Totul începuse cu adevărat în ziua în care Uy se depărtase prea mult de templu, de mormanul de pietre albe şi de sloiuri în mijlocul căruia, mai în fiecare zi, un vraci bătrân cât crângul de sticlă bălmăjea câte ceva pe înțelesul nimănui. De la vechii cercetași, dintre care nu se întorsese mai niciunul, nu mai părăsise nimeni vatra, nici măcar pentru o vreme scurtă. Uy însă ieşise din crâng, îndrăznise, şi văzuse întinsul câmp alb biciuit de viscol. Și atunci o întrebare şi apoi alta, mai multe întrebări încolţiseră în ţeasta sa osoasă şi lunguiață. Ce se afla dincolo? Oare se găsea şi altceva, oare exista acel dincolo şi acel altceva în întreaga lume? Şi cât însemna, de fapt, întreaga lume? Vraciul spunea că nu mai exista nimic în afara crângului, că toate vietăţile lumii trăiau acolo şi că în afară de acelea, câte le ştia și el, nu mai erau altele. În rest nu se întindea decât un câmp pustiu şi nesfârşit, pe care nici nu se putea păşi, întrucât nu era din gheață, ci din nori şi ceţuri.
Zmeii-de-gheaţă, de fapt zmeii cu toții, albaștri, negri, sângerii, de câmp, de grotă, de munte sau de boștură, nu gândeau prea mult. Nici nu ar fi avut cum. Aveau capete mari, bolovănoase, în mijlocul cărora creierul, de mărimea unei nuci, mai mult se odihnea, apărat de o tigvă groasă de trei degete. Chiar şi astfel se mai întâmpla, cu osebire la zmeii tineri, la puii de zmeu, ca unele gânduri, mai degrabă omeneşti, am putea noi spune, să se formeze şi poate chiar să fie rostite sau arătate, deşi de multe ori, de frică, erau ţinute pentru sine, ascunse până ce dispăreau şi, după o vreme, cu precădere după o anumită vârstă, niciunul nu-şi mai amintea de ele.
Uy însuşi avusese multe gânduri care dispăruseră, se topiseră aşa cum zăpada ar fi trebuit, însă refuza să o facă. Mai avea şi un nume sau, mai degrabă, un rost şi acel rost îi dădea numele. Cât era mic, puiul de zmeu de gheaţă arăta mai degrabă ca un limulus, cu capul mare apărat de o crustă tot mai dură, cu ochii ca două fante mai mereu închise pentru că nu avea ce vedea, cu membrele mici aproape ascunse, zgribulite la piept, şi o coadă lungă pe care şi-o înnoda împreună cu ale altor pui pentru a nu aluneca pe gheaţă sau pentru a nu fi luaţi de viscol. Astfel trăiau la grămadă, ca nişte pietre vii, fără nume întrucât încă nu aveau un rost. Pe măsură ce creşteau, membrele li se lungeau, coada li se scurta şi ochii li se deschideau.
Pe Uy nu-l supăra frigul şi nu numai că se obişnuise cu acesta, dar chiar trecuse deja prin prima lui iarnă îngheţată şi reuşise să se trezească în primăvară, în ceea ce putea fi considerată a fi primăvară pe acele meleaguri. Când iarna era aspră şi vântul de miazănoapte sufla duşmănos şi nici adăpostul, nici hrana nu mai erau de găsit, zmeii-de-gheaţă se lăsau în voia duhurilor templului, la mila stafiilor despre care doar unii mai credeau că-şi făceau veacul în miezul acelui morman de pietre sleite. Apa din trupuri le îngheţa, bojocii nu li se mai umflau şi inima li se oprea din a bate săptămâni întregi. Zmeii mai vârstnici se lăudau că puteau sta îngheţaţi luni de zile, dacă nu chiar ani, într-un fel de somn fără vise. Aceia erau cei care atunci când grăiau, rar, nu vorbeau ca toți ceilalți, ci profeţeau, şi care credeau că dacă într-o zi ar fi venit căldura, ar fi murit cu toţii în chinuri cumplite. Pe tânărul zmeu nu-l supăra frigul, însă nici nu se temea de căldură, ba dimpotrivă, o curiozitate caldă îl cuprindea uneori şi atunci se simţea bine, deşi neliniştit, şi dacă se simţea bine şi cald pe dinăuntru, atunci cu siguranţă căldura nu avea cum să fiu un lucru rău.
La marginea crângului, Uy întinse unul dintre picioarele sale lungi şi zgândări zăpada neatinsă. Cum piciorul i se afundă în ea, crezu pentru o clipă că vraciul avusese dreptate şi că avea în faţă un câmp de nori. Piciorul său ajunse însă repede la pământul îngheţat şi atunci zmeul îşi dădu seama că putea merge şi dacă el putea merge, acel câmp era un drum şi un drum trebuia să ducă undeva. Și mai însemna că bătrânul se înşelase. Mergând, săvârşind fapta miraculoasă a mersului pe câmpul poprit, dădu peste un mic iaz îngheţat şi în oglinda lui argintată se văzu, îşi văzu pielea palidă, alburie, dungile albăstrii de pe tâmple şi ochii de peruzea, degetele lungi şi chipul neobişnuit să se schimbe pentru a exprima o trăire, întrucât zmeii-de-gheaţă nu aveau prea multe trăiri. Ceva venea însă dinăuntru, ca un fior, ca un spasm necontrolat şi atunci pielea rece şi netedă a feţei sale începu a se întinde din colţurile gurii. Văzându-se astfel schimonosit, neştiind ce dăduse peste el, tânărul zmeu se ridică deodată şi se scutură. Poate că ar fi fost mai bine să se întoarcă. Să-şi facă treaba, să-şi vadă de îndatoriri, să-şi împlinească rostul mărunt, cel care-i dădea şi numele. Uy, aşa era strigat. Puţine cuvinte zmeieşti aveau mai mult de două litere, iar cele care avuseseră cândva fuseseră demult prescurtate. Un uy avea o singură îndatorire, aceea de a da jos ţurţurii de deasupra intrării în templu, pentru ca aceştia să nu cadă pe cei, tot mai puţini, care mergeau acolo spre închinăciune, întrucât, din când în când, o ceaţă ciudată se abătea asupra crângului îngheţat şi o mâzgă albăstrie se prelingea pe crengile copacilor, pe lespezile străvechi şi la streşini, coborând în ţurţuri ascuţiţi şi tari ca piatra. Atâta tot. Nimic altceva. Pentru munca lui, anevoioasă uneori, căci ţurţurii refuzau să cadă chiar şi loviţi cu măciuca, tânărul zmeu îşi primise numele şi mai primea, când se putea, ceva de-ale gurii.
Zmeii-de-gheaţă mâncau carne atunci când o găseau, însă puteau sta săptămâni întregi fără să mănânce nimic. Când le era sete, luau un pumn de zăpadă şi-o vârau în gură, molfăind-o mulţumiţi şi mulţi trăiau o viaţă întreagă fără să fi băut sau chiar fără măcar să fi văzut vreodată apă. Nu pentru hrană muncea Uy, nici de frica vreunei pedepse, ci pentru că aşa trebuia. Unii căutau mâncare prin pădure, poame iernatice sau vreo vietate mică, alţii, războinicii, îi apărau de cârcovi şi de alte primejdii ale iernii, ziditorii ciopleau gheaţa şi ridicau sălaşe, bătrânii bălmăjeau în templu, puii zăceau ca pietrele sau fugeau de colo-colo, zmeoaicele făureau podoabe din colţi şi pietre. El dădea jos ţurţurii. Fiecare avea un loc și astfel lumea și viața aveau un rost.
Zmeii-de-gheaţă erau greu de deosebit unii de alţii. Femelele erau doar ceva mai mici şi mai subţiri la trup, aveau ochii mai mari şi solzii mai fragezi, nu erau nicidecum frumoase, însă nu existase până atunci un zmeu de gheaţă care să cunoască, să înţeleagă, să descopere frumuseţea. Când o alegeau pe cea pe care urmau să o împuieze, masculii se conduceau după miros, întrucât zmeoaicele aveau un iz al lor, o mireasmă tare care se dezgheţa în nările zmeilor, înnebunindu-i, şi singura cale de a alunga nebunia era să se lepede de sămânţa care începea să-i ardă în miezul trupului rece. Apoi totul revenea la cum fusese înainte, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, aşa cum se poate observa uneori şi la unii oameni. Zmeii-de-gheaţă nu se îndrăgosteau şi puţini credeau în suflete, deşi bătrânii mai spuneau poveşti cum că atunci când un zmeu murea, când îngheţa pentru totdeauna, spre a nu se mai trezi vreodată, din trupul său ieşea un abur care zbura până la cascada îngheţată din inima crângului de sticlă şi acolo îngheţa la rându-i şi dacă ar fi venit într-o zi căldura, atunci toate sufletele zmeilor-de-gheaţă, ale tuturor câţi trăiseră vreodată, s-ar fi revărsat peste lume, înecând-o. De multe ori doar cei care povesteau mai credeau.
Uy auzise partea lui de poveşti şi-i plăcuseră şi mai şi crezuse în ele, deşi cei mari îl luaseră de atâtea ori peste picior, spunându-i că era prost şi că, fiind prost, pleca urechea la toate prostiile. Poveştile vorbeau despre eroi care luptaseră cu balauri de gheaţă, cu lupi albi, cu căpcăuni, cu novaci, cu zmei-de-munte şi cu zmei negri, despre regine de gheaţă şi cingători fermecate, despre pietrele-iernii, spuneau că ar fi existat undeva uriaşe palate de gheaţă, făurării ale zmeilor pitici şi lanuri ale zmeilor-de-câmp, zâne ale nopţii care aruncau blesteme, râuri care curgeau şi nu zăceau în neclintire, câmpuri cu nişte fire mângâioase şi nişte cupe care nu erau albe şi care miroseau atât de puternic încât puteau face un zmeu să cadă lat. Auzise de ceva ce zmeii numeau aag, ceva ce frigea, ardea, mistuia şi care prin alte locuri se numea foc şi mai auzise de nişte făpturi, cele mai ciudate dintre toate, cu piele rozalie şi sânge cald, nişte făpturi care îşi spuneau oameni. Mai erau şi altele, alţii, zei, regi, regine şi războinici cărora le uitase numele, iar vracii îmbătrâniseră şi le amestecau şi le greşeau şi încropeau povestea într-atât încât nimeni nu-i mai asculta şi nu se mai sinchiseau să încerce să ţină minte.
Deşi trăia la grămadă cu atâţia semeni, Uy se trezea adeseori că se simţea singur, că era singur, singur între mulţi. Se mai uită o dată în oglinda iazului, se mai văzu o dată şi se întrebă dacă şi ceilalţi îl vedeau aşa cum se vedea el. Se uită apoi la mâini, la picioare, ca la ceva străin şi se întrebă dacă acela era într-adevăr trupul lui şi dacă el chiar exista, dacă era un altul. Gânduri murdare, îi fulgeră prin minte, deşi nu ştia şi nu se gândise vreodată ce era şi ce ar fi putut fi un gând. Ce rost avea el? Să mănânce, mai mâncase, cât putea să mai mănânce? Să meargă? Încotro? Şi gândul la acele câmpuri văratice, la acele râuri îl lovi din nou şi se întrebă dacă ar fi ajuns vreodată să vadă și el apă. Se simţi deodată vinovat, el care jurase jurământul gheţii atunci când îşi primise numele, el, unul dintre cei care se închinau gheţii şi iernii se gândea la apă şi la vară. Dacă zeii existau, oare îi puteau citi gândurile?
Privi în jur, în spate la crângul de sticlă, în faţă la câmpul alb şi nesfârşit. Câţiva fluturi-de-iarnă se dezmorţiră şi se ridicară de pe pământul rece şi prinseră a roi în jurul lui. Privi în toate părţile iară şi i se păru pentru întâia oară că e frumos, că totul e frumos, ceea ce poate oamenii ar fi numit frumos. Era oare el capabil de un asemenea simţământ? Mai fusese altul înaintea lui care să simtă la fel? Trase în piept aerul rece, era unic, era neînţeles. Era oare bolnav?
Un zgomot răzbi până la el din ceaţă. Să fi fost o ceată de cârcovi, sâcâitorii cârcovi care veneau uneori noaptea în satul lor, pentru a fura ce apucau? Auzise cândva o poveste despre un rege uitat al cârcovilor, însă n-o credea, întrucât nimeni nu îi vedea mai presus de nişte biete lighioane conduse de prostie. O singură dată văzuse unul, cuprins într-atât de dobitocie încât îndrăznise să apară în miezul zilei. Semăna cumva cu ei, cu zmeii-de-gheaţă, însă era pipernicit, cu botul lung, lung cât o mână, cu urechi ascuţite şi lipsit de coadă. Războinicii îl alungară repede, însă unul mai neatent fusese muşcat şi locul unde se înfipseseră colţii degerase de trebuiseră să-i taie nefericitului braţul. Era limpede că era ceva spurcat la mijloc, căci, ei, zmeii-de-gheaţă nu degerau niciodată.
Siluete lunguiețe şi întunecate apărură din ceaţa de peste câmp şi Uy îşi dădu seama că nu aveau cum să fie cârcovi. Fugi cât putu de repede la adăpostul pădurii, se căţără într-un copac, scuturându-l de gheață, şi acolo aşteptă, ascuns printre ramurile de cleștar, cu inima sa mică bătându-i tare, mai tare decât crezuse vreodată că putea să bată.
Fără sfârşit i se păru aşteptarea, însă când sfârşitul veni, văzu nişte făpturi înalte, cu câte două mâini şi cu două picioare, cu armuri şi coifuri şi săbii, aşezate pe spinarea altor făpturi încă şi mai ciudate, cu patru picioare şi boturi lungi, înaintând cu băgare de seamă printre copaci. Îi privi curios, cu acea curiozitate caldă făcându-şi culcuş înlăuntrul său, cum mergeau cu băgare de seamă, aburi ieşindu-le din deschizăturile coifurilor. Ce căutau acolo? Erau paşnici? Ar fi putut oare să coboare din copac şi să-i întâmpine? I-ar fi spus ei, poate, de unde veneau şi ar fi aflat astfel de meleagurile care se aflau dincolo de câmpul îngheţat, poate de tărâmurile fără zăpadă şi gheaţă, unde nu era totul alb? Oare puteau vorbi şi dacă da, ce grai vorbeau? Ar fi fost poate mai înţelept să se furişeze şi să fugă să îi avertizeze pe ceilalţi, pe războinici. Ce erau, de fapt, acele făpturi stranii? Să fi fost oameni? Cu siguranţă erau oameni.
