Gheorghe Glodeanu, prin masiva carte „Orientări în proza fantastică românească”, Editura Tipo Moldova, Iași, 2014, demonstrează vocația scriitorilor români pentru literatura fantastică, dar și predilecția exegetului pentru constanta cercetării acestui dificil domeniu, care scapă încorsetărilor, situându-se, așa cum menționa într-un volum anterior, sub semnul lui Proteu.
Autorul urmăreşte manifestarea diacronică şi metamorfozele fantasticului de-a lungul timpului, cercetând universul prozastic a treizeci și doi de autori, începând cu întemeietorul genului, Mihai Eminescu, trecând prin perioada interbelică şi ajungând până la scriitorii contemporani. Analiza comprehensivă este o invitaţie în fascinantul domeniu al fantasticului, care îi atrage deopotrivă pe scriitori şi lectori, pledând pentru resorturile acestui inepuizabil gen. În majoritatea cărţilor aparţinând profesorului Glodeanu, observăm interesul pentru investigarea acestui domeniu: „Fantasticul în proza lui Mircea Eliade”, Editura Gutinul, Baia Mare, 1993; Eseuri (1996), „Mircea Eliade. Poetica fantasticului și morfologia romanului existentialist”, Editura Didactică și Pedagogică, Bucureşti, 1997, „Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade”, Editura Dacia, Cluj-Napoca (2001), „Măştile lui Proteu. Ipostaze şi configuraţii ale romanului românesc” (2005), „Max Blecher şi noua estetică a romanului românesc interbelic” (2005), „Fascinaţia ficţiunii. Incursiuni în literatura interbelică şi contemporană” (2006), „Romanul. Aventura spirituală a unei forme literare proteice” (2007), „Narcis şi oglinda fermecată. Metamorfozele jurnalului intim în literatura română” (2012).
Gheorghe Glodeanu a cuprins în cele 669 de pagini întreaga manifestare a prozei fantastice: reperele teoretice, conceptul de literatură fantastică, orientările în proza românească (de la epoca marilor clasici la condiţia fantasticului de la începutul secolului XX), analizând jocul seducător al măştilor la Alexandru Macedonski, dar şi fascinaţia fantasticului în literatura interbelică la: Adrian Maniu, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, Urmuz, Mateiu Caragiale, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Ion Minulescu, M. Blecher, V. Beneş, Al. Philippide, Victor Papilian, Pavel Dan, Tudor Arghezi, Vintilă Horia şi Mircea Eliade. Printre scriitorii postbelici sunt incluşi: Oscar Lemnaru, Vasile Voiculescu, Laurenţiu Fulga, A. E. Baconsky, Ştefan Bănulescu, Dumitru Radu Popescu, Octavian Paler, Tudor Dumitru Savu, Radu Albala, Ana Blandiana şi Ioan Groşan. În ultima secţiune a cărţii sunt incluse deschiderile de după 1989, exegetul cercetând vocaţia naraţiunii labirintice la Ioan Petru Culianu şi lumea ca ficţiune la Mircea Cărtărescu.
Partea introductivă îşi propune să analizeze conceptul de literatură fantastică, aducându-i în prim-plan pe teoreticienii genului şi pe cele mai reprezentative studii ale lor.
Definirea termenului a fost şi rămâne în continuare o problemă nesoluţionată, fiind terenul unor reale controverse între specialişti. Autorul pleacă de la definiţia lui Adrian Marino, apoi supune analizei distincţia dintre fantastic şi feeric aşa cum apare în terminologia lui Roger Caillois. Exegetul trece de probele sisifice în demersul de teoretizare a acestui concept, ce a cauzat discordii. Gheorghe Glodeanu îi enumeră pe cei mai cunoscuţi exegeți: Tzvetan Todorov, Louis Vax, Marcel Brion, Marcel Schneider, Howard Phillips Lovecraft, dar şi pe românii Ion Biberi, Matei Călinescu, Ioan Vultur, Ilina Gregori, George Bădărău, Ovidiu Ghidirmic, Marina Cap-Bun.
După ce face o analiză a conceptului de literatură fantastică, ochii cercetătorului se opresc asupra investigaţiei universului prozastic al autorilor, care au căzut în mrejele acestui fenomen uluitor care continuă să atragă scriitorii. De la Eminescu şi până astăzi, s-au găsit teme şi motive noi. Chiar dacă la apariţia primei nuvele fantastice româneşti, „Sărmanul Dionis”, receptorul nu era pregătit pentru şocul noului gen, pentru fantasticul de tip metafizic, ce permitea numeroase posibilităţi de expresie în deplin acord cu dinamica viziunii şi a concepţiei romantismului, lectorul s-a obişnuit cu ineditul fantasticului. Eminescu şi, în general, scriitorii romantici i-au dat fenomenului o semnificaţie nouă, au făcut din confruntarea lui cu realitatea o modalitate de poetizare, de metamorfoză, de trecere de la real la fantezie, la imaginar, la acel univers poetic de vaste posibilităţi, evaziunea în trecut, cultul eului, exotismul, visul, gustul misterului negând normele rigide, care au format dezideratul poetic al romanticilor.
Proza eminesciană a deschis drumul unei înnoiri tematice, prin strategia narativă ce ducea la situarea în inima fantasticului. Gheorghe Glodeanu cercetează toate nuvelele fantastice, reuşeşte să identifice unele influenţe de mai târziu asupra universului prozastic al lui Eliade, amintind de „obsesia eminesciană în literatura lui Mircea Eliade”, deoarece aproape în toate nuvelele, povestirile şi romanele sale face referiri la creaţia marelui poet, unele lucrări precum „Şarpele” sau „Domnişoara Christina” putând fi interpretate ca nişte replici la „Cezara”, respectiv la poemul „Luceafărul”.
Autorul demonstrează că textele lui Ion Luca Caragiale, „La Hanul lui Mânjoală” şi „La conac”, publicate între 1889 şi 1900, au la bază fabulosul folcloric, miticul şi magicul autohton. Cercetătorul demonstrează că mecanismul fantasticului coincide cu basmul prin formula iniţială, prin supranaturalul, prin intensificarea, multiplicarea şi proliferarea obiectelor. În aceste puncte realul şi irealul nu mai au graniţe bine definite.
Nuvela „Cănuţă, om sucit” este încadrată între basmul mitologic, din care nu lipseşte ironia despre condiţia artistului, şi literatura absurdului. „Instituindu-se într-un fascinant proces iniţiatic, pactul lui I.L. Caragiale cu fantasticul reprezintă o modalitate specifică de investigare a zonelor camuflate ale realităţii, îmbogăţind cu un timbru aparte opera de excepţie a scriitorului”, susţine criticul (Op. cit., p. 139).
După ce argumentează că Alexandru Macedonski intră în jocul seducător al măştilor, investighează apoi universul literar interbelic. Proza lui Gala Galaction a contribuit la dezvoltarea unui fantastic autohton, având printre temele dominante problemele timpului şi ale magiei, regăsite şi în proza lui V. Voiculescu. „Moara lui Călifar” şi „În pădurea Cotoşmanei” au afinităţi cu „La hanul lui Mânjoală” de Caragiale. Aflaţi în mrejele demonicului, protagoniştii nu se pot sustrage magnetismului forţelor malefice ale acestuia; chiar dacă încearcă să fugă, se reîntorc. Fabulosul de sorginte populară este relevant şi prin utilizarea toposului şi a eroilor, plasaţi în illo tempore. Miraculosul mitico-magic este aprofundat în universul prozastic al lui Gala Galaction, care a contribuit la dezvoltarea unui fantastic autohton, de aceeaşi filiaţie cu cel al lui V. Voiculescu, dar total diferit de cel absurd al lui Urmuz. În romanul metafizic al lui Liviu Rebreanu se investighează structurile geometrice, arhitectura armonioasă, mitul androginului, autorul căutând răspunsurile la întrebările esenţiale. Gheorghe Glodeanu analizează la Cezar Petrescu fantasticul interior, la Ion Minulescu – regimul nocturn al imaginarului, la V. Beneş – fantasticul vizionar, cel de tip terifiant la Al. Philippide etc.
Aşa s-a ajuns la suprapunerea liricului cu fantasticul, creându-se sintagmele „poemul în proză fantast” sau de „incandescenţă fantastică”. Scriitorii care se încadrează în aceste tipare sunt Macedonski, A. Maniu, V. Beneş, Oscar Lemnaru, A.E. Baconsky şi I. Minulescu. Un capitol esenţial este alocat reabilitării demnităţii metafizice a naraţiunii la Mircea Eliade (aproximativ nouăzeci de pagini), fiind o abordare a romanelor, în special a Nopţii de Sânziene, făcându-se o paralelă cu unele teme şi motive eminesciene ori blagiene, insistându-se asupra condiţiei omului superior, „Eliade are meritul de a crea un personaj viabil (…), acela al megalomanului incorigibil” (Op. cit., p. 443).
Ultimele două părţi ale monografiei despre fantastic sunt o pledoarie pentru vocaţia scriitorilor români pentru acest gen de literatură. Amintim că Mircea Eliade gândeşte renaşterea literaturii moderne (nu numai a celei fantastice şi nu doar a romanului, ci a tuturor genurilor) prin redescoperirea miturilor. În acest sens, cartea lui Gheorghe Glodeanu justifică opinia celui care a scris „Aspecte ale mitului”, a creatorului unei teorii originale despre fantastic, bazate pe camuflarea sacrului în profan, având la bază teoria irecognoscibilității miracolului. Dacă amintim contribuţia cel puţin a doi scriitori din perioada postbelică: Mircea Eliade şi Vasile Voiculescu, care fac parte din aceeaşi familie spirituală, identificăm conotaţiile literaturii fantastice ca scriitură esenţială.
Un alt aspect important îl constituie includerea în această carte a unor scriitori mai puţin cunoscuţi în calitatea lor de autori de literatură fantastică. Exegetul cercetează ,,romanul parabolă” la Octavian Paler, fabulosul Deltei la Radu Albala, fantasticul poetic la Ana Blandiana şi provocările fantasticului la Ioan Groşan.
Orientări în proza fantastică românească are o bogată bibliografie, constituind pârghiile esenţiale pentru cei interesaţi de acest fenomen prolific şi proteic. Probabil că exegetul a scris numai o prefaţă, dar nu şi câteva concluzii pentru că nu ştie care vor fi coordonatele viitoare ale uluitorului domeniu. Dacă ar trebui să optăm între doi termeni: vocaţia sau nevocaţia literaturii române pentru fantastic, datorită unei astfel de monografii a fantasticului, în care sunt selectaţi cei mai reprezentativi scriitori ai genului, suntem îndreptăţiţi să susţinem şi latura fantastică a literaturii noastre. Chiar dacă o parte dintre cei mai prestigioşi critici literari nu şi-au manifestat încrederea în literatura fantastică românească (amintim pe: G. Călinescu, E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Alexandru Philippide, Adrian Marino, Tudor Vianu), Gheorghe
Glodeanu aduce numeroase argumente susţinând că există în literatura română scriitori remarcabili care îşi consideră opera ca aparţinând fantasticului. Este prima dată în literatura noastră când sub auspiciile fantasticului sunt incluşi toţi creatorii genului, „de la origini până în prezent”. Monografia se încheie cu deschiderile de după 1989, exegetul cercetând naraţiunea labirintică a lui Ioan Petru Culianu şi ficţiunea lui Mircea Cărtărescu în nuvela „Visul” ori în romanul „Rem”.
© Anastasia DUMITRU
Textul a fost reprodus cu acordul autoarei îi mulțumim. Îi mulțumim. Publicarea a fost făcută în revista Nord Literar: http://www2.nordliterar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=1594&Itemid=41
