La această paralelă, aproape de ecuator, ziua era lungă și apusul soarelui era scurt, urmat de bezna de culoarea cernelii. Mick știa povești de pe Vechiul Pământ în care era pomenită banda strălucitoare de stele numită Calea Lactee și felul în care luna lumina cerul nopții. Erau puține stele în această parte a galaxiei și orice radiație era estompată în mare parte de către nori întunecați de praf. Departe în spațiu, cei trei mici sateliți, de fapt niște asteroizi, nu reflectau de la soare nici o cantitate semnificativă de lumină și de obicei treceau pe deasupra prea repede ca să apuce măcar să lase umbre. Noaptea, frigul era pătrunzător și temperatura cobora mult sub punctul de îngheț.
Călărea prin Valea Seacă în partea cea mai fierbinte a zilei. Razele pârjolitoare ale soarelui și atmosfera extrem de limpede făceau ca temperatura să urce cu mult peste cincizeci de grade Celsius, dăunătoare atât pentru om cât și pentru cal. De-a lungul timpului, Mick învățase să se apere stând la umbră la aceste ore, de exemplu într-o grotă scobită în stânci de vânt și de nisip, abia destul de mare pentru a-i adăposti pe el și pe Holly, devotatul și decrepitul lui mijloc de transport.
*
Mick nu petrecea la fermă decât orele de imediat după răsăritul soarelui și pe cele de dinainte de amurg. Ferma consta de fapt dintr-un grup de trei clădiri joase din beton și un turn înalt de observație. Clădirile erau ciupite și zgâriate, iar găurile și crăpăturile din betonul cenușiu se umpluseră cu nisipul roșcat al deșertului. Treptele scărilor de oțel fuseseră lustruite până când căpătaseră un luciu argintiu, de câte ori urcase Mick în turn ca să observe deșertul.
Această zi începuse exact la fel ca cele patru mii șapte sute patruzeci și două dinainte. Mick legase frâul lui Holly de o bucată de grilaj care făcuse cândva parte din cel de-al patrulea buncăr, devenit acum doar un crater umplut cu praf. Urcase în turn la fel ca întotdeauna, cu rucsacul pe umărul drept, începând cu piciorul stâng și sfârșind cu cel drept după șaizeci și două de trepte. Platforma permitea observarea nestânjenită a deșertului în toate părțile. În nordul îndepărtat, Munții Albaștri, acoperiți de zăpadă. Către sud se întindea deșertul, cât vedeai cu ochii. Răsăritul era un platou accidentat de piatră care găzduia și grămada de bolovani pe care Mick o folosea drept adăpost. Spre apus, terenul urca treptat în pantă către un platou care se prelungea până la niște înălțimi aride, întinse la rândul lor pe o mie de mile sau chiar mai mult.
Turnul nu raportase nici o întâmplare deosebită pentru ziua care trecuse, așa că Mick se instalase în mijlocul turnului, îndoise picioarele sub el și-și începuse veghea singuratică. De îndată ce soarele se înălțase deasupra Munților Albaștri, își luase Stetson-ul negru și și-l pusese pe cap, aplecat atât cât să-i apere ochii de razele soarelui aflat jos pe cer. Timpul trecuse mai departe și aerul de deasupra deșertului începuse încet să se încingă. Din când în când, rafale de vânt dădeau naștere la vârtejuri de praf de scurtă durată. Mick observase fuioarele de praf din vârful dunelor și-și dăduse seama că se apropia o furtună de nisip. Atenția îi fusese distrasă și aproape că-i scăpase dâra de umezeală care apărea în partea de sus a atmosferei, dar se concentrase rapid și urmărise traiectoria obiectului în timp ce coborâse către planetă. Observase flăcările aprinzându-se în clipa în care ajunsese în zona mai joasă a atmosferei. Obiectul schimbase cursul și Mick întinsese gâtul să vadă mai bine. Ăsta nu era meteorit! Era ceva artificial, capabil să-și schimbe traiectoria. Urmărise dâra arzătoare venind dinspre nord-est și îndreptându-se spre sud-vest, drept către Valea Seacă și, îndată ce obiectul dispăruse dincolo de orizont, îi estimase coordonatele și începuse să numere.
Mick se ridicase, își luase rămas-bun de la turn și coborâse scările. Aproape de capătul de jos al scării, îi ajunsese la urechi o bufnitură înăbușită care părea să vină de la mare distanță. Holly îl aștepta cu răbdare. Mick verificase dacă șaua era încă bine așezată la locul ei, controlase coburii și credincioasa lui pușcă. Luase frâiele și își mânase iapa credincioasă către deșert, dincolo de înșelătoarele bazine de praf și de ruinele străvechi, dinainte de vremurile pe care și le aducea aminte. Forța vântului crescuse puțin și nisipul fin îi izbea fața. Apucase țesătura legată în jurul gâtului și o trăsese în sus până când îi rămăseseră liberi numai ochii. Apreciase că avea nevoie de câteva ore ca să ajungă la locul impactului, pe baza estimării timpului de care avusese nevoie bubuitura sonoră a căderii să-i atingă urechile. Știa că-l aștepta perioada cea mai fierbinte a zilei și că avea să fie aproape de Trecătoarea Diavolului, un teren primejdios chiar și-ntr-o zi bună. Mortal pentru cele mai viguroase forme de viață cărora le dăduse naștere această planetă, în special când vântul dogoritor al deșertului cobora vuind din ținutul înalt prin trecătoare.
*
Călăritul prin Valea Seacă însemna o provocare. Nisipul moale ascundea muchii ascuțite de piatră care puteau tăia țesăturile și pielea, iar aerul înăbușitor ascundea adevărata formă a împrejurimilor. Mirajele arătau nisip neted peste gropi periculoase, iar movilele de nisip puteau fi doar atât, sau vârfurile unor vizuine de târâtoare-de-nisip, o creatură autohtonă asemănătoare unei insecte care atingea o lungime de patru metri sau mai mult.
Soarele se revărsa fără milă și Mick era fericit că purta Stetson-ul ca să-i apere capul. Pălăria fusese un dar de la Wild Bill, primul pe care-l întâmpinase pe planetă cu atâția ani în urmă. Wild Bill era singurul supraviețuitor al prăbușirii lui Preston Charles, un crucișător militar care căzuse în zigzag prin atmosferă, lovit mortal, până când se zdrobise de un șir de dune înalte. Nava se ridicase la câțiva metri deasupra dunei celei mai înalte și literele „les” abia se zăreau deasupra nisipului.
Mick își amintea cu intensitate chipul cenușiu al lui Wild Bill din momentul când ajunsese la rămășițele fumegânde. Bill ridicase un adăpost temporar din plăci de metal desprinse din navă. Scosese cu chiu cu vai provizii de apă și de mâncare din epavă și adunase lăzi și containere. Pe o porțiune netedă a dunei se afla un șir de treizeci și opt de morminte, fiecare însemnat cu o așchie mare de metal și cu un obiect personal al decedatului.
Mick îl ajutase să ajungă la loc sigur, îl ajutase să se acomodeze și așteptase împreună cu el ca să sosească o echipă de salvare să-l recupereze. Când își luaseră în cele din urmă rămas-bun, Bill îi dăduse lui Mick pălăria lui: „Cred c-ai face bine să nu lași asta din mână, Mick, o să-ți fie de folos. Mulțumesc că ai stat cu mine atâta timp.”
*
Existase cândva un lac sărat în valea secată. În ultimii ani, lacul scăzuse până când nu mai rămăsese altceva decât un deșert orbitor de alb, uscat ca iasca. În depărtare, Mick observă înălțându-se o șuviță subțire de fum. Holly își adaptă automat direcția după mișcarea corpului lui Mick și se apropie statornic de locul unde coborâse nava.
Un făgaș adânc săpat în teren arăta unde atinsese nava pământul prima oară. Mick urmă direcția și la câteva sute de metri mai departe găsi un al doilea jgheab. Nava izbise solul într-un unghi foarte ascuțit, făcând-o să ricoșeze pe suprafață ca o piatră plată care saltă pe apă. O oră mai târziu, ajunseră în punctul unde nava propriu-zisă se înfipsese în pământ. Era o navă destul de mică, mai degrabă o navetă de salvare decât un vehicul făcut pentru drumuri lungi prin spațiu. Unele plăci din fuselaj fuseseră sfâșiate de sarea dură și cabina pasagerului se desprinsese de navetă. Mick o mână cu grijă pe Holly în jurul navei, atent la orice crăpătură din sare. Din loc în loc, apa era adâncă sub crusta groasă de sare și, deși Mick era destul de rezistent, știa că o concentrație atât de mare de sare chiar l-ar putea afecta.
*
— Hei!
Vocea era răgușită.
Mick descoperi posesorul în spatele unui stâlp scund de sare.
— Salutări, străine, încercă să răspundă în standard unu. Îl măsură din ochi cu atenție pe străin: înalt, zvelt, cu chipul prelung și palid, părul rar, castaniu și ochi mari, căprui închis. Mick înșiră în minte câteva observații: obișnuit cu gravitația scăzută, lucrează mai mult în costume de protecție, părul aproape complet căzut, mediul slab luminat.
— Cine ești? se auzi vocea străinului, pe ton bănuitor.
Casca îi fusese smulsă în timpul prăbușirii, lăsând în urmă doar niște legături strâmbe. Funcționase așa cum fusese proiectată, având în vedere că abia dacă se zărea vreo rană pe fața străinului, doar câteva zgârieturi însângerate.
Mick recunoscu sunetele ca fiind o formă arhaică a englezei Vechiului Pământ și răspunse în același fel:
— Primesc cu bucurie vizitatorii pe această planetă. Mă cheamă Mick. Mick Jacobson. Mick Nebunu’, pentru prieteni.
— Eu… Mă numesc Miles Goodfellow. Nu-mi aduc aminte cum am ajuns aici. Sau unde mă aflu, dacă e vorba pe-așa.
— Ai avut parte de o ciocnire pe cinste. Probabil că ai o lovitură zdravănă la cap, dar se pare că nu ești rănit serios. Nu ți-e îngrozitor de cald în costumul ăla?
Miles clătină din cap, nedumerit.
— Nu, nu, e răcoare. Adică, mă răcorește.
— Bine, o să ai nevoie de asta pe-aici.
Mick arătă către navă.
— N-a mai rămas mare lucru, cred. Ceva ce-ai vrea să iei cu tine?
— N-ar fi mai bine să rămân lângă navă? În caz că vreo echipă de salvare vine să mă caute?
Mick își ridică Stetson-ul cu un gest de salut.
— La dispoziția dumneavoastră, domnule Goodfellow.
Miles Goodfellow rămase cu privirea ațintită în depărtare pentru o clipă, abătut. Păși către navă, luă câteva obiecte personale și o provizie de rații alimentare și apă.
*
Pe drum, Mick îi arătă lui Miles multele priveliști minunate aflate în această parte a planetei. Miles își târa picioarele în urma lui Holy. Costumul lui era greu, dar îl izola foarte bine și-i păstra temperatura corpului la un nivel confortabil. Mick legase lăzile cu lucrurile lui pe spinarea lui Holy.
— Asta ascunde o târâtoare-de-nisip, arătă Mick către o porțiune netedă de nisip. Afurisitul ticălos ajunge la peste patru metri lungime și se mulțumește să aștepte ani de zile pentru un singur pas greșit.
Miles se trase doi pași înapoi.
— E periculos?
— Totul e periculos aici. Trebuie să ieșim din Trecătoarea Diavolului. Se pregătește o furtună de nisip.
Un mic vârtej dansa la picioarele lor, întărindu-i cuvintele.
— Unde mă duci?
Mies părea din nou suspicios.
— Oriunde vrei să mergi, răspunse Mick.
— Am văzut un petic verde pe înălțimi, când am zburat pe deasupra. Și un sătuc.
— Ăsta-i Piatra Seacă. E puțin cam departe, dar ar trebui să ajungem într-o zi sau două.
Mick îi zâmbi lui Miles, care păru să se destindă un pic.
În timp ce mergeau, Mick îi povesti despre Wild Bill, care petrecuse aici mulți ani. Și despre Jesse James, botezat după un bandit legendar de pe Vechiul Pământ care săvârșise multe incursiuni temerare. Nu rămăsese la fel de mult ca Wild Bill, dar Mick îi apreciase tovărășia. După aceea venise Sam Solidu’, care la rândul lui fusese urmat de Poker Pete.
Miles asculta în tăcere în timp ce se târau prin nisipul fierbinte, înșelător. Îl întrerupse pe Mick o singură dată:
— Câți oameni au eșuat aici?
— Șaptesprezece, răspunse Mick fără șovăire. Miles Domolul, așa o să-ți zic, surâse Mick către Miles Goodfellow cu un aer prietenos. Le-am dat o poreclă tuturor celor care au fost oaspeții mei.
— Au supraviețuit cu toții. Vorbim tot timpul.
— Bun, mă simt ușurat.
Miles rămase tăcut restul călătoriei, concentrându-se să pună un picior în fața celuilalt.
*
La apusul soarelui ieșiră din Trecătoarea Diavolului în timp ce, în urma lor, o perdea de nisip dogoritor era stârnită de vântul care cobora de pe înălțimi.
Noaptea o petrecură în peștera lui Mick. Se făcuse repede frig și Mick observă somnul agitat al lui Miles. Costumul îi proteja corpul, dar fața rămânea expusă elementelor și paraziților în căutare de sânge. Mick vână cu regularitate ghimpi-de-nisip de pe chipul lui Miles. Insectele minuscule se învârteau de două ori în jurul prăzii înainte să se năpustească cu toată puterea în picaj asupra viitoarei victime, întinzând acul sugător de sânge. Laserul lui Mick le evapora fără nici un sunet chiar înainte să atingă obrajii lui Miles.
*
Devreme în dimineața următoare Mick își îmboldi oaspetele cu vârful bocancului.
— E timpul să plecăm. Ar trebui să ajungem pe platou înainte de amurg.
Porniră încet din peșteră, exact la timp ca să vadă primele raze ale soarelui abia răsărit.
Chipul lui Miles se înroșise până să ajungă pe platoul înalt. Galbenul și cafeniul nisipului erau întrerupte de fâșii și petice verzi și albastru-verzui. Soarele aflat încă jos pe cer lumina coastele abrupte care duceau către platou, arătând structurile stratificate martore ale istoriei planetei. Mick îi îndrumă pe Miles și pe Holly pe panta ascendentă. Urcușul dură aproape o oră și-i duse dincolo de culmea stâncii, pe platou.
Prin pâcla aerului licăritor se zăreau câteva clădiri în depărtare. Platoul avea o culoare verde intens, cu petice albăstrui din loc în loc. Mirosul slab de sulf plutea prin văzduh. Cu vigoare reînnoită, Miles păși pe platou, urmat de Mick, care-o ducea pe Holly de frâu.
Mick arătă câteva dealuri în formă de piramidă, cu găuri în vârf.
— Atenție la micile gheizere. Platoul e activ din punct de vedere seismic și din ele ies cu regularitate aburi opăriți.
— O să țin minte.
Miles se uită în jur.
— Credeam c-o să fie vegetație aici, dar nu văd nimic.
— Oxizi și săruri de cupru, asta-i ceea ce vezi.
Mick pufni încet.
— Există un zăcământ uriaș de cupru sub înălțimile astea. Apă, cupru, magmă, alte minerale diferite, sulf și fosfor. Amestecate și agitate, își găsesc drumul la suprafața platoului.
— Asta explică toate culorile astea de verde și albastru, șopti Miles.
— Lui Wild Bill i-a plăcut mult întotdeauna. Stătea deseori sub Copacul Spânzuratului la răsăritul soarelui.
— Copacul Spânzuratului? întrebă Miles.
Mick rânji.
— Glumița lui Bill. E o structură de piatră care amintește oarecum de un copac scheletic, la câteva mile dincolo de Piatra Seacă. Bill știa toate poveștile despre Vestul Sălbatic de pe Vechiul Pământ. A dat și nume celor mai interesante locuri din vecinătate.
— Să mergem mai departe. Sunt curios să văd satul.
*
— Bine-ai venit la Piatra Seacă.
Mick recunoscu expresia de pe chipul lui Miles ca fiind una de dezamăgire amestecată cu, probabil, disperare.
— Am… am crezut că e un sat aici…
— Depinde de punctul de vedere. Am construit clădirile cât mai atent cu putință, cioplindu-le din roci locale, pe baza descrierilor lui Bill.
— Dar… nu sunt case adevărate, se bâlbâi Miles.
— Oferă adăpost față de soare. Există și o baie fierbinte. Și un saloon. Din păcate, nu și whiskey.
Mick îi făcu cu ochiul lui Miles.
— Cât au rezistat aici Wild Bill, Jesse James și toți ceilalți? Cât timp, până să fie salvați?
Mick cântări întrebarea pentru o clipă.
— Cei mai mulți aveau cantități însemnate de provizii și apă.
— Nu asta am întrebat, insistă Miles. Ce s-a întâmplat cu ei?
— Nimic care să te îngrijoreze, îl liniști Mick. Așa cum ți-am spus: vorbesc cu ei deseori.
— Atunci unde sunt?
— Așezați sub Copacul Spânzuratului. Wild Bill nu e singurul căruia-i place priveliștea, răspunse Miles.
— Vreau să-i văd. Acum!
— Tu ești șeful, bobocule…
Mick o fluieră pe Holly, dezlegă lăzile lui Miles și le cără într-o mână în adăpostul cioplit în stâncă masivă și care era menit să semene cu un saloon.
Într-un spațiu de mai puțin de patru metri pătrați și mai puțin de doi metri până la tavan se aflau rămășițele predecesorilor lui Miles. Câteva cărți, niște aparate electronice moarte, ambalaje de plastic și, destul de neașteptat, o mică nișă scobită în perete în care erau expuse peste treizeci de statuete mici ale unor creaturi diferite, atent sculptate din piatră verde. Miles recunoscu vreo câteva animale, dar pe cele mai multe nu le mai văzuse niciodată.
Miles apucă una și o ridică în lumina serii.
— Ce-i asta?
— Un cap-învârtitor din Centauri. Mascul, judecând după coarnele de pe spinare.
— Cine le-a făcut? întrebă Miles.
— Jesse James era o persoană remarcabilă. Înainte să plece mi-a dat colecția lui, iar eu am expus-o aici, răspunse Mick.
— Stai puțin. Tocmai ai zis că stau toți sub sub Copacul Spânzuratului, și totuși vorbești despre plecări și despărțiri. Nu pricep.
Miles clipi din ochi.
— E… greu… de explicat unei ființe umane, rosti Mick încet. Poate c-ar fi mai bine să-ți arăt.
*
Mick încălecă pe Holly și-l trase fără efort pe Miles în spatele lui. Fără nici o grabă, animalul începu să pășească și, după o jumătate de oră, și sub ultimele raze ale soarelui care apunea, apăru o încâlceală bizară de ramuri de un arămiu dens, brăzdată de straturi albastre, verzi și galbene.
Pe măsură ce se apropia, Miles văzu un șir de siluete așezate, acoperite cu straturi groase de sare ca niște mantii semitransparente. Fiecare dintre siluete stătea cu capul aplecat pe umărul drept, ca și cum ar fi ascultat cu atenție ceva care se petrecea deasupra lor. Fețele, contururi neclare, erau vizibile sub ultimele raze ale soarelui. Arătau senine, calme, încremenite într-o dispoziție nedeterminată.
— Ce-ai făcut? întrebă Miles.
Se lăsă să cadă la pământ și se îndepărtă cu câțiva metri.
— După ce Wild Bill a petrecut trei mii două sute șaptesprezece zile cu mine, inima i-a cedat. Dorința lui, pe patul de moarte, a fost să stea sub copac, cu fața în direcția în care apune soarele.
Mick își scoase pălăria și o ținu în dreptul pieptului.
Miles observă gestul.
— Atunci ți-a dat pălăria, nu-i așa?
Mick dădu din cap.
— Dar cum poți încă să vorbești cu el, cum ai zis? întrebă Miles.
Se îndepărtă încă puțin, ca măsură de precauție.
— La urma urmei, e mort.
— În nopți ca asta, când se simte încordarea în aer, atunci vorbește. La fel și toți ceilalți.
Mick rânji.
— Pipăie copacul, o să înțelegi.
Cu grijă, Miles întinse mâna spre una dintre crengi și, în timp ce se apropia de ea, firele de păr de pe dosul palmei i se ridicară.
— Electricitate statică.
— Mda, încuviință Mick. La câteva luni după plecarea lui Bill, am trecut din nou pe-aici. Până atunci fusese acoperit cu un strat gros de săruri de cupru. A avut loc o furtună. Și după furtună, Bill a început să-mi vorbească. Bănuiesc că i-a intrat în cap, prin ureche, apă saturată de cupru.
Mick arătă către un ac subțire care ajungea până la urechea lui Bill.
— Probabil că s-a rupt o ramură și l-a lovit în ureche. Depozitele de cupru au urmat căile neuronilor și dendritelor din cap. După asta, n-a mai fost nevoie decât puțină electricitate ca să-l trezească pe moșneag și să-l readucă la viață.
— Nu pricep. Bill e mort. Toți sunt morți.
Miles începea să devină foarte neliniștit.
— Liniștește-te, bobocule, n-o să-ți fac nici un rău, spuse Mick. Va veni și rândul tău.
Miles înghiți în sec, apoi întrebă:
— A fost vreodată salvat cineva de pe planeta asta?
Mick rânji.
— Au fost multe bătălii în colțul ăsta de galaxie. Tot soiul de lucruri zboară pe lângă noi. Dar niciodată o navă de salvare.
— Ce-nseamnă asta pentru mine? întrebă Miles.
Chipul îi devenise puțin mai palid.
— Când or să ți se termine provizile, o să mori încet de foame sau de sete. Dar o să fiu alături de tine în ultimele ceasuri. Îți promit, îl asigură Mick.
Miles era împietrit. Descurajat, se întoarse la Piatra Seacă, mormăind tot drumul.
*
Lui Miles Goodfellow Domolul îi trebuiră șaizeci și două de zile să-și accepte soarta. Nu apăru nici o echipă de salvare. Învăță să aprecieze apusul soarelui și multele nuanțe minunate și vii de verde și albastru pe care razele sale le creau în peisaj. Mediul mereu schimbător era minunat de privit și, după o vreme, Miles începu din nou să stea de vorbă cu Mick. La urma urmei, era singura persoană din preajmă cu care Miles putea să poarte o conversație.
Când apa se termină și sistemul de purificare se defectă, recurse la apa bogată în minerale din rocă. Pe măsură ce toxinele i se acumulau în corp, pielea i se îngălbeni și-și dădu seama că-i sosise ceasul. Împreună cu Mick, își croi drum încet, atât cât îi îngăduia corpul, peste platoul verde, pustiu, până când ajunseră la Copacul Spânzuratului. Văzu că Mick pregătise un scaun plăcut pentru el și, cu un oftat adânc, se așeză.
— A fost bine, Mick, șopti Miles.
— E doar începutul, Miles Goodfellow cel Domol, rosti Mick cu solemnitate. O să ai parte de ceea ce multă lume dorește. Un soi de nemurire.
— Numai că n-am înțeles niciodată rolul tău în toate astea, pe planeta asta, Mick. Vrei să-mi explici, te rog?
Obosit, Miles se rezemă de o creangă de cupru.
— Sigur, Miles. Eu sunt păzitorul. Am grijă ca nimeni să nu plece de-aici, explică Mick.
— Dar de ce?
— Nu cunosc motivul, Miles. Îmi urmez doar programarea.
— Așadar, ești un mecanoid. Am bănuit atâta lucru.
Miles tuși profund și o ceață fină, roșie, se depuse pe costumul lui spațial, ponosit de-acum.
— Atunci de ce ne ajuți? De ce?
*
Mick rămase tăcut până când Miles închise ochii și-și dădu ultima suflare. Trase o ramură subțire de cupru până la urechea stângă a lui Miles, îi așeză capul în poziția potrivită și împinse încet creanga prin membrana timpanului astfel încât apa densă, mineralizată, să poată picura înăuntru.
*
În timp ce o călărea pe Holly în lumina apusului, Mick șopti încet:
— Miles Goodfellow Domolul. Când o să te întorci printre noi, o să-ți explic totul…
Fluieră încetișor „Sunt un biet cowboy singuratic” în timp ce soarele cobora sub linia orizontului.
Titlul original: „The Copper Oasis”
Traducere în românește: Cristina Ghidoveanu
Textul a fost tradus și publicat în revista Fantastica cu acordul autorului. Îi mulțumim.
