Robotul se roti de mai multe ori în jurul planetei. O fotografie cu grijă, împărţind-o în zone potrivite colonizării pe care o pregătea. Asoliză şi ieşi din coaja metalică în care străbătuse spaţiul. Îşi încercă, pe rând, braţele manipulatoare.
Curăţă terenul, trasă drumuri şi înălţă pâlcuri de clădiri în care depuse obiectele necesare oamenilor. Între clădiri, plantă copaci şi iarbă şi amenajă terenuri de joacă pentru copiii oamenilor. Înălţă şi o biserică, pentru hrana spirituală a oamenilor, atunci când vor veni, iar într-un capăt al oraşului, pregăti un cimitir în care să rămână pentru eternitate trupurile oamenilor. Ridică spitale şi creşe şi şcoli şi magazine şi teatre şi o filarmonică pentru ca, atunci când vor veni, coloniştii să nu ducă lipsă de nimic, să se simtă ca acasă chiar de la început.
După ce termină toate acestea, ară pământul şi-l însămânţă cu plantele ce formau hrana celor care îl trimiseseră pe acea planetă. Strânse recolta şi trimise un semnal, poftind coloniştii.
Nu veniră.
Culese încă o recoltă, înălţă un nou oraş şi încă unul, trimiţând într-una semnale prin care îşi poftea creatorii să vină şi să ia în stăpânire ceea ce construise pentru ei. Mai adăugă câte un decor cochet prin vreo locuinţă, înălţă câteva fabrici, deschise noi cariere ca să exploateze mineralele planetei, dar tot nu veni nimeni.
Trecu prima mie de ani. Celulele fine ale memoriei mecanice îşi epuizară încărcătura. Pe robot îl transformă timpul într-un morman de rugină. Recoltele căzură pradă buruienilor, iar oraşele intrară în ţărână. Planeta îşi relua înfăţişarea sălbatică, mişunând de viaţa aflată la cele dintâi clipe. Pe alocuri, ruinele păstrau amintirea construcţiilor falnice de altădată.
Peste încă o mie de ani, pe planetă poposi nava cu exploratorul unei civilizaţii de fiinţe raţionale pornite să descopere Universul (poate chiar a celei ce trimisese robotul).
Exploratorul s-a extaziat în faţa ruinelor şi a dus la el acasă vestea descoperirii vestigiilor unei vechi civilizaţii planetare.
