavilán în antologia de proză SF latino-americană „Cosmos Latinos”. Pe măsură ce știința și tehnologia au pătruns în agrara şi înapoiata Americă Latină în timpul cursei spațiale dintre S.U.A. și U.R.S.S., iar războiul atomic amenința toată planeta, s-a declanșat un val de povestiri despre holocaustul nuclear care a continuat până spre mijlocul anilor optzeci.
Acest val a inclus romanul lui Daniel Fresnot, „A terceira expedição” (A treia expediţie, 1987), având acţiunea în Brazilia şi „El Laserista” (Laseristul, 1987), de Emilio Eduardo Cócaro, narațiune ce se desfăşoară în Anglia. Aceasta din urmă este o nuvelă care reușește să imite unele caracteristici ale Noului val SF britanic.
Ţări precum Argentina, Brazilia, Chile, Cuba, Mexicul și-au dezvoltat forme proprii şi intense de science fiction, dar s-ar putea argumenta că Argentina a produs până în prezent cel mai literar și sofisticat SF latino-american.
SF-ul brazilian s-a ramificat în mai multe direcții, inclusiv spre ucronie (prin orientarea editorială a autorului Gerson Lodi-Ribeiro), hard SF, și o variantă cyberpunk locală, pe care eu o numesc „tupinipunk”. Apropierea Mexicului de piața din S.U.A., a creat în multe cazuri același nivel de rafinament şi eleganţă a stilului ca ale SF-ul american, aşa cum destule exemple sugerează.
Uneori ceea ce este cu adevărat tipic continentului sudic apare în SF-ul latino-american. Mistica Amazonului este prezentă în romanul scriitoarei chiliene Isabel Allende, „La Ciudad de las Bestias” (2002), un volum destinat tineretului, disponibil în limba engleză cu titlul „The City of the Beasts”, în care un adolescent american este luată de către bunica lui într-o expediție pe Amazon unde întâlneşte amerindieni, șamani, și vede un oraș pierdut locuit de monştri. Ivanir Calado explorează un material similar cu bune rezultate în captivantul său roman dark fantasy intitulat „A Mãe do Sonho” (Maica visului, 1990). Problematica actuală a regiunii Amazonului este prezentă şi în nuvela premiată „Terra Verde” (Pământ verde, 2000).
Povestirile invocând „lumi pierdute” în jungla amazoniană sunt comune de-a lungul istoriei SF-ului brazilian, din motive lesne de înțeles. Un exemplu foarte bun este „A Amazônia Misteriosa” (Misterioasa Amazonie, 1925) de Gastão Cruls, un roman scurt, a cărei acţiune are loc într-un „sat al amazoanelor”, în mod clar inspirat de „Insula doctorului Moreau” (1896) de H.G.Wells. „A Amazônia Misteriosa” este un text care reușește să denunțe neo-colonialismul.
În 1927 Menotti Del Picchia a publicat romanul „A Filha do Inca ou A República 3.000” (Fiica incaşului sau Republica 3000), postulând o migraţie a unor cretani minoici care au creat o civilizație super-științifică în inima Braziliei. „A Filha do Inca” a fost de asemenea, publicat în Franța, şi se consideră că a fost influențat de unul dintre romanele lui H. Rider Haggard.
„A Cidade Perdida” (Oraşul pierdut, 1948) de Jerônymo Monteiro, distribuie nişte vikingi care trăiesc precum amerindienii din junglă, și tot pe acolo mai apar şi nişte atlanţi ascunşi într-un oraș subteran. Monteiro a fantazat dezinvolt creând nişte ipoteze fanteziste, încercând să edifice un fel de pseudo-istorie braziliană – atât de convingător încât grupurile ezoterice locale l-au confundat cu un atlant aflat incognito la Rio de Janeiro. Am explorat noțiuni similare în fantasy-ul meu eroic din 2004, „A Sombra dos Homens” (Umbra oamenilor).
Chiar și în vremurile destul de recente tema “lumilor pierdute” încă mai zbenguie. „Amor e Morte na Atlântida” (Dragoste și moarte în Atlantida, 1994) de Sylvio Pereira este un roman ce exploatează teoria Pământului gol pe dinăuntru, în timp ce romanul lui Cristovam Buarque, „Os Deuses Subterrâneos” (1994 ; „Zeii subterani”, traducere românească de Anca Milu-Vaidesegan, editura Albatros, 2006), prezintă o rasă „pierdută” care a creat omenirea în timp ce încerca să împiedice un război nuclear, iar acţiunea are loc în capitala Braziliei, Brasilia, un loc infuzat cu idei mistice. Cristovam Buarque este un fost decan, guvernator și ministru.
Fotbalul, veșnica pasiune a latino-americanilor, este tema antologiei braziliene „Outras Copas, Outros Mundos” (Alte cupe, alte lumi, 1997), editată de Marcello S. Branco, conţinând povestiri ale unor scriitori locali, Gerson Lodi-Ribeiro, Fábio Fernandes, Ivan Carlos Regina, Braulio Tavares, Octávio Aragão şi Carlos Orsi Martinho, printre alţii.
A fost nevoie cu toate acestea de un scriitor american, S.N. Lewitt, cu romanul său „Songs of Chaos” (1993), pentru a exploata sefistic o altă preocupare braziliană, carnavalul. Permiteți-mi să subliniez aici că mulți scriitori brazilieni consideră subiecte cum ar fi fotbalul sau carnavalul ca pe nişte stereotipuri culturale, și se distanţează de acestea în detrimentul lor, iar textele lor pierd în felul acesta culoarea locală și încep periculos de mult să arate ca nişte traduceri proaste ale unor texte şi mai proaste de provenienţă nord-americană.
Diferențele culturale și stereotipurile sunt evidenţiate într-o antologie de Frederik Pohl si Elizabeth Anne Hull numită „Tales from the Planet Earth” (1984). Cincisprezece povestiri bazate pe aceeaşi premisă –
manipularea minţilor oamenilor de către extratereştri – prezintă talentul unor autori SF din întreaga lume. Scriitorii având un background neo-latin, cum ar fi André Carneiro sau italianul Lino Aldani, au considerat această temă ca o modalitate de a intra în contact cu un fel cu totul diferit de experiență (chiar și experienţe sexuale, precum povestirea lui Carneiro, „Viaţa ca o furnică” şi cea a lui Aldani „S de la Serpens” (traducere în româneşte de Doina Opriţă în volumul „Eclipsă 2000”, editura Univers, 1992), în timp ce scriitori anglo-saxoni precum Frederik Pohl însuși sau Spider Robinson au considerat această experienţă ca pe un fel de viol.
O introducere utilă în ceea ce priveşte SF-ul latino-american este „Cosmos Latinos : An Anthology of Science Fiction from Latin America and Spain” (2003). Aceasta nu este, aşa cum am văzut, prima antologie în limba engleză oferind science fiction din America Latină dar este cu siguranță prima antologie critică, și include şi povestiri SF din Spania, deoarece editorii doresc să recunoască „polenizarea încrucişată și sprijinul pe care diferitele comunități SF din aceste regiuni şi-l oferă”. Nu voi comenta aici !¹
Prima secțiune din antologie, „In the Beginning”, oferă câteva dovezi în privinţa apariţiei timpurii a science fiction-ului din America Latină, exemplificată prin două texte, în primul rând un fragment dintr-o lucrare mai amplă intitulată „La Armonía del Universo: Ensayo filosófico en busca de la Verdad, la Unidad y la Felicidad (Armonia universului: eseu filosofic în căutarea adevărului, unităţii şi fericirii) (1862, 1882 : cele două volume). a mexicanului Juan Nepomuceno Adorno, şi anume capitolul „El remoto porvenir” (Viitorul îndepărtat) (1862), şi „En el planeta Marte” (Pe planeta Marte) (Spania, 1890) de Nilo María Fabra
A doua secțiune prezintă două povestiri care sunt mai sofisticate sau mai mult influențate de romanţurile științifice sau de SF-ul american post-Gernsback (mai ales în cazul povestirii „El astro de la muerte” (Steaua morţii) (1929) de chilianul Ernesto Román. O poveste interesantă de Juan José Arreola, „Baby HP” (Mexic, 1952), este un atac împotriva tehnofiliei. Textul este scris ca un text publicitar pentru un soi de ham care generează energie electrică datorită mişcărilor copiilor. Un avertisment scurt și sec, referitor la posibilitatea copilului de a se electrocuta subliniază intenția satirică a autorului.
Această lungă perioadă a flirtului cu SF-ul, se întinde din secolul XIX până la mijlocul secolului al XX-lea, este un etalon al timidităţii cu care America Latină a îmbrățișat acest gen. Dacă este clar din primele secțiuni ale antologiei Cosmos Latinos că a existat un proto-SF, următoarea secţiune „Primul Val”, este locul unde editorii îşi dezvăluie angajamentul de a ne prezenta texte de calitate.
„O Copo de cristal” (Pocalul de cristal) de Jerônymo Monteiro este cea mai lungă povestire până la acest punct. Scrisă de una dintre cele mai importante personalități ale secolului al XX-lea ale SF-ului din Brazilia, este un exemplu rar al unui autor SF care scrie despre dictatura militară din Brazilia, începută în 1964 (chiar în anul în care povestirea a fost scrisă).² Influențat de povestirea lui H.G. Wells, „The Crystal Egg” (Oul de cristal), Monteiro îşi pune alter ego-ul să descopere capacitatea de vizualizare temporală a pocalului său. Imediat după ce a fost arestat pe nedrept de către noul regim (exact asta i s-a întâmplat lui Jerônymo Monteiro, care abia a scăpat de la moarte), ceea ce el vede în “pocal” (de fapt, un misterios dispozitiv temporal) sunt imagini ale războiului atomic din viitor. Pacifismul lui Monteiro apare (uneori în mod naiv) şi în alte lucrări ale sale cum ar fi (eşuata) sa tentativă de a scrie hard SF, „Estação Espacial Alfa” (Staţia spaţială Alpha) şi “Missão de Paz” (Misiune de pace) – ambele incluse în culegerea de povestiri din 1969, “Tangentes da Realidade” (Tangentele realităţii).
Teama de bombele atomice este, de asemenea, prezentă în povestirea lui Álvaro Menén Desleal, “Una cuerda de nylon y oro” (O funie din nailon şi aur) (El Salvador, 1965 ; traducere românească de Cireșica Dimitriu în volumul „Scurte povestiri fantastice”, Editura pentru Literatură Universală, 1966). Este o povestire bine scrisă despre un astronaut american care se sinucide în timpul programului spaţial Gemini. În timp ce conștiința lui încă activă orbitează în jurul Pământului, este martorul războiului total. Povestea este, desigur, la fel de mult fantasy cât şi SF.
Un alt exemplu este povestirea plină de umor „Post-Boomboom” (Argentina, 1967), de Alberto Vanasco: supraviețuitorii se adună pentru a fixa în scris cunoștințele despre civilizația pe care tocmai au pierdut-o, în scopul de a le lăsa moştenire copiilor lor. Povestirea ne demonstrează cât de puțin știe omul obişnuit despre ştiință şi istorie.
Pe de altă parte în cazul în care groaza faţă de holocaustul nuclear a fost comună în America Latină, reflecția despre dictatură a fost la fel de comună. „
Ultimul refugiu” de Eduardo Goligorsky (1967) a fost scris la câţiva ani de la lovitura de stat militară din Argentina. Goligorsky scrie despre represiune și izolare în povestea unui dizident ce imploră azilul politic în faţa unei rachete străine care a avut o aterizare forţată în ţară totalitar-izolată precum Coreea de Nord, în care trăiește. Simbolul navei semnifică aici libertatea şi contactul cu alte culturi, şi tânjirea după viaţa într-un stat tehnologic și politic în care să fie interzisă reprimarea cetățenilor. Povestirea critică indirect S.U.A.şi alte națiuni occidentale care în numele combaterii „pericolului comunist” au susținut dictaturile militare de dreapta.
Aspirația pentru o poziție nealiniată ideologic apare în povestirea „Gu Ta Gutarrak” (Noi şi ai noştri) de scriitoarea argentiniană de origine bască Magdalena Mouján Otaño. Un cuplu din Ţara Bascilor este afectat de radiații, după ce un bombardier american s-a prăbușit în apropierea locuinţei lor (textul se bazează pe un eveniment real). Copiii cuplului se nasc cu puteri mentale de supraoameni și ajung atât în U.R.S.S. cât și în S.U.A., în scopul de a construi o mașină a timpului (pentru a afla mai multe despre originile misterioase ale poporului basc) dar proiectul lor este respins – în U.R.S.S. pentru că aşa ceva ar contrazice dialectica marxist-leninistă dialectic iar în S.U.A., pentru că ar pune în pericol modul de viata american.. Un text foarte bine scris, spiritul și ager care ironizează atât fixaţiile marilor puteri cât şi cultura tradiționalistă bască. „Gu Ta Gutarrak” a fost publicat pentru prima dată în 1968.
Există cinci povestiri argentiniene în antologia „Cosmos Latinos”, o mărturie a centralităţii şi importanţei acestei ţări în cadrul primului val SF din America Latină. Uneori, antologatorii grupează povestirile cu teme sau sau abordări similare, în scopul de a sublinia un anumit trend.
Unele povestiri reliefează un anumit punct, cum ar fi catolicismul atât de prezent în America Latină. Un astfel de caz este ironica povestire a lui Hugo Correa, „Cuando Pilato se opuso” (Când Pilat s-a opus) (Chile, 1971) și cea a lui Jose B. Adolph, mai scurtă, dar eficientă, „El falsificador” (Falsificatorul) (Peru, 1972). Ambele se referă la un Mesia transportat în spaţiu (o planetă şi o cultură extraterestră în prima) şi în timp (în trecutul Americii Latine, în cea de a doua).
Un al treilea exemplu, este dat de povestirea scriitoarei cubaneze Daina Chaviano, „La Anunciacion” (Buna Vestire) (1983), care descrie impulsul spre exces religios (mult mai probabil să apară în Cuba bolşevică ?), aici focalizarea fiind asupra mitului sarcinii imaculate a Mariei: naraţiunea este o lentă mărturie a seducției Mariei de către îngerul Gabriel, contextul extraterestru fiind aproape abandonat ca un gând ulterior. Aceste povestiri mi-au amintit de antologia din 1989, „Enquanto houver Natal” (Atâta timp cât există Crăciun), a lui Gumercindo Rocha Dorea, o culegere de poveşti de Crăciun din Brazilia, cuprinzând texte de Dinah Silveira de Queiroz, Ivan Carlos Regina, Marien Calixte, Henrique Flory şi alţii. Gumercindo Rocha Dorea, un catolic, a încercat să adune texte pentru o antologie similară în anii ’60, dar nu a reuşit atunci (povestirea lui Queiroz este o supraviețuitoare a primei încercări).
Există şi povestiri latino-americane având o tematică sexuală. Având un stil enigmatic şi indirect „Los embriones del violeta” (Embrionii violetei) de Angelica Gorodischer (Argentina, 1973), pare uneori un mixaj de Gene Wolfe şi Richard McKenna: o echipă de salvare găsește un grup de cinci naufragiați pe o planetă care poate prin misterioase pete violete de pe sol, ca fanteziile lor sexuale să devina realitate. Faptul că petele violet nu pot crea o femeie duce la situații îngrijorătoare pentru unii dintre salvatori. Echipa pleacă măcinată de o întrebare: ce este real atunci când suntem atât de detaşaţi de realitatea consensuală ?
Povestirea Angelicăi Gorodischer a fost antologată de David G. Hartwell în volumul „Year’s Best SF 9”, iar romanul ei “Kalpa Imperial” a făcut senzaţie în angloSFeră în 2003, datorită unei traduceri de Ursula K. Le Guin.
Întrucâtva apropiată de stilul Angelicăi Gorodischer este povestirea „Transplante do cérebro” (Transplant de creier) (Brazilia, 1978), de André Carneiro, care creează un puzzle ascuns în dinamica obișnuită a unei clase în care un profesor prezintă istoria transplanturilor, în timp ce elevii se dedau unor diferite tipuri de ritualuri sexuale și ușor scatologice. Şi aici, cititorii se confruntă cu ştergerea granițelor dintre situațiile reale și imaginare şi a graniţelor dintre sexe. Acest tip de explorare este deosebit de tipică prozei lui André Carneiro în texte cum ar fi „Piscina Livre” (Acces gratuit la piscină, 1980) și „Amorquia” (Amorhie, 1991; o juxtapunere între “amor” şi “anarhie”). Nuvela lui, “A escuridão“ (“Întuneric”) din 1963, este un alt exemplu de astfel de explorare, este disponibilă în traducere în englezeşte şi a fost prezentată într-o antologie din 1973, „The Year’s Best Science Fiction No. 6” (editori Harry Harrison şi Brian Aldiss).
Editorii antologiei „Cosmos Latinos” au menţionat că primul val SF din America Latină a suferit o grea lovitură atunci când regimurile dictatoriale au venit la putere în mai multe țări din regiune.
În Brazilia, SF-ul local conștient de sine a fost înlocuit fie de importurile anglo-americane, sau compensat prin sporadice texte indigene de atacuri distopice împotriva regimului. Exemplul cel mai celebrat al acestei culturi SF este „Não veras país nenhum” (1982 ; Nimeni nu va vedea o altă țară) de Ignacio de Loyola Brandão, text disponibil şi în traducere engleză, cu titlul „And Still the Earth”.
Ultima secțiune a antologiei „Cosmos Latinos” se numeşte „Riding the Crest”, şi grupează povestiri de la sfârşitul anilor optzeci până în noul mileniu – un moment în care genul a trecut printr-o „renaştere” în America Latină.
Multe dintre textele din această perioadă includă strategii ficţionale tip cyberpunk şi încearcă (uneori prea mult) să apară ca fiind moderne şi sofisticate.
„Stuntmind” din 1989 de Bráulio Tavares, este povestea unor oameni angajaţi să fie containere pentru extratereştri care doresc să experimenteze tot felul de senzaţii prin intermediul corpurilor şi minţilor lor. Este un exemplu marginal de ceea ce eu am numit “tupinipunk”, şi acest text mediocru a fost publicat în traducere în revistele canadiene On Spec şi Solaris, şi în culegerea de proză scurtă „A espinha dorsal da memória” (Coloana vertebrală a memoriei) publicată pentru prima dată în Portugalia în 1989 şi pentru care Bráulio Tavares a fost premiat (Prémio Editorial Caminho de Ficção Científica, Portugalia)
„Llegar a la orilla” (Ajungând la ţărm) de Guillermo Lavin (Mexic, 1994) este un text mai umanist decât demodatul cyberpunk, având şi o alură bradburyană. José Paul (cele mai multe personaje au nume hibride) este un puști mexican al cărui tată a devenit dependent de „cipurile cu vise”, după ce a fost folosit drept cobai pentru un nou cip proiectat de o firma americană unde lucrează. Deoarece dependenţa îl împiedică pe tată să-i cumpere băiatului său o bicicletă de Crăciun, el decide să acționeze pe cont propriu și se apropie prea mult de capcana pe care pare s-o reprezinte „prezenţa capitalismului american”. Chiar dacă Guillermo Lavín nu simte nevoia să relateze la fel de rapid aşa cum au scriitorii americani tendința de a-o face, el este un maestru al ritmului și atmosferei.
Nu același lucru se poate spune despre „Ruido gris” (Zgomotul cenuşiu) (Mexic, 1996) de Juan José „Pepe” Rojo, o poveste despre un cameraman cyberpunk implicat într-un reality show disperat. Neglijarea atmosferei locale a lăsat povestea văduvită și slăbită, lăbărţată într-o dramă supra-accentuată.
Ceva mai multă critică socială este prezentă în povestirea lui Mauricio-José Schwarz, „Destellos en vidrio azul” (Sclipiri pe sticlă albastră) (Mexic, 1996), având un context al unui loc de muncă puțin probabil în viitor, într-o parodie ironică de tip pulp care denunță eterna exploatare.
„Exerion” (Chile, 2000), de Pablo A. Castro, descrie un viitor apropiat, în care un tânăr lucrează pentru acelaşi regim, care atunci când era copil, l-a făcut “dispărut” pe tatăl său (așa cum s-a întâmplat în Chile în timpul dictaturii lui Pinochet). Verificând calculatoarele statului, tânărul salvează date despre oamenii dispăruţi, şi suferă un atac „nanoraser” care-l lasă paralizat mental şi fizic. Povestirea densă şi ambivalentă reflectă, de asemenea, şi virtualitatea jocurilor şi a realităţii: titlul este dat de un joc video de care protagonistul fusese captivat când era copil.
Drama covârşitoare a realităților naționale care au suferit atât de mult din cauza dictaturilor și crizelor economice este elementul central al altor lucrări, cum ar fi premiata povestire „Error de Cálculo” (Eroare de calcul, 1998), de Daniel Sorín. Disperarea şi suferința socială declanşează dorinţa de moarte care este manipulată de figuri religioase şi de mass-media demagogic-populistă, conducând la un val de sinucideri în Argentina.
În Brazilia, crizele economice constante şi aparentul eşec al revenitei democrații de a crește nivelul vieții, sunt satirizate în proza „Admirável Brasil Novo” (Minunata Brazilie Nouă, 2001) de Ruy Tapioca.
Escaladarea violenței urbane rezultate din procesul de modernizare impus în timpul dictaturii militare este descrisă în romanul din 2003, „Zigurate” de Max Mallmann, sau în povestiri cum ar fi „O Altar dos nossos corações” (Altarul inimilor noastre, 1993), de Ivanir Calado şi în textul lui Henrique Flory, „Feliz Natal, 20 Bilhões !” (Crăciun fericit, 20 de miliarde !”, 1989).
Unele dintre ultimele proze din antologie oferă naraţiuni şi tropi ale unei abordări mai fantasy. „Como tuvieron que morir las rosas” (Ca trandafirii ce trebuie să moară) (Cuba, 2001) de Michel Encinosa este o nuvelă alertă şi aventuroasă despre nişte oameni remodelaţi numiţi “exoticii”, o naraţiune amintind un pic de textul lui Jim Young , „Microde City”, 1993. O femeie transformată în vârcolac ce se strecoară într-o închisoare pentru a-şi salva partenerul, dă peste o conspirație ce-şi propune să scape sistemul solar de „exotici”. Povestea devine tot mai interesantă pe măsură ce avansează, dar lipseşte un punct de vedere clar, ceea ce pune în pericol veridicitatea într-o anumită măsură.
În esenţă, patrimoniul SF latino-american are ceva unic de oferit genului şi oferă în special puncte unice de vedere care contribuie la dialogul general pe care genul l-a iniţiat într-o realitate care devine tot mai mult una globală.
Notele autorului:
¹ Trebuie să subliniez că în Brazilia se vorbeşte portugheza și se traduce foarte puțin science fiction de limbă spaniolă deşi unii cititori brazilieni recurg la nevoie la traduceri spaniole a unor texte SF scrise în engleză.
² Pentru mai multe informații privind atitudinea scriitorilor de science fiction în ceea ce priveşte dictatura militară, a se vedea eseul meu „Science fiction-ul în timpul dictaturii braziliene” (în revista Extrapolation, Winter 1998, Vol 39, No. 4. Kent, Ohio: Kent State University Press, USA).
© Roberto de Sousa Causo
Traducere de Cristian Tamaș.
Traducerea și publicarea în Revista SRSFF s-au realizat cu acordul autorului și al editorului revistei InterNova, domnul Michael Iwoleit. Le mulțumim.
Titlul original : „Notes on Science Fiction and Fantasy in Latin America”, InterNova : http://nova-sf.de/internova/?p=222
Roberto de Sousa Causo este unul dintre cei mai importanți scriitori brazilieni de science fiction. A debutat editorial în 1989 și operele sale au fost traduse în zece țări. Printre lucrările sale se numără patru romane, două culegeri de povestiri și studiul „Ficcao Cientifica. Fantasia e Horror no Brasil: 1875 a 1950” (2003).
