Originile energiei – Trei întrebări despre energie

Introducere

Orice om are o sensibilitate, corespunzător nevoilor lui de gândire, pentru marile întrebări: Ce este informaţia? Ce este spaţiul? Ce este timpul? Ce este energia? Ce este substanţa? Ce este natura?

O parte a studiilor, a lecturilor şi a reflexiilor mele se datorează căutărilor răspunsurilor acestor întrebări, iar rezultatele căutărilor se regăsesc între rândurile acestei cărţi.

Este această carte una tehnică sau una ştiinţifică, în sensurile acestor categorisiri, aşa cum sunt privite acum, având în vedere anunţul din titlu, privitor la energie?

Dacă sunt căutate înţelesurile filozofice viitoare ale energiei, ale timpului, ale spaţiului, ale informaţiei şi ale tuturor alcătuirilor pe care noi le numim Lume, atunci pot spune că este o carte de anticipaţie a unei noi gândiri.

Ţinta pe care se structurează cartea este totuşi înţelegerea filozofică a energiei, atât datorită profesiei mele de energetician, cât şi pentru faptul că energia este, în cele din urmă, leagănul vieţii şi, probabil, cea mai plauzibilă explicaţie a existenţei.

Lumea nu este doar natură. Natura este o parte mică a lumii. Lume cred că este termenul cel mai potrivit pentru a împreuna natura perceptibilă cu cea neperceptibilă, acea Realitate aşa cum o înţeleg şi o numesc filozofii. Chiar Universul, cu întinderea incomensurabilă a spaţiului său şi cu energiile sale, nu se regăseşte altfel întemeiat decât natura, în aceste dimensiuni: energie, timp, spaţiu şi informaţie.

Textele, scrise sub forma unor eseuri, nu se ocupă de o filozofie anume, ci de un înţeles filozofic, uneori găsit sau doar intuit, alteori rămas în întrebări sau pur şi simplu de negăsit, speculat doar sau pierdut. În aceste încercări, pentru a se pătrunde în înţelesuri, se renunţă la canoanele presupuse de filozofie, lucru pe care un cititor atent trebuie să îl ştie. Pe parcursul textelor se păstrează doar acel sens al unui studiu filozofic.

Principalul mod de a înţelege este dat de dorinţa de a înlătura ascunzişurile pe care le determină paradigmele fireşti, atât în filozofie cât şi în fizică, matematică, chimie, mecanică, termodinamică, mediu şi alte ştiinţe, într-o sumă a curiozităţii de a cunoaşte. Pe alocuri, din cauza paradigmelor instalate în mintea oricărui cititor, nu pare a fi suficientă doar lectura pentru a se putea parcurge şi însuşi înţelesurile textelor, fiind necesară o învăţare efectivă a unor pasaje sau a unor texte. Nivelul de pătrundere al înţelesurilor este dependent de volumul textelor parcurse de către cititor, fiind posibil un nivel de pătrundere pentru un text doar, cât şi pentru câteva texte, pentru un capitol, mai multe capitole sau pentru întreaga carte. Mă adresez aici acelor cititori care doresc să reconstituie întreaga expediţie a minţii mele, prin zone de gândire dificile şi uneori de „nepătruns”.

Modalitatea de cunoaştere pe care o promovează cartea este aceea a gândirii însoţitoare adică aceea a urcării minţii observatorului în subiectul cunoaşterii, precum într-un tren al informaţiilor, ce pătrunde înspre toate direcţiile posibile, spre necunoscut.

Dacă dorim să cunoaştem, să spunem metaforic, un cal sălbatic, adică acea realitate necunoscută, cum poate fi cunoscut acest cal?

• privindu-l de la capătul frânghiei, pentru a-l îmblânzi?
• privindu-l de la o distanţă cuprinzătoare, pentru a-l admira?
• sau prin călărirea lui,  folosindu-l?

Sunt trei forme de cunoaştere, din perspectiva poziţiei minţii unui observator, toate fireşti şi toate posibile, însă cu rezultate diferite. Aceste forme de cunoaştere descrise mai sus, prin comparaţia privirii unui cal sălbatic, respectiv realitatea devenită subiect al cunoaşterii, sunt:

• cea de situare, utilizată preponderent în cunoaşterea modernă
• cea de desituare, utilizată preponderent în cunoaşterea postmodernă
• şi cea de resituare, propusă în această carte pentru cunoaşterea în viitor, cu sensul global de a se utiliza preponderent un vehiculul relativ, cel al înţelesului.

Resituarea, în mişcarea de cunoaştere prin însoţire, este acea gândire care transportă înţelesurile semnificaţiilor odată cu mişcarea gândirii, pe suportul şi pe traseul dat de însăşi fenomenele care ilustrează spre privirile simţurilor noastre viaţa proceselor din natură, dar şi din afara acesteia.

Reperul cărţii este eseul întitulat „Cum văd eu postmodernismul”, publicat în Volumul VII, din anul 2008, al revistei NOEMA a Academiei Române, inclus şi în această carte. În acest eseu descriu şi propun poziţia cunoaşterii prin resituare şi prin gândirea însoţitoare, precum şi premisele pe care viitorul le oferă sau nu acestei modalităţi de a privi. Textele scrise de-a lungul unui deceniu, 2001-2012, dar şi cele premergătoare, scrise încă din perioada studenţiei, în anii ‘80, străbat această temă globală: cum se poate reconsidera un observator, într-un viitor al relativităţii definitive a poziţiilor punctelor de reper?

Prin experimente libere, într-o lume ştiinţifică de anticipaţie, în care este adusă şi cuprinsă cunoaşterea, se caută acele înţelesuri într-un plan larg, al lumii, al naturii în special, prin decojirea cunoaşterii ştiinţifice de învelişurile ei oficiale şi paradigmatice. Eseurile sunt scrise astfel încât fiecare raţionament să fie însuşibil şi de sine stătător, dar libertatea luată în mod conştient, de a scutura lucrurile la marginea lor posibilă, le scoate uneori din cursul ştiinţific firesc şi le duce spre un curs în care logica clasică se desprinde într-o sumedenie de întrebări, ipoteze sau teorii.

Întrezărirea unor idei despre natură, unele posibile, altele abia posibile, multe imposibile, dar misterioase şi oprite minţii omului de cohorte întregi de constrângeri, este considerată de către autor o suficientă răsplată. Revenind la ideea de Lume, cred că acea împreunare a naturii perceptibile cu natura neperceptibilă se petrece într-o margine ascunsă a lumii sau a gândirii pe care noi oamenii o putem cunoaşte, aşa cum am înţeles-o eu scriind şi întrebându-mă.

1. Frumuseţea matematicii

I. O istorie scurtă a operaţiilor matematice

Chiar şi elevii sau studenţii care ,,urăsc”, în general şi exagerat spus, această ştiinţă a matematicii, nu pot face un pas măcar, fără matematică şi fără a o folosi cu pricepere şi recunoştinţă. Înainte de a păşi spre şcoală, ei deja au integrat şi au diferenţiat funcţii complicate cu mintea lor, fără a şti aceasta. Operaţiile simple, de adunare şi de scădere, le cunosc din primele luni de viaţă, dar încă nu au scris nimic din toate acestea şi nu au fost puşi să înţeleagă. Aşa cum ar fi obligaţi să înţeleagă oamenii mari cum funcţionează telefonul mobil. Ei îl folosesc cu admiraţie, dar ar detesta acea ştiinţă, dacă ar fi obligaţi să îi înţeleagă telefonului măruntaiele.

Cele patru operaţii de bază ale matematicii, adunarea, scăderea, înmulţirea şi împărţirea sunt parte integrantă a învăţării de a trăi şi sunt aplicate pe întregul parcurs al vieţii de către toţi oamenii, indiferent de rase, culturi ori poziţiile lor sociale.

Nuanţele de a înţelege aplicarea acestor operaţii sunt un izvor al diferenţelor dintre culturi, religii, sisteme sociale şi chiar indivizi.

Operaţiile matematice au fost moştenite de către umanitate din istoria sa primitivă şi păstrate aşa cum au venit prin timp. Aceasta, din cauza unui fel de universalitate a lor, a unei potriviri cu omul şi a unor potriviri cu relaţiile dintre oameni, precum şi a unor similitudini cu relaţiile dintre aceştia şi natura înconjurătoare. Pe baza conţinutului şi proprietăţilor acestor operaţii s-a format şi a progresat întreaga gândire matematică şi tehnică. Descoperirile de pe parcursul istoriei s-au ghidat paradigmatic pe universul de logică indus şi apoi supus acestor operaţii.

Trecerea gândirii de la modelul naturii, printr-un înţeles al minţii omului, spre operaţiile matematice, a fost făcută prin contexte sociale, pe baza unor necesităţi practice, impuse de nevoi. Sensul natural al adunării sau al scăderii unor lucruri, obiecte, sau al ideilor de înmulţire sau de împărţire a unor obiecte, alimente, scule, arme etc., a existat şi există şi acum, aproape fiziologic, pentru oricare dintre oameni.

II. Întrebări împotriva paradigmei operaţiilor matematice

– Ce fundament istoric au operaţiile matematicii?

– De ce operaţiile de adunare, scădere, înmulţire şi împărţire, cele ce constituie aritmetica şi nu alte operaţii, sunt etaloanele mentale ale mişcării unor cantităţi, fie ele concrete sau abstracte?

– Grupurile de proprietăţi ale acestor patru operaţii, sunt ele cele ce reprezintă în totalitate ceea ce se petrece în natură?

– De ce s-au inventat aceste operaţii şi nu altele, de un alt tip şi cu un alt înţeles sau conţinut?

– Ce fel de acoperire aduc aceste operaţii în descrierea fenomenelor din tehnică sau din natură?

– Este completă această acoperire a naturii? Sau este doar o imagine a dinamicii unor procese, copiată de o descriere prin operaţiile matematice actuale, mai mult în concordanţă cu omul, în ipostaza sa de inventator-descoperitor  ale acestor operaţii, decât cu făptura naturii.

– Omul inventează sau descoperă mereu conţinuturi matematice?

– Omul doar observă lucruri noi în natură şi în mintea sa, descriind limitat aceste observaţii printr-o folosire subiectivă a limbajului matematic?

III. Originea gândirii operaţiilor matematice

La fel oricărei acţiuni naturale, inventarea operaţiilor matematice prin copierea ideilor acestora din practica socială, în zona abstractă a gândirii, a fost posibilă datorită determinărilor instinctuale ale omului.

Instinctele umane au fost un filtru interpus între percepţia onomatopeică a operaţiilor matematice şi invenţia conştientă a acestora. Se poate spune că aceste operaţii au fost mai mult descoperite decât inventate şi doar forma semnificaţiilor abstracte şi simbolistica asociată sunt în fapt nişte invenţii.

Primul instinct uman, ca şi mărime a forţei sale de manifestare, este cel al conservării. Instinctul următor, pe o scară a importanţei acestor instincte şi aservit primului, este instinctul de proprietate.

1.  A avea este verbul şi acţiunea care defineşte în mintea omului instinctul de proprietate.

Pentru a avea sunt controlate alte două acţiuni şi ipostaze umane, cele de:

– a primi, dar şi a lua, atunci când la cantitatea avută anterior se adună ceva, ca şi situaţie favorabilă, pozitivă (+)

– a da, atunci când din cantitatea avută anterior se scade ceva, ca şi situaţie, de regulă, nefavorabilă, negativă (-)

Operaţia de adunare, a+b, de la nivelul său aritmetic şi până la sumele cele mai abstracte, este în înţelesul minţii umane o imagine mai clară sau mai puţin clară a acestor verbe, a avea şi a primi.

La fel, cum în mintea omului a avea şi a da sunt temeiul de înţeles al operaţiei matematice de scădere, a-b.

2. Răspunsul omului la acţiunea asupra sa a instinctului de conservare îi solicită o permanentă şi voită dezvoltare. Ideea de înmulţire a x b a cantităţilor averilor sale sau a numărului de indivizi ai unui grup social, respectiv reducerea acestora: a:b a dus la ideea de multiplicare a lui a avea şi, prin consecinţă, o multiplicare a celor două ipostaze a primi şi a da.

Multiplicările sistematice ale adunării, respectiv ale scăderii, au dus în final la înţelegerea înmulţirii şi a împărţirii ca şi operaţii noi, deviate din primele două, dar bazate pe un alt instinct, mai puternic şi care îl include pe primul, cel al conservării.

Multiplicarea sistematică îmbracă în matematică înţelesul temporal al verbului a fi. Chiar înmulţirea omului, prin actul său social-sexual, determinat de instinctul de conservare, rămâne în limbă sub înţelesul aceluiaşi cuvânt.

Totuşi, gramatica mută aceste verbe – a fi şi a avea –  din fruntea numirilor vieţii, cele fără de care nu se poate construi o limbă, într-o grupă a verbelor auxiliare. Această ierarhizare, cu o cauză tehnică şi aparent inofensivă, creează o paradigmă ce acţionează negativ asupra minţii.

IV. Discuţie asupra paradigmei ce limitează operaţiile matematice

Capcana istorică în care poate fi surprinsă matematica este chiar drumul parcurs de aceasta, un drum lung şi sinuos, în care totul s-a făcut prin adăugiri mici şi într-un mozaic cultural divers, atât în perioade mari de timp, cu întreruperi de sute sau mii de ani, cât şi în zone geografice îndepărtate şi diferite. Instalarea unei gândiri paradigmatice prin operaţiile matematice este atât de bine realizată în mintea umană, încât acest subiect nici nu se pune în discuţie.

Este ca şi cum jocul de şah, joc ce rămâne o minune, un miracol al gândirii, ar putea fi rediscutat şi reaşezat fundamental. Însă nu este o diferenţă prea mare între abordarea paradigmatică a jocului de şah şi cea a operatorilor matematici. În şah este vorba despre două curţi regeşti, reprezentate de câte 16 piese, devenite câte 6 funcţiuni, care se înfruntă pe baza unor reguli simple. Dar măiestria jocului este atât de adâncă, încât se va încheia poate şi omenirea, iar jocul de şah nu îşi va epuiza farmecul. De ce? Jocul de şah reprezintă o altă lume preferată a omului: puterea. Toate strategiile, logicile şi tehnicile jocului de şah se servesc de paradigma extraordinară a puterii. Ce efecte au aceste tehnici, ca şi ştiinţă a jocului de şah asupra naturii? Nu au cum avea efecte. Ele sunt nişte copii ale comportamentului social-uman, comportament de o complexitate nemărginită.

La fel paradigmei matematice, paradigma ce împresoară logica jocului de şah este chiar structura socială ce constitue, prin determinare, soarta unui individ. Cele şase funcţiuni ascunse în acţiunile protagoniştilor de pe tabla de şah sunt echivalente cu ideile lor sociale, alocate ideii de ajutor, astfel:

1. regel e = individul singur (oricare dintre oameni), ţinta sorţii sale;

2. regina = familia, ajutorul cel mai sigur;

3. ofiţerii (nebunii) = rudele, ajutorul mai puţin sigur;

4. caii = prietenii, cunoscuţii, ajutorul limitat;

5. turnurile (cetatea) = comunitatea, accesibilă, ajutorul prestabilit;

6. pionii = societatea, în general, îndepărtată de individ, ajutorul idealizat.

Trebuie remarcată antisimetria jocului de şah, în raportul dintre cele două echipe/partide, un atribut bine copiat din viaţa socială. Aceste funcţiuni se situează toate într-o antisimetrie permanentă cu ele însele, prin alocarea acestor funcţiuni în mod identic şi adversarului.

În această lume, valabilă structural pentru oricare dintre indivizi ( jucătorii de şah), viaţa fiecărui individ este, în fond, rezultatul jocului său de şah. Adică cel al priceperii de a drămui puterea pe care o are la un moment dat, în ţesătura complicată a propriei sale table, pe care cele şase funcţiuni sunt prezente sau nu, se manifestă sau nu, dispar sau persistă, etc., conform unor reguli stabilite cultural, moral, etic sau prin legi.

Chiar suferiţele sau bucuriile ce colorează viaţa unui om sunt rezultatul acestui complicat joc. Mă întreb: câţi dintre jucătorii de şah din toată istoria acestui joc au privit regele, în timpul jocului, ca fiind propria lor persoană?

Nici matematica nu poate fi privită cu mult diferit faţă de jocul de şah, în relaţia sa cu omul. În matematică este vorba despre jocul abstract al plasării unor valori sau ale unor cantităţi, după criteriile deja prestabilite de către operatorii de bază, prin paradigma lui „a avea” pentru operaţiile de adunare şi scădere şi prin paradigma lui „a fi” pentru operaţiile de înmulţire şi împărţire. Valorile şi cantităţile sunt chestiunile cele mai sensibile ale averii unui om, determinându-i acestuia modul de viaţă.

Dacă în jocul de şah, folosit ca şi exemplu, dezvoltarea gândirii este fără margini, cu atât mai mult este în matematică. Această posibilitate de dezvoltare în matematică, promisă viitorului, dar şi valorilor ideilor dezvoltate în matematică ascund însă, prin aceeaşi paradigmă de fond, o limitare a matematicii, paralelă limitelor instinctuale ale omului.

Şahul este construit pe baza paradigmei puterii politice şi este un joc. Matematica este construită pe baza paradigmelor instinctelor umane, care fondează astfel operaţiile matematice, şi este, de asemenea, un joc. Dacă acest joc se regăseşte în procese fizice sau tehnice, matematica se poate alipi prin modele acestor procese. Dar dacă acest joc nu se regăseşte, chiar matematica devine şi este o barieră de netrecut spre cunoaşterea acestora.

Formarea şirurilor de operaţii algebrice şi toată matematica actuală se pliază pe ideea fiinţei umane, ghidată de cele două instincte primare ale sale. Acestea reprezintă o natură ce a fiinţat omul şi căreia omul îi rămâne îndatorat prin proprietăţi de gândire impuse astfel lui. Se demonstrează că omul este nu alăturat naturii, ci inclus în natură, prin toate părţile sale, chiar şi cele intelectuale. Natura îl include pe om.

Conexiunea dintre instincte şi instrumentele de gândire ataşate, inclusiv operatorii matematici, dau impresia unei armonii ce poate fi generalizată, fiind privită de către om ca şi o mare frumuseţe. Simetria, atât de iubită în matematică şi în ştiinţă, are la bază impresia subiectivă a acestei armonii. Limitele la care se expune gândirea matematică derivă din prizonieratul gândirii ei între jaloanele celor patru operaţii.

V. Restrângerea înţelesurilor operaţiilor matematice

În fond, singura operaţie ce poate fi socotită elementară şi în acelaşi timp originară este operaţia de adunare a+b, pentru că:

– scăderea este o operaţie inversă adunării: a + (-b)

– înmulţirea este o operaţie ce multiplică adunarea: a x b = a + a +…+ a (de b ori)

– împărţirea este o operaţie inversă înmulţirii: a x 1/b, sau, mai interesant, împărţirea este o scădere repetată de atâtea ori de câte ori indică chiar rezultatul acesteia, adică a-b-b-b-…-b  (de a/b ori)

Operatorul de adunare îşi asumă, în mod paradoxal, întregul conţinut al paradigmei matematice.

Celelalte operaţii matematice ce pot fi imaginate (puteri sau radicali, logaritmi etc.)  au statutul unor funcţii şi sunt inventate ca şi relaţii combinate ale acestor prime patru operaţii şi în final ca şi o consecinţă sofisticată a unicei operaţii originare, cea de adunare.

VI. Paradigma verbelor a avea şi a fi

Faptul că adunarea este operaţia matematică fundamentală, prin verbul a primi pentru a avea ce stă la baza paradigmei întregii matematici, este firesc pentru om şi pentru universul său?

Înţelesul lui a avea subordonează în matematică înţelesul lui a fi. Era mai rezonabil ca din înmulţire să se deducă adunarea, decât din adunare să se deducă totul. De ce s-a petrecut aşa şi nu altfel în istorie? Nu ştim. Dacă omul ar fi perceput mai întâi conştiinţa existenţei sale şi abia apoi a conştiinţei proprietăţii, matematica actuală ar fi avut o altă consistenţă. Ceea ce pare tuturor matematicienilor ca fiind de nezdruncinat, adică întreaga matematică, ar fi fost astăzi complet diferită.

Istoria documentată a matematicii descrie pe larg modul în care numerele au fost inspirate, denumirea cifrelor asociate indicând ele însele perioadele în care se număra pe degetele de la o mână, de la două mâini sau de la mai multe. Impulsul de a face un calcul sau o evaluare numerică cantitativă era subiectiv şi primitiv, ţinând în primul rând de teamă, foame, frică şi de dorinţa de a îndepărta aceste stări, printr-o luptă perpetuă şi determinată în primul rând de instincte.

Verbul a avea cuprinde întreaga listă a dorinţelor: vreau să am linişte stă lângă vreau să am bani sau să am pâine şi carne ori să am o femeie frumoasă. Tot calculul vieţii se rezumă la ideea parfumată în toate nuanţele posibile a lui a avea, prin operaţia matematică a adunării.

VII. Ideea socială a lui a avea

Aşadar, lumea matematică, dar şi lumea pe care o modelează matematica, adică lumea noastră, se bazează pe următoarea idee: o „cantitate” de orice natură ne putem imagina, este pusă la bătaie şi tot ce se petrece în jurul acestei cantităţi este doar pentru a schimba (a mări sau a micşora) această cantitate. O mărire, fie prin adaus la aceasta (adunarea), fie prin reducerea alteia (scăderea), demonstrează că legea conservării este doar un ascunziş indirect al adunării în scădere (nu există scădere, există doar o altă adunare, alăturată sau alocată unei cantităţi vecine, devenită dornică de a creşte). Captarea integrală a unei mărimi de o alta, de ori de câte ori se poate (înmulţirea) sau reducerea masivă a alteia, gradual sau complet şi chiar mai mult decât complet (împărţirea), sunt de asemenea idei sociale.

Ceea ce este neobişnuit constă în faptul că evoluţia operaţiilor matematice, de la simpla adunare spre celelalte operaţii, indică o creştere continuă a agresivităţii sociale, odată cu adăugarea ideilor matematice noi. Moştenirea acestei agresivităţi este proprie gândirii bazate pe domnia cantităţii. Calitatea este o etapă nouă, istoric vorbind, şi pare a fi ceva subtil, aproape pervers, prin comparaţie cu sinceritatea operaţiilor de bază şi ţine de inventarea funcţiilor matematice. Dezvoltarea şi diversificarea matematicii derivă din dezvoltarea şi diversificarea gândirii sociale, rămânând însă o modelare a agresivităţii omului, strânsă în toate epocile istorice trecute.

Dacă traducem imaginea matematicii, instalată în minţile oamenilor, aceasta se reduce la o atotcuprinzătoare dispută, disputa pentru cantitate, promovarea unei dorinţe pentru creştere şi apoi distingerea controlată, sistematică, bazată pe logică, a mişcării nivelelor cantităţii.

Calitatea pură, neimplicând subiectivitatea cantităţii, este încă doar o imagine pe care matematica, fie nu o înţelege, fie încă nu o vrea, fie doar o doreşte, pentru un viitor nedefinit.

Va urma.

© Cornel Mărginean