Originile energiei (XII)

5. Codurile liniare de ordine mari

Se denumesc aceste coduri ca fiind mari, pentru câteva atribute, oarecum opuse, pe
care le posedă în raport cu cele elementare :
– Permit (impun) o dezvoltare nelimitată, prin faptul că ,,n” poate fi oricât de mare.
– Permit (impun) obţinerea unei diversităţi relaţionate complet cu nivelul de dezvoltare, fiecare ordin al codului este diferit ca structură faţă de celelalte.
– Permit (impun) o structurare nelimitată în raport complet cu nivelul de diversitate, pentru indiferent ce număr de participanţi.
– Asigură (obţin) o unicitate absolută pentru fiecare participant, fiecare tablou temporal este unic. ( Această unicitate se regăseşte la nivelul oricărui număr de indivizi sociali care au existat, există sau vor exista vreodată.)

Dacă opacitatea codurilor elementare este necesară până la rangul 3, eliminându-se astfel ideea nedeosebirii, aşa cum sunt identice sau nedeosebite toate cărămizile unei construcţii, începând cu rangul 3, codurile conţin unele atribute esenţiale, pentru a descrie o lume. Dacă oricare dintre cele patru atribute, enumerate mai sus, ar avea cel mai mic cusur sistematic (neaccidental), lumea s-ar strâmba sau s-ar opri.

6. Codul liniar de ordinul 3

Codul liniar de ordin 3 este cel mai frumos cod al naturii şi primul dintre codurile mari. Creşterea codurilor se realizează cu o mare repeziciune. Codul trei este singurul cod pe care mintea umană îl poate suporta, memora şi înţelege. De la codul de ordinul 4 creşterea depăşeşte posibilităţile de abordare ale minţii omului. Natura lucrează cu procese având un număr nelimitat de participanţi, în cifre inimaginabile. Codurile liniare care se asociază acestor procese funcţionează ireproşabil, tocmai datorită acestei miraculoase simplităţi.

Procesul posedă trei participanţi, n = 3 şi deci trei observatori.
Pentru n=3 se calculează mijlocul: m = (2³ – 2×3)/2 = 1
Aplicând relaţia (6) tabloului codului liniar se obţine structura codului liniar de ordin 3 ca fiind :

000 / 10 / 111

sau:

00010111

Pentru temporalizarea codului 3 se calculează numărul de paşi p = 2(1+3) = 8
şi numărul de tablouri t = 2³ = 8

Cele opt tablouri ale posibilităţilor vor fi: 000 001 010 101 011 111 110 100

7. Codul liniar de ordinul 4

Există patru participanţi, n=4 şi deci patru observatori.
Pentru n = 4 se calculează mijlocul: m = (2⁴ – 2×4)/2 = 4
Aplicând relaţia (6) tabloului se obţine structura codului liniar de ordinul 4 ca fiind:

0000 / 10 10 01 10 / 1111 sau 0000 / 10100110 / 1111

Pentru temporalizarea codului liniar de ordinul 4 se calculează numărul de paşi

p = 2(4+4) = 16
şi numărul de tablouri t = 2 ⁴ = 16

Cele 16 tablouri ale posibilităţilor vor fi : 0000 0001 0010 0101 1010 0100 1001 0011 0110 1101 1011 0111 1111 1110 1100 1000

Codul liniar de ordinul 4 are patru variante de structurare.

Codurile din ce în ce mai mari au o formă tot mai complicată şi mai multe variante posibile. Scopul prezentării codurilor până la acest ordin este de a transfera înţelegerea acestora dintr-o perspectivă filozofică şi într-o perspectivă tehnică sau direct aplicativă.

8. Funcţiile de constituire ale codurilor liniare

– Funcţia de ordin al codului liniar: n                                 ( 0,  1, 2, 3, 4 ……..n)

– Funcţia de mijloc al codului liniar: m = (2ⁿ – 2n)/2         ( ½, 0, 0, 1, 4…….  m)

– Funcţia de pas al codului:

p = 2(m+n) = 2m +2n                       ( 1,  2, 4, 8,16……   p)

– Funcţia de tablou al codului liniar:  t = 2 ⁿ = p                 ( 1,  2, 4, 8,16…..    t)

Funcţia t reprezintă numărul de membrii ai tabloului codului.

Funcţia p reprezintă numărul de paşi de observare pentru a încercui tabloul codului.

p = 2(2ⁿ– 2n)/2 + 2n = 2ⁿ-2n+2n = 2ⁿ = t

Faptul că funcţiile funcţiile p(n) şi t(n) au aceleaşi valori nu le fac şi egale sau mai explicit: nu le fac a fi aceleaşi. Una dintre cele mai interesante fapte ale naturii, cea a timpului, se bazează pe deosebirea dintre funcţiile p şi t, aparent egale, dar cu totul diferite. Tabloul reprezentat de funcţia t(n) nu determină şi mişcarea temporară de observare p(n), după cum s-a dezvoltat această idee la punctul 4 al textului.

7.5. Unele atribute ale codului liniar
Cei ce trăiesc mult fură din viaţa celorlalţi.

Dăinuirea nu poate fi decât a tuturor.

1. Temporalitatea codului liniarTemporalitatea Codului liniar rezidă din proprietatea de liniaritate a acestuia.

Relaţia structurii unui cod liniar de ordinul n este reluată în tabelul următor:

Succesiunea temporală a stărilor unui proces se realizează prin rotirea (sau deplasarea) cu câte un pas a structurii codului în faţa a n observatori. Numărul de observatori este egal cu cel al participanţilor, adică n. În acest fel procesul este însoţit de către punctul de vedere al fiecărui observator în calitate şi de participant, raţionamentul de interpretare fiind acela al unei gândiri însoţitoare.

p: este numărul de paşi ai rotirii de înconjur a codului, calculat prin relaţia de rotire :

p = 2(n+m) (paşi de rotire)
unde :
– n – este numărul de participanţi şi de observatori ai procesului.
– m – este numărul de relaţii interne (combinaţii), din derularea procesului.

Tablourile consecutive care se oferă privirii grupului de observatori sunt de forma:
0000000…0, (de n ori) – pentru pasul p=1
000000….0(de n-1 ori), 1 – pentru pasul p=2
0000…0( de n-2 ori), 1 0 – pentru pasul p=3

01000000….0 ( de n-2 ori) – pentru pasul p=2(n+m) -1
10000000…0(de n-1 ori) – pentru pasul p= 2(n+m)
-Numărul de tablouri care descriu relaţiile dintre participanţi este t.

t = 2ⁿ
Înlocuind corespunzător în relaţiile de mai sus şi calculând, se demonstrează că numărul de paşi este egal cu numărul de tablouri, relaţia fiind naturală, dar fiecare dintre cele două noţiuni se calculează diferit, fiecare după înţelesul ei.
Astfel :
p = t = 2(n+m) = 2ⁿ
Lungimea unui tablou temporal este de n elemente distincte şi este dată de numărul de observatori, adică a celor n posibilităţi.
Notă:  Temporalitatea codului liniar nu este una ruptă în segmente temporare, separate, ci una legată cauzal de la un tablou la altul prin schimbarea simplă a unui singur element al tabloului.
Tabloul curent al unei stări a naturii are ca istorie n-1 informaţii din tabloul precedent şi oferă ca determinare n-2 informaţii tabloului stării următoare.
Această capacitate a codului liniar face posibilă continuitatea posibilităţilor temporale, adică „seriozitatea” timpului pe care îl utilizează natura şi îl sesizează omul.

2. Codul liniar, o componentă a Naturii
Toate posibilităţile de stare, inter-relaţionate, se petrec în natură numai sub forma lor elementară. Ceea ce este accesibil prin fenomene se află la nivelul observabil al unor sentinţe informaţionale, adică a unor acţiunii manifeste ale materiei sau sub forma unor semnificaţii.
Faptul că întregul lanţ de cauzalitate al naturii se află sub semnul unei simple relaţii, aflate mereu numai între două entităţi, este ceea ce permite codificarea relaţiilor unui număr indiferent cât de mare, al oricărui tip de particule.
Exemplu de înţelegere :
Niciodată nu se vor lovi între ele trei pietre, trei bile (sau particule elementare, oricât de mici ar fi) în acelaşi timp. Timpul este atât de subţire, încât întotdeauna există o distanţă temporală între cele două lovituri.
Dacă este o singură piatră, lovitura nu va avea loc dar va fi oricând posibilă.
Dacă sunt două, ele se vor lovi la un moment determinat şi perceptibil cunoaşterii.
Dacă nu este nici o piatră, totul este posibil. Dar e posibil doar: să fie una şi să nu se lovească sau vor fi două care se vor lovi într-un moment precis şi niciodată trei, sau mai multe, care să se lovească între ele în acelaşi timp. Aceste câteva fraze sunt, în înţelesul lor, un tablou semnificativ al construcţiei naturii.
Această raţiune a lui 0, 1 şi 2, simplă, a naturii, este una dintre cele mai ascunse privirilor permiţând o diversitate direcţionată a acesteia.
Codurile sau nivele de structurare existente în logica naturii se scriu simplu: cu cele trei semne 0, 1, 2, dar au semnificaţii doar în interiorul codurilor liniare cu aceste ordine, 0, 1 şi 2.
Ele formează apoi structuri, indiferent cât de mari şi cât de complicate, de ordine inimaginabil de mari, întocmai cum se formează o clădire din cărămidă, mortar şi golul lăsat între pereţi.
Golul este în fapt construcţia, spaţiul, adică ordinul 0, cel care contează, cărămida este ordinul elementar 1 şi, în fine, cel ce face posibilă legătura, adică mortarul, este ordinul 2.
Capacitatea naturii de a realiza individualizarea acestor posibilităţi prin limitarea relaţiei elementare la nivelul a doar două entităţi este ceea ce permite diversitatea stabilă a materiei.

2.1. Codul liniar şi forţele din natură

Este posibil ca una dintre marile determinări informaţionale ale naturii asupra propriei sale structuri să fie această interdicţie asupra simultaneităţii relaţiilor multiple. Un amestec al identităţilor oricărui tip de particulă creează o instabilitate informaţională la nivelul elementar. Acest lucru nu este posibil, datorită faptului că orice structură funcţionează după posibilităţile complete ale unui cod, chiar şi un altul, faţă de codul liniar. Cât vor fi de puternice forţele de legătură dintre constituenţii naturii, de la cel mai mare la cel mai mic? Răspunsul este dat de către valorile limitelor de satisfacere ale acestei interdicţii. Vor conta desigur masele, vitezele, distanţele şi volumele etc. Dar va mai fi ceva, mai important decât toate aceste observabile, începând cu o particulă elementară şi încheind cu o galaxie. Este vorba de stabilitatea informaţională, termen ce presupune o păstrare (conservare) controlată a identităţii fiecărei părţi.

3.De ce este completitudinea codului liniar o lege?

Tablourile temporale ale codurilor liniare sunt unice. Ele epuizează toate situaţiile posibile în care se pot corela toţi participanţii procesului.
Această acoperire naturală sau completitudine obligatorie, a oricăror posibilităţi de corelare a proprietăţilor unor structuri ale sistemelor pe care o impune codul liniar, are caracterul unei legi în natură.

Cauza unei participări obligatorii a oricărei componente rezidă din existenţa acelei componente. Existenţa se rezumă la prezenţă. Prezenţa înseamnă participare. Participarea presupune acţiune sau inacţiune. Iar aceste două ipostaze presupun un rost al lor, cuprins în imaginea unui cod, ceea ce însemnă de fapt cuprinderea într-o legitate.

4. Evoluţia spre materie a codurilor liniare

Înţelegând un cod liniar ca pe o alcătuire ce se finalizează într-o formă naturală, ca şi  cea de  cap/corp/coadă, astfel încât rostul acestui cod este ajungerea la ceea ce se vede a fi natura, aceste tren de ipostaze trebuie să plece de la „nimic”, şi să ajungă la „ceva”.

Prin interpretarea codurilor elementare şi al codului liniar de ordinul 3, în ideea împlinirii formei cap/corp/coadă, în care structura formală a unui cod poate prefigura devenirea componentelor principale ale unei structuri, se poate descrie pentru timp, energie şi structuri ale materiei un tablou de evoluţie:

Acest şir evolutiv al codurilor elementare sugerează un fel de naştere şi apoi o creştere a posibilităţilor de a alcătui o substaţialitate a materiei.
Primul cod mare, cel care aduce mediul, presupune o structură şi ca urmare o  fundamentatre a substanţei.

Codurile mari sunt cele ale structurii posibile a oricărui lucru din lume, fie mere, fie pietre, electroni, fie corzi cuantice, fie stele sau galaxii.

Se aşează evolutiv codurile mari în continuarea celor elementare:

0
01
0011
000/10/111
0000/10100110/1111
00000/1001001101010001101110/11111
…..

Dinamica de dezvoltare a structurii codului liniar este aceea a puterii lui 2, ca şi simbol al nivelului de posibilitate relaţională existentă sau permisă, în natură.

Privim, exemplificativ, spre numărul de elemente ale codului de ordinul 10, ca şi număr de tablouri ale posibilităţilor de relaţionare ale unui proces cu 10 participanţi. Acest număr de tablouri este 2¹⁰, adică are valoarea 1024. Pentru un număr de 10 particule ce relaţionează, se pare că aceste tablouri duc spre un sistem ce devine imposibil pentru lumea moleculară, din cauză că este prea infim. Si totuşi, aceste procese de întinderi uriaşe, se desfăşoară numai cu o singură relaţionare posibilă la un moment dat, a oricărei structuri.
7.6.  Codurile liniare potenţiale sau de ordin negativ

Posibilităţile împotrivite sunt la fel numerelor complexe,

pot să spună totul, dar sunt de negăsit.

1. Discuţie

De la înţelesul codurilor liniare de ordin pozitiv:1, 2, 3…n, s-a trecut prin înţeles la semnificaţia codul liniar de ordinul 0. Prin acelaşi înţeles, cel al logicii codului liniar, se încearcă, acum, o trecere la codurile liniare de ordinul negativ: -1, -2, -3, ……-n, precum şi la înţelesurile perceptibile ale acestora.

Folosind acelaşi exemplu, cel legat de formele figurilor geometrice, în care, plecând de la cerc ca şi formă ideală a codului liniar de ordinul n, cel în care un număr nelimitat de observatori participă la rotirea în jurul tabloului codului, se poate face o nouă analogie, la celălalt capăt. Odată cu scăderea ordinului codului, figurile devin polinoame din ce în ce mai simple, vor ajunge să reprezinte un hexagon, pentagon, pătrat, triunghi şi unghi, segment şi apoi un punct pentru codului liniar de ordinul 0. Pentru a face pasul spre codurile liniare negative se va renunţa la acest punct,  privindu-se conţinutul întregului plan, cel ce conţine de fapt, prin potenţialitate, toate figurile grometrice. Aşadar, reprezentarea geometrică extinsă la ordinele pozitive mari, n, va duce la constituirea unui cerc. Aceeaşi reprezentare a codurilor, extinsă spre ordinele negative, -n, va duce la constituirea întregului plan geometric, adică a foii pe care se vor desena reprezentările de înţeles a tuturor codurilor de ordin negativ. Această analogie, luată doar ca un exemplu, pentru a se înţelege ideea codurilor liniare de ordin negativ, este uimitoare.

La prima vedere, ordinul negativ al unui cod liniar nu pare aşezat în firea lucrurilor. Pentru că un ordin este o parte simplă a unui tablou, al creşterii sau al dezvoltării unui principiu, chiar doar al unui simplu criteriu. Aici este vorba despre faptul că miezul unui cod liniar nu semnifică o stare asociată unor numere naturale, ci un înţeles asociat unor posibilităţi.

Din această cauză, semnificaţia ordinului negativ, cea legată de miezul codului, m, al acestuia, prin formula sa:

m = (2ⁿ-2n)/2,

şi cea care a permis extrapolarea spre ordinul 0, foloseşte acum ideea de negativitate a ordinului, pentru a explora spaţiul de potenţialitate a unor desfăşurări de posibilităţi.

În percepţia umană nu poate exista ideea de ,,zero” ca şi tablou al unei inexistenţe iniţiale, ci doar ca un rezultat al unei lipse. Simplitatea analitică a sensului ideii de „zero”, în comparaţie cu cea a forţei mentale a ideii de „nimic”, a fost dezvoltată într-un text anterior.

Zero este un rezultat mental al sensului negativ al numerelor, de forma -1,-2,-3…..-n,  care au acum, în această discuţie, o altă semnificaţie decât cea simplă, matematică. Aceste numere nuanţează puterea rezultatului nul pe care îl reprezintă aceste lipse de valoare diferită, variabilă. Măsurarea lipsei este fundamentală atunci când se pune problema ca acea lipsă să determine o potenţialitate. Zero este o compunere de cantităţi negative, ce se alătură celor pozitive şi formează conţinutul unor potenţialităţi ale cantităţilor reale, posibile, dar cu măsuri distincte şi diferite.

Drumul dintre imposibil şi posibil este nuanţat la nesfârşit cu o fâşie a potenţialităţilor. În această fâşie de indecizie, între a rămâne o imposibilitate, 0, sau a deveni o posibilitate, 1, componentele codului liniar balansează continuu. Pentru o singură entitate, cea imaginată de codul liniar de ordinul 1, trecerea de la starea imposibilităţii: 0, la cea a posibilităţii:1, a tabloului 01, 01, …01, se face procesual, prin determinări proprii sau exterioare, ce structurează temporar viaţa efectivă a acelei entităţi.

Şirul de posibilităţi 01 se desfăşoară natural, dar spaţiul dintre 0 şi 1 nu este unul în care nu se petrece nimic. Rezultatele posibilităţilor devin stările unui sistem. Stările 0 nu se transformă de la sine în stările 1. Jucătorii horei, cei care fac înconjurul tabloului codului liniar, nu apar şi dispar din poziţiile lor succesive, de observatori. Ei parcurg trasee continue, nu sar de la o ipostază la alta. Spaţiile de continuitate, cele dintre posibilităţile 0 şi 1, aparţin codurilor liniare de ordine negative.

Potenţialitatea joacă rolul unui acumulator de imposibilităţi ce vor declanşa la un moment dat o posibilitate. În potenţialitatea ascunsă într-un spaţiu negativ, în sensul de inclus celui real, dar lipsind, se joacă permanent soarta acelei entităţi, al cărei viitor este de a deveni 1 sau de a mai stagna încă, adică de a rămâne „0”.

Şirul de numere care reprezintă relaţiile de potenţialitate, cele ascunse în nimic, ale unor grupuri de 1,2,3, ..n, indivizi sau entităţi, se reprezintă cu acel şir de numere devenite negative, -1, -2, -3, ….-n, care sunt, astfel, ordinele codurilor liniare potenţiale sau de ordin negativ.

2. Funcţiile de constituire ale codurilor liniare de ordin negativ

– Funcţia de ordin al codului liniar: – n

adică şirul:   ( 0,  -1, -2, -3, -4, …….-n)

– Funcţia de mijloc (de miez) al codului liniar: m = (2^-n + 2n)/2 sau m = n + 1/2ⁿ⁺¹

adică şirul:   (0+1/2, 1+1/4, 2+1/8, 3+1/16, …….  m)

– Funcţia de pas al codului:

p = 2(m-n) = 2m – 2n

adică şirul:    ( 1,  1/2, 1/4, 1/8, 1/16 ……   p)

– Funcţia de tablou al codului liniar:  t = 2^-n

adică şirul:    ( 1, 1/2, 1/4, 1/8, 1/16…..    t)

Prima remarcă se leagă de continuitatea acestor funcţii spre funcţiile codurilor liniare de ordin pozitiv. Valoarea mijlocului, a miezului codului liniar, m, rămâne aceeaşi, 1/2, indiferent din ce perspectivă se priveşte. Acest aspect ne spune că sursa ambelor tipuri de coduri, atât de ordin pozitiv cât şi de ordin negativ, se regăseşte în codul liniar comun, cel de ordinul 0.

3. Tablourile codurilor liniare elementare de ordin negativ

Sunt deduse mai jos, conform formulei generale a tablourilor:

– pentru ordinul 0

nimic / 0 + 1/2 perechi de forma 01 / nimic
nimic / 0 / nimic

sau: 0 (1/2 perechi 01)
– pentru ordinul 1

0 / 1 +1/4  perechi 01 / 1

0 / 01 ( 1/4) / 1

sau:

0(01 şi1/4)1
– pentru ordinul 2

00 / 2 +1/8 perechi 01 / 11

00 / 00 11 (1/8) / 11

sau:

00(0011şi 1/8)11
Codurile liniare elementare de ordin negativ se autoinclud în propriul miez. Această oglindire sau reflectare a codurilor, în propriul lor miez, nu se petrece la aceeaşi valoare a posibilităţilor 0 şi 1, ci fiecărui cod i se adaugă o valoare nouă, fracţionară faţă de o singură pereche 01, a numărului de perechi interne.

Această  valoare devine din ce în ce mai mică: 1/2, 1/4, 1/8, pe măsură ce ordinul codului negativ creşte (în valoarea sa absolută).

4. Funcţia de imposibilitate a codurilor liniare de ordin negativ

Această funcţie, cea inclusă sau ascunsă, cea a imposibilităţii, trebuie să devină natural nulă pentru ca trecerea spre posibil să se desfăşoare.

Funcţia imposibilului,  i(n), are valoarea:

i = 1/2ⁿ⁺¹ şi constituie o parte a funcţiei m(-n)  prin m _-n = n + i = n + 1/2ⁿ⁺¹

Aceeaşi funcţie a imposibilului este i = 2^n-1 pentru codurile liniare de ordin pozitiv.

Creşterea acestei funcţii, de la valorile subunitare 1/2ⁿ⁺¹  până la valoarea ½, nu se continuă spre valori pozitive prin creştere continuă. Între valorile ½ ale codului liniar de ordinul 0 şi valoarea 1 a mijlocului primului cod liniar mare pozitiv, codul liniar de ordinul 3, funcţia este anulată. Aceste stări, cele ale codului liniar de ordin 1 şi ale codului liniar de ordin 2, sunt singurele din întreaga natură, cea a codurilor liniare, ce se pot dezice de imposibil, prin această valoare nulă.

Şirul funcţiei de mijloc, m, este dat mai jos, de la valorile –n la valorile n:

4. Câteva concluzii

Privind atent spre valoarea  miezului codului liniar de ordin negativ, se poate observa că pentru valori mari ale ordinului codului, funcţia de imposibilitate va avea o valoare din ce în ce mai mică, astfel încât numărul de perechi de posibilităţi devine egal cu numărul ordinului.

Pentru sistemele formate dintr-un număr suficient de mare de părţi, consecinţa acestui lucru se manifestă în gradul de stabilitate globală a acestui sistem.

Cu cât un sistem format din n părţi este mai întins, cu atât funcţia sa de imposibilitate este mai restrânsă în zona negativă, cea de potenţialitate.

Însă, cu atât este mai mare valoarea de imposibilitate în zona de real, adică cea a ordinelor pozitive, cea a trecerii sistemului spre ajungerea la starea 1111….1 (de n ori), a tuturor componentelor sale.

Sistemele naturale sunt stabile nu pentru că există un rost sigur al stabilităţii lor, ci pentru că numărul de paşi trebuiesc parcurşi obligatoriu spre o ipostază în care premisele instabilităţii să le ducă înspre acolo.

Durata în care se petrec aceşti paşi devine comparabilă cu durata de viaţă perceptibililă a acestor sisteme, părând astfel a fi suficientă.

Pentru mijlocul codului de ordin 0, valoarea funcţiei imposibilului este egală cu valoarea m a mijlocului codului. În acest punct, al codului de ordinul 0, posibilul are aceeaşi pondere cu imposibilul, iar potenţialitatea este aceeaşi cu împlinirea.

Singurul cod în care valoarea miezului m, este egală cu valoarea funcţiei de imposibilitate, i, este codul liniar de ordinul 0.

Consecinţa cea mai importantă a existenţei codurilor liniare de ordin negativ este că înţelesurile acestora duc spre ideea prin care zero nu se poate regăsi, decât într-o dualitate a înţelesului său. Un lucru deosebit de important pentru continuarea demersurilor legate de firul cărţii. Această stare de potenţialitate, ascunsă în imposibil, este dezbătută, pe larg şi consistent, în filozofia budistă. După această filozofie, nu se ştie dacă viaţa cea adevărată nu se petrece doar în bobul de grâu, cel singur. Adică, în potenţialitatea încolţirii şi nu în verdele spicului, cel supus luminii. Oamenii, fără a-şi da seama, nu trăiesc prin fapt, ci doar prin potenţialitate. De aceea, pentru oameni, consistenţa lumii şi a vieţii nu poate fi păstrată decât prin credinţă, aşa cum pentru ştiinţă, consistenţa cunoaşterii nu poate fi păstrată decât prin filozofie.

7.7. Codurile liniare compuse

Vecinătatea definitivă este doar o părere.

Ceea ce îndreaptă spre o asemenea discuţie logica codurilor liniare, adică spre compunerea acestora, este faptul că, fără îndoială, se pot imagina mai multe sisteme care să coexiste alăturat, amestecat sau separat, şi care să fie, fiecare, definite prin mulţimea de elemente componente, de către un cod liniar, de un anumit ordin.

Pentru a analiza comportamentul de interacţiune al unui astfel de sistem compus, se pot presupune două căi:

– Prima cale este aceea de a considera că prin însumarea componentelor se obţine un sistem compus din această sumă, căreia în corespunde un cod liniar. Această cale are neajunsul că duce la ideea unei dispariţii a identităţii celor două componente şi deci nu se poate nici măcar presupune o compunere prin însumarea elementelor corespondente.

– A doua cale presupune că cele două sisteme rămân identificabile şi doar în anumite înţelesuri se produce o compunere a acestora.

Considerăm ca doar prin cea de a doua cale, cele două coduri, atribuite unor sisteme diferite, formează prin alăturare o nouă formă de structurare a posibilităţilor unui sistem nou, ivit. Alăturarea rămâne pentru natură metoda firească a unor compuneri de posibilităţi.

1. Pentru două mulţimi sistemice alăturate, A şi B, formate din câte o entitate şi posibilităţile evoluţiei lor:

A:  01

B:  01

Alăturarea va fi:

A   0   1

B   0   1

Posibilităţile codului liniar compus vor fi de forma unei matrici, în care fiecare element adăposteşte ambele determinări, acum alăturate, ale celor două componente:

1. Pentru două mulţimi alăturate, A şi B, de câte două entităţi şi posibilităţile lor codificate prin componenţa codului liniar de ordinul 2:

A:   0011

B:   0011

Alăturarea va fi:

00  01  11  10

00  01  11  10

Posibilităţile codului liniar compus vor fi de forma unei matrici de 16 elemente:

Numărul de elemente ale matricei va fi:  k = 2²ⁿ

1. Pentru două mulţimi alăturate, A şi B, de câte trei entităţi şi posibilităţile lor de evoluţie liniară:

A :  00010111

B:   00010111

Alăturarea va fi:

000  001  010  101  011 111 110 100

000  001  010  101  011 111 110 100

Tabloul posibilităţilor codului liniar compus va fi de forma unei matrici formate din 64 de elemente:

Stările de interacţiune a două sisteme sunt regăsibile în aceste tablouri de posibilităţi.

Indiferent cât sunt de mari, sistemele care interacţionează se supun acestor tipuri de tablouri, ale căror componente matriceale par a fi nemărginite, dar au loc numai în aceste şiruri de posibilităţi.

Pentru codurile liniare de ordinul 3, compunerea codurilor este o suprapunere de sensuri ale posibilului şi imposibilului, regăsite şi prin cele 64 de hexagrame ce constituie, prin înţelesurile lor, baza timpurie a unor filozofii orientale. ,,Yi King”. Chiar ideea înţelegerii şi căutării acestui formalism a plecat de la studierea modului de obţinere a acestor hexagrame.

Întrebarea care rămâne este legată de numărul de sisteme ce se pot alătura pentru a compune coduri liniare noi, comune, dar distincte. O altă întrebare, care rămâne, este legată de compunerea codurilor liniare de ordin diferit.

7.8.   Codul liniar şi probabilul filozofic

Ce este ,,sigurul”? Probabilul nu este decât o aşteptare prea lungă.

Pentru natură, durata unei existenţe este timpul de aşteptare a

ultimului moment.

1. Preambul la ideea de probabila. Probabilitatea, adică loteria ca formă supremă a ideii probabilului şi a unui arbitrariu voit şi neînţeles, este interesant abordată de către Gorun Manolescu în cartea sa „Dincolo de ironie şi ironism”, Paideia, 2010. Loteria este o dorinţă umană, nu una pentru fruct, ci una de dragul unui act doar presupus a fi lacom, ascunzându-se prin aceasta de la începutul vremurilor acceptul sensibilităţii şi orice hermeneutică sinceră şi posibilă între om şi divin.

Dacă există în lume un singur individ, acesta nu-şi realizează probabilitatea „1”- „unu” de a fi –singur- prezent în oricare dintre actele sale şi nu se bucură de această cvasi -probabilitate, fiind întristat de singurătatea sa.
Este suficient să existe însă doi indivizi, ca fiecare dintre ei să se bucure nespus de şansa înjumătăţită: „0,5” de a fi, „0,5” de a avea, „0,5” de a iubi, „0,5” de a face etc..
Dacă numărul indivizilor creşte fără măsură, iar probabilitatea se micşorează până aproape la dispariţie: 1/n, doar ideea de a fi proprietarul virtual al unei probabilităţi inexistente îl face pe om fericit!
Acest paradox îl însoţeşte şi îl va însoţi mereu.
El vrea ceva anume micşorat, încât să îi fie imposibil a avea. Un fel de îndărătnicie neînţeleasă, născută probabil din diferenţa dintre puterile lui pretinse şi cele reale sau din dorinţa ascunsă a fiinţei de a-şi imita prin asemănare Creatorul până şi în mistere adânci.

b. De ce se practică jocul social al Loteriei?
– Pentru a o duce mai bine?
– Sau pentru a nu mai merge la serviciu?
Miza este atât de mare, încât traiul bun este o promisiune importantă, dar totuşi secundară, nesemnificativă.
Marea promisiune este renunţarea la serviciu, adică la poziţia de serv. Serviciul nu înseamnă doar muncă, ci mai ales relaţia neplăcută, stăpân-serv. Câştigul incredibil de mare promis de loterie îl va ajuta pe serv să devină el însuşi stăpân. Acest vis absurd devine totuşi posibil, de la cumpărarea biletului până în momentul extragerii. De fapt, acesta este şi marfa, produsul comercial cumpărat cu banii daţi pe bilet: o posibilitate ideală şi vremelnică, adică prin paradox: imposibilă.

Şi totuşi motivul ascuns al jocului nu este cel al câştigului fabulos, ci unul nici măcar intuit de către om, este cel al senzaţiei măsurării forţei fiecăruia cu o forţă mai mult decât mare, mai mult decât neînţeleasă şi necunoscută.

Notă: În parcursul textului se vor lua ca exemplu condiţiile probabilistice ale jocului 6/49, privite mai întâi din punctul de vedere matematic, consacrat, dar şi prin accesul social al gândirii spre paradigma probabilului, iar apoi din punctul de vedere matematic al înţelesului Codului liniar şi a premisei înţelegerii ideii stabilităţii naturale.
Pentru a face posibilă înţelegerea ideilor globale pe care le urmăreşte textul, exemplele date sunt duse până la cele mai mici detalii sau nuanţe ale înţelesurilor, considerate a fi necesare pentru a fi posibilă ruperea, de către cititor, de influenţele cunoştinţelor paradigmatice.

2. Discuţie despre înţelesul matematic curent asupra fenomenologiei probabilului

2.1.Prezentarea jocului prin gândirea matematică actuală

Jocul constă în obţinerea a şase numere, aflate în şirul de numere de la 1 la 49, alese de către un jucător, ce se extrag periodic dintr-o urnă, în care se găsesc 49 de bile, fiecare reprezentând câte un număr, de la 1 la 49.

Ceea ce omul poate intui cu simţul său este doar şansa egală de apariţie a celor 49 de numere. Fiecare număr, adică fiecare bilă, de la 1 la 49, are aceeaşi şansă de apariţie. Probabilitatea, ca şi simbol matematic cu un înţeles, este raportul dintre numărul 1 şi numărul de apariţii echiprobabile, adică 49. Calculul se face prin: 1 împărţit la 49 şi înmulţit cu 100 ( pentru a utiliza procentele), adică 2,04%. Această probabilitate de a câştiga, de 2,04%, este uriaşă şi este valabilă la un joc de tipul 1 din 49. Dacă ar depune în joc fiecare jucător doar un număr, din cele 49 de numere posibile, ar fi şanse ca la fiecare 100 de jucători doi jucători să câştige marele premiu.

Din acest moment al descrierii şi al înţelegerii jocului, intuiţia umană îi joacă omului feste în sensul că îi dă acestuia impresia că el înţelege, realizează corect şansele sale reale şi poate controla această şansă de câştig.

Dacă jocul ar fi de tipul 2 din 49, atunci cele două numere câştigătoare se leagă două câte două, în perechi posibile. Numărul de perechi este dat de numărul de combinări de 49 de numere luate câte 2 numere. Acum fiecare număr formează câte o pereche cu toate celelalte. Calculul numărului total de perechi posibile se face prin formula: Combinări de 49 luate câte 2, adică este 49!/(2!x(49-2)!) = 48×49/2 = 1176 perechi posibile.
(simbolul ,,!” este semnul operaţiei factoriale şi se calculează prin formula: n! = 1x2x3x … x n; exemplu: 3! = 1x2x3 = 6).
Dar toate perechile au aceeaşi şansă să apară, deci probabilitatea de apariţie este calculată prin raportul dintre 1 şi numărul total de perechi, adică: 1 /1176 = 0,000850 sau 0,085%.
Şansa de a câştiga de la varianta de joc 1/49 la cea de 2/49 se reduce astfel: 2,04% : 0,085%, adică de 24 de ori.

La fel se procedează cu jocul de 3 din 49.
Numărul de posibilităţi de câte trei numere este -Combinări de 49 numere luate câte 3 numere-, adică 47x48x49/6 = 18424 de grupuri de câte trei numere posibile.
Toate grupurile de câte trei numere au aceeaşi şansă să apară, deci probabilitatea de apariţie este calculată prin raportul dintre 1 şi numărul total de grupuri, adică: 1 :18424 = 0,0000542 sau 0,00542%.
Şansa de a câştiga de la varianta de joc 1/49 la cea de 3/49 scade asfel: 2,04%:0,00542%, adică de 376 de ori.

Pentru jocul 4 din 49, numărul de posibilităţi de apariţie de grupuri de câte patru numere este: 46x47x48x49/24 = 211876.
Probabilitatea de apariţie a fiecărui grup de câte patru cifre este: 1/211876 = 0,00000471 sau 0,000471%.
Şansa de a câştiga, de la varianta de joc 1/49 la cea de 4/49 scade astfel: 2,04% : 0,00000471 %, adică de 433121 ori.

Pentru jocul 5 din 49, numărul de posibilităţi de apariţie a grupurilor de câte cinci numere este : 45x46x47x48x49/120 = 1.906.884.
Probabilitatea de apariţie a fiecărui grup de câte cinci cifre este: 1/1.906.884 = 0,000000524 sau 0,0000524%.
Şansa de a câştiga, de la varianta de joc 1/49 la cea de 5/49 scade astfel: 2,04% : 0,000000524 %, adică de 3893129 ori.

Pentru jocul 6 din 49, numărul de posibilităţi de apariţie a grupurilor de câte şase numere este : 44x45x46x47x48x49/720 = 13.983.816.
Probabilitatea de apariţie a fiecărui grup de câte şase cifre este : 1/13.983.816 = 0,0000000715 sau 0,00000715%.
Şansa de a câştiga, de la varianta de joc 1/49 la cea de 6/49 scade astfel: 2,04% : 0,0000000715 %, adică de 28531468 ori.

La jocul 7 din 49, la un număr de 85900584 de grupuri de câte şapte numere, şansa de apariţie (câştig) este aşa de mică: 0,00000116 %, încât nu mai este posibil jocul cu un public jucător în număr de cca 14 milioane, suficient pentru jocul 6/49.

2.2. Prezentarea influenţelor matematice subiective actuale ( sau ale premiselor psihologice ale înţelesului)

Tendinţa jucătorului, faţă de aceste probabilităţi neintuibile de către mintea umană, merge mai departe, pe singura cale posibilă, în a-i crea dezavantaje şi aplică ea însăşi în continuare reduceri de şansă prin toate criteriile (intuitive sau logice) pe care le aplică la alegerea numerelor.
Orice modalitate logică de alegere a numerelor, pe baza unui criteriu, va duce la noi condiţii, devenite restricţii, pe care trebuie să le respecte probabilistic setul de şase numere alese.
Folosirea datei de naştere sau de căsătorie sau orice alte date personale face să scadă şansa de câştig. Acest mod de alegere reduce plaja de alegere pe nesimţite la numere preponderent sub 31( numărul de zile ale lunii).
O altă senzaţie la alegerea numerelor este aceea că numerele nu sunt dispersate pe întreaga linie, de la 1 la 49, şi pentru a mări şansa posibilă, vânând numerele, se aleg numere egal dispuse pe segmentele 1-10, 10-20, 20-30, 30-40, 40-49. În acest fel se adaugă o nouă condiţie de îndeplinit, aceea ca numerele câştigătoare, pe lângă şansa lor egală de apariţie să fie şi regăsite în fiecare decadă.
La polul opus se găseşte ideea de a folosi numere grupate într-o zonă sau alta a listei.
Folosirea regulilor de grupare: din două în două sau din 10 în10 etc., are acelaşi efect.
Păstrarea aceleaşi combinaţii de cifre pentru o perioadă de timp mai mare este de asemenea o condiţie ce scade şansa de câştig.
Chiar si extragerea numerelor dintr-o urnă este o condiţie care reduce paradoxal şansa la puterea -1/2, cel puţin, prin logica următoare: găsirea aleatorie a şase numere care să fie câştigate printr-o a doua extragere (alegere) de asemenea aleatorie.
Folosirea metodelor numerice de alegere a cifrelor, prin urmărirea sau găsirea unor reguli de apariţie sau a unor extrapolări, este de fapt o cale a scăderii şanselor de câştig.
Folosirea a mai mult de 6 cifre în combinaţii permise de regulile jocului aduc condiţionări regulamentare care reduc mai mult şansa de câştig decât o favorizează numărul mărit de cifre privilegiate.

3. Conceptul de nedeterminare

În realitate alegerea numerelor trebuie să se facă cel puţin la -nivelul de nedeterminare- al extragerii efective. Acest lucru se poate face prin renunţarea la orice criteriu, algoritm sau metodă de alegere.

Ce înseamnă nedeterminare? Urna folosită de operatorul jocului, loteria, are un grad de nedeterminare (prin care să se influenţeze cât mai puţin diferenţiat bilele aflate în proces) care să asigure condiţii, astfel încât şi în realitate, nu numai teoretic, să se ofere fiecărei bile şansa cât mai egală de apariţie cu a celorlalte, aceea şansa de 2,04%. În cadrul extragerii, devine importantă nu valoarea aceasta, cât egalitatea acestei valori pentru toate bilele din urnă, faptul ca fiecare bilă sa aibă şansa de apariţie riguros egală cu a celorlalte.

1/49 este de fapt numărul 0,0204081 ( calculat cu 7 zecimale). Urna nu este una ideală, nu are cum fi, şi de aceea şansa de apariţie a oricărei bile nu este de fapt constantă (egală cu a celorlalte). O denivelare infimă a orificiului sau o diferenţă infimă de greutate sau de omogenitate a bilelor sau o diferenţă de la forma sferică sau chiar poziţia de plecare a bilelor în momentul intrării jetului de aer, forma incintei de amestec etc. etc., creează diferenţe fundamentale între soarta unei bile faţă de soarta celorlalte. În acest mod, unele bile au şanse mai mari sau mai mici decât şansa medie. Chiar dacă eroarea se regăseşte la a 7 –a zecimală, faţă de o valoare preconizată, ea are un efect concret, pentru că în raport cu celelalte bile această bilă devine privilegiată. Cu cât nici una dintre bile nu este privilegiată faţă de celelalte, cu atât nedeterminarea este mai mare, mai avantajoasă şi mai echitabilă pentru toţi jucătorii.

Să admitem ca prin întregul mecanism al urnei se asigură o abatere pe o plajă de 1/10.000 între valorile şanselor de apariţie. Atunci bila cea mai favorizată are şansa de apariţie de 0,0204081x 1.0001 = 0,0204101, iar cea mai defavorizată bilă va avea probabilitatea de apariţie de 0,0204081 x 0,9999 = 0,00204060. Diferenţa de şanse între bila cea mai favorizată şi bila cea mai nefavorizată este de fapt gradul de nedeterminare al apariţiei şi este egală cu 0,0204101 – 0,00204060 = 0,0000041, valoare foarte mică dar de loc neglijabilă pentru faptul relevant că este diferită de zero.
Creşterea sau scăderea de şansă este aplicabilă cu un factor de multiplicare de 1/0,0000041, adică de 24320 ori, fiind o valoare semnificativă.

Pentru înţelegerea sensului factorului de multiplicare se explicitează această cifră :
Este ca şi cum în urnă ar fi un număr de 1195110 + 49 de bile, adică fiecare bilă originală, notată cu o altă culoare, culori de la 1 la 49, este multiplicată în urnă de 24320 de ori. ( 49×24.320=1.119.110).
Şansa de apariţie a unei bile originale, ca urmare a unui privilegiu de 0,0000041%, ar fi egală cu şansa ca una din cele 24320 de bilele neoriginale asociate prin 49 de culori şi alăturate uneia dintre cele 49 de bile originale să apară la extragere în locul acesteia.

Dacă se compară diferenţa de şansă cu faptul că cel ce alege cifrele le supune subiectiv, prin diverse reguli de alegere, unor determinări şi mai mari, se constată că şansele de apariţie sunt practic extrem-extrem de mici, adică vor duce spre imposibil.

Cu cât gradul de nedeterminare la alegerea cifrelor este mai apropiat de cel al urnei, adică mai scăzut, cu atât şansa de apariţie a acelor numere este mai mare.

Urna este cu atât mai bună cu cât asigură un grad de nedeterminare mai mic. O urnă ideală are gradul de nedeterminare egal cu zero. În acest caz şansa de câştig privilegiat scade enorm, dar nu dispare, în schimb se egalizează la maximum pentru fiecare jucător participant. Acest grad de nedeterminare este însă limitat de gradul de perfecţiune pe care îl asigură nivelul atins în tehnologia de fabricaţie a pieselor urnei (bilelor), precum şi a sistemului de funcţionare.

3.1. Discuţie :

Nedeterminarea are aici sensul de tendinţă a omului de a nu atinge natura, de a nu o implica negativ în derularea unui joc. Aceasta se datorează faptului că atât urna, cât şi bilele nu au conştiinţa faptului că participă la un joc cu o miză. Comportamentul lor este unul natural, indiferent de dorinţele jucătorilor. Toate procesele din natură sunt la fel jocului din urnă. Au o derulare permanentă şi un rezultat permanent.
Vorbim de acea consecinţă universală a principiului incertitudinii din mecanica cuantică, de a accepta sau nu o măsură a modificării obiectului măsurat, prin atingerea lui cu instrumentele de măsură.
Determinarea are şi un efect negativ, prin faptul că, măsurând prin determinare, se va produce o schimbare nu numai a obiectului măsurat, dar şi a instrumentului de măsură şi în cele din urmă chiar şi a observatorului.
Intuiţia umană doreşte o determinare cât mai mare asupra bilelor, schimbând cu totul forma obiectului măsurat prin manipularea instrumentelor de măsurat. Natura însă se răzbună, constituind reguli de conservare a identităţii sale, prin faptul că prin dorinţa de a influenţa şi a prinde licornul ascuns în cifre, omul îl va elibera tocmai prin această dorinţă.

4. Trecerea de la o logică umană la o logică a naturii

Revenind la prima idee, aceea a înţelegerii şansei de câştig, prin faptul că fiecare bilă are aceeaşi şansă de apariţie, această înţelegere se face de către jucător prin inversarea logicii, adică prin convingerea în faptul că regulile de alegere ajută şi nu distanţează şansa de câştig.

De fapt, alegerea cifrelor trebuie să se facă fără folosirea nici unei reguli, metode, algoritm sau orice altceva care să aducă o determinare cât de neînsemnată. Acest lucru este impropriu logicii umane. Imaginaţia omului nu poate produce o astfel de situaţie în care să aleagă numerele nedeterminat.

Ce realizează în fapt câştigătorul acestui joc, probabilistic? Fără să-şi dea seama de fapt că o face, reuşeşte să nu determine numerele propuse ca şi câştigătoare, decât sub valoarea de nedeterminare a urnei respective.

Capacitatea sau facultatea de judecată a omului este în contradicţie cu găsirea de numere fără o determinare logică. De aceea este posibilă, în general, organizarea jocurilor de noroc.

O concluzie importantă : Adevărata egalitate de şanse a tuturor jucătorilor şi deci corectitudinea completă a jocului rezidă tocmai din faptul că niciunul nu poate nedetermina conştient, prin alegerea numerelor, şansele de apariţie ale acestora.

Dorinţa expresă de a nu determina numerele devine, prin paradox, chiar culmea determinării acestora.
Un jucător care citeşte acest text nu va avea nici de câştigat şi nici de pierdut referitor la modul de joc, ci doar va înţelege mai bine jocul.

Întrebări :
Totuşi ce face ca şansele practice de câştig să rămână mici ?
Aceste calcule şi aspecte de logică matematică, descrise mai sus, reuşesc să surprindă fenomenul probabilistic derulat în urnă ?
Poate fi acest fenomen mult mai amplu decât se presupune ?

5. Discuţie despre înţelesul matematic al teoriei Codului liniar asupra fenomenologiei probabilului şi dezvoltarea ideii de stabilitate

5.1. Probabilităţile de joc după teoria codului liniar

Sa privim mai îndeaproape modul natural în care se petrec probabilistic lucrurile în urnă:

Cele 49 de bile îşi formează grupuri succesive de cate 49 de bile, altul în fiecare moment, datorită mişcărilor de aer care răscolesc bilele, astfel încât la un moment dat, prin deschiderea trapei, una dintre bile, cea aflată în acel moment în dreptul acesteia, are privilegiul de a cădea şi de a deveni unul dintre numerele câştigătoare.
Faptul că grupurile de câte 49 de bile sunt actorii adevăraţi care evoluează în urnă este unul real şi determinant. Numărul de grupuri de câte 6 bile, din cele 49 de bile, este într-adevăr un număr calculabil ca şi combinări de 49 de bile luate câte 6, dar fenomenologic acest număr nu se manifestă, cum nici probabilitatea calculată de 1/cca14.000.000 nu se manifestă, decât ca un adevăr corect, dar care nu are o legătură reală cu mediul în care evoluează bilele.
Corect şi matematic este faptul că numărul 6 exprimă doar numărul de extrageri în care grupurile de câte 49 (apoi 48, 47, 46, 45 şi 44) bile evoluează în spaţiul de deasupra trapei, iar una dintre bile va cădea prin trapă la deschiderea acesteia.

Numărul care are o influenţă determinantă şi reală asupra probabilităţii de a ajunge una dintre bile în poziţia de cădere este numărul de posibilităţi în care cele 49 de bile, formează grupuri diferite şi distincte de câte 49 de bile, respectiv de câte 48, 47, 46, 45, 44, 43 bile, pe măsură ce câte o bilă părăseşte urna.

Acest număr se poate calcula pe baza teoriei Codului liniar.
Mai mult decât că fiecare bilă este personalizată, grupele de bile personalizate, reprezentate de codul liniar, sunt chiar combinaţiile de posibilităţi ale apariţiei sau neapariţiei unei bile, în cadrul prestabilit de grupuri formate din 49 ( 48, 47…) bile.

Numărul de posibilităţi naturale pe care le au cele 49 de bile de a forma combinaţii diferite de câte 49 de bile este foarte mare.

Pentru a înţelege teoria codului liniar, aplicată unei urne de joc şi a acestui număr, se pleacă de la o urnă în care se află o singură bilă: bila se mişcă şi are două posibilităţi naturale, să cadă în momentul deschiderii trapei sau să rămână în curentul de aer. Perechea de posibilităţi ( 2 la puterea 1) va fi 0 şi 1, adică 0 = nu va cădea ; 1 = va cădea. (Codul liniar de ordinul 1 va fi 01)

Dacă în urnă sunt două bile, fenomenul se extinde la patru grupuri de posibilităţi naturale ( 2 la puterea 2) a câte două bile, astfel :
00 ; 01 ;10 ; 11, unde cifrele 0 şi 1 au aceleaşi semnificaţii, acelea ale posibilităţilor a câte două bile de a fi sau nu deasupra trapei şi de a avea condiţii de cădere. ( Codul liniar de ordinul 2 va fi 0011).

Dacă în urnă sunt trei bile, acestea vor forma opt grupe de posibilităţi ( 2 la puterea 3) a câte trei bile astfel : 000, 001,010, 101,011, 111, 110, 100 ( Codul liniar de ordinul 3 va fi 00010111).

Pentru un număr n de bile, valoarea numărului de posibilităţi naturale, asociate grupelor de câte n bile, va fi egală cu 2ⁿ.

În cazul celor 49 de bile, valoarea numărului de posibilităţi în care se formează grupe de câte 49 de bile este egală cu 2⁴⁹, adică : 562.949.953.421.312.
Citit, acest număr este: 562 de trilioane, 949 de bilioane (miliarde), 953 de milioane,
421 mii, 312.

Pentru a doua, a treia, a patra, a cincea şi a şasea extragere, numărul de combinaţii (în milioane) se reduce astfel, în milioane: 281474976, 140737488, 70368744 , 35184372, 17592186 milioane.

Codul liniar ilustrează păstrarea identităţii fiecărei bile, fapt esenţial în derularea procesului de extragere. Considerând că se epuizează şirul probabilităţilor şi fiecare poziţie a unui grup constituit din cele 49 ( 48, 47..) de bile durează în timp: 1 milisecundă (0,001 secunde) durata de epuizare, în luni şi apoi în ani, a tuturor posibilităţilor este 562.949.953.421.312 : ( 31zile x 24 ore x 60 minute x 60 secunde x 1000 milisecunde ) = 562.949.953.421.312 : 2.678.400.000= 210181 luni= 17515 ani.

Dacă presupunem că timpul de amestec al bilelor, în urnă, este de circa 60 secunde, atunci numărul de poziţii ale grupurilor de câte 49 de bile, succesive şi posibile este 60 x 1000= 60.000, adică 60.000 : 562.949.953.421.312 = 0,00000001% din totalul de posibilităţi necesare a se epuiza pentru a da şanse reale şi egale de apariţie a fiecărei variante de joc. Ceea ce înseamnă că doar unei părţi de 10^-9, din întreaga necesitate de amestec, i se oferă şansa derulării şi, deci, de apariţie.

Probabilitatea de apariţie a unei combinaţii de 49 de bile care să aducă neprivilegiat în poziţia privilegiată o bilă este: 1/ 562.949.953.421.312 = 0,000.000.000.000.001 sau de cca 10^-15, adică unu la un trilion de posibilităţi.

Şansele egale de apariţie a oricărei bile, privind această şansă prin înţelesul clasic, cel pe care jucătorii îl cunosc, sunt de 1/13.983.816 = 0,0000000715 adică de cca 10^-8. Raporul dintre cele două nivele şanse este de 60.000.000.

Prin folosirea premiselor probabilistice ale teoriei codului liniar se constată că jocul probabilistic este şi mai protejat de către natură, faţă de cât îşi pot închipui oamenii. Orice joc este mai întâi petrecut în natură şi abia apoi petrecut în mâinile omului şi în mintea sa.

6. Dezvoltarea ideii de probabil şi stabilitate

Aspectul fundamental aici este legat de acel timp în care evoluează particulele în natură pentru a constitui energie sau materie. Timpul necesar pentru amestecul bilelor, astfel încât toate posibilităţile logice de constituire ale poziţiilor celor 49 de bile în grupuri diferite, de câte 49 de bile, să se epuizeze şi tuturor bilelor ( respectiv numerelor aflate în joc) să li se ofere şansa egală de apariţie, este pentru mintea omului neaccesibil. Ca şi durată de timp, 17 mii de ani este o durată uriaşă pentru om şi imposibil de înţeles.

În natură, loc în care se produce şi amestecul celor 49 de bile, chiar dacă incinta urnei pare separată şi închisă, fenomenele au un mod diferit de a se derula, faţă de conceptele minţii umane. Stabilitatea naturii, a tuturor lucrurilor, a copacilor şi a pietrelor, chiar şi a corpului fiinţelor umane, se bazează pe seriozitatea prin care şansele sunt distribuite egal tuturor particulelor (bilelor) care constituie lucrurile. Timpii de aşteptare (de amestec probabilistic) sunt atât de mari, încât, spre exemplu, durata vieţii unei fiinţe, a unui om, este protejată tocmai de această stabilitate, fiind aceea parte de timp cu mult mai puţin decât infimă. La un număr inimaginabil de mare, cel al particulelor din corpul unei vietăţi, numărul posibilităţilor de structurare prin logica liniară are o valoare absurd de mare, imposibil de înţeles. Durata totală de epuizare a tuturor posibilităţilor, oricât de mică ar fi durata unei secvenţe de constituire a acelui grup, este, de asemenea, de ordinul milioanelor de milioane, de milioane, de milioane… (etc.) de ani. Faţă de aceste cifre, durata unei vieţi, a vieţii unei fiinţe vii, dar chiar şi cea a unei pietre, sunt atât de mici, încât nouă ne dau impresia durabilităţii, prin faptul că este asigurată o stabilitate structurală pentru această perioadă de timp. Modul prin care natura a găsit calea de a ne da nouă timp suficient de mare în care să rămânem aceeaşi, adică să beneficiem de o formă stabilă a părţilor din care suntem făcuţi, dar şi a funcţiunilor pe care le avem şi să ne bucurăm de acestea, este uimitor şi impresionant.

Pentru un grup de doar 49 de bile (particule), cifrele care indică probabilităţile de apariţie şi timpul de derulare sunt mai mult decât impresionante, ieşind din zona de înţelegere efectivă a minţii. Pentru un număr de particule (entităţi) din care este constituită o entitate din natură, număr a cărei valoare este uriaşă faţă de cele 49 de entităţi ale urnei, cifrele care arată posibilităţie logicii liniare de constituire a acestei entităţi sunt nemărginite. Tocmai prin aceasta se creează şi percepţia relativă a stabilităţii lui.

Relaţia omului, dar şi a tot ce există, viu sau neviu, cu ideea stabilităţii se realizează prin nedeterminare. Durata unei vieţi este dată de timpul rămas ca urmare a unei nedeterminări a şanselor de joc, adică de permiterea formării tuturor posibilităţilor după legile codului liniar. Privită din punctul de vedere al completitudinii naturii, această durată este întotdeauna limitată: rezultatul fiind ideea finităţii vieţii oricărei structurări. Dacă ar exista o durată suficient de mare alocată unei existenţe, atunci toate posibilităţile ar avea loc nemijlocit, dispărând ideea de probabil şi de întâmplare. Este cauza plictisului zeilor, cel descris în legende. Şirul de posibilităţi ale codului liniar derulat şi determinat temporal, cel ce se petrece, constitue viaţa consumată, trăită. Determinarea grăbeşte viaţa iar nedeterminarea o priveşte doar.

Rămânerea în urnă este câştigul natural şi nu părăsirea ei.
Lumea şi Omul, mereu determinând, adică mereu dorind să câştige nu vor câştiga, cum dorind să trăiască nu vor trăi.
Doar nedeterminând vor reuşi să se bucure de ceea ce natura doreşte a le dărui prin apartenenţă.

(va urma)