Bătrânul profesor pensionar se apropia încet de banca lui. „Banca lui“ – vorba vine „banca lui“, pentru că la ora asta a dimineţii aproape toate băncile din parc erau libere, aşa că oricare dintre ele ar fi putut fi a lui. Chiar dacă într-o dimineaţă şi-a găsit banca ocupată, nu a făcut o criză din asta, ci s-a aşezat pe alta din apropiere pentru lectura de dimineaţă a ziarelor. Dar banca lui preferată avea totuşi un avantaj faţă de celelalte: era aşezată cam la jumătatea aleii principale, cea care străbătea parcul dintr-un capăt în altul, aşa că de obicei trecătorii ocazionali se aşezau spre odihnă către marginea şirului de bănci, făcând ca banca lui să fie oarecum înconjurată de un con binecuvântat de linişte şi de singurătate. Pe de altă parte, soarele era ascuns dimineaţa de umbra deasă a teiului din spatele băncii, aşa că putea citi liniştit, învăluit într-o plăcută penumbră. Ba mai mult, odată, când l-a prins în parc o ploaie scurtă de vară, a observat că teiul era o umbrelă perfectă şi nici o picătură de apă nu a căzut pe ziare.

De când ieşise la pensie, aproape în fiecare dimineaţă, când vremea îi permitea, cumpăra ziarele de la chioşcul de presă de la intrarea în parc, apoi se aşeza pe aceeaşi bancă şi parcurgea în linişte ştirile, editorialele şi câteodată rubrica de decese. Uneori întâlnea la rubrica cu multe chenare negre numele vreunuia dintre foştii colegi de liceu şi toată ziua se simţea urmărit de imaginea lui. A trecut destul de multă vreme până să îşi dea seama că nu mai întâlnise de mult timp niciunul dintre foştii lui colegi la rubrica cu decese. „Poate cei care au mai rămas o duc cu toţii bine“, îşi şopti el când, într-o zi puţin mai mohorâtă decât altele, avu brusc o revelaţie. Nu făcea colecţie din ziarele pe care le cumpăra, de obicei le arunca în coşul de gunoi din capătul aleii, dar avea memoria încă bună, aşa că îi reluă în minte în ordine alfabetică pe toţi foştii lui colegi, de parcă ar fi răsfoit un catalog imaginar. „Nu se poate“, şopti el iar, „din toată clasa numai eu am mai rămas în viaţă!“ Revăzu iar în minte toate numele şi aproape fotografic îşi aminti anunţul din ziar, chiar dacă fără amănuntele care de obicei însoţeau un astfel de anunţ şi fără data precisă. Avea optzeci şi opt de ani când conştientiză acest adevăr şi de atunci, cu fiecare nouă aniversare, se simţea tot mai izolat şi mai puţin pregătit pentru schimbările fulgerătoare din jurul lui. Deşi pe lângă el trecea zilnic o mulţime de oameni, i se părea că a rămas singur pe lume.

*

În fiecare zi, în jurul orei zece, pe lângă el trecea o maşină de gunoi în miniatură, parcă anume făcută atât de mică, încât să încapă uşor pe aleile parcului. Într-una dintre zile muncitorii care o însoţeau s-au oprit să ia masa chiar pe banca de lângă el şi profesorul, care încă îşi păstra curiozitatea intactă, se apropie de ei şi de maşinăria lor. Vădit mândri de ea, i-au prezentat-o cu atâtea laude, de parcă ar fi construit-o chiar ei.

– Şi asta nu ar fi nimic, că este atât de mică şi de frumoasă, râse unul dintre ei. Dar uitaţi-vă, aici în capăt are un malaxor cu lame făcute din oţel suedez. Tot gunoiul din parc îl mărunţeşte atât de fin, încât douăzeci şi opt de coşuri de gunoi de pe toată aleea principală încap în numai doi saci. Oţel suedez, ce mai! spuse el.

Şi, ca să-i demonstreze eficienţa, luă o scândură de lemn cine ştie cum rătăcită printre gunoaie şi-i dădu drumul în pâlnia malaxorului. În numai câteva clipe, din ea mai rămăsese numai un pumn de rumeguş.

Era chiar ora când de obicei echipa de curăţenie îşi făcea apariţia în capătul parcului şi întoarse din obişnuinţă capul să se uite spre capătul parcului, dar o adiere de vânt mai rece îl atinse, făcându-l să uite de mica maşinărie. Un fior scurt îl străbătu, făcându-l să privească oarecum precaut în stânga şi dreapta, ca şi cum s-ar fi aşteptat să se apropie de el furişându-se printre tufişuri, cine ştie ce jivină periculoasă. Undeva în depărtare, spre marginea parcului ascuns de tufele de trandafiri, un om îşi ascuţea coasa, pregătindu-se să taie iarba din locurile greu abordabile cu maşinile obişnuite de tuns iarbă. Privi oarecum îngrijorat spre locul unde sunetul părea că se amplifică şi avu un zâmbet obosit când îşi dădu seama că se apropie doar o biată bătrânică, poate cam de aceeaşi vârstă ca el, cel puţin ţinând seama de mersul poticnit şi greoi. Mergea încovoiată de vârstă, cărând o sacoşă care părea prea grea pentru puterile ei, iar în cealaltă mână avea un baston mai înalt ca ea şi care părea nu numai complet inutil, ci şi greu de folosit. Se pare că puterile ei se terminaseră chiar lângă banca lui, pentru că se opri şi, privindu-l cu ochi albaştri şi neaşteptat de tineri, întrebă cu o voce pierită:

– Permiteţi, bunule domn, să iau şi eu loc? Am o mulţime de ani în spate şi uneori zău că îi simt.

Profesorul Adamescu ar fi vrut să îi răspundă că o înţelegea perfect pentru că uneori se simţea şi el exact la fel, dar, cum nu voia să se întindă la vorbă, preferă să îi arate cu mâna locul de lângă el şi îşi continuă lectura. I se părea că exprimarea bătrânei avea ceva din politeţea desuetă a altor veacuri. Un timp nu mai spuse niciunul dintre ei nimic, apoi femeia, cu mişcări încete, scoase dintr-o sacoşă ponosită un album şi începu să îl răsfoiască.

După o vreme, văzându-l că a terminat de citit ziarele şi că le pune deoparte, se dădu mai aproape şi îi arătă albumul.

– Nu aţi fi atât de amabil să ne uităm la câteva fotografii împreună? Uneori

mă simt atât de singură…

− Cu plăcere, spuse profesorul, oftând uşor exasperat, şi îşi plecă privirea asupra

primei fotografii din album.

Era, după câte se părea, un simplu album de familie, care începea cu obişnuita fotografie de la botez. Pe măsură ce bătrâna întorcea paginile, au urmat alte şi alte fotografii, marcând astfel scurgerea anilor în fotografii din ce în ce mai clare. Singurul lucru curios a fost faptul că în album era arătată evoluţia unui tânăr de când s-a născut şi pe măsura trecerii prin viaţă şi marcând momentele deosebite. S-ar fi aşteptat ca albumul să fie despre viaţa bătrânei doamne de alături, dar se pare că nu era aşa. Privea aproape fără să observe la filele întoarse una câte una de femeie. La un moment dat avu un sentiment acut de déjà vu, dar nu putu cu nici un preţ să îşi imagineze despre ce anume este vorba. „În fond, albumele astea de familie sunt toate o apă şi un pământ“, îşi spuse el şi chiar atunci îşi dădu seama că priveşte la o fotografie cu un grup de soldaţi aflaţi undeva într-o permisie, într-un oraş de munte. Grupul îi părea teribil de cunoscut şi, când femeia vru să întoarcă pagina, puse mâna pe filă şi o opri. Îşi potrivi mai bine ochelarii şi se aplecă să vadă de aproape fotografia. Fără nici o îndoială, cel din centrul fotografiei era el: tocmai îşi lăsase mustaţă, învingând după o luptă de săptămâni întregi o întreagă birocraţie militară şi împotrivirea personală a comandantului de companie. Era prima dată când ieşea în permisie cu mustaţa şi era pregătit să rupă inima tuturor fetelor întâlnite, dar mai întâi a fost nevoie să le dea câte o bere tuturor camarazilor şi să se fotografieze cu ei în grup. Şi totuşi, el nu îşi mai amintea să fi păstrat fotografia asta. Oare cine era bătrâna doamnă şi de unde avea fotografia? De unde avea toate fotografiile lui de fapt, pentru că, văzându-l că nu mai spune nimic, paginile au fost date încet una după alta şi acolo, în paginile albumului, şi-a văzut rând pe rând cele mai importante momente din viaţă.

– De unde aveţi toate fotografiile mele în albumul acesta? întrebă el cu o voce stinsă.

– Nu ştiu dacă asta este întrebarea care trebuie pusă, dragă domnule profesor, spuse femeia de lângă el cu o voce parcă brusc întinerită şi când se întoarse să o privească chiar şi ridurile îi dispăruseră, iar în ochi îi zări sclipiri jucăuşe.

Nu voia să participe la jocul în care încerca să îl atragă această femeie, dar, dacă voia să afle adevărul, atunci, fără îndoială că trebuia să întrebe.

– Şi ce întrebare ar trebui să pun, atunci, mă rog?

Femeia îl privi dintr-o parte şi răspunse în timp ce mai întoarse o foaie:

– Păi, ar fi trebuit să întrebaţi de ce am aceste fotografii şi nu de unde le am.

– Bine, acceptă el concesiv. De ce aveţi aceste fotografii? întrebă el şi ridică din

umeri.

Femeia arătă cu mâna la poza care urma şi-i spuse:

– Poate că o să vă lămuriţi singur dacă priviţi la următoarea fotografie.

Profesorul plecă ochii şi rămase înmărmurit: în album, clară şi în culori vii,

următoarea poză îi arăta pe el şi pe bătrâna de lângă el cum priveau în album aplecaţi unul spre altul, ca într-o clipă furată eternităţii.

Rămase tăcut, privind fotografia fără să priceapă. Chiar dacă nu adia deloc vântul, simţi iar fiorul acela de dinainte răscolindu-i fiinţa. Undeva în depărtare se auzi din nou, tare şi clar, cum îşi ascute omul coasa.

Femeia de alături chicoti ca o fetiţă.

– Începeţi să înţelegeţi, domnule profesor, din câte mi se pare…

Nu întoarse privirea spre ea, ci doar privi mai atent fotografia, dar nu îşi dădu

seama cum ar fi putut să fie făcută, din moment ce nici un om nu trecuse prin faţa lor, nici cu aparat foto şi nici fără.

– Cum aţi făcut această fotografie? întrebă profesorul şi îşi simţi dintr-odată gura uscată.

Femeia de lângă el clătină dojenitor din cap.

– Iar o întrebare greşită, domnule profesor. Întrebarea care ar trebui să vă preocupe este nu cum am făcut această fotografie, ci mai degrabă ce anume vom găsi dacă mai întoarcem o pagină din album?

Închise albumul şi îl lăsă neglijent între ei, apoi se întoarse cu totul spre el.

– Asta să îmi spuneţi: dacă mai dăm o pagină, vom găsi doar o fotografie cu banca asta goală, sau banca şi dumneavoastră pe ea citindu-vă ziarele ca de obicei?

Profesorul puse încet mâna pe albumul dintre ei şi îl privi lung, încercând să îşi adune gândurile. Apoi privi la femeia de lângă el, care părea dintr-odată tânără şi plină de vigoare. Poate puţin cam palidă, dar, ţinând seama de ocupaţie, lucrul acesta părea perfect scuzabil. Oricum trebui să recunoască faptul că era o moarte extrem de politicoasă. Nu aşa îşi imaginase totul, deşi se gândise de multe ori la momentul ăsta.

Avu un zâmbet pierit şi întrebă:

– Deci aşa se sfârşeşte totul? Cu o întrebare?

Femeia de lângă el ridică zâmbind din umeri.

– Sau cu un răspuns, ricană ea.

– Şi în funcţie de răspuns eu mai capăt o amânare de o zi… sau poate un an.

– Hai să ne înţelegem, domnule profesor. Din motive care nu ar trebui să vă

intereseze, dumneavoastră mi-aţi devenit simpatic. Vă urmăresc de mulţi ani şi din acest motiv am hotărât să vă acord un tratament preferenţial, pe care în mod sigur nu îl acord altora. De obicei, cei implicaţi abia dacă au timp să mă vadă şi uneori, când nu sunt prea atentă, cei de lângă ei au timp să îmi vadă silueta aşa, ca într-o sclipire, împreună cu micul meu colector de suflete.

Arătă spre bastonul supradimensionat de lângă ea şi când îl desfăcu văzu că ar putea fi fără îndoială confundat la o privire grăbită cu o coasă.

– Din cauza acestei asemănări mai sunt uneori denumită „Doamna cu coasa“, dar nu îmi place deloc să mi se spună aşa.

Rămase o clipă pe gânduri, cu ochii pierduţi în depărtare, apoi privi iar spre album şi spuse:

– Hai să revenim totuşi la ale noastre: gândiţi-vă puţin şi răspundeţi-mi, ce

credeţi că vom întâlni la pagina următoare din album?

Luă albumul în braţe şi îl mângâie delicat.

– Sunteţi printre puţinii privilegiaţi care îşi pot hotărî soarta răspunzând la o

simplă întrebare.

– Au mai fost şi alţii care au avut parte de acelaşi tratament? întrebă profesorul, curios.

– Au fost, admise parcă în silă femeia de lângă el şi îşi făcu de lucru cu bastonul, care acum semăna mai mult ca oricând cu o coasă.

– Şi a fost vreunul care a câştigat acesta întrecere? A dat vreunul răspunsul corect? Bănuiesc că pentru fiecare a fost altă întrebare.

– Aşa este… fiecare om cu întrebarea lui. Şi, da, au fost vreo trei care chiar au reuşit să răspundă. Deşi ar fi putut să răspundă corect toţi, dar… mi se pare uneori că oamenii sunt prea orgolioşi şi se lasă adesea conduşi mai mult de orgoliu decât de minte.

Puse albumul pe bancă şi se întoarse cu totul spre profesor.

– Uitaţi-vă, ştiu că nu ar trebui să ne întindem la vorbă, dar am atât de puţin ocazia să stau de vorbă cu cineva… Nu că nu aş vrea, dar ca să pot face asta trebuie ca cei aleşi de mine să îndeplinească nişte condiţii speciale. E cam la fel de rar ca şi cum ai câştiga la loterie. Ca să vă ajut, am să vă spun o poveste Zen care mi-a plăcut mult de tot. Şi care s-ar putea să vă ajute să daţi răspunsul corect. Cică a fost odată un om de ştiinţă atât de orgolios, încât i se părea nedrept ca şi el să moară la fel ca toţi ceilalţi muritori. Aşa că, atunci când a simţit că îi vine timpul, s-a apucat şi a făcut zece clone identice, astfel că atunci când îngerul morţii a venit să-i ia sufletul s-a trezit în faţa unei mari probleme, pentru că într-adevăr toţi cei unsprezece oameni erau perfect identici. Dar îngerul morţii avea o mare experienţă şi până atunci nu mai avusese nici un eşec, aşa că se trase câţiva paşi în spate şi spuse: „Mă declar învins, bunule savant. Uite că nu pot să deosebesc copiile de original, aşa că, pentru a nu face o greşeală, va trebui să vă las pe toţi în viaţă.“ Se prefăcu gata să plece, dar din uşă se întoarse şi privi iar cu atenţie la cei unsprezece oameni, apoi spuse: „Şi totuşi, cu toată ştiinţa dumneavoastră, aţi făcut o mare greşeală. Există o deosebire!“ „Nu se poate“, izbucni imediat, orgolios, adevăratul om de ştiinţă. „Toţi cei zece sunt perfect asemănători cu mine.“ „Aşa m-am gândit şi eu“, spuse îngerul morţii şi îl înhăţă.

Profesorul rămase pe gânduri, apoi ridică albumul dintre ei. Îl privi lung, ca şi cum ar fi putut străbate cu privirea prin foile groase, apoi întrebă:

– Să înţeleg că dacă descopăr răspunsul corect voi fi iertat? De data asta, sau de tot?

– De tot, bineînţeles, spuse îngerul morţii. E cadoul meu, deşi aş putea spune că este un cadou otrăvit… cel puţin în parte. Dar de asta o să vă daţi seama peste câteva sute de ani, dar numai dacă o să câştigaţi.

– Şi nu este vorba de nici un fel de trucuri? întrebă precaut profesorul. Adică nu

este vorba de schimbarea conţinutului fotografiei aşa, printr-un hocus-pocus?

– Vai, făcu îndurerată femeia, chiar aşa mă credeţi?

– Nu ştiu, făcu bănuitor profesorul. Voiam doar să mă asigur.

– Nu, nici vorbă de asemenea trucuri ieftine. Uitaţi-vă, drept dovadă a bunei

mele credinţe, păstraţi albumul la dumneavoastră ca să fiţi sigur că nu îl mai ating sau îi mai modific ceva.

Profesorul luă în braţe albumul, apoi privi în jur. Spre capătul parcului apăru

maşina de gunoi cu cei doi muncitori. Mergea destul de repede, ca de obicei, oprind însă la fiecare coş de gunoi şi turnând atent conţinutul în malaxorul cu oţel suedez.

– Poate ar trebui să reveniţi la înfăţişarea de dinainte… adică la cea de bătrânică modestă. Acum semănaţi mai degrabă cu Nike, zeiţa victoriei, şi, zău, nu ştiu dacă veţi câştiga şi de data asta.

– Cu fiecare nouă înfrângere am învăţat câte ceva. Suficient cât să sper că nu voi mai fi învinsă niciodată, spuse îngerul morţii, cu orgoliu.

Profesorul zâmbi uşor şi spuse:

– Atunci, poate că ar fi bine să pliaţi coasa ca să semene iar a baston, şi dacă nu mă înşel au apărut şi nişte aripi. Eu nu zic că nu vă stă bine, dar se apropie nişte muncitori cu maşina de gunoi şi nu ar fi bine să vă zărească aşa.

Îngerul morţii privi spre gunoieri, care se apropiaseră între timp destul de mult, dar nu se sinchisi:

– Nici o problemă, nu pot fi zărită decât de cei cărora le sunt destinată.

– Interesant, spuse profesorul, dar se vedea că era cu gândul în altă parte.

Ezită câteva minute, ca şi cum şi-ar fi pregătit o întreagă pledoarie, apoi întrebă:

– De Schrödinger şi de experimentul lui mental aţi auzit?

− Bineînţeles că am auzit şi de Schrödinger, şi de mâţa lui. A încercat să mă

ducă cu zăhărelul şi să-mi explice că eu sunt doar un simplu fenomen natural de natură cuantică şi că oamenii în ultimele clipe ale lor încearcă să îmi dea o înfăţişare antropoidă tocmai pentru a le face aceste momente mai uşoare.

– Interesant, spuse profesorul. Deci să înţeleg că mă puteţi urmări dacă voi spune că acest album este cutia în care Schrödinger voia să îşi desfăşoare experimentul său mintal. Acest album este cutia, eu sunt pisica şi atât timp cât nu deschidem aceasta cutie, arătă profesorul spre album, eu nu sunt nici viu, nici mort. Adică sunt viu, dar în situaţia incertă care va deveni certitudine abia când voi deschide albumul. O situaţie clasică din fizica cuantică.

– Nu e nimic cuantic aici, domnule profesor. Şi ştiţi de ce? Pentru că în acest caz sunt nevoită să devin ba fenomen natural, ba fiola cu otravă din aiuritul acela de experiment. Şi eu sunt Îngerul morţii, nimic altceva.

Se ridică în picioare şi acum se putea vedea în toată splendoarea, cu aripile negre deschise şi cu coasa fluturând ameninţător. La faţă era puţin palidă, dar profesorului i se păru acum de-a dreptul frumoasă.

– Ştiţi, făcu profesorul nostalgic, cum sunteţi acum furioasă şi atât de frumoasă, semănaţi perfect cu prima mea iubită din liceu. O chema Sorina. Mi-a dat o palmă la un ceai dansant atunci când am încercat să o sărut prima oară.

O clipă Îngerul morţii păru derutat, dar îşi reveni imediat.

– Lăsaţi linguşelile şi spuneţi odată ce este în următoarea fotografie. Am început să îmi pierd răbdarea.

Profesorul arătă spre maşina de gunoi şi spre ureche, în semn că nu aude. Chiar dacă era suedeză, maşina huruia totuşi destul de tare pentru ca el să nu audă foarte bine la numai trei metri de ea.

– Alegeţi odată! făcu exasperată femeia-înger.

Profesorul mai făcu un pas şi dădu drumul albumului cu fotografii în pâlnia de

malaxare. Un scrâşnet puţin mai mătăsos decât celelalte se auzi şi unul dintre muncitori spuse:

– Cu grijă, domnule profesor, să nu păţiţi ceva.

– De acum nu prea mai am ce să mai păţesc, spuse el şi se întoarse spre bancă.

– Experimentul s-a încheiat din cauză că incinta cu pisica s-a distrus în timpul

manipulării neglijente a personalului, spuse bătrânul profesor, zâmbind. Este vorba totuşi, până la urmă, de un simplu experiment cuantic. Poate că ar fi trebuit ca amândoi să avem mai multă grijă.

Moartea se lăsase uşor perplexă pe marginea băncii şi privea parcă năucă după

maşina de gunoi, care se depărta uruind tot mai stins pe măsura ce se mărea distanţa. Apoi începu să râdă în hohote şi faţa îi deveni chiar frumoasă, astfel că profesorului i se părea că seamănă mai mult ca oricând cu Sorina la cei şaisprezece ani ai ei. Sau poate că i se părea numai pentru că trecuseră totuşi prea multe zeci de ani de atunci.

După un timp, tânăra fată se opri din râs, îşi strânse aripile, plie coasa şi redeveni modesta bătrânică de la început.

– Păi, să plec şi eu, atunci, dar ţineţi minte: nu voi mai veni niciodată, nici chiar dacă o să mă rugaţi.

– Dacă o fi să mai veniţi, aş prefera să veniţi în forma când semănaţi mai mult cu Sorina, şopti el stins în urma ei, dar nu fu sigur că a fost auzit.