2.3. Mecanică sau mărimi fizice?
O idee începe să fie înţeleasă atunci când înţelesul i se schimbă.
Mijind ochii, sub forma unui exerciţiu, putem privi din ce în ce mai aproape mărimile mecanicii, până la vedem mai puţin consistente, ascunse de noi în siguranţa iluzorie a unor paradigme.
Mecanica pare a fi cea mai simplă parte a fizicii. Dar şi cea mai bătrână, studiată din cele mai îndepărtate timpuri, având ca şi element singular şi de bază mişcarea. Mişcarea generează cea mai simplă percepţie, şi cea mai intuibilă, valabilă nu doar pentru om, ci şi pentru animale sau pentru vietăţi, în general. Mişcarea presupune o deplasare a unui obiect, denumit punct material, sau presupune lipsa deplasării acestuia în aceeaşi măsură, ca şi reciprocă a mişcării, în ceea ce înseamnă statica, adică studiul comportării mecanice a obiectelor care stau. Mişcarea, este în fapt, o schimbare a poziţiei în raport cu un sistem de referinţă, adică o devenire în timp a acelui obiect, datorată capacităţii naturale de a ocupa poziţii succesive. Chiar şi un obiect ce creşte sau descreşte, păstrând aparent o aceeaşi poziţie, se mişcă, la fel atunci când un obiect se transformă în cele mai mici detalii ale sale. Este discutabil care dintre cele două entităţi are întâietate aici, poziţia ocupată, în raport cu cea veche, sau perioada de timp în care s-a produs schimbarea poziţiei.
Gândirea oamenilor, adică receptorul care percepe cele două feluri de schimb ale stării unui obiect, cea a poziţiei dintr-un punct, în alt punct, şi cea a mişcării continue, prin situarea în timp, pas cu pas, sau moment de moment, a aceluiaşi obiect, percepe aceeaşi idee prin două canale informaţionale diferite. Această dublare de informaţie este însă iluzorie, pentru că de fapt noi primim aceeaşi informaţie, dublată apoi, aflată însă într-una singură. Care? Este vorba despre schimbarea informaţie pe care o receptăm, schimbare care, şi doar prin ea însăşi, neprocesată de un intelect, devine esenţială. În cazul acesta, ca şi în toate cazurile ce îi formează senzaţia de viaţă, omul sesizează o diferenţă între imaginile pe care le observă, privind obiectul în mişcare. Acea diferenţă stă la baza celor două constatări analitice ale sale.
Aici vorbim despre percepţie în ideea modelării ei după nişte concepte deja preparate şi servite omului, şi anume cele două referinţe de gândire paradigmatice: spaţiul şi timpul. Ni se pare că pentru a observa mişcarea, singura cale pe care o avem este să distingem poziţia acelui obiect în două ipostaze strâns legate între ele: cea a spaţiului şi cea a timpului. Să luăm acum un alt receptor: un aparat de filmat, care va înregistra traiectoria obiectului, sesizând mişcarea doar pentru faptul că fiecare imagine este diferită de celelalte, de dinainte sau de după, aparat care nu are în programul său noţiunea de timp şi de spaţiu, ci doar capacitatea de a diferenţia imagini consecutive. Mişcarea a avut loc şi ea a fost sesizată de aparat ca şi o diferenţială informaţională, fiind suficient să se realizeze că schimbarea a survenit ca şi o consecinţă energetică, aşa cum ni se pare şi nouă, oamenilor, obişnuiţi cu spaţiul şi cu timpul. În realitate, nu este nici o diferenţă între acel aparat şi mintea noastră. Când imaginea se conservă, adică nu există diferenţa între o imagine şi următoarea, atât aparatul cât şi noi realizăm acelaşi lucru, însă pe căi diferite, că obiectul s-a oprit.
Aceasta se petrece însă cu observatorul mişcării. Faptul mişcării rămâne unul obiectiv şi se regăseşte în încărcătura energetică a acelui obiect. Mişcarea este, până la urmă, un comportament energetic care poate fi stocat potenţial, atunci când spunem că acel obiect este capabil, la o adică, să se mişte, datorită energiei lui potenţiale. Sau poate fi un comportament desfăşurat prin mişcare, când acel obiect dezvoltă, prin eliberare, o energie cinetică.
Ambele feluri de energii, însă, există doar în comparaţie cu sistemul de referinţă propus. Dacă noi ne-am mişca dintr-un motiv pe care nu îl sesizăm, de exemplu mişcarea Pământului în jurul Soarelui, odată cu obiectul, am considera că acel obiect nu se mişcă, neposedând energie. Există deci, din punctul de vedere limitat al receptorului, o energie relativă şi o relativitate a depistării unei stări energetice.
Luând în discuţie cele două componente ale mişcării, componente după care o sesizăm, adică spaţiul şi timpul, avem imediat rezolvată o relaţie între acestea, relaţia vitezei, ca raport între spaţiul parcurs şi timpul în care s-a parcurs acel spaţiu. Ce înseamnă în fond această noţiune? Ne putem mişca mai repede sau mai încet, sau sesizăm că avem o viteză mai mare sau mai mică. Mişcându-ne, ne schimbăm poziţia în raport cu nişte coordonate spaţiale, fapt important pentru a deţine aceea poziţie, din considerente practice.
Din punctul de vedere al fizicii, deplasarea cu o anume viteză duce imediat la înţelesul despre consumarea unei anume energii şi cu aceasta se termină discuţia despre ceea ce poate fi această noţiune, a mişcării, pentru că ea se rezumă la a repeta acelaşi lucru, acela al relaţiei dintre spaţiu şi timp, aplicaţia de gândire ce noţionează energia devenind astfel redundantă. Această suprapunere de mărimi ce urmează ideii mişcării, aceea de deplasare bazată pe viteză: deplasare, viteză, acceleraţie, forţă, lucru mecanic, energie mecanică, sufocă înţelegerea unui singur lucru, cel care de fapt se produce cu acel corp. Cu acel corp se produce o schimbare în raport cu mediul care îl integrează. Asimilarea acestui mediu cu spaţiul, cum suntem noi obişnuiţi să îi spunem, nu este completă, datorită lipsirii acestui mediu de componentele sale informaţionale. Singurele componente informaţionale care se regăsesc în spaţiu sunt coordonatele de poziţie ale unui punct material.
Atât energia cât şi puterea sunt noţiuni introduse teoretic pentru a măsura acest comportament, din motive tehnice şi economice, doar pentru evaluarea şi dimensionarea părţilor componente ale generatoarelor de energie şi ale consumatorilor de energie. Ele se limitează la ideea de timp. Ne oprim la întrebarea legată de experimentul făcut: un comportament energetic este în fond o mişcare, o schimbare a poziţiei sau o schimbare informaţională a unor semnificaţii?
Puterea mecanică nu există în natură în mod explicit, aceasta este o mărime reductibilatorie, o mărime de logică. Împărţirea la timp e ceva în afara firescului, iar pentru a se reveni la firesc, fizicienii reînmulţesc cu timpul aceeaşi mărime, ajungând la ideea de energie. În acest mod, s-au adăugat mişcării -ca şi lucru mecanic- două derivate, care sunt utile, dar limitează premisele gândirii asupra acestui subiect. Puterea poate fi socotită ca şi o capacitate de repeziciune, în planul intuitiv al gândirii, asemănătoare cumva ideii de entropie, dacă este însă consumată de un receptor capabil să o preia. Orice valoare a puterii este ori potenţială, ori se produce în contrariul unei nevoi de consum. De aceea, facem un pas înapoia acestor mărimi şi descoperim lucrul mecanic, o mărime mai puţin abstractă, dar la fel de artificială, din punctul de vedere al intuiţiei. Lucrul mecanic se obţine matematic prin integrarea forţei pe o anume distanţă, distanţă care este parcursă de această forţă. Deplasarea unei forţe este o imagine ilogică, deplasarea prin natura forţei sau ca rezultat al existenţei forţei este valabilă ca şi afirmaţie şi devine consum al unui lucru mecanic. Este mai la îndemână decât: „efectuarea unui lucru mecanic de către o forţă care se deplasează” şi ar putea duce astfel spre o posibilitate de înţelegere.
Relaţia lucru mecanic /timp este socotită o putere şi relaţia putere x timp este socotită o energie, adică tot un lucru mecanic. Extinderea aceasta, a noţiunii de energie, pusă deasupra lucrului mecanic, a apărut datorită nevoii de a măsura energiile, cantitativ, aflate în diferite forme, cu o aceeaşi unitate de măsură, din motive tehnice sau economice. Înaintea puterii şi a energiei stă lucrul mecanic, care este în acelaşi timp şi putere, printr-o reducere la unitatea standardizată a timpului: secunda, devenind şi energie, prin echivalenţă directă.
Ce definiţie a lucrului mecanic se poate înţelege plecând de la forţă, ca resursă a acestuia? Forţa este de asemenea o chestiune empirică, pentru că se manifestă numai în relaţie cu o reacţie sau împotrivire. Forţa are şi un suport al determinării unei deplasări sau opunerii la o deplasare de către elementele componente ale unei substanţe. Forţa este masa supusă acceleraţiei sau substanţa supusă unei mişcări accelerate?
Numai că masa, ca şi mărime inerţială, transformă demersul de a defini forţa într-o învârtire în cerc. Noţiunea de masă a fost impusă de împlinirea unei formule matematice: cea a calculului forţei ca şi rezultat al unei acceleraţii. Masa este definită aşa, dar fără un suport al acestei idei, adus de gândire. Acceptul şi utilizarea masei înseamnă un drum ocolit pe care se dezvoltă ştiinţa. Dacă întrebăm un fizician despre asta, el este definitiv şi irevocabil convins şi nu acceptă scoaterea noţiunii de masă de sub pecetea normalului. Pentru că masa se asimilează cu întreaga energie a acelui corp. Interpretarea masei poate fi şi o chestiune de reprezentare a unui câmp (gravitaţional, de exemplu). Masa, în plan ideatic, alătură energiei substanţa care generează sau care poate asimila energie sau lucru mecanic. Masa este locul de intersecţie al logicilor care spun că tot ce se vorbeşte, se întâmplă sau cel puţin se poate întâmpla, datorită învelişului material, dar şi ideatic, al acesteia.
Într-un mod filozofic de abordare a acestei discuţii, masa devine un fundal, în faţa căruia se desfăşoară procesiunea substanţei, în a da consistenţă, palpabilă prin simţuri, materiei. Chiar şi masa atomică a elementelor este o invenţie involuntară a omului, bazată pe nevoia alimentării propriei intuiţii, la nivelul pe care o gândire umană o poate accesa. Indiferent ce formă de energie ar fi în discuţie, există o mărime similară masei, care aduce în aport şi corpusculul caracteristic al acelei forme de materie, ca şi un ,,mediu” în care se manifestă acel „lucrul mecanic”, ataşat acelei forme de energie.
În electricitate masa este asimilată (spre exemplu) de rezistenţa electrică, R, a conductorului (sau de impedanţa X, pentru un circuit R,L,C, unde L este reluctanţa iar C este capacitanţa acelui circuit). Dacă puterea cinetică, în mecanică, este proporţională cu „viteza (w) la pătrat x masa (m)”, într-un circuit electric puterea electrică va fi egală cu „intensitatea (I), la pătrat x rezistenţa (R)” a acelui circuit. Şi conductoarele au o masă mecanică dar acestea oferă ceva mai larg ca şi reacţie energetică asupra electricităţii. Această similitudine este discutabilă dar se bazează pe acelaşi fond, cel al ideii de fundal energetic. Obiectul sau fondul în care se manifestă o energie, de orice natură ar fi aceasta, este masa sau similarul, analogul acesteia. Fundalul pe care se manifestă o formă de energie trebuie analizat ca şi parte în sine a ideii de formă de energie, din perspectiva naturii acelui fundal.
Măsurarea masei întâmpină aceeaşi dificultate de înţelegere: kg-masă (simplu) sau kg-forţă? Se rămâne la nivelul unei confuzii. Când cântărim un kg de ceva, măsurăm o forţă, un rezultat al atracţiei cu o forţă universală, considerată constantă şi spunem: eu sunt atras cu o forţă mai mare, sunt mai greu, ca urmare sunt mai dens sau mai voluminos etc.. Ar trebui definită masa în lipsa cântarului, printr-o altă logică, o logică a substanţei în sine şi nu una a forţei. Definirea ( în general) prin derivaţi, prin urmări a ceea ce se petrece prin excelenţă şi necesită redefinire, înseamnă mereu un pas spre lateral sau spre înapoi. Să nu existe un kg-simplu sau un kg-forţă, ci doar un kg-cu un fundal de masă.
Ajungem astfel la acceleraţie, ca cel de-al doilea factor ce relaţionează forţa. Din punctul de vedere vectorial, acceleraţia păstrează direcţia şi sensul vitezei de deplasare a obiectului, pe care le transferă forţei pe care o: determină. O determină nu este just, o creează nu este potrivit, o dezvoltă nu este corect – e greu de înţeles ce anume relaţie de intermediere există între acceleraţie şi forţă? Cum nu pare a fi în regulă preluarea de către vectorul acceleraţiei a caracteristicilor vectoriale ale vitezei, pentru că acceleraţia are un caracter de gândire universal în domeniul mişcării unor obiecte. Indiferent de direcţiile vitezelor mai multor obiecte aflate în mişcare, o aceeaşi acceleraţie produce aceeaşi creştere a vitezelor, acestea păstrându-şi fiecare direcţia şi sensul lor iniţial. Această afirmaţie ne duce la ideea că, de fapt, acceleraţia nu este o mărime vectorială şi nu îşi merită săgeata pusă deasupra capului. Poate greşim, dar a spune că acceleraţia este o mărime vectorială denaturează această mărime. Acceleraţia este un operator informaţional aplicat vitezei, care implică o schimbare a mărimii sau a direcţiei acesteia şi care nu este implicat singular în fenomenul de apariţie al forţei. Forţa poate fi privită ca fiind generată doar de variaţia vitezei sau şi mai aproape de realitate, de dubla variaţie a spaţiului relativ, cel care acoperă poziţiile pe care le ocupă succesiv sau le-ar putea ocupa succesiv un punct material.
Inerţia, adică acel fenomen de histerezis al mişcării mecanice a unei mase, este la fel de incertă ca şi noţiune supusă unei înţelegeri, atunci când stă la baza definirii forţei care se spune că: fie creează, fie rezultă ca urmare a fenomenului de inerţie. Aceasta are o importanţă deosebită, deoarece la fel ideii de percepţie a mişcării în sine, înţeleasă ca o repeziciune a mişcării, ca şi o simplă schimbare informaţională aplicată simţurilor noastre şi forţa are în final aceeaşi resursă de sesizare, aceea a unei schimbări, nu doar a poziţiei, ci şi a mişcării efective. Sesizarea forţei se datorează nevoii de a conserva informaţional constanţa acesteia şi de a dori intuitiv o neschimbare a acesteia, ceea ce implică ideea inerţiei.
Acceleraţia, mărimea la care se reduce forţa, cea care aduce celelalte mărimi derivate: lucrul mecanic, puterea şi energia, este o noţiune relevantă doar schimbării, a devenirii dintr-o mărime într-o altă mărime, a vitezei, în cazul nostru, simplu, al mecanicii, dar valabil în orice alt domeniu al fizicii. Variaţia în timp este aici esenţială (d /dt ), prin diferenţiala temporală. Reducând ideea vitezei la ideea mişcării, prin faptul că pe aceasta o descrie în fond, ajungem la aceeaşi idee: a schimbării de mişcare şi deci la o esenţă informaţională.
Sunt două aspecte de care ţine această afirmaţie:
Acela al percepţiilor noastre despre ceea ce înseamnă a sesiza mişcarea, respectiv forţa, prin simţuri bazate pe sisteme informaţionale.
Natura proprie a fenomenelor de mişcare, care de asemenea se produc în intimitatea lor procesuală pe baza unor principii de factură informaţională.
Chiar dacă renunţăm la ideea de acceleraţie şi mergem pe drumul paralel al calculului forţei ca şi variaţie a impulsului, adică a variaţiei vitezei de mişcare a corpului material, tot nu putem ieşi din ideea de repetare a aceleaşi noţiuni, adică a noţiunii de viteză.
Viteza însă nu este altceva decât o accelerare a spaţiului, adică o schimbare în timp, grăbită şi mereu mai grăbită, sau nu, a poziţiei, într-un sistem referenţial. Şi aşa, urcăm şi coborâm pe scara noţiunilor fizicii la nesfârşit, în cercuri din ce în ce mai nuanţate şi din ce în ce mai vicioase.
Dacă încercăm să reducem la o idee simplă tot acest şir de noţiuni şi mărimi, constatăm că singura idee ce se susţine este aceea că în realitate corpul luat în toată această discuţie a suferit un eveniment şi ca urmare el a primit o nouă identitate, în raport cu oricare dintre stările sau mărimile care îl caracterizează: a cedat sau a primit energie, a consumat sau a produs lucru mecanic, s-a deplasat uniform sau accelerat, schimbându-şi viteza şi, în fine, singurul lucru cert: a luat o nouă poziţie faţă de cea veche sau nu a luat o nouă poziţie faţă de poziţia veche. Redefinind poziţia corpului, în această listă de fotografii energetice, însă toate pe aceeaşi temă, pe care le-am enumerat, se poate deduce că toate se închid în aceeaşi idee, aceea a producerii unei schimbări a poziţiei punctului de existenţă a acelui corp.
Este greu de înţeles acest lucru, din cauza gândirii paradigmatice pe care a creat-o fizica în toată istoria sa.
Trebuie însă, să acceptăm că singurul fenomen/eveniment cu o certitudine suficient de mare, care se produce în fizică, de la fizica cerească până la cea cuantică, este cel al schimbării poziţiei a ceva. Termodinamica nu înseamnă altceva decât schimbarea poziţiei moleculelor, electricitatea: schimbare poziţiei electronilor, electromagnetismul: schimbarea poziţiei relative într-un câmp magnetic, optica: o schimbare a poziţiei fotonilor, chimia: schimbarea combinată a poziţiilor electronilor, atomilor şi moleculelor unor substanţe în raporturi reciproce, etc..
Nimic nu facem, nici noi oamenii, cu excepţia gândirii, care şi ea este tot o mişcare până la urmă, a unor concepte în altele, decât să schimbăm poziţia a ceva. Toate acţiunile noastre înfăptuiesc acest principiu. Toate verbele limbii, nu fac decât să spună cum facem asta, cu fiecare lucru în parte. Această idee are o importanţă deosebită. Noi de fapt schimbăm secundă de secundă poziţia a ceva şi astfel ne consumăm întregul timp al vieţii. A mânca: adică a schimba poziţia hranei, din farfurie în stomac – dormi: adică a schimba poziţia corpului spre cea culcată – a plăti: a schimba poziţia unor hârtii cu o valoare, a munci fizic, în orice domeniu: înseamnă a muta lucruri sau obiecte, de la cuie, până la maşini, minereu, sau energie electrică, a face sex: a schimba relativ poziţia unor părţi sensibile ale corpului, dar şi ale unor senzaţii, s.a.m.d.
Aşa ar vedea cineva din altă lume, privindu-ne doar, aceste acţiuni ale noastre, dacă ar privi fără a cunoaşte şi echivalentul informaţional a ceea ce am făcut sau facem, adică semnificaţiile fiecărui gest. Orice vietate, oricât de mică sau de necuvântătoare ar fi, se supune acestei unice legi pentru a supravieţui şi a perpetua. Privind aşa lucrurile, din acest unghi, şi acceptând sau nu necesitatea unei acţiuni sau a alteia, poate viaţa unui om ar deveni mult mai simplă şi mult mai uşoară.
La ce ajută omul, să denumească în zeci de mii de feluri acţiunile sale, care de fapt se rezumă toate, esenţial, la una singură? Răspunsul acestei întrebări, ataşate originilor formelor de energie, devine una dintre ţintele căutărilor cărţii.
2.4. Mărimi de stare şi noţiuni de stare
În ce măsură pot să văd altceva decât ceea ce mă aştept să văd?
I. Pentru a parcurge drumul de la nivelul unei legi a naturii până la nivelul la care se regăsesc mărimile de stare, se enumeră acele trepte sau noţiuni care sunt implicate în această discuţie. În acelaşi timp, acest text prevede conţinutul adoptat al acestor noţiuni, noţiuni ce se vor utiliza în continuare, în capitolele următoare ale cărţii.
1. Legea. Este acea regulă, descoperită sau nu de către intelect, considerată obiectivă pentru un nivel al cunoaşterii, care stabileşte condiţiile de evoluţie ale unor anumite proprietăţii sau caracteristici, ale unui proces.
2. Mediul. Este contextul obiectiv, condiţional, în care o lege se poate desfăşura, alături de procesul asupra căruia se aplică conţinutul informaţional al legii respective.
3. Procesul. Este acea petrecere ce are loc, manifestă prin înşiruiri de fenomene observabile, care au un rezultat observabil în natură dar şi un efect asupra evoluţiei efective a acesteia. Pot exista şi procese inobservabile, cu rezultate inobservabile.
4. Fenomenul. Este o interpretare sistematică a unor componente ale unui proces, bazată pe informaţii asociate asupra observabilelor.
5. Sistemul. Este o corelaţionare informaţională a fenomenelor sau proceselor, bazată pe anumite criterii ale observatorului.
6. Observatorul. Acea entitate informaţională, capabilă să transforme observaţia într-o informaţie.
7. Observaţia. Posibilitatea de a crea informaţii pe baza unui contact informaţional mijlocit, cu un fenomen.
8. Participant la proces. Structură a naturii care este observată prin fenomene observabile şi căreia i se alocă informaţia cunoaşterii.
9. Proprietăţi (caracteristici) ale participantului la proces. Rezultate ale interpretării informaţiilor, legate de starea participantului la proces, sub o formă utilă cunoaşterii.
10. Starea participanţilor. Evaluări (presupuneri) informaţionale ale dinamicii proprietăţilor participanţilor.
11. Relaţia în sistem. Legătura sistematică, între proprietăţile tuturor participanţilor la proces, delimitaţi sistematic.
12. Delimitare de sistem. Aplicarea criteriului de delimitare, pentru a fi posibilă o utilitate a cunoaşterii şi a aplicaţiilor acesteia.
II. Starea sistemului. Toate aceste definiţii alcătuiesc un drum ce ne poate aduce în faţa ochilor, atât celor ai minţii, cât şi chiar privirii naturale, a unui tablou pe care ştiinţa o înţelege ca fiind starea unui sistem. Acest mod de a privi, aduce determinarea informaţională, de la nivelul legilor ce guvernează comportamentele sistemelor, la evenimentele efective ce au loc în viaţa acestora. Lista celor 12 noţiuni şi, respectiv, definiţii, are drept ţintă starea unui sistem. Însă, mai sunt multe alte noţiuni care se pot defini, privind sistemele şi din alte perspective.
Starea unui sistem este o listă de evaluări (presupuneri) informaţionale ale dinamicii proprietăţilor acestuia, bazată pe stările participanţilor la proces, descrise de evoluţiile mărimilor de stare.
III. Mărimea de stare. O mărime de stare este o fotografie care i se face unui sistem, la un moment dat, dintr-un anumit unghi sau dintr-un anumit punct de vedere. Spunem o „fotografie” în sensul cel mai precis, pentru că o mărime de stare nu poate să surprindă decât din exteriorul unui sistem, o evoluţie a acestuia. Omul perceptiv, sau traducătorul perceptiv inventat (aparatul), al mărimilor de stare, este întotdeauna exterior oricărui sistem observabil prin mărimi de stare. Fie că sistemul observat este unul galactic, unul al obiectelor materiale sau al entităţilor energetice, unul la nivel molecular sau unul cuantic, nu putem scăpa de acest neajuns: subiectivitatea percepţiei şi descrierii unui sistem.
Mărimile de stare sunt rezultatul unor întrebări care se pun asupra necesităţii de a cunoaşte un sistem, pentru un scop anume. De cele mai multe ori, aceste mărimi de stare alunecă din limbajul ştiinţific în cel comun şi sunt utilizate şi în viaţa obişnuită. Uneori senzaţiile umane, descrise în limbă, devin, prin preluarea lor de către ştiinţă, mărimi de stare. Cu cât mărimile de stare sunt mai inspirat alese şi suficiente, valorile acestora pot descrie la un moment dat starea sistemului, ca atare, şi pot să satisfacă prin acestea un nou răspuns, la o nouă întrebare, pusă fie la nivelul sistemului, pusă fie la nivelul interacţiunii acestuia cu alte sisteme.
Cele mai familiare mărimi de stare sunt cele termodinamice, cele care descriu evoluţia unor sisteme de molecule. Apa dintr-un vas supusă încălzirii sau răcirii poate fi un exemplu comun pentru un astfel de sistem. Suntem obişnuiţi să supunem unor principii probabilistice descrierea mişcării moleculelor, pentru că poziţia pe care o avem ca şi observatori este una exterioară sistemului şi foarte îndepărtată. Privind de pe lună oamenii care se deplasează pe străzile unui oraş, suntem cu mult mai apropiaţi de aceştia decât de moleculele de apă aflate în vasul pe care îl ţinem în mână.
Spunem despre moleculele de apă dintr-un vas, supuse încălzirii, că fiecare are o poziţie şi o viteză de deplasare. Aceste afirmaţii, despre poziţie şi viteză, sunt bazate pe cadrul de observare al moleculelor. Acest cadru informaţional este format, prin conţinutul mărimilor de stare pe care ni le-am propus să exprime pentru noi, prin indicii, starea sistemului, numit apa din vas.
Câte lucruri vom şti despre apa din vas ? Numai atâtea lucruri câte ne pot spune mărimile de stare pe care le-am putut imagina şi apoi măsura, cuantifica, despre apa din vas.
Volumul de apă, temperatura apei şi presiunea, sunt trei astfel de mărimi de stare, ale căror valori, ne aduc nişte indicii utile despre ce se petrece cu apa din vas, dar aceasta numai după ce am învăţat cum să interpretăm fiecare dintre aceste mărimi.
Dacă ştiinţa se mulţumeşte cu faptul că a reuşit să instaureze paradigmatic o listă de astfel de mărimi de stare şi nu caută şi alte astfel de mărimi, punând la îndoială, măcar teoretic, anumite mărimi de stare propuse acum două sau trei sute de ani, atunci progresul rămâne marcat şi îndatorat ideilor de atunci. Simţurile viului, necesare observării, nu s-au putut schimba într-un răstimp de două sau trei sute de ani. Însă mijloacele tehnice ce caută în profunzime aceste mărimi, se construiesc doar după ideile ce sunt în spatele acestor mărimi de stare. Aceleaşi idei pot duce doar la aceleaşi căutări.
Dintre toate mărimile de stare ale termodinamicii, doar entropia are premisele de a rezista viitorului, datorită capacităţii informaţionale de a reprezenta un sistem. Temperatura este o mărime de stare ce are şansa de a fi înlocuită în viitorul ştiinţei cu o mărime ce va cuprinde mai mult decât plaja moleculară a materiei. Devine chiar impropriu consecvenţei ştiinţifice, faptul că se vorbeşte despre temperaturi (?) uriaşe ale Universului, în primele fracţiuni de secundă ale apariţiei acestuia, atunci când încă nu existau, nici un atom şi nici o moleculă. Nimeni nu poate ştii cum se manifesta energetic, în primele fracţiuni de timp, o astfel de materie.
IV. Cele mai greu de asimilat idei pe care omul le-a imaginat despre sistemele din jurul său sunt: substanţa, câmpul, energia, timpul, spaţiul şi informaţia.
Mulţi oameni ar putea spune că aceste noţiuni nu pot fi nişte mărimi de stare, deoarece ele se referă la chestiuni mult mai generale şi mai aparte, chiar mai adânci, fiind plasate în apanajul confortabil al unor idei ce ţin de filozofie şi de gândirea perceptivă superioară a realităţii. Dintr-un anumit punct de vedere au dreptate, acela în care aceste noţiuni sunt tabu faţă de orice întrebare care s-ar putea pune.
Legile, cele care sunt primul pas al abordării de mai sus, se referă la comportarea proceselor naturii. Nu era posibilă, în istoria prealabilă a religiilor şi a ştiinţelor, o observare a acestor legi, fără a dispune de nişte mărimi suficient de cuprinzătoare. Sunt aceste mărimi/noţiuni, nişte mărimi de stare în înţelesul acestui text?
În afară de a le privi ca pe nişte mărimi de stare, acestea pot fi privite şi ca nişte dimensiuni generalizate?
Inventarea dimensiunii şi aplicarea ideii de dimensiune încetineşte, prin reducere, exerciţiul intelectual. Ideea spaţiului dimensional, întoarcerea acestui spaţiu în dimensiuni, prin proiecţii, propune o segmentare a percepţiei printr-o gândire analitică asociată. Acest grup de mărimi nu poate fi doar un tablou al unor dimensiuni, al unor spaţii reale sau imaginare, virtuale.
Măreţia ce le înconjoară, fiind dintotdeauna incluse în mituri şi în ideile principale ale vieţii, le ascunde în faţa oricărei întrebări. Ideile despre absolut ale filozofiei pot prinde contur doar folosindu-le ca şi exemple pentru percepţie. Şi totuşi nu sunt în fondul lor decât nişte eşantioane ale realităţii, regăsite în intelectul uman. Pot fi ridicate de la rangul de mărimi de stare la rangul de „noţiuni de stare”, dar vor rămâne totuşi legate de înţelegerea unei stări. Noţionarea acestor stări ale sistemelor prin: substanţă, câmp, energie, timp, spaţiu şi informaţie, nu trebuie privită ca fiind definitivă şi unică. Ideile ce fundamentează aceste mărimi au o valabilitate demonstrabilă pentru simţuri şi pentru ceea ce se poate deduce, folosind simţurile, dar nu şi o valabilitate obiectivă. Incapacitatea firească de a mai găsi şi alte astfel de mărimi este datorată limitelor simţurilor, pe de o parte, dar şi pentru că ştiinţa este, contrar premiselor sale de constituire, o instituţie conservatoare.
Notă: Spaţiul şi timpul sunt privite pentru început, în acest text, ca şi mărimi de stare practice, tehnice, respectiv ştiinţifice pentru o utilizare într-un stadiu anticipat tehnic, cel de cunoaştere ştiinţifică. Când le privim, apoi, ca şi noţiuni de stare, spaţiul şi timpul nu mai sunt alocate doar lumii tehnice, sau celei ştiinţifice, ci sunt considerate părţi necesare unei gândiri care percepe natura şi o priveşte printr-o înţelegere, folosindu-se înţelesuri.
Spaţiul, timpul şi cauzalitatea sunt, într-un sens mai larg, cel al filozofiei, noţiuni şi mai nuanţate, ce fundamentează categoriile cunoaşterii intuitive ale intelectului sau chiar categorii ale filozofiei, de sine stătătoare. Triada spaţiu, timp, cauzalitate are o anume valabilitate atunci când contextul de a cunoaşte are o poziţie fenomenologică şi o altă valabilitate atunci când contextul de a cunoaşte are o poziţie informaţională. Ceea ce nu se acordează în această relaţie triplă, într-un context informaţional, context în care doresc să se plaseze căutările acestei cărţi, este noţiunea de cauzalitate. Cauzalitatea are la rândul său o cauză, fapt insesizabil pentru o discuţie fenomenologică, chiar părând fără un rost o astfel de discuţie. Şirul de cauze ale cauzelor este interesant şi face obiectul unui studiu fenomenologic propriu filozofiei. Dar printr-o abordare diferită, privită aici ca şi o ,,abordare informaţională”, cauzalitatea, în sinele său, nu suportă o consecvenţă proprie unei informaţii.
Ceea ce intervine pentru a se putea înţelege relaţia spaţiu – timp, adică ceea ce se petrece între acestea, într-o perspectivă nu fenomenologică, ci informaţională, nu mai este ideea de cauzalitate ci este o idee de codificare. Spaţiul şi timpul privite într-o perspectivă informaţională şi relaţia de cauzalitate privită de asemenea informaţional, adică devenită o formă de cauzalitate informaţională prin codificare, devin noţiuni schimbate, noi, ale percepţiei de cunoaştere.
Cauzalitatea nu are o iniţiere definibilă, ceea ce ne pare, nu o iniţiere, ci o poruncă arbitrară şi întâmplătoare, nu numai pentru o abordare teoretică ci şi pentru un cadru ştiinţific sau tehnic. De aceea, neechivocul unui sistem informaţional nu poate asimila cu usurinţă ideea de cauzalitate dacă aceasta nu se asimilează anticipat şi implicit ideii de codificare. Codificarea nu presupune o îngrădire a ideii cauzalităţii ci doar o precizare, un accept util şi sistematic al iniţierii, mai profund, al unui apriorism al unor forme. Poate să pară, la prima vedere, că o codificare este restrictibilă. Găsirea de coduri care să asimileze dinamic şi generalizabil orice posibilitate de înfăptuire, sub o egidă a unor cauzalităţi cunoscute, poate fi privită ca şi o muncă ascunsă a Naturii, respectiv o faptă a Realităţii. Codificarea asimilează o cauzalitate dinamică, petrecătoare, cu punctul de plecare al unei cauze prime, cea care determină şirul cauzelor ce leagă timpul şi spaţiul în fundaţia percepţiilor noastre dar şi în afara acestor percepţii.
Va urma.
© Cornel Mărginean
