Originile energiei (XI)

7. Codul liniar

O mulţime se comportă în aşa fel, încât să rămână definitiv o mulţime.

7.1. Întemeierea unui cod liniar

Oricât de multe exemplare se tipăresc, o carte se scrie pentru un singur om sau pentru nimeni. Probabilistic, doar cel mult unui singur om i se poate adresa dificultatea completă a unei cărţi, sau nimănui.

I. Pretext

,,Codul liniar” este descoperit şi numit de către Nicolae Florean Pinte în cartea sa „Teoria speciilor informaţionale – TIS”, publicată în anul 2007. Codul liniar părea a fi ascuns în vorbele ţăranilor din satul său natal, adus prin milenii, din adâncimi uluitoare şi necunoscute. În această carte, TIS, de la denumirea în limba engleză ,,Theory of Informational Species”, se descriu structura şi unele proprietăţi ale codurilor liniare de ordinele 1, 2 şi în special ale codului liniar de ordinul 3. Sunt prezentate pe scurt codurile liniare de ordinele 4 şi 5 şi apoi premisele alcătuirii codului liniar de ordinul n, lăsându-se, în final, deschisă tema ştiinţifică şi filozofică a structurii codului liniar generalizat şi propunându-se cititorilor căutarea înţelesului şi a formulei codului liniar de ordinul n.
Nu atât formalismul acestor coduri, simplu din punct de vedere matematic şi abordat mereu în istoria matematicii, este o descoperire de valoare, ci fondul înţelesurilor ascunse în acestea. În Nota unui capitol anterior, capitolul 2.4., s-a ajuns la ideea de a privi spre cauzalitate prin prisma ideii de codificare, pentru a găsi, astfel, o determinare anterioară informaţional cauzalităţii, capabilă să integreze un comportament sau un set de proprietăţi stabile şi previzibile ale unui sistem care evoluează spre a deveni energetic. În capitolul 7.8. se va ajunge la ideea unui nedeterminism sistematic al relaţiilor din natură, bazat pe puterile unor codificări informaţionale largi, relaţii ce reuşesc să edifice o identitate a părţilor acesteia.
Codul liniar este caracterizat, în primul rând, de simplitatea sursei sale. Şi anume, imposibilul şi posibilul, ca şi diviziuni ale ideii de succesiune a ipostazelor naturale, fireşti. Intervalul dintre da şi nu este indivizibil, dacă nu este răstălmăcit din neechivoc spre echivoc. Însă orice act al unei practici sociale, tehnice sau un act din natură, se sprijină în cele din urmă pe o decizie, devenită neechivocă, prin momentul ireversibil al aplicării acesteia. De aceea, se poate spune că un cod liniar pleacă de la o simplitate elementară, practic indivizibilă, respectând în acelaşi timp complexitatea acestui gen de simplitate.
Utilizarea codului liniar pentru a balansa între cele două ipostaze, cea de imposibil şi cea de posibil, nu este limitativă. Oricare dintre categoriile gândirii sau oricare dintre categoriile existenţei pot fi puse în joc într-un cod liniar, pentru a fi privite din interiorul sistemului lor, într-o încercare de a le căuta şi de a le înţelege. Este suficient a împreuna cele două logici, cea directă firescului şi cea contrară, logici ce structurează un comportament întotdeauna generalizabil spre universal. Înţelegerea acestei proprietăţi a codului liniar va deschide, în timp, idei noi, acum de neintuit.
Scopul acestui studiu al Codului liniar are două laturi:
– Prima este legată de destinaţia pe care a dat-o codului linar descoperitorul acestui cod, aceea a îmbrăcării şi supravieţuirii unei specii informaţionale.
– A doua este legată de destinaţia cărţii de faţă, aceea de a desluşi înţelesurile posibile ale originilor energiei.
Codul liniar şi dezvoltările ideilor alăturate structurilor acestui cod se vor utiliza şi în capitolele următoare.

II. Căutarea înţelesului codului liniar

Codul liniar este un şir de semne ale minţii umane, despre o desfăşurare a acestor semne, independentă de om şi datorată unor invarianţi ai naturii. Sunt cele mai simple semne posibile, învăţate probabil, de la începutul lumii omului. Învăţarea acestor semne s-a petrecut atunci când omul a perceput jurul său, începând să-şi clădească, prin imitarea naturii, propria sa trăire conştientă.
Aceste prime semne sunt: Semnul lui da, semnificat acum în ştiinţe şi matematică prin unu „1” şi semnul lui nu, semnificat acum în prin zero: „0”.
Primul semn învăţat a fost, foarte probabil, zero, adică lipsa, foamea, singurătatea, nevoia de alimentare cu senzaţii liniştitoare a instinctelor, nevoia de proprietate asupra bunurilor materiale, intelectuale, sufleteşti, nevoia de corectare a destinului. Al doilea semn a fost unu, adică proprietatea asupra cerinţelor nevoilor lui zero, prin învingerea permanentă a acestuia, trăind prin convingerea lui a avea.
În percepţia umană nu exista atunci zero, ci doar un fel de minus unu: „-1” care are acum, ca şi număr, o altă semnificaţie decât cea pe care o discutăm.
Relaţia dintre om, dar şi a altor vieţuitoare, cu instinctele fundamentale, are loc după legi pe care nimeni nu le poate controla, aceste instincte fiind în fapt nişte invarianţi, nişte stăpânitori ai naturii. Forma logică pe care se bazează abordarea a ceea ce este codul liniar, foloseşte acest model al înţelesului, însoţind prin istorie aplicarea instinctelor în formele lor sociale.
Importantă pentru istoria gândirii omului este reacţia lui la ceea ce înseamnă antisimetria, adică trecerea consecutivă de la a nu avea – la a avea, într-un şir lung de timp, egal cu cel al vieţii sale, şir de evenimente care formează de fapt verbul şi acţiunea de a fi. Nici astăzi nu este natural pentru om să folosească noţiunea de zero. Zero a plecat iniţial spre tehnologia informaţiei şi prin ideea de lipsă a unei tensiuni electrice în circuitele logice.
Acest zero înseamnă pentru om a ignora de fapt, a nu şti sau a nu dori ceva. El aşteaptă, dorind intuitiv pe „unu”, pentru a-l evita pe minus unu. Antisimetria se desfăşoară prin raportarea relativă a semnelor matematice 0 şi 1, dar prin înţeles această antisimentrie are loc între semnificaţiile de origine ale lui -1 şi +1.

III. Întemeierea codurilor liniare de ordinele 1, 2, 3, 4 şi 5

1. Primul cod liniar al omului a fost codul liniar de ordinul 1, adică codul celor două stări primordiale ale sale, privite şi percepute de un singur individ, unul, 1. Omul trăia şi trăieşte împreună cu acest cod, cu zero şi cu unu, adică într-un permanent ciclu de ,,a nu avea, de a dori şi apoi de a avea” şi iarăşi de ,,a nu avea, de a dori şi de a avea”.
Aceasta se scrie matematic prin :
0 – dorinţă – 1
Relaţia individului cu aceste posibilităţi va exista cât va fi omul, în cele două ipostaze simple:
0 – nu are 1 – are
adică:
nu are – dorinţă – are.
Codul unui individ luat şi înţeles singur, ca observator al propriilor stări posibile, este un şir temporal de situaţii: 0, 1 , 0, 1 , 0, 1…
Codul liniar de ordinul 1 va fi un şir de situaţii de genul:
01.
Definiţie: Ordinul unui cod liniar este dat de numărul de observatori relationaţi şi simultani ai stărilor sistemului pe care îl formează prin participare aceştia.

2. Al doilea cod liniar, codul liniar de ordinul 2, a început să fie perceput şi înţeles în momentul în care sistemul de gândire s-a extins la înţelegerea nevoilor a două persoane, aflate într-o relaţie socială, care priveau mai departe prin instinctul individual, fiecare spre codul său liniar: 0-1 şi 0-1. Însă formând o familie, o asociere, fiecare privea şi spre codul comun, cel al unui prim sistem dual constituit, cel ivit din nevoia convieţuirii.
Scrierea matematică a codului de ordinul 2 este:
0 0 – şansă – 1 1
amândoi nu avem – dar şansa va fi – amândoi să avem.
Trecerea de la dorinţă, când este vorba despre un individ, la şansă, atunci când este vorba despre doi indivizi, dovedeşte faptul că senzaţia de control prin dorinţă asupra destinului nu mai poate avea loc sinergic, atunci când este vorba de doi sau mai mulţi indivizi. Lupta a doi sau mai mulţi indivizi împotriva destinului nu mai este suficientă prin afectarea dorinţelor, ci este posibilă prin corectarea sistematică a unor şanse ascunse, obiective.
Acest cod are înţelesul unirii dar şi al separării individuale, pentru că fiecare dintre cei doi privitori aveau, ca şi acum, dreptul egal la a avea şi a nu avea, din ceea ce înseamnă a nu avea pentru o familie, 0 0, şi a avea pentru o familie, 1 1. Codul liniar de ordinul 2 îmbină relaţia simplă a codului 1 cu relaţia de conexiune dintre două sisteme singulare distincte, cei doi indivizi. Dorinţa unui individ, determinată şi ea, devine, într-o măsură necontrolabilă, doar o şansă în cazul unui cuplu.
Relaţia dintre indivizi va fi despărţită în patru ipostaze diferite:
0 0 – amândoi nu au
0 1 – primul nu are, al doilea are
1 1 – amândoi au
1 0 – primul are, al doilea nu are
Luând în seamă câte două semne ale celor două percepţii simultane ale membrilor acestei familii vom avea: 00, 01, 11, 10 şi iarăşi: 00, 01, 11, 10 … iar codul liniar de ordinul 2 va fi un şir de situaţii de genul:
0011.
Pentru a înţelege acest şir de conexiuni al stărilor, ne putem imagina o horă, un dans în cerc al celor doi, care privesc, observă viaţa, viaţă aflată în interiorul cercului horei. Viaţa le oferă codul natural 0011, iar ei privind rotindu-se, adică trăind împreună, văd pe rând ipostazele 00 01 11 10 şi iarăşi 00, 01, 11, 10. Alte posibilităţi ale celor doi nu mai sunt. A avea însemnă, într-o horă a vieţii, toate stările sociale. Chiar şi în cazul codului liniar 1, rotirea într-un pont (dans de unul singur) al individului în jurul tabloului 01 duce la percepţia stărilor codului : 0,1 0,1 0,1…
Remarcă: Niciunul dintre observatori nu este privilegiat în a privi posibilităţile de conexiune ale stărilor sau a trăi altfel aceste stări. Privilegiate sunt doar conexiunile, care pot fi: fericite 11, indiferente sau parţiale 01, 10 sau nefericite 00.

3. Codul liniar de ordinul 3 este codul primului copil, pentru că cei doi participanţi la împărţirea celor două stări 0 şi 1 trebuie să ofere acelaşi drept şi celui de-al treilea membru:
La prima vedere, ne imaginăm că similar codului liniar 2, tabloul matematic al relaţiilor va fi următorul:
000 – determinări obiective – 111,
adică:
toţi trei nu au – acţiunea acelor determinări obiective – toţi trei au.
Ar părea să fie o primă imagine pe care o au cei trei despre ceea ce înseamnă a avea şi a nu avea, în conexiunea a trei persoane.
Să ne punem în locul fiecărui privitor, în timp ce uniţi într-o horă se rotesc, încercuind tabloul 000111.
Primul vede că nu are, 0, în timp ce ceilalţi, la fel nu au, 00, adică: 000.
După primul pas spre dreapta, al doilea şi al treilea văd că nu au, 00, dar prevăd şansa firească pentru primul că va avea, cauzat de codul liniar de ordinul 1, adică: 001.
La al doilea pas, al doilea vede că el nu are şi ceilalţi doi nu au avut, dar prevede şansa de a avea a celorlalţi doi, adică: 011.
În noua situaţie primul are deja, la fel şi al doilea, iar al treilea prevede că va avea şi el, adică: 111.
Şi mai departe:
Primul are, are şi al doilea, dar nu are al treilea, adică: 110
Ultima imagine a tabloului, privit în acelaşi timp de către toţi cei trei, va fi;
Primul încă are, dar al doilea şi al treilea nu au, adică: 100
Cele şase situaţii, însă, nu acoperă stările reale şi diversitatea existentă în realitate, ale poziţiilor de percepţie ale celor trei, pentru că cei trei nu pot spune cu siguranţă că după starea 000 de a nu avea, a tuturor, urmează cu siguranţă o stare de a avea, 111 sau a nu avea, 000, a tuturor. Ambele situaţii nu sunt în acord cu firescul. Pe de altă parte, lipsesc două şiruri de stări posibile: 010 şi 101, cele două stări de antisimetrie evidentă, din toate cele opt stări posibile ale grupului, care nu apar însă pentru că nu s-a aplicat tabloului ideea antisimetriei stărilor intermediare. Exemplul de mai sus a fost anume ales şi analizat pentru a evidenţia acest lucru.
Adică după starea 000, de a nu avea, natural urmează o stare de incertitudine atribuită oricăruia dintre privitori: 10 – a avea sau a nu avea – situată în antisimetrie cu starea anterioară şi abia apoi una sigură de a avea: 111.
Codul liniar de ordinul 3 va fi constituit din înşiruirea următoare a stărilor care se succed în viaţa celor trei, luaţi împreună:
nu avem: 000 – poate vom avea sau poate nu vom avea, înţeles de către fiecare în parte: 10 – dar sperăm că vom avea: 111.
Rolul de percepţie al antisimetriei este cel în care de la 000, se aplică codul liniar 1 în faza intermediară, cea a posibilităţii, în forma: 10, prin aplicarea antisimetriei naturale a acestuia.
Codul liniar de ordinul 3 va avea următoarea înşiruire logică:
lipsă 000 – posibilitate 10 – speranţă111
Codul liniar de ordinul 3 va fi deci un şir de situaţii relaţionate astfel:
00010111
În acest caz, folosind aceeaşi regulă, a privirii comune spre starea posibilă a fiecărui participant la joc (horă), de a avea sau de a nu avea, în raport cu ceilalţi, adică de a se roti toţi trei într-o horă în jurul propriei lor vieţi, vor observa stările:
000 toţi nu au
001 primii doi nu au, are al treilea
010 primul şi al treilea nu au, are al doilea
101 primul şi al treilea au, nu are al doilea
011 primul nu are, au ceilalţi doi
111 au toţi trei
110 primi doi au, al treilea nu are
100 are primul, nu au ceilalţi doi
Cele opt stări sunt singurele stări reciproce posibile, în care se pot afla membrii unei familii formate din trei persoane, în ipostaza lor singulară şi în acelaşi timp cu relaţia şi ipostaza lor comună, faţă de a avea şi faţă de a nu avea, faţă de a şti şi faţă de a nu şti… a crede, a iubi, a orişice…

4. Dacă o familie are doi copii codul liniar al acesteia, codul 4, va fi:

0000-10100110- 1111, cu alte trei variante:
0000-10011010-1111
0000-10011010-1111
0000-11010010-1111

Apariţia variantelor codului, începând cu al doilea copil, se datorează relaţiei noi dintre aceştia şi a relaţiilor diferite pe care le au părinţii cu fiecare copil. (Triunghiul, sau codul liniar de ordinul 3, are o stabilitate mai mare în raport cu cea a unui patrulater, deci faţă codul liniar de ordinul 4, şi cea mai mare faţă de toate celelalte poligoane reprezentate de codul de ordinul n). Fiecare copil va determina posibilităţi de a deveni sau nu fiul risipitor sau fratele acestuia.

5. Dacă o familie are trei copii, codul ei liniar, codul de ordinul 5, va fi :

00000-1001110101100101000110-11111

Pentru că lungimea şi dificultatea de elaborare a codurilor este din ce în ce mai mare, expunerea exemplificată a acestora se opreşte la ordinul 5.
Familiile pot fi orice asociere bazată pe un anume criteriu, de la o echipă sau organizaţie, până la un popor sau un continent chiar, iar ordinul codului liniar poate creşte orişicât.
„Familiile” codului pot fi constituite din orice elemente sau mărimi, mulţimi din natură, tehnică sau gândire. În acest fel, codul liniar reprezintă tabloul posibilităţilor de a fi a unei mulţimi constituită din orice existenţe.

IV. Generalizarea ideilor codului liniar

1. Se observă că fiecare familie are ca plecare percepţia sărăciei totale, (teama). Abia pe urmă se discută posibilităţile de a avea a celor n membri ai familiei sau de a nu avea, ca la sfârşit, să se ajungă ipotetic să aibă toţi acel da, sau „1” – acea confirmare firească a vieţii.

2. Primul pas al codului este în sărăcia tuturor, 00000….0 (de n ori).

3. Paşii intermediari sunt posibilităţile tuturor de a avea sau de a nu avea, relaţionate cu toţi ceilalţi membri ai familiei.
Aceşti paşi sunt diferiţi ca lungime, dar nici unul nu ajunge la lungimea celor ai părinţilor.
Paşii intermediari sunt determinaţi de jocul antisimetriilor.
Aceşti paşi sunt în relaţii simple, de câte două posibilităţi: 01

4. Ultimul pas al codului este în bogăţia tuturor: 11111….1 (de n ori)

5. Primul şi ultimul pas pot să aparţină părinţilor şi sunt paşii cei mai mari:
pasul prim: 0 şi pasul ultim:1.
Aceşti paşi sunt numiţi în Teoria Speciilor Informaţionale – TIS – ca fiind paşii aristocratici. Cea mai mare antisimetrie este cea dintre aceste capete. În relaţia sa cu ,,hora”, cu sensul ciclic de percepţie al observatorului, cele două capete sunt în acelaşi timp îndepărtate, pentru a crea spaţiul de protecţie necesar copiilor, dar şi unite definitiv pe partea de întoarcere, codul fiind aşezat de fapt ca un şir de semne dispuse pe un cerc, după imaginea unui „şarpe care îşi muşcă coada”(TIS).

6. Întotdeauna copilul cel mare rămâne lângă părinţi, fiind „prinţul moştenitor”, aşezând lângă posibilitatea acestora poziţia de antisimetrie. 1 după 00000…0 (de n ori) şi 0 înainte de 11111…1 (de n ori). Am putea spune, filozofic privind, că în general copilul cel mare este în poziţia fratelui fiului risipitor, chiar dacă el este predestinat să preia moştenirea.

7. Numărul de privitori, de observatori, niciunul privilegiat, este egal cu cel al numărului de membri ai familiei (sau al numărului de ,,biţi” informatici folosiţi -TIS): adică n.

8. Numărul total de posibilităţi a oricărui privitor al unei variante, grupate la numărul de membri ai familiei, este: 2 la puterea n. Această creştere a numărului, cu rata puterii numărului 2, este interesantă şi explicabilă, plecând în înţelegerea ei de la numărul iniţial, cel de 2 membri, adică cel de plecare, al unei familii. Un singur individ, necăsătorit, este o familie la puterea zero.
O familie cu 3 copii are tabloul codului liniar de ordinul 5. Ceea ce înseamnă că numărul de ipostaze care descriu în totalitate relaţiile dintre membrii familiei este de 32, adică 2 la puterea 5.
Pentru o familie de 9 membri, cu 7 copii deci, numărul de ipostaze al relaţiilor dintre aceştia este de 612. Tumultul din familii este, aşadar, proporţional cu puterea lui 2.
Îmi amintesc, astfel, de acea poezie despre părinţi, scrisă de poetul Adrian Păunescu, dar şi de proprii mei părinţi, care au suportat acest tumult, alături de mine şi de ceilalţi şase fraţi.

9. Numărul total de a avea: „1” în întreaga desfăşurare a codului liniar este egal cu numărul total de a nu avea: „0”. Acest echilibru, firesc, să spunem, adică natural, cel de alocare egală a şanselor în întreaga natură, este de fapt cel mai necruţător invariant al codului liniar.

10. Fraţii sunt mai mari sau mai mici şi ca atare vor avea poziţii şi relaţii diferite în desfăşurarea codului. Ei pot forma grupări care să funcţioneze după regula unor coduri liniare de ordin inferior. Dar o legătură a posibilităţilor nu poate fi altfel, decât prin cele patru situaţii ale codului 2, adică: 00, 01, 11, 10. Natural, această regulă spune despre faptul că într-o familie copiii au interdiţia de a avea între ei copii. Acest invariant al codului este de asemenea uimitor. Natura însăşi a ales ca pe cea mai de nezdruncinat cărămidă a sa ideea perechii ca unică relaţionare a părţilor sale.

11. Şi, în fine, o ultimă observaţie asupra codului liniar, întemeiat de această dată pe înţelesul unui om şi a unei familii, ţine de ipostazele esenţiale ale unui individ social, codul de ordinul 0 fiind soarta sa, codul de ordinul 1 fiind naşterea şi dorinţele sale iar codul de ordinul 2 fiind şansa sa sau norocul. Codul de ordinul 3 şi în subsidiar celelalte coduri îi formează însuşi viaţa.

VI. Extinderea şirului de ordine ale codului liniar spre ordinul 0

Întemeierea ideilor despre codul liniar se poate dezvolta pe baza conţinutului oricăror structuri, a oricăror entităţi din natură sau din societate. Această libertate a codului liniar faţă de structurile cunoscute sau necunoscute este mai mult decât uimitoare.

Mai sus, în ultimul paragraf al generalizării ideii codului liniar se vorbeşte despre codul liniar de ordinul zero, care încă nu a fost întemeiat în conţinutul de până acum al cărţii. Se spune că: în acest cod se află chiar soarta omului şi a lucrurilor. Să fie aşa?
Pentru a ajunge la idei despre acest cod şi pentru a-l descoperi, este necesară o găsire şi o înţelegere a unei structuri generalizate a codului liniar de ordinul n, capabilă să împingă ea singură ideile spre codul liniar de ordinul zero.
Cititorului care a pătruns, până în acest punct, în înţelesul întemeierii codurilor liniare, îi va fi mai uşor să îşi însuşească un exemplu al unor structuri, prin care se desluşeşte nevoia descoperirii codului liniar de ordinul zero.
Acest exemplu relativ natural, despre Codul liniar, care să ducă spre intuirea ideii codului liniar de ordinul 0, alături de cel utilizat, cel al destinului unei familii umane, sociale, se poate structura pe atributele componentelor de bază ale geometriei.
De data aceasta se pleacă de la codul liniar de ordinul trei. Figura geometrică care întruchipează un cod liniar de ordinul trei este triunghiul. Acesta are cele trei laturi, cu posibilităţile de a fi potenţiale, 000, şi de a fi existente, 111, precum şi relaţia posibilă interioară biunivocă, posibilă doar între două cât două laturi alăturate, 01. De asemenea, cele trei unghiuri ale unui triunghi dezvoltă o aceeaşi logică a posibilităţilor.
Analog descrierii triunghiului, creşterea ordinului codului liniar la ordinele 4, 5, 6 etc., duce la creşterea numărului de laturi, atribuindu-se acestuia un pătrat, un pentagon, un hexagon, şi aşa mai departe.
Cercul este forma finală, poate cea ideală, cea a codului liniar de ordinul n, extins spre nemărginire. Cercul nu doar că este finalitatea codului dar este chiar esenţa lui temporară, prin aceea horă a observatorilor participanţi. Reflectarea ideii de cerc în hora de desfăşurare a fiecărui cod în parte relevă acea completitudine a includerii fiecărei părţi, cu o aceeaşi consistenţă, în întregul ideii de codificare liniară.
Pentru ordinul 2 al codurilor liniar , reprezentarea geometrică a acestora este unghiul, cu cele două laturi ale sale. Unghiul explicitează simplu posibilităţile 00, de potenţialitate şi posibilităţile 11, de existenţă.
Pentru ordinul 1 al codurilor liniare, reprezentarea geometrică a acestora este linia, cea care nu mai presupune un unghi discutabil. Linia dreaptă se supune relaţiei simple 01, de regăsire a celor două posibilităţi.
Dar, în geometrie, originea tuturor acestor reprezentări, începând cu cercul şi coborând prin toate figurile posibile până la pătrat, triunghi, unghi şi linie, se închide în începutul tuturor acestor figuri-idei.
Acest început al geometriei este punctul.
Aşadar, ne aşteptăm ca şi în teoria codurilor liniare să existe un astfel de început, acesta fiind codul liniar de ordinul 0.
Cel puţin dimensiunea abstractă a punctului geometric, aceea dimensiune presupusă a fi egală cu zero, ne duce cu gândul la o identitate similară cu cea a unui asfel de cod.
Exemple de acest gen, cele care să ne ducă spre ideea existenţei unui cod liniar de origine, se pot da şi prin alte similitudini. Drumul înţelesului spre un asfel de cod liniar ne poate aduce noi paşi spre o cunoaştere mai adâncă a naturii.
7.2. Codul liniar generalizat şi codul liniar de ordinul zero

Plecând de la ceva, a termina înseamnă a ajunge la nimic. Plecând de la nimic, a termina înseamnă a ajunge la ceva.

I. Structurarea codului liniar generalizat

Se consideră că nu se poate elabora o formulă continuă a structurii codului liniar generalizat, prin însăşi natura sa logică, ci doar prin structuri segmentate de relaţii matematice cu un înţeles controlat, structuri permise de logica unui operator de însoţire.
Continuând exemplul de întemeiere a unei structuri generalizate, bazate pe consistenţa socială a unei familii, pentru n membri ai familiei, desfăşurarea naturală, logică şi înţeleasă, a codului liniar va fi:
0 (de n ori) nu are nimeni posibilitatea– poziţia 1 a primului copil- combinaţiile posibile de a nu avea: 0 şi de a avea:1, ale tuturor membrilor familiei – poziţia 0 a primului copil – au toţi posibilitatea: 1 (de n ori).
Dispunerea logicii pe o coloană:
1. nu are nimeni: 0 ( de n ori)
2. poziţia 1, a primului copil
3. combinaţiile posibile de a nu avea: 0 şi de a avea:1, ale tuturor membrilor
4. poziţia 0, a primului copil
5. au toţi: 1 (de n ori)

a. Tabloul generalizat (formula matematică) a codului va fi segmentat obligatoriu pe cele pe 5 părţi astfel:
1. 00000…0, (de n ori)
2. 1
3. combinaţiile 0 1
4. 0
5. 11111…1, (de n ori)

b. Pentru că părţile 2. şi 4., adică posibilităţile fratelui mai mare, aparţin şi ele grupei de fraţi, se adaugă numărului de posibilităţi ale acestuia, cu regula de aşezare cunoscută.

1. 00000…0, (de n ori)
2.3.4. ,,m” sau „mijlocul” – numărul de combinaţii interne, aferente codului 2, în care
prima este 1 şi 0, adică 10, (plasată disparat, spre capete)
5. 11111…1, (de n ori)

c. Tabloul generalizat va fi: 000000…0 (de n ori) / m /111111…1 (de n ori), unde n este ordinul codului liniar, iar m este numărul de combinaţii interne ale codului (cele ale copiilor).

d. Numărul de posibilităţi ale oricărui privitor, participant, de a se afla într-o conexiune cu ceilalţi n-1 membrii ai familiei, se notează cu p: p= 2n

e. Formula numărului de combinaţii interne: m, va fi: m = (2n – 2n)/2

f. Întreaga formulă a codului liniar de ordinul n va fi:
00000…..0 (de n ori) / (2n -2n)/2 relaţii ale codului de ordinul 2 / 1111…..1 (de n ori) – rotit cu p = 2(n+m) paşi, ai horei.
Numărul de paşi este egal cu numărul de posibilităţi ale oricărui privitor, adică: p= 2n.

g. Aplicarea tabelară a tabloului generalizat, pentru ordinele n =1,2,3,4:

şi mai jos, tabloul generalizat al codului liniar:

II. Codul liniar de ordinul zero „0”

a. Extinzând ideea codului liniar, nu spre ordinul n, adică spre domeniul numerelor mari, ci spre valoarea zero a ordinului, cea mai tulburătoare observaţie este cea a codului liniar de ordinul zero, 0. Chiar mai adâncă decât găsirea unei relaţii a codului de ordinul n, la care ne face invitaţia Nicolae Florean Pinte.
Aplicarea formulei ordinului n pentru cazul n=0 este un mare câştig al studierii filozofice a codului liniar.
Codul liniar de ordinul zero înseamnă posibilitatea omului de a percepe, de a înţelege, de a fiinţa, înainte de a fi. Acest lucru este impresionant şi determină o privire atentă asupra codului liniar, în întregul său.
Codul de ordinul de ordinul 1 este cel care priveşte omul singur şi apariţia sa.
În cazul codului liniar de ordin 0, nu există observatorul uman, dar există totuşi un observator al posibilităţii de a exista. Nu toate lucrurile sunt cunoscute de către om, ceea ce nu înseamnă că acestea nu pot să existe.

b. Valoarea lui m = ½, pentru n=0, este calculată astfel:
m(0)= (20 -2×0)/2 = (1-0)/2= ½
Semnificaţia mijlocului ,,m” constă în numărul de perechi de posibilităţi interioare, cele ce constituie mijlocul codului, posibilităţi simple, de forma 01. Această pereche nu este încă formată în cazul codului de ordinul zero, nu există încă, în acest caz, o conştiinţă a lui 1.
Perechea logicului are aici un singur element, cel primordial, zero. Valoarea zero a codului liniar de ordinul 0 vine dintr-o lume originară, adamică.
Privind spre codul de ordinul 1, cel care a urmat codului de ordinul 0, lumea s-a născut dintr-o nevoie, dintr-o lege a urmării, aplicată naturii. Acest fapt se petrece continuu, codul de ordinul 0 rămânând ascuns sub nivelul percepţiei şi constituind o permanenţă a ivirii lumii.
Se aplică mai jos formula generalizată a codului liniar pentru ordinul 0 sau pentru n=0:

Tabloul codului liniar de ordin zero va fi:
0 de zero ori / ½ variante de forma 0 1, ale codului de ordinul 2 / 1 de zero ori
adică:
nimic / – / nimic

Notă: Înşiruirea în tablou a acestor posibilităţi este naturală, respectându-se ideea cap/corp/coadă pe care o are, la baza constituirii, orice entitate imaginabilă a minţii, conform TIS. Şi în natura perceptibilă, entităţile se regăsesc obligatoriu în această structură, apreciată ca şi firească: cap/corp/coadă. Această menţiune trebuie reţinută cu atenţie de către cititor, pentru că va constitui baza multor raţionamente ale textului cărţii.
Corpul unui cod liniar este acea parte analitică a miezului său sau a mijlocului, m.
Consistenţa posibilităţilor codul liniar de ordin zero va fi redată de valoarea: 0, a mijlocului acestuia sau va fi redată de valoarea: 1 a mijlocului acestuia? Această întrebare este conţinută în semnificaţia lui 0 (?), ce necesită următoarea discuţie.
În acest caz, antisimetria perechii 01 (cea a copilului) nu există încă, cea de la 01 la
10. Totuşi inexistenţa părinţilor şi poziţionarea sursei lumii conştiente în zona de
mijloc a codului explică principiul oului, cel înconjurat de o coajă şi ascunzând în
forma sa sursa vieţii. Zero, ca şi posibilitate, este înconjurat de nimic.
Din punct de vedere matematic, ca şi posibilitate matematică sau ca şi variantă simbolică şi valoarea 1 poate fi înconjurată de nimic. De aceea, poate fi asumat pentru o întemeiere a codului liniar de ordinul zero. Aici se petrece însă un paradox. Unu, înconjurat de nimic, este nimic, doar dacă nimic devenit unu nu este înconjurat de nimic.
Întregul studiu însă s-a făcut pe idea primordialităţii lui zero. Codul liniar de ordinul zero este singurul cod care poate utiliza pe zero cu semnificaţia sa reală, aceea a neantului, a
spaţiului inconştient, dar şi originar. Toate celelalte coduri liniare, până în acest punct al textului: de la ordinul 1 la ordinul n, îl folosesc pe zero în înţelesul lui minus unu, -1.
Ce se regăseşte în spatele codului liniar de ordinul zero?
Întreaga lume?
Sau un sens al Realităţii însăşi, ascunsă definitiv, închis în acest cod-semn?

7.3. Perspective filozofice ale Codului liniar

În fruct trebuie căutat mai întâi sâmburele şi apoi dulceaţa.

1. Miezul codului liniar

Miezul sau mijlocul codului liniar, format din perechea 01, cea care conţine orice posibilitate cunoscută a desfăşurării, nu are un conţinut liniar, odată cu creşterea ordinului codului. Nu din această trăsătură derivă însă liniaritatea acestui cod.
Întorsătura ciudată a miezului, format dintr-un număr de perechi m, de forma 01, este revenirea valorii lui m de la m = ½ pentru ordinul n = 0, la valorile m = 0 pentru ordinul n=1 şi pentru ordinul n=2. Din punctul de vederea al aplicaţiei sociale, dezvoltate anterior, asupra întemeierii acestui cod, evoluţia valorii mijlocului ,,m” este o dovadă evidentă a instaurării necruţătoare a instinctelor.
Natura, care acceptă în cazul codului de ordin zero valoarea ½ a perechii de mijloc, adică a posibilităţii unei inexistenţe singulare, pentru codurile de ordin 1 şi 2, nu acceptă existenţele acestei perechi, aceasta devenind zero. Adică, natura respinge individul şi familia fără urmaşi. Ceea ce nu îi creează suport pentru perpetuare, naturii nu îi este necesar.

2. Observatorii posibilităţilor codului liniar

În abordarea codului liniar, observatorii evenimentelor care au loc în cadrul fenomenului pot fi separaţi de fenomen sau pot fi poziţionaţi cu o percepţie însoţitoare, inclusă codului. Pentru înţelesul întregului sistem, în cazul analizei de faţă, observatorii se observă pe ei însuşi, dar la fel de bine ei pot fi observaţi şi din cele n perspective, alăturate şi distincte.
Ambele poziţii ale observatorilor sunt valabile. Observatorii au o relaţie directă,
de dependenţă, prin chiar ordinul n al codului, astfel:
– n – este numărul de observatori ai evenimentelor (senzori), dar şi numărul de personaje (semne) care populează posibilităţile de evoluţie a sistemului.
– 2n – este numărul de posibilităţi de situare a sistemului observat.
Codul liniar poate fi abordat din două perspective ale observării:
– observare internă, despre sine
– observare externă, despre ceilalţi

3. Nivelurile de structurare

O altă consecinţă interesantă a codului de ordin zero este aceea a rediscutării nivelurilor care formează structura completă a oricărui sistem. Codul de ordin zero sau „0” constituie primul nivel al structurii. Codurile de ordin 1 sau „01” şi de ordin 2 sau „0011” constituie nivelele următoare care formează această bază. Aceste coduri nu au structuri de diversitate în interioarele lor, de aceea pot fi regăsite în structurile codurilor următoare.
Celelalte niveluri ale structurilor şi ale codurilor, de la ordinul 3, la ordinul n, sunt forme de organizare bazate pe diversitate. Diversitatea acestor coduri este constituită din fondul celor trei trepte ale odinelor 0, 1 şi 2 ale codurilor.
Se face această precizare pentru situaţia în care se va dezvolta în viitor teoria codului liniar pentru a găsi reguli sau legi de structurare a interioarelor codurilor mari.

4. Conştiinţa întregului

Conştiinţa întregului este un alt invariant al codului liniar, dar şi al întemeierii unei informaţii, inclusiv a unei specii informaţionale (TIS). De unde pleacă impunerea acestei conştiinţe a întregului? Din simpla afirmaţie, care poate fi socotită pentru codurile mari ca fiind o stare idealizată, aceea de a se ajunge la împlinirea 11111…..1 (de n ori), a tuturor membrilor sistemului. Aceasta spune, de fapt, că individul (sau o parte care este încadrată într-un sistem de părţi) nu poate ajunge la starea deplină, 1, de unul singur, pentru că starea „1- 000000… 0 (de n-1 ori)” conţinând n-1 stări cu posibilitatea 0, nu asigură decât o ipostază instabilă, stare care nu poate adăposti un individ, luat singular. Starea stabilă a unui grup este valabilă atunci când câţi mai mulţi indivizi reuşesc să se situeze în starea 1. Ceea ce se petrece de fapt printr-un şantaj al întregului asupra părţilor, în orice sistem.
Conştiinţa întregului nu este o modalitate a vieţii, ci o necesitate, valabilă individual, impusă de natură global şi aplicată obligatoriu integral.

5. Timpul şi liniaritatea codului liniar

Nicolae Florean Pinte scrie în articolele sale, ulterioare cărţii, despre regretul de a nu îl fi denumit codul şindrilelor, (ţiglelor) plecând de la cuprinderea perpetuă a şindrilelor de dedesubt de către cele de deasupra. Prin ceea ce am scris, pentru a-l descrie în această carte, i-aş spune codul social sau codul omului, respectiv codul copiilor, pentru că este codul care înglobează întreaga istorie a socializării umane, de la stadiul de a nu exista, la stadiul societăţilor moderne, chiar şi a celor viitoare, necunoscute. Dar de la societate la lume este un drum scurt, aşa că se i se poate spune şi codul lumii.
Totuşi numele de cod liniar rămâne cel mai legat, de chiar înţelesul său profund. Liniaritatea codului, chiar dacă acesta este privit într-o permanentă horă, mişcare rotitoare a participanţilor, care însă poate fi pusă şi pe un cerc de rază infinită
(linia dreaptă, traductoarele tehnice de deplasare rectilinie) vorbeşte despre şi aplică cel mai imperturbabil invariant al său: timpul. Hora codului liniar se poate desfăşura şi pe un cerc cu o rază egală cu zero, egală cu o unitate de lungime Plank sau chiar negativă. Este nu doar o horă efectiva sau doar posibilă/imposibilă, ci mai mult, este o horă informaţională.
Indiferent de accederea de la iniţialitatea zero, 0, la finalitatea unu, 1, a oricărui sistem, condiţia obligatorie este aceea a temporalităţii acestui drum. Încâlcitele şi nesfârşitele şiruri de situaţii ipostazate prin 0 şi 1 ale întregii lumi, trebuiesc aşezate pe scara liniară a timpului, pentru a se epuiza. Codul liniar, cu liniaritatea lui temporală, imperturbabilă, este tată şi mamă a tuturor destinelor.
Nu ştim dacă epuizarea continuă a stărilor 0 (sau -1) şi 1, ivite permanent din ,,zeroul” codului de ordinul zero, implică timpul sau dacă nu cumva chiar îl formează, servindu-i omului duratele, prin dimensiunea unei ,,percepţii bune” a acestuia, cum este ea denumită în Teoria Speciilor Informaţionale.

6. Fiinţă, timp şi codificare liniară (dedic acest pasaj filozofului Martin Heidegger)

Misterul asocierii timpului, răpus sau asimilat de către codul liniar, stă în desfăşurarea acestuia. Şirul 1111…n este înconjurat întotdeauna de posibilităţile miezului, aşteptând o finalitate imposibilă, cea care dă în mod filozofic, un răspuns la întrebarea despre sfârşitul timpului. Să privim desfăşurarea sa în cazul codului de ordinul trei, cel cu frumuseţea perfectă: Cei trei observatori se prind în horă şi se rotesc în jurul codului : „000-10-111”. Totul începe din starea lor de repaos, oglindită şi în imaginea 000, a primei poziţii. Urmează posibilităţile 001, 010, 101, 011, într-o suită evolutivă, o accelerare alimentată de asimetrii, singurele pe care le poate sesiza o fiinţă: 001 cu 011 la cele două capete este asimetria simplă. (Aici vreau să subliniez ideea singurei posibilităţi a fiinţei, de a sesiza o observabilă transmisă intelectului prin capacitatea de a percepe antisimetrii). În miezul suitei se înalţă o asimetrie mult îmbogăţită, una aristocratică, răsturnată cu totul: 010 cu 101. Este atât de mare capacitatea de a se provoca o mişcare între realitate şi observator, încât se face posibilă atingerea stării 111.
Această stare este dorinţa întregii lumi şi singura. Dar odată ce hora trece cu cei trei prin clipa ce acoperă afirmaţia jocului, cea care le dă celor trei satisfacţia acestuia, ei nu vor juca la nesfârşit. Aici e şi misterul codului, în împletirea sa completă cu timpul. Codul spune de aici, din acest pas al timpului, despre necesitatea sfârşitului horei. Nici un dansator, din câţi au fost în toate timpurile istoriei, nu a rămas pe veci atârnat în dansul său. Jocul lumii continuă la nesfârşit, adică timpul, doar participanţii, adică părţile oricărui sistem, intră în joc şi ies, intră în joc şi ies, făcând şi desfăcând. Toţi au încetinit prin 110 şi 100, lăsându-l treptat pe 1 în locul lui 0 ca atunci când oboseala este completă şi firească, reajungând la poziţia plecării: 000. Toate procesele sunt supuse timpului şi toate au această soartă. Această unică soartă, cea a opririi, este „înscrisă” în înşiruirea simplă a codului liniar. Poziţionarea ajungerii înaintea capătului, pentru că această poziţie o prescrie codul liniar, face să fie sesizat timpul de către om, dar face şi ca timpul să curgă în obiectivitatea sa.

7. Ideea încheierii

Ceea ce rămâne încă de dezvoltat este o posibilă regulă a interiorului codului, prin aşezarea perechilor ce creează antisimetriile, specifice codului liniar de ordinul 2. Codul de ordinul 2 rămâne temeiul întregului cod liniar. Codul liniar de ordinul 3 este codul cel mai înalt pe care mintea umană îl poate înţelege cu o anume coerenţă. Similar cu puterile numărului 2, care semnifică şi baza de dezvoltare a cantităţilor de posibilităţi, prin ridicarea la puterea n, numărul doi şi codul de ordinul 2, creează premisa de dezvoltare a înţelesului codului extins la orice număr n. Se dovedeşte, astfel, că numărul 23 = 8, adică numărul total al posibilităţilor este un număr important al naturii.
Numărul de variante ale codului (de la codul de ordinul 4 şi mai mare) este cel care permite epuizarea tuturor posibilităţilor de antisimetrie ale perechilor codului 2. Aceasta se traduce în înţelesul faptului că relaţiile umane sunt posibil de a fi privite ca având loc între grupe de oameni din ce în ce mai mari (state, continente), dar efectiv aceste relaţii se desfăşoară întotdeauna numai între doi reprezentanţi, participanţi posibili. Relaţia umană de bază, elementară, se petrece între doi oameni. Celelalte tipuri de relaţii sunt toate compuse, conform structurilor codului liniar, în toate combinaţiile posibile, dar nu sunt independente, toate se bazează pe relaţiile implicate în codul de ordinul 2.

8. Istorie, culturi, aplicaţii şi tendinţe ale teoriei codului liniar

Codul liniar poate avea aplicaţii importante în toate domeniile de activitate ale omului, de la tehnică, informatică, ştiinţele naturii, genetică, psihologie, sociologie, filozofie, la fizică şi ştiinţe avansate. Prin naturaleţea sa completă, prin simplitatea sa cuprinzătoare, prin complexitatea sa de înţelesuri, codul liniar nu va avea cum lipsi din rolurile ştiinţifice ale viitorului.
Aceste texte dezvoltă teoria codului liniar, într-o perspectivă matematică, împletită cu una filozofică, o logică a înţelesului, adăugând contribuţii la ceea ce este cunoscut prin Teoria speciilor informaţionale şi creează premise pentru noi studii teoretice, dar şi pentru noi aplicaţii. Înţeles doar matematic, fără o gândire însoţitoare, codul liniar pare cuprins de simplitate şi banal, ceea ce ar duce la o regretabilă eroare de abordare.
Codul liniar, şi în special codul liniar de ordinul 3, se regăseşte în ştiinţă şi în tehnică, dar sub o altă înşiruire de posibilităţi. Această înşiruire, denumită „Codul Gray”: 000, 001, 011, 010, 110, 111, 101, 100, nu permite însă o liniarizare (temporalizare) şi o sistematizare (concentrare de înţeles) a acestui cod, aşa cum acestea sunt permise de către structura codului liniar de ordinul 3. Înşiruirea posibilităţilor codului liniar de ordinul 3 este: 000, 001, 010, 101, 011, 111, 110, 100, deduse din tabloul acestui cod: 00010111.
În matematică s-au studiat, de asemenea, aceste şiruri de posibilităţi naturale, de-a lungul timpului, şi s-au găsit o serie de proprietăţi importante ale acestora.
După cum sesizează şi descrie Nicolae Florean Pinte în cartea Teoria Speciilor Informaţionale, ediţiile 2007 şi 2011, codul liniar de ordinul 3 este în fapt aceeaşi imagine simbolică cu cea a germenilor schimbărilor, repetabile la nesfârşit, ale ideilor de Yin şi Yang, cele ce constituie bazele unor filozofii orientale.
„Cartea prefacerilor”, Yi King, a fost scrisă în urmă cu mai bine de 3000 de ani şi până astăzi a fost în continuu studiată şi adnotată de filozofii din Orient iar după anii 1900 şi de către cei din Occident. Cartea are la bază o colecţie de semne ce au acelaşi conţinut logic cu cele care formează codurile liniare de ordinele 1, 2 şi 3, adică nu, notat prin două liniuţe, (o linie întreruptă): – – şi da, notat printr-o linie continuă, (prelungită):

– –
0

sau: 10

iar cu prima dedublare:

— – – — – –
— – – – – —

sau: 11, 00, 10, 01
Prin adăugarea unui al treilea element logic se constituie cele 8 trigrame, cu semnificaţiile conţinute în tabelul de mai jos:

Cele 64 de hexagrame, ce cuprind întreaga diversitate a naturii, sunt rezultatul compunerii a două coduri liniare de ordinul 3, cu semnificaţiile ce se desprind din numele, atributele şi imaginile acestor opt posibilităţi. Combinaţiile celor 8 (23) trigrame vor crea cele 64 (22×3) hexagrame. Cartea se dezvoltă pe această bază, prin raţionamente, prin imaginile şi trăsăturile definitorii ale fiecăreia dintre aceste hexagrame, inclusiv comentariile necesare. Comentariile de mare valoare, cele ale lui Confucius, cel care a promovat această carte, sunt, în cea mai mare parte, prezente. Ediţia cărţii după care s-a făcut prezentarea de mai sus este – Cartea prefacerilor – Editura Herald, 2003.
Studierea codurilor liniare este o frumoasă călătorie a cunoaşterii. Aceste călătorii pot avea loc şi în lumea ideilor, în mintea umană, la fel celor pe care le trăieşte un om urcând un vârf de munte. Toate aventurile se petrec de fapt în mintea lui. Şi cea despre a urca un munte sau despre a gândi, a vorbi şi a scrie despre Codul liniar.

7.4. Codurile liniare elementare

Din doi se face unu, din unu se face zero şi din zero renaşte lumea.

Codurile liniare elementare sunt codurile de ordinul 0, de ordinul 1 şi de ordinul 2. Aceste coduri au structuri care nu sunt complete, în sensul că nu sunt decât pregătiri ale naturii pentru a se structura pe ea însăşi.
Structura unui cod liniar are o ordine naturală, o înşiruire de forma cap, corp, coadă. Această înşiruire este privită în Teoria speciilor informaţionale ca şi o cheie mentală.

Codul liniar de ordinul zero 0 nu are cap şi nici coadă, ci doar o parte a corpului, probabil pântecul născător.
Codurile liniare de ordinul1 şi de ordinul 2 au capete şi cozi, dar nu au corp, nu sunt maturizate din punctul de vedere al posibilităţilor de structurare, aceea structurare ce permite o diversitate.
Fiecare dintre aceste coduri prezintă o închidere în sine, evident tot mai puţin redusă, odată cu creşterea ordinului.
Înainte de a dezvolta ideile codurilor liniare elementare se mai precizează faptul că prima posibilitate a perechii mijlocului m este 1, iar ultima posibilitate a acestuia este 0, pe baza aceleaşi antisimetrii naturale.

1. Codul liniar elementar de ordin 0

Nu există nici un participant, n=0 şi deci nici un observator. Ceea ce nu înseamnă că procesul nu se desfăşoară şi nimeni nu îl poate observa.
Pentru n = 0 se calculează numărul de relaţii de ordinul doi, adică mijlocul:
m = (2n – 2n)/2 = (20 – 2×0)/2 = 1/2
această ciudată valoare a mijlocului, adică o jumătate din ceea ce ar trebui să fie un întreg, alături de cele două extremităţi inexistente, se transcrie în relaţia tabloului astfel:
nimic / ½ / nimic.
Prin definirea mijlocului ca şi zonă de relaţionare de ordin doi, cu aplicarea aceluiaşi principiu, al posibilităţilor cap, corp, coadă, adică 0/combinaţii de posibilităţi/1 şi a naturalului început prin posibilitatea zero, utilizate în raţionamentul de găsire a formulei de structurare a codului, se rescrie codul de ordin zero, astfel:
nimic / 0 / nimic
sau: 0
Pentru temporalizarea codului 0 se calculează numărul de paşi ai horei: p = 2(m+n) = 2(1/2+0) = 1
şi numărul de tablouri t = 2 n = 20 = 1, adică o imobilizare a imaginii într-un singur tablou.
La fel de uimitoare este şi valoarea obţinută a numărului de paşi: p = 1
Acest singur pas, pentru a privi un singur tablou, nu permite iniţierea timpului, sau, altfel spus, este acel pas neterminat, ce îl poate opri. În absenţa timpului, posibilitatea zero este în concordanţă cu toate stările pe care le poate avea un proces temporal.

2. Codul liniar elementar de ordin 1
Există un singur participant, n=1 şi deci un singur observator.
Pentru n=1 se calculează mijlocul :
m = (21 -2 x 1)/2 = 0
Lipsa perechilor în cazul codului liniar de ordinul 1 este naturală şi în concordanţă cu numărul participanţilor.
Aplicând relaţia tabloului codului se obţine structura codului liniar de ordin 1 ca fiind:
0 / nimic / 1
sau:
01
Pentru temporalizarea codului de ordinul 1 se calculează numărul de paşi: p = 2(0+1) = 2, Timpul are cei doi paşi ai tactului său, de ducere 0 şi de ajungere 1.
Numărul de tablouri este: t = 21 = 2
Cele două tablouri ale posibilităţilor vor fi : 0 şi 1

3. Codul liniar elementar de ordin 2

Există doi participaţi, n=2 si deci doi observatori.
Pentru n=2 se calculează mijlocul: m = (22 -2×2)/2 = 0
Lipsa perechilor de tipul ordinului 2 este, în cazul codului liniar de ordinul 2, datorată faptului că însăşi lipsa acestor perechi este rezultatul codului însuşi. Această redundanţă negativă este ciudată şi de neînţeles.
Aplicând relaţia tabloului codului liniar se obţine structura codului liniar de ordin 2 ca fiind :
00 / nimic / 11
sau:
0011
Pentru temporalizarea codului 2 se calculează numărul de paşi p = 2(0+2) = 4
şi numărul de tablouri: t = 22 = 4
Cele patru tablouri ale posibilităţilor vor fi : 00 01 11 10

4. O notă despre timp, anticipând ideile următoare ale cărţii

Poate este necesară o dezvoltare a ideii de tact al timpului şi de temporalizare, înţelese aici ca şi sarcini naturale ale codului liniar. Timpul curge în funcţie de poziţiile observatorului, la trăirea timpului, dar şi de poziţiile participantului la producerea timpului. Chiar dacă aparent numărul de paşi, cei ce aduc timp, este egal cu numărul de tablouri, cele ce văd timp, cele două idei au la baza înţelegerii lor derulări diferite. Pentru un număr foarte mic de participanţi acestea par a se confunda, cum este în cazul codurilor liniare elementare, însă pentru sistemele din natură, numărul de paşi este atât de mare încât numărul de tablouri va fi diferit, prin chiar drumul de transfer dintre o poziţie şi alta a posibilităţilor. Tactul rămâne acelaşi, fiind dat de numărul obiectiv al paşilor, dar imaginea paşilor, dată de numărul de tablouri, se va îndepărta sau se va apropia, alunecând corespunzător mărimii sistemului ce există, prin derularea completitudinii de posibilităţi ale codului.
Timpul, prin ambele sale ipostaze, cel adus şi cel privit, se va dovedi a fi într-o dependenţă, nu doar de numărul paşilor, ci şi de numărul tablourilor. La un tact al posibilităţilor constant, duratele elementare, cele ce formează timpul, sunt mai mari sau mai mici, corespunzător mărimii impuse de completitudinea derulării tuturor posibilităţilor codului. Cu cât se vorbeşte de sisteme mai mari, cu atât şi timpul alocat acestora este mai întins, având ca bază, ca invariant, necesitatea cuprinderii complete a posibilităţilor vieţii acestui sistem. Se pare că dimensiunea privită ca mărime, mărime ce caracterizează o lume ca şi a noastră, a permis un optim al numărului de paşi şi un optim al numărului de tablouri, astfel încât timpul să fie perceptibil şi accesibil fiinţei. O dificultate evidentă a unui constructor de lumi este chiar aceasta.

Un cititor atent nu va fi mulţumit cu înţelesul acestei note şi va mai întreba, acum, despre o legătură explicită între tact şi durata de timp, fie absolut, fie relativ şi dependenţa acestora de trenul derulării posibilităţilor. După cum se va vedea în conţinutul capitolelor următoare, acel zero care populează tablourile codurilor liniare nu este unul obişnuit, ci este un zero cu două feţe, cu două idei foarte diferite între ele, având un înţeles intern şi dual. Pentru a se ajunge la o stabilitate a imposibilităţii, cea care de fapt este maşina timpului, determinările interne sistemului persistă într-un fel de aşteptare marcată de un şir de încercări, ambele termene aproximative. Aşteptarea despre care vorbim nu se referă la una temporală, ci la una a tatonărilor informaţionale, acele tatonări pe care le suportă interacţiunile. Acestea sunt cele care, dacă au loc, formează şi perpetuează sisteme temporale, ca apoi noi să le percepem şi să le denumim ca fiind timp şi lume.
Aceste încercări-întrebări vor fi notate cu 0?, fiind de fapt întrebări nesfârşite despre o posibilitate ce se lasă aşteptată, despre un pas care nu se realizează. Etapa aceasta este timp posibil sau timp latent sau timp potenţial. Acest timp potenţial, ce nu se iveşte decât condiţionat, dă componenta variabilă a duratelor tactului.
Ideile prezentate mai sus vor fi reluate în capitolele următoare şi dezvoltate într-o perspectivă anume alocată dualităţii înţelesului lui zero şi timpului.

(va urma)