Să fie oare gândurile mele? Greu de spus. Dar sunt aşa de clare, încât mă pierd în luciul lor şi rămân atârnat într-o lenevie prelungită a voinţei. Ar trebui să încerc altceva. Să deschid ochii, bunăoară… Printre gene, disting albul acela sidefat, a cărui strălucire mă determină să ţip de durere. Sau cel puţin aşa cred… Că ţip. Îi închid cu repeziciune. Apoi vocea revine: „Să nu crezi că eşti mort! Eşti doar în stază impusă. Îţi aminteşti de ultima misiune?”

Bineînţeles că mi-o amintesc. Cum să nu mi-o amintesc!? Aaa… Ia stai! Am reuşit s-o ducem la îndeplinire? Trebuie să mă concentrez… Am plecat de pe Staţia Orbitală în decembrie, anul trecut… Anul trecut? Adică să fim acum în 2122? În fine. La bordul navei „Poseidon”, un cargou de câteva milioane de tone deadweight, cu destinaţia Europa – faimosul satelit al mândrului Jupiter, pentru un transport ordinar de… apă. Banal deja! Pe timpul călătoriei am dormit. M-am trezit după trei luni, holbându-mă la pata roşie, vomitând mai mult decât de obicei. Toţi au râs de mine! Până şi comandantul, renumit pentru figura sa inexpresivă, a zâmbit larg. Era a cincea oară când „navigam” sub comanda domnului Brask, dar niciodată nu m-a enervat atât de tare.

– … Quinn! Ai rău de mare, băiete. Cum ai trecut de teste?

– Nu mi s-a întâmplat niciodată! am bolborosit printre icnete. Nu ştiu ce-i cu mine!

– Fugi şi ia-ţi altă pungă! În 15 minute, am nevoie de tine. Ne aşteaptă un munte de gheaţă care trebuie adus la bord! Apoi transformat în apă!

– Înţeles!

– … Ai înţeles pe dracu! Ş-arăţi asemenea lui!

Am plecat de pe punte confuz. Aşa cum am ajuns. Apropo, cum am ajuns pe punte? Îmi lipseşte secvenţa. În fine. Chiar am rău de mare. Mi se pare că nava se leagănă, şi încă tare de tot. Deşi e imposibil, pentru că suntem în spaţiul cosmic. Pe orbită, în jurul Europei. Mda! Să mă gândesc: ce-am făcut după aia? Ooo! Îmi amintesc…

Starea de disconfort mi-a trecut după câteva ore. Am muncit în draci şi, în câteva săptămâni, am umplut „cămara”. Toate bune şi frumoase. Apoi…

„Aha! Deci îţi aminteşti! Să nu crezi că eşti mort!”

– Lasă-mă-n pace! Ce vrei de la mine?

„Ai să m-asculţi: să-ţi aminteşti fiecare detaliu! Cât rău aţi făcut…”

Să fie oare gândurile mele? Greu de spus. Încerc să-mi limpezesc mintea, dar totul se întoarce împotriva mea. Amintirile îmi pătrund în spaţiul eliberat, aruncându-mă în trecut… Oh! Nuuu! Noi am fost picătura care a umplut paharul. Vreau să zic  „Poseidon”! Gheaţa colectată a grăbit procesul semnalat de către oamenii de ştiinţă. Rifturile provocate în structura corpului ceresc au ajuns la un nivel critic. Şi Europa şi-a pierdut integritatea. Apoi puternicul câmp magnetic al planetei Jupiter a făcut restul. În câteva minute, am trecut de la extaz la agonie. În fine. O expresie fumată, dar încă-n top. Ce top? Trebuie să mă concentrez! Să-mi amintesc! Ia stai! Dacă vocea îmi impune totul? Să fac un experiment… Nu, nu! Mai bine îmi amintesc. Când încerc să mă opun, mă simt rău. Din ce în ce mai rău, de parcă aş avea mal de mer. Aoleu! Tot aşa mi s-a întâmplat şi atunci, pe navă. Ce-o fi cu mine?

Evocarea zgomotului acela sinistru îmi pătrunde în creier, devenind aproape organic. Să vezi propria navă ruptă-n două. Ce senzaţie! Prova expulzată spre Jupiter, în timp ce pupa, în care mă găsesc din întâmplare, aruncată în hăul de smoală. Urmează minute lungi de încercări, până reuşesc să comut legătura către sistemul de urgenţă. Într-un târziu, pătrund, cu ajutorul camerelor mobile, în incinta punţii principale. Acolo? Dezastru! Văd privirea înfricoşată a domnului Brask, fixând obiectivul ca şi cum ştie că este privit.

–  Iertare…

Asta să fi spus? Tot ce se poate. Măresc cadrul şi descopăr cui se adresase. Nu camerei. Ci unor creaturi care se aflau, alături de echipaj, pe punte. Ce noroc pe mine să fiu la pupa navei. Cinic! Dar cui îi păsa în acele clipe? În scurt timp, mor cu toţii, aspiraţi în atmosfera densă a colosului gazos. Echipajul cargoului „Poseidon”, plus creaturile. Laolaltă! Mai puţin propria-mi persoană, ocrotită de noroc. Aştept mai bine de zece minute, cu ochii ieşiţi din orbite, fixând monitorul de parcă vedeam iadul. Apoi străfulgerarea îmi confirmă temerile… Din senin, fiorul răzbate timpul, impunându-mi nevoia de a-mi aminti cum arătau. Trebuie! Hai că ştiu! Erau… oameni de zăpadă! Oameni de zăpadă!? Mă bufneşte râsul şi chicotesc, amuzat de propria descoperire. Le mai lipseau oalele de pe capete şi nasurile din morcovi. În fine! Aveau organe olfactive, dar erau atât de mici… Ei, nu, că asta-i culmea! Trebuie să „rup mâţa”! Mă bălăcesc în incertitudine şi asta mă scoate din ţâţâni. Şi de ce folosesc expresia „în fine” atât de mult? Mă seacă! Poftim alta, dacă nu-mi place vechea… Am să fac ceva nou: am să-mi folosesc simţul tactil. Aşa: mâini şi picioare, corp plus cap. Totul pare la locul lui. Acum voi încerca să deschid ochii. Din nou! Na, că merge! Să de-a naiba! Sunt într-o capsulă de salvare! Recunosc formatul. Ledul roşu, pozat deasupra ecranului principal, îmi atrage atenţia: pilotul automat este oprit. Şi, totuşi, ne deplasăm! Hai, că asta le-ntrece pe toate! Doi oameni de zăpadă sunt aşezaţi pe scaunele de comandă. Gravitaţia artificială este activată (văd bine avertizarea), dar hardughia se leagănă de parcă ar fi pe apă. Abia acum simt atingerea de gheaţă a creaturii de lângă mine. Îi văd ochii protejaţi de pleoape mari şi cărnoase. De aproape, nu mai seamănă cu un om de zăpadă. Ce-o fi vrând de la mine? Îmi aşază pe frunte al doilea membru superior. E aşa de rece! Mai rece decât celălalt. Oi fi în prezent? Îmi pare că timpul şi-a pierdut liniaritatea axiomatică. Nu ştiu ce să zic. E ca şi cum unei păsări migratoare de pe Terra îi iei „simţul magnetic”. Efectul? O zăpăceală catastrofală. Vocea revine, în timp ce privesc zăpăcit buzele creaturii. Albul sidefat se metamorfozează în roşu, apoi, pe măsură ce timbrul urcă în intensitate, gura îi devine azurie:

„Să nu crezi că eşti mort! Ne-aţi distrus lumea, acum nu ne rămâne decât să migrăm.”

– … Nu înţeleg cum! mă trezesc vorbind.

„E simplu! Semnalul de ajutor a fost interceptat de specia ta. O altă navă se află pe drum. Între timp, vom înlocui apa din organismul tău… Din fericire, putem supravieţui în toate formele de agregare.”