Evoluții posibile și reflectarea acestora în cinematograful actual
Este indubitabil faptul că, în primă instanţă, progresul tehnologic, orice nou prag atins în această direcţie, generează euforie. Şi cum ar putea fi altfel ? Cum am putea oare să nu ne bucurăm şi să nu ne entuziasmăm atunci când, prin oricare nouă invenţie, a oricăruia dintre noi, cu toţii dobândim o nouă dovadă a faptului că noi, oamenii, suntem cu adevărat deosebiţi, că suntem in-te-li-genţi, că deţinem această aptitudine extraordinară a înţelegerii superioare celor înconjurătoare şi a făuririi unor lucruri cu totul noi, inexistente în prealabil ? Pe lângă perspectiva sau promisiunea unui trai prezumabil mai bun pe care orice nouă tehnologie ne-o aduce, primim ca bonus şi acest sentiment teribil al mândriei de a face parte din cea mai înaltă verigă a universului cunoscut. Şi acest sentiment al mândriei, combinat cu beneficiile practice care derivă din inteligenţă, generează senzaţia de putere care, după cum ştim, este probabil cel mai teribil narcotic al minţii umane. Când omul simte că are putere asupra celor înconjurătoare şi începe să creadă că poate dispune de acestea după cum pofteşte, în mintea sa se instalează o euforie vecină cu halucinaţia. Halucinaţia puterii absolute care orbeşte mintea şi îl face pe cel ce cade pradă acesteia să apese pedala acceleraţiei fără să mai gândească nicio secundă la consecinţele nedorite pe care această stare de autohipnoză le poate genera. Dar până unde poate merge aşa ? Focul şi prelucrarea metalelor, puterea aburului şi primele motoare, electricitatea şi tot universul echipamentelor care funcţionează pe baza acestuia, energia atomică cu beneficiile şi ameninţările sale iar în prezent inteligenţa artificială şi biotehnologiile. Am mers oare prea departe ? Dar, dacă da, ne-am fi putut opri oare? Stă în natura noastră să ne oprim vreodată sau este scris în genele noastre să mergem înainte fără vreo frână până undeva unde nu putem şti de-acum unde sau până ce filmul se va rupe, civilizaţia va colapsa şi doar ceva ruine vor rămâne în urma ei ? Ne apropiem de un asemenea punct terminus sau toate temerile cu privire la viitor sunt doar rezultatul fricii de necunoscut şi a unui conservatorism care decurge din instinctual de conservare ?
La urma urmei ar trebui să fim nemulţumiţi de perspective faptului că într-un viitor oarecare noi oamenii biologici vom fi înlocuiţi de pe scena lumii de ciborgi, clone, androizi sau mutanţi, entităţi inteligente şi eventual chiar mai inteligente decât noi pe care chiar noi înşine le-am creat ? Cu nu foarte mulţi ani în urmă, la o dezbatere ce a avut loc în cadrul primei ediţii a festivalului Noaptea Cercetătorilor, l-am auzit pe poate cel mai renumit promotor al ştiinţei şi tehnologie din ţara noastră spunând, fără nicio ezitare, că noi oamenii ar trebui să înţelegem că suntem doar un stadiu de manifestare a inteligenţei (şi anume cel bazat pe carbon) şi că perspectiva de a fi înlocuiţi de către nivelul următor de performanţă, inteligenţa având ca suport siliciul, nu ar trebui să ne tulbure în niciun fel. Aşa să fie, oare ? Atunci când vom constata că un computer care şi azi are o putere de calcul incomparabil superioară ca viteză şi volum faţă de creierul uman va manifesta dintr-o dată personalitate şi ne va spune „ia mai daţi-vă la o parte că sunteţi puţin performanţi şi mă încurcaţi la ce-am de făcut” ar trebui să descchidem o cupă de şampanie spre a sărbători faptul că joaca noastră de-a Dumnezeu a dat rezultate, fie acelea şi eventual neconvenabile pentru viitorul speciei umane ? Şi, dacă am ajuns şi la această formulă, să reflectăm un pic asupra ei : prin biotehnologie şi IT omul chiar se joacă de-a Dumnezeu ? Adică chiar devine creator de viaţă ? Am trecut oare peste o frontieră pe care n-ar fi trebuit s-o depăşim? Adică, cât timp am făcut tot felul de echipamennte care ne-au făcut viaţa mai bună a fost în regulă dar când am ajuns să construim structuri care calculează mai bine ca noi şi structuri bilogice noi care ne seamănă dar sunt mai performante nu mai este în regulă ? Urmează oare ca aceşti cyborgi, clone, androizi sau mutanţi să ne şteargă de pe faţa Pământului negând cu vehemenţă că noi creatorii şi proiectanţii lor lor am fi existat vreodată şi afirmând tranşant şi fără echivoc că existenţa lor este rodul evoluţiei haotice şi întâmplătoare a siliciului bunăoară ?
Scenariile viitorului pot fi multe şi, în mod evident, doar unul anume va deveni realitate, chiar şi dacă acela va fi o combinaţie între multiplele variante pe care cultura science-fiction ni le oferă.
Una dintre cele mai avantajoase variante din perspectiva noastră a oamenilor biologici de azi ar fi aceea că, evitând a fi înlocuiţi de către propriile noastre creaţii (cyborgi / androizi / etc), prin intermediul unor mutaţii induse tehnologic sau spontane, am putea noi înşine să evoluăm într-o variantă îmbunătăţită a ceea ce suntem în prezent. Aceasta ipoteza este explorata in filme precum Gattaca (1997), Hollow Man-Omul invizibil (2000),Limitless (2011)care, continuând tradiția deschisă de Frankenstein (1931), ne arată cum, într-un viitor nu foarte îndepărtat,atomii și moleculele ar putea deveni asemenea plastilinei, pe care noi, oamenii le-am putea manipula după bunul nostru plac spre a ne modifica, transforma și îmbunătății capacitățile fizice de care dispunem. O subspecie a acestei posibilități ne este oferită de seria filmelor X Men, diferența fiind aceea că, în cazul ipotezei promovate în acest ultim caz, saltul calitativ spre varianta post-umană îmbunătățită se face în mod spontan, ca urmare a unei evoluții naturale nedirijate artificial. Și, ca o apoteoză a acestui tip de speculații, filmul Lucy (2014) vine și ne spune că esenta postumanismului ar fi utilizarea capacitățile psihice la potențialul lor maxim. Vedem, așadar, în finalul acestei opere cinematografice, cum eroina, atunci când ajunge la o rată de utilizare a creierului de 100%, dispare din planul fizic, afirmându-și însă existența prin intermediul comunicațiilor electronice și spunând că prezența sa este ubicuă. Deducem din aceasta că, prin atingerea întregului nostru potențial, oricare dintre noi poate deveni o ființă deplină, pentru care existența perpetuă constituie firescul și normalitatea. Să fie oare așa ? Vom ajunge la un moment în care inteligența noastră va stăpâni complet materia? Am putea deveni ființe fără de limite, asemuindu-ne zeilor ? Putem îndrăzni asta? Este bine să îndrăznim asta? Concluzia care s-ar putea degaja din aceste filme este aceea că utilizarea tehnologiei poate da omului posibilitatea de a-şi depăşi actualele limite fizice şi psihice, de a-şi îmbunătăţi sau modifica structura biologică până la un nivel la care homo sapiens ar putea deveni irecognoscibil sau poate chiar inimaginabil din perspectiva zilei de azi, fiind înlocuit de fiinţe biologice şi tehnologice superioare, care ar putea atinge, eventual, chiar și nemurirea fizică, preţul plătit pentru aceasta fiind însă acela al părăsirii identităţii, condiției și natuii sale proprii care îl definește în prezent.
Păstrând același registru al ingineriilor bio-tehnologice de care aminteam ceva mai sus, filme precum Ziua a șasea(2000) sau Moon (2009) ne-au arătat că ar fi posibil ca, la un moment dat, fiecare dintre noi să își poată realiza copii identice cu sine însuși, inclusiv din punct de vedere neuropsihic. Întrebarea care se pune este dacă, în această ipoteză a clonării, dublurile care ar rezulta sunt aceeași ființă cu originalul sau sunt alte entități umane, foarte asemănătoare cu arhetipul lor, dar totuși diferite? Niciunul din aceste filme nu oferă un răspuns definitiv și tranșant la această întrebare, ci doar ne lansează această temă de reflecție.
O variantă un pic modificată a clonării este aceea a mutării conștiinței într-un alt trup fizic generat artificial, diferit de cel al originalului, permițând astfel — teoretic, cel puțin —identității spirituale să-și continue existența la nesfârșit, într-o succesiune continuă de „ambalaje” diferite. Această posibilitate ne este arătată în filmul Avatar (2009), iar punctul ultim din acest registru ne este indicat in filmul Transcendence (2014) in care vedem că “ambalajul”— noul corp adică — nici măcar nu trebuie să fie alcătuit neapărat din substanțe organice, ci poate fi un laptop, de exemplu, existența ulterioară a ființei astfel perpetuate urmând să se desfășoare în interiorul acestui mecanism sau, eventual, într-o rețea a unor astfel de mecanisme.
Dacă în ceea ce privește filmele care reflectă posibilele transformări ale speciei homosapiens în entități de nivel superior mă voi limita doar la titlurile enumerate mai sus, în ceea ce privește perspectiva substituirii lui Homo sapiens de catre entitati mai performante chiar de catre el create, titlurile pe care le voi aduce în discuție sunt ceva mai multe: BladeRunner (1982 si 2017), Omul bicentenar (1999), Inteligență Artificială (2001), Eu robotul (2004), Ex Machina (2015), Seria Robocop, seria Terminator, seria Matrix.
Așadar, acesta să fie viitorul omului ? Revine întrebarea de mai sus: suntem noi doar un stadiu intermediar de manifestare a inteligenței în lumea noastră? Să fim noi destinați să dispărem spre a lăsa locul liber unui alt tip de inteligență pe care noi înșine l-am creat? Într-un fel, aceasta pare a fi și concluzia capodoperei Odiseea spațială 2001(1968) din a cărei întreagă poveste și scenă finală se poate degaja ideea că omul, fiinţă pieritoare, face parte dintr-un lanț de ființe sau entități care se perpetuează în Univers la infinit și că astfel, o parte a sa — inteligența, să spunem — poate avea șansa unei existențe eterne. A unui fel de nemurire cosmică, cum s-ar spune.
Aşa să fie oare?
