2. Percepţia privirii
Din puterile lor, oamenii de ştiinţă îşi folosesc o parte din zece, să găsească şi să înţeleagă. Celelalte nouă părţi le folosesc pentru a-i convinge pe ceilalţi.
2.1. Drumul dintre mister şi fizică
În înţeles nu există un capăt, există doar un drum.
Despre una dintre căile nelămurite ale cunoaşterii, Isaak Newton spunea: inspiraţia este cea care arată accidental omului câte ceva dintr-o lege.
Legile sunt necuvântătoare pentru om şi bine ascunse în natură. Inspiraţia nu este un produs demonstrabil al logicii, mai degrabă este un eşantion din fondul neconştient al gândirii. Ceea ce se ştie astăzi în fizică nu sunt decât consecinţe, pipăibile de către om, ale unor stări vizibile, privite, sau doar intuibile ale naturii. Privirea este poarta de intrare a lumii în mintea omului. Iar difuzia o însoţeşte. Lumina este cea care transportă spre minte această lume.
Fizicienii, fără a fi şi credincioşi însă, nu pot continua. Nu este posibilă ignorarea acestui aspect metafizic şi prezent din totdeauna, al lumii. Fizica meşteşugită doar aşa, ştiinţific, este discontinuă, ruptă în segmente şi primitivă. Este necesară o fuziune între fizică, ca şi ştiinţă a naturii, şi concepte încă necunoscute nouă, concepte despre studiul creaţiei naturii pragmatice a acestei lumi. Fizicienii vor trebui să aprofundeze pe o linie nouă lumea, printr-o filozofie de o formă cvasi-religioasă şi cvasi-ştiinţifică, vie şi în acelaşi timp reală. Acum, un amestec între fizică şi religie este o imposibilitate, însă în viitor ştiinţele cunoaşterii se vor contopi din nou, într-o aşa măsură, încât nu se va mai putea face nici un pas, decât prin ideea religioasă a ivirii lumii din ceva de o anume factură. Ceva, care va putea fi abordat doar cu condiţia însuşirii ideii de natură distinctă, o natură care există, alta, faţă de cea desenată de profesori pe tablă. Adică din afara premiselor paradigmatice de creaţie, de evoluţie şi de acţiune transformatoare a omului.
Acea parte a noţiunii de religie, adoptată aici, într-o posibilă relaţie cu fizica viitorului, este de fapt o filozofie nouă, indispensabilă, ce îşi aşteaptă naşterea. O filozofie a naturii care să descopere premergător opţiunilor fizicii principiile pe baza cărora s-a construit materia, sub-materia şi dimensiunile pe care se sprijină menţinerea viului şi a neviului. Aceste principii nu sunt cunoscute acum, oamenii de ştiinţă, cercetătorii din fizica fundamentală însă, resimt tot mai acut faptul că aceste principii există, chiar aşa neintuibile şi necercetabile. Totuşi. Privind de la o suficientă distanţă, fizica de astăzi se poate spune că este mai mult o super-tehnică inteligentă decât o ştiinţă şi prea puţin o consecinţă filozofică. Acest dezacord nu poate fi unul util. Inteligenţa, munca şi geniul fizicienilor nu pot substitui un fond ce nu poate lipsi, filozofia, aşa cum muzicii nu îi poate lipsi ritmul.
Ştiinţele par a se despărţi încă pe felii supraspecializate. Ele se vor înscrie în viitor pe linii distincte, toate convergente într-un singur punct: Dumnezeu. Nu este vorba de o împăcare istorică între dialectică şi metafizică, ci de o abordare care va renunţa la ambele aceste subdiviziuni. Această situaţie va fi obligatorie la un moment dat, pentru că tot spărgând materie, oamenii vor avea surpriza să nu găsească în final nimic. Va fi începutul căutării în acest nimic care va avea consistenţă doar prin viziunea unei acele filozofii de care vorbeam mai sus şi care astăzi nu se regăseşte decât în sâmburele nealterat al religiilor, într-o formă rudimentară.
Poate de aceea a şi rămas uitată această idee, neglijată din cauza apartenenţei religioase, studiată doar de filozofii, rămânând doar ca parte idealistă a acestora şi neabordată de ştiinţă. Acest sâmbure, părând metafizic, s-a conservat ca aparţinând religiilor şi ca atare în ultimele mii de ani nici nu s-a pus problema unei gândiri de această factură. Filozofiile orientale, cele dezvoltate paralel religiilor şi riguros alăturate ideatic acestora, cum ar fi cea budistă, sunt un bun exemplu pentru occident, în această privinţă. Pe parcursul cărţii se va încerca tatonarea acelui sâmbure, ca şi un început al punerii întrebărilor .
Încercând să înţeleagă ceea ce nu a înţeles Newton şi apoi Boltzman, care a extins ideile mecanicii clasice în termodinamică, Einstein a dezvoltat o teorie care rămâne la rândul ei un caz particular a ceva necunoscut încă. Ceea ce nu au înţeles primii doi, nu a înţeles nici al treilea şi nu întâmplător, sau nu nejustificat, motivul fiind fondul de înţelegere care a lipsit celor trei mari oameni ai lumii, adică acele principii la care s-a făcut referire. Acest exemplu din istoria gândirii ştiinţifice îşi propune să arate că există un perete de netrecut pe drumul de pătrundere în înţelesul adânc al legilor naturii.
Vrem sau nu vrem, ne referim astfel la mister şi îl legăm de acest subiect pentru că, în definitiv, conceptele inexistente, dar posibile, ascunse în necunoaştere, sau în necunoscut cum este mai rezonabil a spune, care au statutul de a se dori cunoscute, sunt şi aceste legi ale naturii, la care au meditat atât marii gânditori. Un filozof aducea următoarea definiţie: „ştiinţele noastre dragi sunt cele mai necunoscute şi neînţelese mistere”. Misterul poate fi elucidat doar prin inspiraţie, sursă de cunoaştere ce rămâne exterioară naturii umane şi aşa ne întoarcem la afirmaţia lui Isaak Newton. Ce scapă azi ştiinţei este modalitatea de a opera cu informaţii de genul aşa-ziselor mistere, în aşa fel încât rezultatul să fie palpabil şi real. Teoriile filozofului român Lucian Blaga servesc ştiinţei intrumente de acest gen, încă din prima parte a secolului trecut, dar ele, neavând susţinerea necesară, cea pe care o aprind discipolii, nu sunt privite cu atenţie de către lumea ştiinţifică. Este păcat.
Fizica viitorului va avea ca obiect de studiu un astfel de câmp, cel al informaţiilor şi nu cel al corpurilor. Cele care prin puterea unor relaţii structurale şi fenomenologice să poată determina apariţia unor stări energetice şi apoi materiale. Această intreprindere va fi o frumoasă realizare a fizicienilor şi a omului istoric.
Fizica este astăzi arma de luptă împotriva misterelor şi a fenomenelor cu un sens ce ne scapă sau care se produc în zona supranaturalului. Acest supranatural, pe care filozofia îl categoriseşte drept realitate, este o zonă firească a cunoaşterii, în care omul nu poate pătrunde din cauza ustensilelor sale primitive. Viitorul, însă, va deschide privirii părţi ale acestei zone. Fără să ne dăm seama, plaja dintre real şi supranatural se deplasează continuu. Mereu mai multe mistere devin pe nesimţite realităţi explicabile şi simple. Fizica va fi cea care va înţelege prima şi va da posibilitatea de a utiliza supranaturalul în scopuri practice. (Telefonul mobil este un supranatural al secolelor trecute, devenit astăzi un serviciu banal.)
Obstacolul cel mare al fizicii este cel al folosirii predilecte a calculului matematic. Nu se poate închipui acum ce anume va lua locul matematicii în fizică, premisă momentan absurdă, dar acest loc trebuie cedat unei noi ştiinţe, care va trebui să opereze cu elemente informaţionale noi, în locul celor de natură strict matematică. Într-o predicţie pozitivă matematica viitorului se va metamorfoza, prin ea însăşi, în acea direcţie. Această intreprindere va fi o frumoasă realizare a matematicienilor, dar şi a omului istoric.
Înţelesul filozofic al formeler misterului este un motor optimist al cunoaşterii.
Misterul nu este în afara minţii omului. Acesta are doar limita imaginaţiei umane. Fizica este cea care, mai întâi îşi construieşte singură misterele pe care apoi le va cuceri, cu trudă, prin noi forme ale unor noi mistere. Şi tot aşa. Să nu uităm asta!
Însă imaginaţia umană, cea la nivelul unor generaţii şi a unor populaţii, nu poate crea (construi) forme de mister imposibile. Doar o imaginaţie imposibilă creează forme imposibile. Înseamnă că forme imposibile şi imaginate nu există şi că tot ceea ce este imaginabil şi acceptat istoric ca imaginat va deveni într-un viitor, oricât de îndepărtat ar fi acesta, o realitate simplă. Acesta este optimismul pe care îl poate aduce un înţeles filozofic. Să nu uităm asta!
O cale pentru viitor, dar şi o alternativă necesară a drumului fizicii, este îmbrăţişarea partenerială, de către ştiinţă, a misterelor, căutând moduri de a le cuprinde prin înţelegerea faptului că nu este nici o diferenţă între un cunoscut şi un necunoscut.
Drumul resituării, cel pe care se vor strădui să îl explice textele cărţii, este acum doar o simplă intuiţie a mea, departe de a fi o construcţie terminată. Dar este, ca oricăror păreri, şi o propunere spre o opţiune posibilă.
2.2. Mişcarea şi semnificaţia următoare
Ca să nu ne schimbăm, trebuie ca noi să ne schimbăm continuu.
Înainte de a ne apropia de o privire anti-paradigmatică asupra mecanicii, a termodinamicii şi a unor mărimi fizice reprezentative pentru energie, dintr-un punct de vedere informaţional, voi descrie mai departe o serie de exemple, pentru a arăta că acţiunile pe care le întreprinde omul şi mai cuprinzător natura, apoi tehnica, ca şi energo-motoare, utilizând energie, au în principiu o singură posibilitate de desfăşurare:
aceea de schimbare a poziţiei unui punct sau a unor puncte, având ca şi finalitate o determinare a unei semnificaţii.
Aici punctul este socotit ca fiind un loc structural, o poziţie iniţială, ce se poate preschimba prin mişcare într-o altă poziţie.
Munca omului este o acţiune de a schimba poziţii ale unor obiecte, părţi de obiecte sau entităţi informaţionale trecute dintr-o formă în alta pentru acele munci intelectuale, prin schimb direct de semnificaţii. La orice muncă ne-am gândi, îi vom găsi în final o definiţie ultimă în care regăsim această idee: de schimbare a poziţiei a ceva. Am putea enumera câteva feluri de munci sau mai multe, dar lăsăm acest exerciţiu uimitor pentru cititor, mai bine. E singurul lucru concret pe care l-a câştigat omul după ce a devenit inteligent, adică a început să mişte, să mute lucrurile conştient în jurul său. Chiar viaţa omului, este tentaţia sa de a schimba poziţia lucrurilor, a fiinţelor şi a tot ceea ce percepe că ar exista în jur, apoi acţiunea de a schimba poziţia şi, în final, uimirea şi încântarea de a afla şi folosi noile semnificaţii ale acestor acţiuni. Societatea umană este produsul sistemic al semnificaţiilor tuturor acţiunilor oamenilor privite prin acest context.
Câştigul în urma muncii se soldează cu o semnificaţie în plan informaţional, de la o muncă pentru nişte produse concrete, care îşi schimbau şi ele poziţia, trecând faptic dintr-o proprietate în cealaltă, din mâna unui om în mâna altui om. Apoi, s-au folosit banii care, de asemenea, s-au transferat efectiv dintr-o mână în alta, adică şi-au schimbat locul. Au urmat documentele de valoare, acţiunile bursiere şi, în final, s-a ajuns ca valoarea muncii să devină o pură semnificaţie de cont bancar, care elimină orice mijlocire materială, fiind necesar, pentru însuşire, doar acordul, de asemenea informaţional, al posesorului acestui simbol.
Călătoria sau peregrinările oamenilor sunt acţiuni în care prin diverse metode, chiar omul, făptura sa, are nevoie să-şi schimbe propria poziţie, într-un spectru geografic larg, parcurgând distanţe. Prezenţa sa într-un alt punct se soldează de fiecare dată cu o identificare a unei noi semnificaţii. Acesta pleacă pentru a fi prezent, a participa, a asista, a decide, a rămâne, a se întoarce, a munci, a vizita, a lua la cunoştinţă etc.. Încă din străvechime, omul a încercat să substituie călătoria cu mesajul trimis sau transmis, înţelegând că de cele mai multe ori e suficientă transferarea printr-un mod, printr-un curierat, a semnificaţiei pe care o reprezintă călătoria sa. Aceasta se făcea prin transferul poştal al informaţiilor sau al valorilor. Telefonia a redus substanţial nevoia călătoriei propriu-zise, conversaţiile pe Internet vor micşora şi mai mult această nevoie, deoarece se transferă acum o semnificaţie din ce în ce mai completă. Alături de voce şi mesaj, se transferă acum şi imagini în direct.
Comerţul se defineşte prin chiar faptul de a schimba poziţia unor obiecte, a căror listă e impresionantă, cuprinzând aproape tot, dacă nu cumva chiar tot ce există, din proprietatea vânzătorului în cea a cumpărătorului.
Transporturile secondează comerţul prin mişcarea efectivă a mărfurilor comercializate, acestea făcând turul lumii, operaţie efectivă de a schimba poziţia acestora pe distanţe oricât de mari.
Sporturile, jocurile sunt cele mai bune exemple, cuprinzând în totalitate înţelesul acestui eseu, cele în care schimbarea poziţiei, fie a jucătorilor, fie a unor obiecte tipice, sunt transferate în semnificaţii, căci însăşi ideea de joc înseamnă a schimba sistematic ceva. Nici un sport nu are o noimă, fără aplicarea acestor semnificaţii informaţionale. Mingea, corpul uman-corpul adversarului sau cel propriu, cărţi de joc, piese de şah, maşini, animale şi multe altele-devin subiectul acestei schimbări de poziţie.
Jocurile pe computer şi în reţea au făcut chiar o întorsătură, au revendicat obiectele şi acţiunile, transformându-le pe acestea în semnificaţii şi în simple imagini, care suferă schimbări pe baza unor reguli, creând semnificaţii pe care le capătă aceste pseudoacţiuni. De aici şi marea lor priză, pentru că oferă în plan virtual tuturor participanţilor posibilitatea să întreprindă acţiuni ca: utilizarea armelor, conducerea unor armate în războaie, pilotarea unor rachete sau a unor maşini de curse, în aceleaşi condiţii mentale pe care le are o persoană care practică în realitatea fizică aceste acţiuni. Mimarea acestor acţiuni direct, în chiar miezul lor, adică asimilarea efectivă a semnificaţiilor care decurg din exerciţiul lor practic, care în acest caz se desfăşoară virtual, este suficientă pentru că de fapt şi în realitate, acesta este scopul urmărit, adică obţinerea unei anume semnificaţii finale, cauzată de senzaţii sau de percepţii mentale directe. Diferenţa esenţială (şi pericolul acestei abordări) între jocurile virtuale şi realitatea fizică constă în ireversibilul realului şi plata erorii în real, prin consecinţe invitabile, faţă de simpla informaţie de reacţie a consecinţei erorii, în planul virtual.
Dansul este o formă perfectă de a amesteca în acelaşi timp cele două părţi ale mesajului, mişcarea armonică, schimbarea poziţiei sau păstrarea acesteia şi transferarea simultană a semnificaţiei. Muzica, percuţia, sau cântecul aliniat dansului, comprimă elementul informaţional în cel al semnificatului.
Împreunarea oamenilor (sexul) este un relevant exemplu despre o mişcare care pleacă de la o semnificaţie dorită şi ajunge la o aceeaşi semnificaţie, dar împlinită, primită pe baza senzorilor activaţi de schimbarea relativă a poziţiei celor două organe sexuale. Aici natura a creat direct, prin aceeaşi funcţiune, cele două ipostaze ale informaţiei, o generare prin schimbare de poziţie şi o dezvoltare senzorială. Cred că împerecherea este cea mai ciudată şi mai ultimă demonstraţie a esenţei lumii, aici este totul scurtat la maximum în lanţul: schimbare, schimbare de poziţie (coit), semnificaţie (plăcere) şi în final o nouă schimbare de poziţie (adică transferul de spermatozoizi şi migraţia ovulului) şi iarăşi o semnificaţie finală, cea a concepţiei fătului. Polenizarea florii, adică acea nevoie mecanică obligatorie, a transferului unor substanţe pe distanţe mici, dar uriaşe pentru dimensiunile oului acestora, a supus natura unor construcţii de specii la nivel planetar.
Acţiunile armate, războaiele, sunt cele mai ample desfăşurări pe care le întreprind naţiunile, sau coaliţiile, în care transferul poziţional al unor obiecte, maşini, oameni, atinge paroxismul, iar singura scuză şi apoi obiectiv este certitudinarea unei informaţii semnificative: a obţine victoria, adică a se accepta de comun acord, în final, o pace în care condiţiile sunt avantajoase celui învingător şi al căror texte încap, scrise, pe o singură pagină. Mişcarea, nu numai pe câmpul de luptă, dar chiar şi mişcarea tristă, cea din viaţă spre moarte a eroilor, are un rezultat semnificativ şi monosilabic: da-ul sau nu-ul regăsit în textul ulterior al acordului de pace.
Exemplele pot continua, pentru că în fapt nu există act al omului sau al naturii care să conţină un alt rost, în afara celui de a crea o schimbare de poziţie semnificativă. Din păcate acest aspect nu este înţeles şi nu este acceptat de către oameni. Oamenii sunt prin natura lor, formată de civilizaţia materială, convinşi asupra întâietăţii acţiunilor lor, în faţa semnificantului acestor acţiuni, adică în sensul invers al felului în care a fost constituită natura.
Relaţia dintre om şi natură este în fapt construită pe acest tip de dialog, în care omul păcăleşte componente active ale acesteia, prin crearea premiselor informaţionale. De ce funcţionează un motor cu benzină (cu ardere internă)? Pentru că omul aşază informaţional gazul rezultat prin ardere, cel care împinge pistoanele, între cele două surse de căldură, adică între două informaţii diferite, iar acesta cedează energia sa termică. Scânteia bujiei nu este altceva decât o informaţie temporală. Omul aşază albinele într-un stup, creând doar condiţii semnificative, în aşa fel încât acestea adună mierea. Toată dirijarea naturii se face prin informaţii pe care omul le interpune în calea fluxurilor libere ce străbat spaţiul natural sau sunt înmagazinate în acesta, şi, ca urmare a acestor false impulsuri, sunt provocate procese naturale, dar în acelaşi timp pseudo-artificiale, însă folositoare lui.
În natură sistemele îşi produc mutaţii pe care noi le-am tradus aici ca schimbări de poziţie ale punctelor unor structuri, numai ca urmare a unor demersuri informaţionale foarte precise şi, tot aşa, semnificaţiile actelor naturii sunt imediat asimilate în structuri de informaţii, la fel de bine organizate.
Este uşor a observa în componentele vieţii omului ce este acţiunea sau demersul său şi de fapt în ce constă semnificaţia pe care o urmăreşte. Mai greu este să pătrundem în a explicita fenomenele naturii în acest mod. Omul este un exponent natural uşor interpretabil, la fel societatea şi toate aspectele sociale, chiar istoria oamenilor, dar miezul naturii şi ceea ce se petrece în adâncimea acesteia se ascunde. Nu este ascuns anume, premeditat, în sensul unor mistere sau al unei religii ce domină elementele naturii, ci este o situaţie datorată simţurilor omului, suficiente doar sieşi, precum şi din cauza incluziunii intime şi complete a omului în mediul său, poziţie ce nu îi permite să vadă din afară.
Ca şi categorie filozofică, mişcarea se referă la toate procesele, fizice sau nefizice, din Univers. Este impresionant a privi această uriaşă şi nemărginită arie a mişcării, din acest punct de vedere; al nevoii de a transfera produsul oricărei mişcări în conţinutul unei semnificaţii. Se pune întrebarea despre: cine este receptorul informaţional al acestei semnificaţii? Este nevoie de un asemenea receptor? Există un asemenea receptor?
Atâta timp cât o particulă poate fi imaginată ca fiind de o natură materială sau chiar de o natură energetică, mişcarea pliată acesteia presupune o schimbare de poziţie, respectiv o semnificaţie înaintea acestei schimbări şi o altă semnificaţie rezultată în urma acestei schimbări.
În cercetarea ştiinţifică, ideea de analiză a unei particule, în orice spectru se pune problema unei astfel de analize, presupune schimbarea poziţiei acestei particule. Schimbarea pe care o presupun acţiunile analizabile sau acţiunile reprezentative pentru ştiinţă înseamnă o modificare a poziţiei acesteia faţă de un sistem de referinţă. Ceea ce se adaugă acestei idei, aici, este faptul că nu doar schimbarea poziţiei este analizabilă şi interpretabilă, pentru a privi spre viaţa acelei particule, cât mai ales ceea ce reprezintă în planul informaţional acea schimbare, atât pentru particulă, cât şi pentru sistemul referenţial care o include, adică semnificaţiile ce decurg din ocuparea unei poziţii spaţiale noi.
Ridicând ideea de mişcare în planul ideatic al semnificaţiilor, din planul ideatic al unei deplasări efective, mecanice, pare firesc a se produce acest transfer, dintr-o acţiune de natură energetică într-o schimbare informaţională a semnificaţiei. Ceea ce rămâne însă neintuibil în acest lanţ este relaţia naturală punctuală ce se realizează în fiecare punct al spaţiului între aceste două componente ale mişcării: poziţie nouă, semnificaţie nouă.
„Principiul incertitudinii”, prin stabilirea ideii incapacităţii de cunoaştere simultană a vitezei şi a poziţiei unei particule, atribuie mişcării particulei două caracteristici ce se includ una pe cealaltă, ocupându-se ideatic şi informaţional, din ambele perspective, numai de mişcare ca şi de fenomen în sine. Conexiunea dintre viteză şi poziţie stă în semnificaţia pe care o poate atribui valoarea vitezei unei particule în noua sa poziţie. Incapacitatea, demonstrată de Werner Heissenberg, de a se cunoaşte simultan poziţia şi viteza unei particule în mişcare, presupune mai mult incapacitatea de a putea înţelege ce se poate petrece cu o particulă ce evoluează pe un traseu al mişcării sale, pentru că nici una dintre observabilele alese nu se referă la starea sa informaţională, ci doar la starea sa fizică sau cel mult energetică. Regândirea unui astfel de principiu, între două repere noi, unul legat de poziţie, iar celălalt legat de semnificaţie are avantajul fotografierii particulei în evoluţia sa. Funcţia semnificativă, cea care arată ce s-a schimbat în planul informaţional pentru particulă (adică pentru soarta sa) este cu mult mai importantă decât funcţia vitezei acesteia. Viteza rămâne o consecinţă a semnificaţiilor pe care le presupun noile poziţii şi nu este un conţinut direct semnificativ.
De ce semnificaţie şi nu înţeles? Semnificaţia are atributul de a fi receptată şi utilizată într-un comportament relativ, într-o desfăşurare a unei relaţii de interconexiune, într-o interacţiune. O observare, cea a unui observator, are acces la semnificaţie şi nu la înţeles. Înţelesul este ceea ce este o entitate, acel intern care determină existenţă sau ,,o existenţă”. Prin înţeles, aşa cum este privit în această carte, se rostuieşte ceea ce include ideea lui ,,a fi”, iar prin semnificaţie se rostuieşte ceea ce include ideea lui ,,a face”. Aşadar, legea presupusă, aceea a schimbării poziţiei având ca rezultat o semnificaţie se poate reformula prin ideea unei legi a ,,relaţiei obligatorii dintre înţeles şi semnificaţie,,. Un înţeles se aşază ulterior doar într-o semnificaţie. Dezvoltarea ideilor ,,înţelesului,, va fi ţinta a numeroase căutări ale acestei cărţi. Însă, ceea ce leagă adânc aceste două laturi de existenţă a unei entităţi, cea a înţelesului şi cea a semnificaţiei, este ceea ce conţine identitatea acelei entităţi.
Dar ce este, în acest context al discuţiei, o identitate? Când se presupune că în natură sunt grupate un număr nesfârşit de astfel de identităţi, criteriul pe care îl utilizez pentru a distinge între oricare dintre identităţi este cel al existenţei. Orice existenţă, perceptibilă sau neperceptibilă, are calitatea de a fi o identitate, conţinând un înţeles şi manifestând o semnificaţie. Cineva poate întreba: dar existenţa, la rându-i, ce suport criterial poate avea? Dacă avem în vedere chiar scopul de a găsi o explicaţie a originii energiei, se poate spune, în acest context doar, pentru că se pot găsi şi alte criterii, că o existenţă este acea porţiune de timp în care o cantitate de energie se manifestă informaţional.
„Schimbarea poziţiei având ca rezultat o semnificaţie” este în fapt o „lege” care cuprinde toată lumea moleculară, adică acea lume sau pătură structurală a materiei în care se găseşte natura, recte fiinţa omului. Această lege a „mişcării semnificative”, cum am putea să o denumim, este vizibilă la nivel molecular, dar pare ivită dinspre microcosmos.
Este această lege valabilă cuprinzător în natură? Adică şi spre cele două extreme ale sale, spre foarte micul extrem şi spre foarte marele extrem, Universul?
Va urma.
© Cornel Mărginean
