Orologiile suspendate ale viitorului
LUMILE SCIENCE FICTION-ULUI ÎN BULGARIA ȘI ROMÂNIA SOCIALISTE
Prof. Dr. Habil. Nadège Ragaru, Asist Univ. Dr. Antonela Capelle‑Pogăcean (Franța)
Prof. Dr. Habil. Nadège Ragaru, istoric și politolog, este profesor la Institut d’Études Politiques de Paris (Sciences Po Paris), Centrul de Studii Internaționale (CERI-CNRS), unde predă istorie, inclusiv istoria comunismului în Europa de Est. Anterior a fost Visiting Scholar la Universitatea Oxford (Colegiul Nuffield, 2017) și Reid Hall Fellow la Universitatea Columbia (1999-2000). În 2018, și-a susținut habilitarea la École des hautes études en sciences sociales (EHESS, Paris). De asemenea, deține un doctorat în științe politice, un master în studii sovietice și est-europene, un masterat în științe politice precum și o licență (Institut d’Études Politiques de Paris) și un masterat în afaceri internaționale (USC).
Istoric și politolog, Antonela Capelle-Pogacean este asistent universitar titular la Departamentul Științe, Centrul de studii internaționale, CERI, cadru universitar asociat din anul 2003. Doctorat în Științe Politice la Institut d’Études Politiques de Paris (2002). La Ecole doctorale Sciences Po, predă în cadrul Programului de Masterat de sociologie politică. De asemenea, predă la Science Po – Ecole des affaires publiques (Masterat Studii europeene) și la Science Po Collège Universitaire. Cercetarea ei se concentrează asupra sociologiei istorice a comunismului, cetățeniei, etniei, religiei și politicii. A fost anterior Visiting Scholar la Universitatea Oxford (Colegiul Nuffield, 2017)
Studiul propune o reflecție asupra temporalităților socialiste din Bulgaria și România prin prisma science fiction-ului, gen animat de viziuni și miracole tehniciste, care a fost un mediu și suport privilegiat de chestionare a prezentului socialist.
Studiat prin creatorii săi, prin circuitele sale, prin cititorii săi și prin cenaclurile sale de amatori, science fiction-ul face posibilă urmărirea intersecțiilor dintre producțiile politice, tematizările literare și experiențele sociale ale vremii.
Procedând astfel, studiul sugerează relevanța scăzută a diviziunilor Est-Vest pentru înțelegerea istoriei sensibilităților, științei sau întrebărilor despre viitorul planetei.
Totuși, studiul arată și că încrucișările Vest-Est de texte, idei și informații au luat drumuri diferite de la o țară la alta, dependente de istoria precomunistă și de viziuni naționale contrastante asupra direcției spațio-temporale a modernității.
Dincolo de aceste divergențe, universurile SF sugerează cronologii apropiate ale (dez)iluzionării socialiste: o proiecție destul de încrezătoare în viitor în anii 1960, a fost urmată în anii 1980 de o explozie generațională, socială și teritorială a unor viziuni despre prezent și viitor.
Retragerea către un îndepărtat trecut naționalist sau spre un viitor inaccesibil nu a împiedicat totuși cenaclurile SF să ofere, în special în Bulgaria, un spațiu de dezbatere asupra unui posibil viitor socialist reformat.
STRUCTURĂ
Anii 1960 și 1970: literatura științifico-fantastică a visului cosmic, un gen în căutarea legitimității
Cristalizarea unei scriituri viitoriste în momentul cuceririi spațiului
Cronos în țara științifico-fantasticului în momentul liberalizării politice
Universuri ale sociabilității: cenaclurile SF
Circuite internaționale: Atât de departe, atât de aproape de U.R.S.S. ?
Sfârșitul anilor 1980: un viitor încremenit ?
De la apocalipsă până în adâncurile mitologice ale națiunii
Misterele lumii cenaclurilor SF și marșurile timpului
Concluzie
Universul SF-ului1 nu duce lipsă de atracții pentru oricine dorește să contribuie la o istorie culturală a socialismului și a temporalităților sale.
Ca gen, în versiunile sale literare, cinematografice sau grafice, science fiction-ul este în întregime condus de o gândire a temporalității: investește viitorul și trecutul ca pe parabole ale prezentului și/sau caută să dea sens destinelor umane la răscrucea dintre știință și metafizică.
Dar comunismul a fost prin excelență, și un proiect de stăpânire a timpului întins spre un orizont. Acest proiect alimentat de iluminismul secolului al XVIII-lea și de ambițiile de cunoaștere a naturii în scopul emancipării provenite din secolul al XIX-lea, se dorea a fi ordonat prin legi științifice.
Ce poate fi, așadar, mai evident decât să încercăm să plasăm una față de alta aceste două forme de inginerie a timpului și omului ?
Utilizarea acestei ipostaze prezintă o a doua virtute euristică: sub comunism, literatura științifico-fantastică a ocupat un loc pe care Sonija Fritsche l-a demonstrat pe bună dreptate în cazul Republicii Democrate Germane, faptul că era atât periferică (în ceea ce privește cenzorii și lumea literară), cât și centrală (în termeni de popularitate față de cititori, dar și în munca de popularizare a științei)2.
Acest statut dual propulsează SF-ul într-un și ca un loc privilegiat pentru observarea cotidianului comunist, cu atât mai mult dacă ne amintim că lumile SF-ului (cluburi, cenacluri și convenții) s-au impus în anii 1980 ca universuri de socializare frecventate de diverse grupuri sociale și generaționale care au văzut în literatura științifico-fantastică o deschidere către lume.
În multe privințe, SF-ul constituie aici o sferă ambiguă de interes din care uneori pare dificil de determinat dacă genul a fost încurajat, tolerat și/sau reprimat de autoritățile publice comuniste est-europene. Dacă politrucii comuniști l-au considerat (sau nu) ca o alternativă la viitorologia occidentală3, asta nu i-a împiedicat pe autorii, fanii și cititorii SF-ului să-l fi investit ca spațiu de libertate și/sau contestare. În fine, definirea obiectului ales – și anume nu numai lucrările în materialitatea lor, condițiile lor de producție, circulație și recepție, ci și universurile cenaclurilor SF – reprezintă avantajul de a traversa orizontul spațial al decupajelor convenţionale ale războiului rece.
Văzut din spațiu, Pământul apare ca o singură planetă, iar diviziunile geopolitice ale unor durate scurte din punct de vedere istoric, se estompează.
În același timp, se oferă imaginațiilor hrănite din povești plurale. Atât în Est cât și în Vest, deși uneori pe căi distincte, instituționalizarea SF-ului este într-adevăr contemporană cu intrarea într-o „eră cosmică” globală odată cu lansarea Sputnikului (1957), apoi, în anii 1970, a unui tip de întrebări frecvente despre anticiparea provocărilor globale (controlul creșterii populației mondiale, epuizarea resurselor, amenințarea unei catastrofe nucleare, ecologice, etc.). Cu alte cuvinte, planetele SF-ului permit o interpretare istorică a „micii diferențe” invitând la identificarea singularului în cadrul straturilor mai vaste.
Acesta este și unul dintre motivele care au determinat alegerea comparațiilor dintre traiectoria bulgară și cea românească.
În aceste două state, în multe privințe inegal inserate în „lagărul comunist”, putem observa într-adevăr la începutul anilor 1950 și 1960 – data la care am ales să începem povestea noastră – o recunoaștere instituțională a SF-ului care coincide cu o perioadă de entuziasm cosmic și mini-liberalizare politică. Această simbioză este însă mediată de impregnări internaționale contrastante: acolo unde în Bulgaria apropierea politică cu Uniunea Sovietică și cu o limbă rusă stăpânită de majoritatea cititorilor constituie vectorul unei deschideri spre universul viitorului sovietic, în România după 1964, instituționalizarea SF-ului a avut loc și prin contacte în Europa de Vest, în Franța și Italia în special, iar discreta și timida reorientare și distanțare față de modelul dominant sovietic a avut loc într-o perioadă de de-sovietizare.
Cele două țări au constatat totuși că se conturau orizonturi europene care au scăpat parțial de opoziția dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică. Într-o țară, ca și în celălaltă, producția unui viitor comunist este de asemenea, combinată, din ce în ce mai mult din anii 1970, cu invocarea unui trecut eroizant-naționalist care relocaliza timpul. Aceste alegeri comune ascund însă evoluții de tip foarfece: parțial sincronizate în deceniul de liberalizare din anii ’60, orologiile politice bulgare și românești s-au disociat în deceniile următoare; deziluzia apare mai devreme, și mai profundă în România decât în Bulgaria, unde mediile SF vor continua până la sfârșitul anilor 1980 să dezbate opțiunile pentru reînceperea unui alt timp comunist.
Pe baza analizei surselor de arhivă (comitete de cultură socialistă, arhive ale cenaclurilor/cluburilor de science fiction), interviuri (cu autori, traducători, editori și fani), memorii, publicații (fanzine, reviste de specialitate, volume de autor și antologii) și surse secundare, examinarea domeniilor SF bulgar și român va oferi contribuții la literatura istoriei culturale a comunismului tardiv est-european.
Prima examinare se referă la studiul straturilor temporale ale comunismului est-european, în special modulațiile sale interne și variațiile sale generaționale. Acolo unde, în avântul anilor 1960, SF-ul a servit ca vehicul pentru o proiecție destul de încrezătoare în viitor, atât individual, cât și colectiv, la începutul anilor 1970-1980, textele produse și/sau importate local au manifestat o îngrijorare și o retragere în locuri atemporal- alternative dintr-un viitor inaccesibil sau într-un trecut îndepărtat.
A rămâne la această observație, totuși, ar fi greșit. Căci, dincolo de logica instituționalizării unui gen și deci a creării cadrelor de reproducere a acestuia, unul dintre motivele pentru care SF-ul ca literatură și ca rețea de sociabilitate s-a bucurat de o mare popularitate în anii 1970-1980 constă în faptul că a oferit un spațiu de dezbatere în societăți închise pe care comunismul aspira să le forțeze a fi omogene și care s-au descoperit diversificate. Lumile pasionaților de science fiction au co-existat cu susținătorii unei lecturi raționaliste a lumii, cu cea a unor minți sensibile la paranormal și ezoterism, a unor oameni curioși dorind să promoveze o gândire punk rock sau pur și simplu una neconformistă. Din fermentul frustrărilor și entuziasmelor lor s-a născut o creativitate care interzice reducerea SF-ului doar la o evadare din distopie.
La un al doilea nivel, expediția pe tărâmul SF-ului oferă ocazia de a regândi ancorările spațiale ale comunismelor est-europene. În acest caz, cazurile SF-ului din Bulgaria și România demonstrează o concomitență între dezvoltarea unei gândiri globale a timpului și desfășurarea unui efort de etnicizare, înțeles aici atât ca reînnoire identitară, cât și ca vernacularizare a unui gen.
Instrumentalizarea naționalismului din anii 1970 a făcut astfel posibilă și o deschidere pusă în slujba recunoașterii internaționale prin patrimonializarea unor texte a căror circulație în afara granițelor a fost susținută. Fără a fi singura variabilă explicativă, această dorință de recunoaștere duce la înzestrarea SF-ului național cu tradiții inventate sau exagerate4 care sapă în temporalitățile precomuniste.
Producția internațională de „naționalități literare” SF este astfel însoțită de o înrădăcinare a genului5 chiar în momentul în care popoarele bulgar și român sunt proiectate într-o etnogeneză din ce în ce mai profundă.
Pentru a consolida acest argument, vom proceda în două etape, care acoperă aproximativ diviziunile cronologice, epoca entuziasmului cosmic (de la sfârșitul anilor 1950 până la începutul anilor 1970) și timpul distopic al comunismului târziu (până la sfârșitul anilor 1980). Fiecare moment va conecta tematizările timpului în scrierile SF-ului, în lumile socio-culturale ale cenaclurilor SF și producțiile politice ale vremii. Aceste explorări vor arăta disjuncții din ce în ce mai sensibile între diferitele registre de prezență ale viitorului consumat și experiențele situate generațional.
Anii 1960 și 1970: SF-ul visului cosmic, un gen în căutarea legitimității
Lansarea Sputnikului, apoi primul zbor în cosmos cu echipaj, primii pași șovăitori ai unui om pe Lună punctează o eră a rivalității între puteri, ceea ce este și o perioadă de entuziasm față de cosmos. Această fascinație susține atât în Bulgaria, cât și în România, recunoașterea literaturii științifico-fantastice ca util instrument de propagandă în rândul tinerilor. O fereastră asupra reprezentărilor sociale ale timpului, noul gen oferă și o privire de ansamblu asupra cotidianului comunist prin locurile de socializare care erau cenaclurile SF.
Cristalizarea unei scriituri viitoriste în momentul cuceririi spațiului
În variații inspirate din fantezie și vis6, anxietate7, anticipare și explorare științifică8, o scriitură a exaltării și anxietății științifice se bucurase de o anumită favoare în Bulgaria și România de la începutul secolului al XX-lea.
În România, jurnalistul și astronomul amator Victor Anestin a publicat în 1899 romanul „În anul 4000 sau o călătorie pe Venus”, în timp ce prietenul său Henri Stahl a trimis în 1914 „Un român pe Lună ”.
În Bulgaria, în esență, după Primul Război Mondial, o mână de savanți poligloți au încercat să inventeze o lume fantastică plină de demonism, precum jurnalistul și prozatorul Svetoslav Minkov, a cărui imaginație a asociat fascinația călătoriilor lunare („Ceasul”, 1922), cu o lectură parodică și întunecată a automatizării societății („Doamna având ochi cu raze X”, 1934).
Retrospectiv, istoriile SF-ului național urmau să anexeze la întreprinderile lor genealogice autori ale căror producții acoperiseră o gamă largă de genuri, precum Felix Aderca, poet simbolist, traducător în limba română al piesei „R.U.R.” de Karel Čapek (1926) sau povestitorul și folcloristul bulgar Elin Pelin al cărui „Jan Bibijan și luna” (1932-1933) avea să-și găsească loc în imaginația multor generații de copii.
Acolo unde Aderca a parcurs calea distopiei cu „Orașele scufundate” (1935), simbolistul Gheorghi Iliev a visat despre „O-Kors” (1930), o planetă înghețată.
Prin urmare, nu există nimic comparabil în aceste două țări cu înflorirea „naucinei fantastika” (literatura științifico-fantastică) observată în Rusia de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care avea să experimenteze ramificații abundente până când Stalin a impus o reformulare ideologică de care a beneficiat doar „fantezia zilei de mâine” (anticipația pe termen scurt) de la sfârșitul anilor ’30, până în 1956.
După cel de-al Doilea Război Mondial, în acest context sovietic ostil science-fiction-ului, în Bulgaria și România a început sovietizarea politică și culturală a dictaturilor comuniste. Până la mijlocul anilor 1950, pe fundalul Războiului Rece, evadările spațio-temporale au fost stigmatizate ca divertisment futil asociat cu Occidentul; puţinele scrieri publicate sunt traduceri din limba rusă, care descriu miracolele progreselor tehnologice ale socialismului. Viitorul apropiat ghidează povestirile, viitorul îndepărtat rămâne interzis. Din condeiul autorilor sovietici sau avatarurilor lor din zonele de ocupație sovietică (așa zisele „democrații populare”), figura spionului capitalist (american), cu ochii ațintiți asupra „invențiilor” sovietice, a „încântat” doar sufletele adolescenților, principalii destinatari ai genului.
Deși editurile (și distribuția largă a revistelor sovietice în Bulgaria) i-au determinat pe cititorii bulgari să descopere primele scrieri ale lui Ivan Efremov imediat după război, intrarea în era cosmică a asigurat literaturii științifico-fantastice de tip sovietic o vizibilitate editorială fără precedent10.
Cu siguranță, entuziasmul cosmic n-a capătăt aceeași amploare ca într-o Uniune Sovietică în care „cucerirea spațiului” a fost investită ca dovadă a „triumfului socialismului” și sprijin pentru „mândria patriotică sovietică”.
În Bulgaria, ca și în România, a crescut o „generație Sputnik”12 a cărei imaginație și gusturi vor fi permanent modelate prin referire la spațiul cosmic.
Unul dintre viitorii coordonatori ai clubului SF „Ivan Efremov”, Todor Jalămov, pe atunci elev la liceul de limbă rusă din Sofia, menționa această exaltare mai accentuată la sud de Dunăre:
„Toate ziarele anunțaseră ora survolului Sofiei. O întreagă omenire a umplut străzile pentru a sărbători micuța stea de deasupra noastră. […] La intrarea în parcul ex-regelui Boris, nenumărați astro-observatori arătau spre noua luminiță”13.
Primul zbor sovietic cu echipaj uman din 1961 a stârnit și în Bulgaria comunistă o jubilare colectivă14. În decurs de câțiva ani, pereții școlilor sunt împodobiți cu picturi „cosmice”, orașele (în special cele bulgare) cu monumente și statui, buzunarele adolescenților cu poze, timbre și alte fetișuri schimbate cu fervoare, precum și fotografii ale lui Iuri Gagarin, ovaționat de altfel în fața mausoleului lui Gheorghi Dimitrov de la Sofia, pe data de 24 mai 196115.
Destalinizarea (și desovietizarea în România) și debutul destinderii au favorizat instituționalizarea SF-ului la răscrucea dintre popularizarea științei, aventurii, a romanele milițiste și de spionaj, a literaturii fantastice și a utopiilor tehnologice și sociale.
Se conturează apoi trei vectori de distribuție, care privesc colecțiile SF ale editurilor deseori etichetate ca fiind „pentru copii și tineret”, revistele de vulgarizare științifică („Știință și Tehnică” în România) și, mai timid, editurile generaliste care strecoară în cataloagele lor titluri SF care se bucură de o reputație internațională. O politică a onorurilor (organizarea de concursuri pentru „cea mai bună povestire SF” de către reviste de popularizare a științei) contribuie la stabilirea genului.
La începutul anilor 1970, gama editurilor s-a lărgit: SF-ul a pătruns în lumea editurilor generaliste și a obținut consacrarea editurii de specialitate, mai vizibilă, însă, în Bulgaria decât în România.
În România, în 1971, Editura Albatros (fosta Editura Tineretului) a înființat colecția „Fantastic Club”, Editura Ion Creangă a lansat o colecție „Jules Verne”, în timp ce Editura Univers, dedicată „literaturii universale”, găzduiește o colecţie intermitentă de traduceri a unor romane ştiinţifico-fantastice.
În Bulgaria, dincolo de crearea de către editura „Patria” a unei colecții de „naucina fantastika” în 1977, un pas esențial a fost făcut în 1979 odată cu înființarea la Varna a unei edituri dedicate în întregime SF-ului, „Gheorghi Bakalov”, și a colecției SF „Biblioteka Galaktika” (de către Milan Asadurov).
Un reper adulat, tirajele Bibliotecii Galaktika se epuizau imediat după apariție, volumele fiind adunate și colecționate cu dragoste17.
Biblioteka Galaktika a publicat aproximativ 110 de titluri, ale căror tiraje au fluctuat între 40.000 și 100.000 de exemplare 18, au atras cititorii cel puțin la fel de mult prin formatul de buzunar, prin calitatea ilustrațiilor copertelor [Tekla Alexieva până la nr.107 inclusiv iar de la nr. 108 ilustrațiilor copertelor sunt opera lui Dimităr Traicev și Deian Vekov, care alternează de la nr. 117 până la final cu Petio Marinov, iar nr. 120 este opera lui Ilko Burdarov], accesibilitatea prețului și calitatea alegerilor titlurilor traduse19.
Datorită conciziei lor, povestirile științifico-fantastice au pătruns treptat și în zona revistelor generaliste, inclusiv a celor aparținând Uniunii Scriitorilor20. Economia socialistă a producției literare a favorizat și răspândirea antologiilor care au servit la legitimarea genului din perspectivă națională (construirea unei genealogii și publicarea tinerilor autori) și internațională (aceste antologii participă la o ordonare spațial-lingvistică a lumilor SF).
Intersecția peisajelor literare din Bulgaria și România desenează astfel o lume în care SF-ul, registru narativ etichetat inițial ca „literatură pentru copii și tineret”, difuzat de medii în mare măsură similare și popularizat prin concursuri, se deschide treptat către un public adult, anumite lucrări având tiraje remarcabile21.
Această restituire a etapelor instituționalizării SF-ului ne invită și să depășim lecturile genului în ceea ce privește politizarea producției culturale oferite în multe narațiuni autohtone. O primă abordare urmărește istoria SF prin prisma represiunii și a repertoriului de protest (autoritățile publice ar fi fost prin definiție reticente/ostile față de gândirea alternativă și față de orice proiecție către un viitor pretinzând să înlocuiască analizele marxiste); un alt curent face din science fiction, dimpotrivă, un gen care ar fi fost considerat de autoritățile comuniste drept un releu ideologic în slujba competiției globale Est-Vest prin afirmarea unui alt viitor. Lansarea edițiilor, publicarea lucrărilor par să reflecte mai mult oscilația autorităților publice între dorința de a răspândi gustul pentru știință și de a încuraja inventivitatea științifică, inclusiv prin aspectul creativ al science-fiction-ului, și teama că SF-ul, un fel de evadare facilă, ar contraveni cerințelor formării tineretului comunist. Fruct al mobilizărilor unora dintre protagoniștii domeniului, autorizarea colecțiilor este și consecința popularității unei literaturi investite, atât de producătorii, cât și de cititorii ei, ca spațiu de reflecție-chestionare. Aceste inteligențe plurale ale genului vor apărea mai departe dacă luăm în considerare modurile de tematizare ale spațio-temporalului oferit în lucrările de science fiction.
Chronos în țara științifico-fantasticului în momentul liberalizării politice
În ceea ce privește temele și lecturile timpului, o primă perioadă se întinde de la începutul anilor 1950 până la mijlocul anilor 1960; o a doua se termină spre sfârșitul anilor 1970.
La început au fost stăpânirea destinelor științifice și realizările societale ale cunoașterii.
Născută în contextul destalinizării și al începuturilor destinderii, prima generație de texte științifico-fantastice vernaculare a transpus de bunăvoie rivalitățile cu Occidentul într-un viitor imaginar, dar a preconizat în general rezolvarea lor în modul fraternității: este o imaginare a contactului, a întâlnirii, chiar a cooperării.
Cu toate acestea, transgresarea granițelor geopolitice are ca fundal stabilirea unei distincții între o știință imperialistă și dominantă a viitorului, întruchipată de Statele Unite, și o știință comunistă virtuoasă, care vizează realizarea omului comunist și progresul omenirii.
Emblematic acestei perioade este „Omul atomic” al tânărului scriitor bulgar Liuben Dilov, roman publicat în 1958 în colecția „Aventuri și literatură științifico-fantastică” a editurii bulgare „Tineretul popular”.
Cartea proiectează într-un viitor îndepărtat (comunist) al cooperării științifice Est-Vest, un american, Jimmy Cook [sic!] care, după ce a participat la vânătoarea de vrăjitoare din anii 1950, s-a trezit prins în gheața Antarcticii în timpul experimentelor cu bombe cu hidrogen; revine la viață pentru a descoperi absurditatea vechii sale ideologii. Deplasarea temporală aici are o vocație cathartică chiar în momentul în care subliniază centralitatea americanilor ca o alteritate semnificativă22.
În zorii anilor ’60, viitorul științifico-fantastic se prezenta adesea ca un viitor posibil, apropiat sau împlinit, de care cititorii și autorii erau legați printr-un imbold proiectiv, inclusiv atunci când erau răscolite brazdele trecutului.
Această literatură a speranței este presărată cu îndemnuri la virtuțile morale ale socialismului.
„O iubire din anul 41042”, roman de Crişan Făgeraşu (alias Sergiu Fărcăşan), apărut întâi în foileton în C.P.S.F. între iulie-august 1958, înfăţişează astfel omul nou comunist, având perfecţiunea unei „statui antice” ieşită din negura unui viitor care s-a întâmplat deja.
Având acțiunea în anul 50.000, naratorul se scufundă în anul 41.042 pentru a-și găsi eroul, un anume Ols, salvatorul navei spațiale „Arca lui Noe” și strămoșii pierduți în spațiu încă din anul 900.023.
De asemenea, această imagine a corpurilor perfecte ale comuniștilor din viitor apare în nuvela lui Vladimir Colin, „Giovanna și Îngerul” (1966, în volumul „Viitorul al doilea”), unde dragostea dintre poetesa Giovanna și nemuritorul „cu ochi cenușii” Vittorio, pecetluită pe ruinele Pompeiului, poartă promisiunea unei umanități pacificate în tinerețea veșnică: „… vom fi noul Prometeu care va aduce scânteia nemuririi pe Pământ!”. Este timpul pentru „o nouă umanitate, care nu amenință nimic și continuă totul”24.
Acest imbold către lumi în comunicare este purtat de autori ancorați în vremea unui socialism în proces de realizare.
Încurajarea acordată de puterile comuniste scrisului amator a încurajat profesioniștii din știință și tehnologie să ia condeiul.
Pseudo-liberalizarea i-a determinat și pe scriitorii comuniști, „oameni noi” născuți în anii 1920 și 1930 al căror entuziasm pentru noua ordine politică dispăruse, să se apropie de spațiile cosmice.
S-au făcut cunoscuți anterior prin scrieri pentru copii, romane (de aventuri sau nu), epopee istorice, scrieri poetico-folclorice, sau chiar prin teatru (Pavel Vejinov, Haim Oliver sau, altfel, Iordan Radicikov, în Bulgaria), Vladimir Colin, Adrian Rogoz, Victor Kernbach sau Ion Hobana în România.
Mai puțini sunt autorii veniți din lumea antecomunistă, precum bulgarul Svetoslav Minkov, căruia autoritățile i-au dat liber să-și desfășoare activitățile literare de dinainte de război cu condiția de a ocupa o funcție subordonată în domeniu și de a se mulțumi cu o slujbă de bibliotecar la Biblioteca Națională din Sofia.
Statutul science-fiction-ului în această primă perioadă – o lume intermediară care aspiră la recunoaștere – face posibilă această încrucișare între generații.
Paleta de tonuri se schimbă de la mijlocul anilor 1960, când certitudinea progresului tehnologic capătă angoase.
SF-ul este apoi transformat treptat într-un loc privilegiat pentru exprimarea îndoielii metafizice.
Alături de scrieri aventuroase destinate unui cititor adolescent, iubitor de expediții și științe ale miraculosului viitor (Petăr Bobev în Bulgaria, I.M.Ștefan, alias Alexandru Sergiu Sragher în România) dezvoltă o literatură a pildei în care călătoriile în spațiu, fundul mării sau capetele globului serveşte ca o reflecţie asupra modelelor sociale şi ecologice25.
Într-o extremitate a SF-ului, temporalul devine un instrument de anticipare și prevenire a riscurilor asociate cu accelerarea mutațiilor științifice, complexificarea societăților și/sau epuizarea resurselor planetei.
„Altarul Zeilor Stohastici” de Adrian Rogoz, premiat la Trieste în 1972, aparține categoriei I.
Autorul plasează prăbușirea „tahometrului” creierului electronic care traversează Alabama cu 950 km/h, sub auspiciile lui John Steinbeck:
„După ani de luptă, descoperim că nu noi suntem cei care conducem călătoria, ci aceasta ne conduce”.
În urma lui, Homer Hidden a remarcat cu tristețe că „asta i-a distrus viața: accelerația continuă, nebună”26. Aceeași tristețe sinucigașă îl bântuie și pe arhitectul orașelor verticale invizibile din „Alambai sau misterele artei” (1967, Adrian Rogoz27). Subiect al unei investigații a Oficiului pentru Ordinea Mondială în calitate de inventator al „unei cabine de reconversie” ai cărei pasageri sunt transformați în muște în urma unor avarii, inventatorul dispare înconjurat de un nor de diptere.
În Bulgaria, cu o blândă melancolie, „Gușterul alb” de Pavel Vejinov (1977) înfățișează dezamăgirile unui tată, un om de știință obișnuit al speranței, al cărui fiu talentat se dovedește a fi lipsit de sensibilitate umană. Devenit bunic la o vârstă fragedă (fiul său a ajuns la paternitate la vârsta de 13 ani !), el se aplecă peste leagănul nou-născutului : „deși dezamăgit de fiul său, a continuat să spere în secret că, odată cu ivirea lui pe lume se născuse și o nouă specie umană – extralucidă cum i se spunea uneori. Acest scop a fost zadarnic, iluzoriu și lipsit de sens […] pentru că dezvoltarea umană nu cunoaște decât o singură cale, cea naturală”28. Din această accelerare voluntaristă a schimbărilor (socialiste?) care maschează pervertirea ființelor, Vejinov face o metaforă a neînțelegerii intergeneraționale.
În ceea ce privește intrigile și mecanismele, SF-urile bulgar și românesc nu s-au deosebit radical de omoloagele lor occidentale.
Desigur, găsim puțin aici din acea ficțiune SF post-apocaliptică a cărei scriere fusese posibilă în Occident de lansarea bombei atomice și de memoria celui de al doilea război mondial. Dar diferența este cel mai adesea limitată la un mic decalaj de timp. Astfel, SF-ul conștiinței ecologice, ale cărei prime scrieri fuseseră inspirate în Occident de activitatea Clubului de la Roma la începutul anilor 1970, face parte din orizonturile imaginare bulgare și românești mai degrabă la sfârșitul deceniului opt.
Scrierile autohtone de ficțiune sunt, de asemenea, în contact cu întrebări globale legate de stăpânirea științifică a viitorului, chiar și, în România, cu teoriile convergenței29; unii autori au fost chiar implicați direct în forumurile în care Estul și Vestul au discutat despre previziune și „studii despre viitor” la începutul anilor 1970.
Diplomat, viceministru al Afacerilor Externe și ministru al Educației, matematician și filosof al științei, Mircea Malița joacă astfel un rol esențial31 în organizarea celui de-al treilea Congres mondial de cercetare a viitorului (Third World Future Research Congress) dedicat „viitorului comun al omului” la București în 197232.
Alți scriitori de SF, în special în Bulgaria, unde inserția internațională în rețelele globale de viitorologie rămâne mai modestă33, le descoperă prin traducerea lucrărilor sovietice sau occidentale, precum și prin recenzii locale ale scrierilor europene și americane34.
Însuși vocabularul atestă această discrepanță: în Bulgaria, ca și în U.R.S.S., aceste reflecții sunt înscrise în domeniul prognosticii, văzută ca o alternativă la viitorologia occidentală.
La Sofia nu a existat un Centru Internațional de Metodologie a Științelor asupra Viitorului și Dezvoltării asemănător cu cel care a existat între 1974 și 1977 în România35, discuțiile despre științele viitorului, prognoza socială și planificarea socială rămân slab instituționalizate în cadrul Academiei Bulgare de Științe36 sau la Institutul de planificare al Comitetului Central al partidului comunist bulgar.
Cu o frecvență tot mai mare, de altfel, autorii de SF bulgăresc și românesc investesc mai puțin în călătoriile spațiu-timp pentru a reflecta asupra unui viitor încadrabil pentru a-l face un instrument de reflecție asupra prezentului, printr-o operație de stranietate cognitivă pe care Darko Suvin a considerat-o una dintre trăsăturile distinctive ale genului37.
Mobilitățile servesc apoi pentru a descrie abaterile ușor de recunoscut ale regimurilor politice dincolo de transpunerea lor în spațiu. Constrângerea politică care exercită presiuni asupra scrisului într-un regim totalitar și arta lecturii interstițiale dezvoltată de public – obișnuit cu transpunerea intrigilor în poveste pentru a descrie neajunsurile ordinii stabilite – facilitează această explorare a resurselor unui viitor ficțional.
Existența unor precedențe, precum scrierile fraților Strugațki care nu au ezitat să transplanteze pe planeta Arkanar o lume semifeudală persecutându-și intelectualii („E greu să fii zeu”, ediția în bulgară, 1964), conferă acestei opțiuni un caracter evident. Mișcarea care conduce scrisul de la tehnologie la problemele sociale ale științei însoțește și o trecere de la eroii colectivi – numeric mai frecvenți în producția de masă locală decât în scrierile occidentale din aceeași perioadă – spre indivizi înzestrați cu o anumită profunzime psihologică.
Așa apare o meditație asupra omului și a profunzimii sale psihologice, un om care se dovedește a nu fi în întregime programabil, ca în nuvela lui Ion Hobana „Oameni și stele” (1965) în care un personaj încearcă să saboteze o expediție pe Marte nu pentru că ar fi un dușman extern sau interior, ci pentru că, brusc, frica îl stăpânește38.
„Călătoria lui Icar” de Liuben Dilov, care a câștigat un premiu la Eurocon din 1976, explorează și sufletul lui Zenon Balov, primul om născut la bordul unui asteroid, care a fost inițiat în misterele lui Icar fără să-și găsească locul în cosmos și care dispare prins într-o gaură neagră.
În același timp, interesul SF-ului pentru călătoriile în spațiu tinde să evolueze. Acolo unde narațiunea își luase anterior zborul, călătoria în sine și contactul dintre societăți fiind punctul de plecare, scrierile sunt acum mai interesate de întoarcere, deoarece cosmonauții care se întorc pe Pământ după o ședere (multi)seculară în spațiu se descoperă nepotriviți lumii în care ei. plecaseră, victime ale „cosmo-nevrozelor”40.
În această perioadă însă, nici Bulgaria, nici România n-au experimentat deziluzia cosmică care cuprinsese U.R.S.S.-ul în urma morții misterioase a eroilor unui program spațial exorbitant de scump, și obsedat de secrete41.
Din cel puțin două motive: în aceste țări, tocmai la sfârșitul anilor 1970 au apărut beneficiile simbolice (mai modeste) ale proiectului spațial, primii astronauți bulgari și români zburând în cosmos în 1977 și în 198142, impulsul anilor de liberalizare, de afirmare a unui drum național către socialism și de bunăstare economică relativă ajută la învăluirea visului spațial într-un văl de seninătate pământească. Pe fundalul acestei seninătăți, cluburi și cenacluri, instituții fără echivalent în alte genuri literare din punct de vedere al popularității, deschid un remarcabil loc de observație, unde se prelungesc lecturi și experiențe de viitor.
Universuri ale sociabilității: cenaclurile SF
În Bulgaria, ca și în România, instituționalizarea SF-ului sub formă de „cenacluri” și cluburi vine la răscrucea mai multor priorități de politici publice care privesc implicarea științei și culturii de către și spre tineri, apariția activităților de amatori și modelarea personalității „multilateral dezvoltate”.
Peisajul SF rămâne fluid, adesea dependent de angajamentul unor indivizi carismatici și de calendarul vieții studențești. O rețea de cenacluri SF s-a dezvoltat de la sfârșitul anilor 1960 în România, la mijlocul anilor 1970 în Bulgaria43, al căror număr a continuat să crească până la aproximativ cincizeci și, respectiv, aproximativ optzeci de cenacluri în România anului1989 44.
În multe privințe, traiectoriile sunt similare: cluburile sunt cel mai adesea inițiate de elevi, studenți și tineri ingineri, ucenici și maiștri, matematicieni, fizicieni pasionați de căutarea legitimității, a premiselor și a bugetelor aprobate de liderii Tineretului Comunist și ale caselor de cultură în bazarea pe patronajul instituțiilor.45
Conducătorii mișcării SF-iste de amatori cultivă eclectismul pregătirii științifice cu vanitoase ambiții paraliterare; cu toate acestea, prezența militarilor și figurilor legate de Uniunea Sovietică prin originile lor familiale, pregătire sau profesie deosebește Bulgaria de România46.
Cenaclurile/cluburile sunt găzduite în centre de tineret sau case de cultură ale sindicatelor, uneori și în universități, licee și întreprinderi47. Activitățile lor combină lecturi și dezbateri, proiecții de filme și audiții muzicale, conferințe și expoziții de arte SF, ateliere de tehnică narativă, activități fanzinale.
De-a lungul anilor 1970 s-a țesut o rețea fandomistică, primul Romcon (numit oficial „Consfătuirea Națională a Cenaclurilor de Literatură Științifico-Fantastică”) a avut la București în 1972, omologul său, Bulgarconul la Sofia, șase ani mai târziu, în 1978.
În fiecare an, festivalurile, zilele cenaclurilor SF și taberele de vară reunesc amatori, oameni de știință, scriitori, redactori ai unor edituri, critici și uneori și distinși oaspeți străini.
Bucuriile vizuale ale expozițiilor și filmelor48alternează cu mese rotunde (despre istoria genului, viitorul științei sau OZN-uri); organizarea de seri muzicale prelungite până târziu în noapte constituie adesea a doua parte, neoficială, dar cu atât mai atractivă a programului de întâlniri. Într-un moment în care cultura divertismentului își face o intrare timidă în viața tinerilor bulgari și români, acest univers de cluburi oferă astfel un spațiu de socializare a cărui valoare este sporită de sentimentul de apartenență la o lume a inițiaților.
Locuri de audiție a scrierilor, cenaclurile și cluburile constituie și locuri de producție, unde tinerii autori aspiranți își circulă primele versiuni ale textelor lor. Unele cenacluri publică fanzine49, ocolind obstacolele în calea publicării puse de apărătorii „literari” ai contururilor „canonice” ale teritoriului în timp ce resursele (în special hârtia) devin rare50.
Dacă publicarea aleatorie caracterizează fanzinele bulgare și românești situate într-un limes între domeniul instituțional și universul informal, titlurile bulgare se bucură uneori de tiraje înalte51, fără a dobândi totuși recunoașterea internațională a omologilor lor români.
În 1972, fanzinul românesc „Solaris”(București) a primit premiul special al juriului la primul Eurocon organizat la Trieste, Italia; coperta acestuia este reprodusă în programul convenţiei. Fanzinul craiovean Omicron Satelit a primit premiul „Europa” în 1980 pentru „cea mai bună revistă de amatori de pe continent” la Eurocon, Convenția europeană de SF de la Stresa; în cele din urmă, fanzinele timișorene „Helion” și „Paradox” vor fi recompensate în timpul Euroconurilor din 1984 și 1987.
Trei contraste „spațio-temporale” afectează însă cronologia instituționalizării cenaclurilor/cluburilor, ancorele simbolice ale cosmosului și, de altfel, viziunile politizate ale viitorului.
În România, apariția cenaclurilor SF este contemporană cu o perioadă de deschidere internațională și relativă liberalizare politică; în Bulgaria, avântul fandomului SF din urmă a fost, o vreme, întrerupt de zdrobirea primăverii de la Praga.
Atitudinea autorităților bulgare este marcată de ambivalență, oscilând între preocuparea de a încuraja tinerii să se familiarizeze cu miracolele științei și reticența în fața inițiativelor colective care amenință să scape de controlul politic.
Adesea, este necesar să se asigure medierea unor figuri „sigure din punct de vedere politic” – precum Iuri Ilkov, ofițer responsabil cu problemele politice la garnizoana Pazargik – pentru ca autoritățile locale să acorde o aprobare și un spațiu (o cameră) pentru întrunirile unui cenaclu SF. Pe lângă climatul politic, cronologia eșalonată reflectă o structură diferențiată a resurselor politice, culturale și sociale de care dispun animatorii mișcării SF.
În România, instituționalizarea cenaclurilor, ca și producția de SF capabil să câștige aclamații, se bucură de sprijinul personalităților literare consacrate în cadrul Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România și pe scena internațională.
Ion Hobana, redactor al colecției SF a Editurii pentru Tineret în anii 1960, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, activ în Societatea Europeană de SF în anii 1970-1980, importator (din franceză și italiană) și exportator (în special pentru Franța și Belgia) a scrierilor de gen, este un exemplu în acest sens.
În Bulgaria, funcțiile deținute de apărătorii genului sunt mai puțin prestigioase, iar resursele lor internaționale mai limitate: Uniunea Scriitorilor Bulgari va avea un singur prozator de science fiction care pretinde că aparține acestui gen, Liuben Dilov, un autor cu multiple funcții în domeniul literar bulgar care apare în juriile principalelor concursuri de SF, în comitetele editoriale ale revistelor importante și în conducerea (colegială) a Bibliotecii Galaktika.
Dacă rolul său de protector al cenaclurilor SF este respectat de unii critici, marile figuri ale literaturii socialiste, inclusiv atunci când se apropie de registrul fantastic52, refuză să devină purtători de cuvânt ai unui gen pe care unii îl privesc cu multă condescendență, în timp ce-i invidiază popularitatea și obscura atracția. Sprijinul a venit mai mult din lumea revistelor SF ai căror redactori-șefi combinau profilurile de popularizatori ai științei și de autori în timpul lor liber53.
De fapt, nesincronizarea orologiilor terestre bulgar și român își are corespondentul în diviziunile contrastante ale bolții cerești.
Când s-au născut primele cenacluri SF în România, care se distanțase de Uniunea Sovietică din 1964, aceasta s-a deschis treptat spre Occident.
Promotorii români ai SF-ului național se încadrează în rețelele internaționale fiind atât instituționalizați la scară europeană cât și modelați și transcend diviziunea Est-Vest.
Românii au mobilizat canalele francofoniei și „latinității”, creând legături cu autori francezi, italieni și belgieni, promovând în același timp o definiție „literară” și „europeană” – și nu americană – a SF-ului.
Bulgaria abordează SF-ul din perspectiva lagărului comunist, în primul rând sovietic, dar și est-european (polonez, est-german, cehoslovac și ungar; uneori iugoslav în anii 1980).
Dintre aceste spațializări distincte, perimetrele licenței atestă și denumirile date cenaclurilor. Deși mărturisesc o fascinație comună pentru cosmos, viitor și știință, vector al viselor, precum și o mobilizare comună a referințelor tutelare legate de mândria științifică națională, cluburile bulgare sunt mai mult ancorate pe pământul sovietic (cenaclurile botezate Efremov, Strugațki, Andromeda, etc.), eventual polonez (Stanislaw Lem) sau optează pentru denumiri neutre „politic” (Secolul XXII).
Cenaclurile SF românești pretind că au o cartografie globală, atât dintr-o est-europenitate nesovietică (cenaclul „Solaris” de la București), cât și din Occident, cenaclul timișorean permițându-și libertatea de a lua numele de „H.G.Wells”, autor investit ca fiind „socialist”.
Aceste teritorializări ale cosmosului reflectă politizări distincte ale viitorului. Dincolo de diversitatea sensibilităților individuale, în ochii inițiatorilor cluburilor și cenaclurilor bulgare, controlul cosmosului ar trebui să servească drept interogatoriu asupra modalităților de reformare a ordinii socialiste, nu de desființare a acesteia.54
Unul dintre fondatorii principalului club SF bulgar, Atanas Slavov, a rezumat pe bună dreptate postura apărată în anii 1970:
„Între membrii clubului, din mână în mână, au circulat romane precum „1984”, „Brave New World” și „Noi”. Dar niciun membru nu a fost disident politic – nu au considerat de cuviință să înlocuiască iluzia viitoarei „fericiri comuniste” cu viitoarea „fericire capitalistă”. Le-au definit ca fiind la fel de nocive”55.
Centralitatea figurii lui Ivan Efremov în universul cluburilor SF bulgare nu poate fi explicată altfel: traiectoria acestui umanist care s-a dedicat explorării cosmosului cât și celei a marginilor Pământului, permite o continuitate între știință și ficțiune; unii laudă în el o gândire socială a vremii menită să definească coordonatele unui fericit viitor comunist; alţii salută spiritul enciclopedic; unii îi subliniază rolul de facilitator în creșterea gradului de conștientizare asupra yogăi și în căutarea unei personalități armonioase. Când decid să-și numească clubul SF după el, mai mulți fondatori bulgari ai acestuia sunt conștienți și că scriitorul, citat cândva de Iuri Gagarin ca sursă de inspirație, a căzut în dizgrație și trăiește în arest la domiciliu.
Circulații internaționale: Până acum, atât de aproape de URSS?
Între anii 1947 și 1962-1963, atât Bulgaria, cât și România au cunoscut o fază comună de sovietizare/rusificare culturală și lingvistică și o redistribuire ulterioară a locurilor, actorilor și mass-mediei privind circulația internațională a cărții.
Această orientare s-a estompat însă în România în anii ’60, dând naștere unei strategii de naționalizare prin internaționalizare.
În ciuda unei deschideri treptate către Europa de Vest și mai timid, către zonele transatlantice, în Bulgaria principalul referent simbolic, pol de influență și partener rămâne Uniunea Sovietică.
Ar fi greșit, totuși, să vedem în asta marcajul unei ancorări în Est sau al unei autodefiniții „est-etizante” a identităților culturale privilegiate: legătura cu U.R.S.S. servește ca mediator al accesului la internațional și servește unui revendicări a europeanității și modernității.
Deși au urmat căi diferite, Bulgaria și România s-au trezit așadar implicate în anii 1970 în angajamente de revendicare a identităților transnaționale, europene și socialiste.
O scurtă trecere în revistă a importurilor de science fiction internațional și a strategiilor de promovare a scrierilor vernaculare în străinătate va pune în lumină această dinamică.
Oricine și-ar fi propus să deseneze cartografia traducerilor în bulgară și română ar vedea suprapunerea unor peisaje asemănătoare prinzând contur, dincolo de câteva „blancuri”.
Anii 1960 au însoțit traducerea și distribuirea masivă a marilor nume ale literaturii științifico-fantastice sovietice (dintre care unele, după cum am spus, au fost publicate încă din a doua jumătate a anilor 1950): frații Strugațki, Ivan Efremov, Aleksandr Beleaev, Ilia Varșavski; purtătorii faimei occidentale și-au făcut loc și în reviste și colecții editoriale (H.G. Wells, Ray Bradbury, Arthur C. Clarke, Isaac Asimov etc.); autorii considerați a fi critici la adresa capitalismului obțin o expunere destul de unică (Robert Sheckley și Clifford Simak, de exemplu). Unii scriitori cunoscuți beneficiază de reeditări în volum ale „operelor alese”.
Alții (cum ar fi Aldous Huxley – „Brave New World” și Evgheni Zamiatin – „Noi”) nu vor fi traduși în timpul comunismului în România și Bulgaria sau vor fi publicați trunchiat (inclusiv Stanislaw Lem).
Prezența editorială a marilor autori est-europeni de SF rămâne rară, cu câteva excepții, precum cehul Karel Čapek, polonezul Stanislaw Lem și sovieticii frați Strugațki.
Bulgaria și România au obținut acces la acest segment comun al topografiei literare prin canale distincte: până la sfârșitul anilor 1960, puținele traduceri SF în română s-au făcut din rusește (de exemplu, în C.P.S.F, traducerea a câte unui text din Philip K. Dick și Robert Heinlein în 1958), și tocmai prin traducerile din rusă cititorii bulgari au gustat scrierile lui Clarke și Lem în revista „Kosmos”.
Deși traducerile din engleză și poloneză au devenit mai frecvente în următorul deceniu, rusa va rămâne mediatorul cheie în Bulgaria până la sfârșitul perioadei. Nu lipsită de un element de tactică: redactorii revistelor și colecțiilor o văd ca pe o modalitate de a obține aprobarea autorităților culturale pentru publicarea scrierilor occidentale (întrucât acestea au fost deja publicate în Uniunea Sovietică).
De la mijlocul anilor ’60, pe de altă parte, cititorii români au avut acces la o serie de texte care au rămas necunoscute cititorilor bulgari, și anume câte ceva din science fiction-ul francez și italian, iar publicarea românească a lui François Bordes (alias Francis Carsac), Robert Merle, Gérard Klein, nu are echivalent în Bulgaria.
Numai Pierre Boule, poate, iriga ambele maluri ale Dunării în mod egal.
Afirmarea unui al treilea canal diplomatic a fost însoțită și în România, din ce în ce mai mult de la mijlocul anilor ’60, de o scădere a traducerilor din limba rusă.
Independent de ponderea crescută a SF-ului național, prezența textelor sovietice a variat puțin în Bulgaria: până la sfârșitul anilor 1970, povestirile sovietice publicate în „Kosmos” reprezentau mai mult de o treime din titluri, urmate de textele bulgare (mai puțin de o treime), clasice occidentale (engleze și/sau americane) și câteva producții rare (în special japoneze).
În ambele țări însă, anii 1980 au oferit o diversificare a lecturilor americane SF (Frank Herbert, Frederik Pohl –în Bulgaria, Ray Bradbury, Philip K.Dick – în Almanahul Anticipația) și britanice (John Brunner, Brian W. Aldiss, Arthur C.Clarke – în volum în Bulgaria).
Circulația internațională a autorilor și exporturile urmează căi similare. Din punctul de vedere al liderilor și actorilor culturali din cele două țări, participarea la festivaluri și congrese internaționale, precum traducerea în limbi străine, este în același timp o chestiune de diplomație culturală și o politică a onorurilor; autorilor le oferă o resursă care poate fi valorificată intern.
Acolo unde prioritatea României se îndreaptă către o ieșire de pe orbita sovietică mediată de limba franceză, principalul vector de acces la SF până la începutul anilor 198057, în Bulgaria elitele conducătoare fac alegerea unei inserții internaționale susținute de URSS.
Profiturile bulgare sunt mai modeste, chiar dacă această orientare externă oferă fanilor SF posibilitatea de a invita mari nume sovietice în cluburile lor (cum ar fi Arkadi Strugațki în 1979) într-o perioadă în care micuța Bulgarie era în ochii rușilor, un spațiu de libertate – de altfel și o mai bine aprovizionată țară comunistă – față de măreața lor patrie brejnevistă. Prezența slabă a scriitorilor bulgari în rețelele profesionale internaționale pune în lumină lipsa contactelor directe cu editorii occidentali59. Exportul de lucrări este responsabilitatea diplomației culturale a statului comunist și a agenturilor acestuia, a editurii de limbi străine Sofia Press și a Agenției Jusautor. Într-o perioadă în care liberalizarea este însoțită de o naționalizare a comunismului, traducerea marilor epopee patriotice este o prioritate.
În 1972, prima Convenție europeană de SF (EUROCON) de la Trieste, Italia, a văzut astfel o apropiere între italieni, francezi și români în jurul unei definiții „literare” a SF-ului opusă abordării tip bandă desenată a autorilor americani. Instituționalizarea unei Europe a SF-ului ar fi ea însăși și rezultatul unei inițiative românești lansate de Ion Hobana în cadrul Worldcon-ului de la Heidelberg din 1970 către participanții „latini” (Franța, Italia, Belgia, Spania, Portugalia și România).58 În special în anii 1970, strategia românească a dat roade, influența externă obținută de SF-ul românesc favorizează o anumită diseminare internațională a literaturii vernaculare prin așa-numitele canale oficiale (pentru a folosi terminologia Ioanei Popa), adică cercurile editorilor și agențiilor care stabilesc relații cu parteneri străini.
Prima participare a autorilor bulgari la Eurocon datează abia din 1976. Convenția SF Europeană a avut loc pentru prima dată într-o țară din Europa de Est, în acest caz Polonia, la Poznan. Cu întârziere, această prezență aduce dividende interne: Liuben Dilov, premiat, va fi tradus ulterior în engleză și germană. Ulterior, doar la EUROCON-urile organizate în Est sau în Iugoslavia nealiniată se vor regăsi bulgari.
În februarie 1989, Bulgaria va fi astfel reprezentată în forță (33 de participanți) la primul SocCon (Soci, U.R.S.S.) la care participă doar o mână de români.
În anii ’80 au fost redistribuite toate coordonatele referitoare la producția și distribuția de science-fiction autohton: după 1971, în România s-a instaurat un național-comunism autarhic, bântuit de rambursarea datoriilor externe și caracterizat prin deteriorarea condițiilor de viață și intensificarea terorii și supravegherii securiste.
Confruntat cu o criză mai puțin dramatică, regimul comunist bulgar se destramă încet, trădând speranțele unei generații calificate care aspiră să trăiască aici și care acum privește neputincioasă la retragerea conservatoare a bătrânului dictator Todor Jivkov.
În România, lecturile science fiction și lumea cenaclurilor SF oferă din ce în ce mai mult o evadare atemporală; în Bulgaria, SF-ul a căpătat noi pasionați, dincolo de predominanța masculină, cluburile SF devenind unele dintre locurile în care s-au dezbătut idei iconoclaste, poetice sau politice.
Sfârșitul anilor 1980: un viitor imobil?
În amurgul coborât asupra comunismului est-european în anii 1980, articulațiile dintre timpul scriitorilor, timpul cititorilor și ritmurile circulare ale unei vieți politice osificate se transformă în disonanță.
Lumile SF-ului descriu acum disjuncția dintre generații, atât în societate, cât și în arte. Adolescenții și studenții visează să reînceapă un timp a cărui accelerare, proclamată oficial, nu se mai întâmplă, în timp ce se tem de viitor.
Pe ambele maluri ale Dunării „albastre”, aspirația către un alt loc se amestecă cu extinderea seducțiilor ezoterismului, a basmelor și legendelor vernaculare. Cu toate acestea, odată cu venirea la putere în U.R.S.S. a lui Gorbaciov în 1985, temporalitățile bulgară și română au evoluat în direcții opuse: în contextul românesc, agravarea penuriei a mers mână în mână cu reiterarea ad nauseam a cultului personalității dictatorului Ceauşescu și a realizărilor amețitoare ale „epocii sale de „aur”. În Bulgaria, perestroika sovietică este urmată febril, în timp ce în cluburile SF, tinerii își imaginează o lume dincolo de separarea dintre comunism și capitalism.
De la apocalipsă până în adâncurile mitologice ale națiunii
La începutul deceniului 1970-1980, viitorologul sovietic Igor Bestujev-Lada observase apariția unei noi ere de alarmă în Occident, pe fundalul unui „Al Doilea Război Rece”61. Observația se aplică și în Est.
Deseori scrise de oameni în vârstă de treizeci sau patruzeci de ani, dintre care unii, precum Agop Melkonian în Bulgaria, sunt influențați de cyberpunk-ul occidental, textele SF, în mare parte distopice, înfățișează un viitor întins până la distorsionare, fie către un front postapocaliptic, fie către un trecut cu adâncimi insondabile.
Ziua curentă alunecă în absurd: „Trăim fără nicio perspectivă. Cu nicio speranță. Și totuși, mulți oameni trăiesc așa… Fără să spere la nimic, fără să aștepte nimic”, scrie în nuvela sa „Anomia” (1986) tânărul de atunci Mihail Grămescu62, câștigător al Socconului în 1989.
Constantin Cozmiuc numește una dintre povestirile sale, „Timpul este umbra noastră” (1987)63.
Accelerarea crizei industriei comuniste, conștientizarea consecințelor industrializării abrupte asupra mediului și ecourile dezastrului nuclear de la Cernobîl alimentează acest imaginar al unui dezastru iminent. În fața optimismului de comandă, îngrijorarea reapare în fața utilizării ideologice a științei și tehnologiei și, odată cu aceasta, a unei tradiții literare europene care a îmbinat cultul progresului tehnic și idealizarea violenței.
Lărgirea distanței față de prezent nu privește doar viitorul: multe povestiri și romane vin să-și învelească intrigile în veșminte având culorile basmelor populare naționale, mituri străvechi, chiar referințe biblice. În anii 1970, confruntați cu distanțarea treptată a fericirii colective care cu un deceniu în urmă părea la îndemână, dictaturile comuniste au întreprins o politică de instrumentalizare a istoriei naționale care vizează ancorarea destinelor comuniste și a „revoluției tehno-științifice” într-un trecut autohton printr-un valorificarea originilor indigene, tracomania și țaratomania medievală în Bulgaria, dacomania în România.64 Protocronismul, o aberantă dogmă ceaușistă, era o critică radicală a eurocentrismului și afirmarea superiorității naționale pe termen lung, și a divizat câmpul cultural românesc în timp ce a legitimat național-comunismul.
În Bulgaria, procesul de antichizare a națiunii atinge apogeul cu ocazia sărbătoririi a 1.000 de ani de la crearea unui stat „bulgar” (1981): se produc ficțiuni scumpe la comandă, pentru a dota viitorul cu glorioase antecedente comuniste.
Această comunist-totalitaristă manipulare și instrumentalizare a naționalismului a avut sprijinul unor mari segmente ale intelectualității bulgare și române, fie și doar pentru că a oferit inițial o evadare din canoanele tematice și estetice ale realismului socialist.
Lumile SF au profitat și de această ocazie pentru a-și consolida implicarea în tradițiile literare autohtone, în special prin publicarea autorilor din perioada interbelică.
Chiar înainte de cursul naționalist, bântuielile tribalismului etnocentrist populaseră ocazional textele SF, dovadă fiind „Trimisul dacilor” de Mihu Dragomir (1964) sau „Galeteja” de Petăr Bobev (1967). Având acțiunea la sfârșitul Imperiului Otoman, această poveste a săpat măruntaiele unei mări fantastice pentru a reciti (și corecta) mai bine o poveste a suferinței sub „jugul turcesc”. Inflexiunea patriotică încurajează în continuare identificarea dintre Maica Patrie și durata lungă a conștiinței naționale, în special în scrisul adresat tinerilor.
În fapt, naţionalizarea comunismelor bulgar şi românesc nu porneşte doar din valorificarea structurării duşmanilor naţionali: ea este însoţită şi de o dublă operaţie de antichizare şi relocalizare a viitorului66.
Locul tot mai mare al exhumării trecutului în conturarea visului atestă, de exemplu, evoluția conținutului și iconografiei foartei populare reviste bulgare „Kosmos”: din anii 1970, în această publicație care îmbină popularizarea științei, explorărilor și descoperiririlor, cu povestirile SF, și explorarea tărâmurilor de altundeva și mâine, încredințată anterior cuceririi luminoase a spațiului, se îndreaptă către o căutare a originilor în care arheologia pare să primească misiunea de a gândi atât înrădăcinarea națiunii, cât și proiecția ei în viitor. Printr-un joc uluitor pe spațiu-timp, se stabilește acum o legătură între „dedesubt” (adâncurile pământului) și „dincolo” (cosmic). Corelativ, coperțile revistei alunecă între două bolți cerești cu referiri la eroi naționali. Astfel, chipul etern adolescentin al lui Vasil Levski, un revoluționar ucis în 1876, împodobește prima pagină a unui număr din 1987, la egalitate cu o stea strălucitoare. Între cele două imagini este tipărit următorul text: „Timpul este cu noi și noi suntem în timp”, națiune și cosmos menținând acum o relație simbiotică.
În România, în timp ce consfătuirile naționale ale cenaclurilor SF nu au mai omis să includă în programul lor din anii 1980, mese rotunde despre dezvoltarea tehnică și științifică a dacilor în lumina noilor descoperiri arheologice, anumite texte SF oferă călătorii în trecut și o culoare nouă, regională și etno-culturală.
Mircea Opriţă, reprezentând generaţia care a debutat în anii 1960, a publicat în 1973 o nuvelă, „O falie în timp”, realizând o întoarcere în spaţiul-timp al Carpaţilor Transilvaniei67. Autorul român înfățișează o călătorie inițiatică pe tărâmuri ale nostalgiei, cu mii de ani în urmă, și accidentul care a avut loc când, precipitați într-o ruptură de timp, tatăl și fiul se trezesc înconjurați de bărbați în uniforme: și tatăl aude vorbindu-se în germană, „schmutziger Rumäne! Los, los!”, iar fiul crede că descifrează în rusă „Rumînski șpion”, „davai, davai”. Cei doi eroi ajung totuși să scape de îmbrățișarea acestei ocupații „germane și/sau rusești” pentru a-și recâștiga spațiul independenței. Nuvela lui Opriţă evidenţiază o altă evoluţie semnificativă a temelor anilor 1970, şi mai mult, a deceniului următor, (dez‑)unitatea dintre taţi şi fii. În acest timp colectiv al cărui viitor se epuizează într-un viitor inaccesibil sau în conștientizarea unei vechi fatalități, transmiterea prin filiație devine improbabilă. Multe texte SF bulgare și românești împletesc intrigi în care eroii resping asemănarea cu părinții și încearcă să scape de umbra lor cu prețul unei anumite marginalități sociale.
„Ariana”, prima nuvelă a tânărului Nikolai Vatov, îi înfățișează astfel pe fiii lipsiți de referințe paterne: în această lume a viitorului în care până și navetele spațiale întârzie, un tânăr se intersectează cu un fost pilot, într-un scurt interstițiu de timp. Urmele misiunii spațiale desfășurate de acesta au fost șterse, împiedicând țeserea unei legături intergeneraționale prin intermediul memoriei68. În timp ce confruntarea cu paradoxul temporal merită anihilată, „orfanii” încep să populeze textele tinerilor autori de SF 69.
Dezintegrați din orice descendență, indivizii pe care anii 1960 și 1970 i-au smuls din sclavia colectivului comunist se găsesc acum surprinzător de singuri.
În 1988, revista bulgară „FEP” a acordat premiul II unei povești despre abandon, „Noapte” de Todor Nenov. Undeva, într-un „bloc” imens situat în afara timpului, un strigăt sfâșie tăcerea; ecourile sale împrăștiate se ciocnesc de pereții clădirii și o lipsă de răspuns: „Cine a spus „Vino”? – „Nimeni!”. Atunci glasul obosit s-a retras în trupul meu îndoit”70.
De asemenea, această dezamăgire apare și în scrisoarea adresată scriitorului SF Agop Melkonian de către un debutant premiat în competiția CNE de la Kozlodui.
Invitat să se prezinte, autorul scrie: „M-am născut pe data de 16 iunie 1955 la Sofia. Primele încercări de creație le-am făcut la 14 ani, cu poezie”. La scrisoare, tânărul a atașat o foaie separată: „Ca să fiu sincer, am avut mari dificultăți să scriu această „biografie” a mea. Am pus termenul între ghilimele pentru că nu văd nimic în viața mea care să merite să fie descris. Din orice unghi aș privi, nu văd decât o succesiune infinită de necazuri”. Din această a doua scrisoare, Agop Melkonian a decis să reproducă extrase și a comentat, patern și neputincios, povestea „unui om pentru care viața a fost întotdeauna o sursă de suferință”71.
Cu siguranță, nu toți cititorii de SF și-au pierdut apetitul pentru viitor. Un sondaj efectuat în rândul cluburilor SF bulgare în 1987 sugerează că acestea sunt mai ales stratificate generațional: la întrebarea „Unde ai merge dacă ai avea o mașină a timpului?”, aproape jumătate dintre președinții de club răspund că ar prefera să exploreze trecutul, și doar o cincime aleg viitorul. Membrii mai tineri ai cluburilor SF rămân fascinați de viitor (63%), doar 18% preferând să se întoarcă în timp. Indiferent de apartenența generațională, epocile îndepărtate exercită totuși o seducție comună: „Legătura prezent-viitor este ruptă”, concluzionează autorii sondajului; se pierde legătura dintre evenimentele prezente şi consecinţele lor viitoare”72. Pe fondul acestor experiențe sociale diferențiate, lumea cluburilor SF deschide o fereastră care dezvăluie un caleidoscop de emoții și așteptări spulberate.
Misterele lumii cenaclurilor SF și marșurile timpului
În acest ciudat deceniu de oboseală politică, sărăcie, lipsuri și ierni geroase, cenaclurile SF înseamnă o oază, o supapă, înseamnă prietenii, colegialitate și camaraderie, schimburi de cărți, discuri, casete audio și VHS și țigări, multe țigări, și alcool, uneori și sex, pe marginea discuțiilor ilicite și înstelate printre nori de fum de țigară. Dincolo de diferențele de context politic, fanii bulgari și români ai science fiction-ului se reunesc pentru a-și baza credința individuală și colectivă în viitor într-o știință abordată mai mult decât oricând prin misterele ei. Cât de îndepărtată pare vremea în care știința, toată raționalitatea și obiectivitatea, s-au identificat cu marii pași ai progresului terestru sau stelar; pas cu pas, linia discontinuității dintre pasiunea pentru explorările științifice și seducțiile supranaturalului și paranormalului se estompează.
Câțiva factori aruncă lumină asupra modului în care în cadrul comunismului senil, fascinația pentru ozenistică, parapsihologie, hipnoză sau ezoterism a fost insuflată în lumea science fiction-ului. Primul factor își are rădăcinile într-o sensibilitate față de ocultism și cosmologie cristalizată la începutul secolului al XX-lea în cercurile literare simboliste și în arta picturală europeană. La vremea respectivă, fusese primit pe scară largă în culturile rusă73, bulgară și română.
Întors dintr-un sejur de iniţiere de trei ani în Calcutta în 1931, Mircea Eliade consacrase astfel mai multe lucrări yogăi şi spiritualităţii indiene, considerate de el ca fiind apropiate de spiritualitatea românească74.
În anii 1920 și 1930, apoi din nou în anii 1950 și 1960, posibilitățile oferite gândirii utopice de dezvoltarea științei au condus, în special în Uniunea Sovietică, la reactivarea acestui tip de imaginar:
„Când știința se contopește cu gândirea utopică”, notează pe bună dreptate Birgit Menzel, „iar când, în timpul proclamatei „epoci cosmice”, granițele dintre știință și ficțiunea fantastică s-au schimbat, anumite discipline precum telepatia, hipnoza și parapsihologia […] au suferit o dezvoltare exponențială”75. Această estompare între știință, paraștiințe și ficțiune, diseminată prin reviste de popularitate sovietice76 și omologii lor locali, nu afectează doar „blocul sovietic”: și în America dorința de a controla mai bine funcționarea creierului uman, în special în cadrul pregătirii astronauților, și competiția științifică cu U.R.S.S. tind să extindă contururile domeniului științific77.
La începutul anilor 1970 și 1980, au fost observate noi mișcări Est-Vest: chiar înainte ca opera teosofului budist Nikolai/Nicholas Roerich (1874-1947), un rus care a trăit în Statele Unite între cele două războaie78, să fie redescoperită în U.R.S.S., Liudmila Jivkova, fiica dictatorului bulgar Todor Jivkov, l-a utilizat pe acesta ca pe un mediator al interesului ei pentru ezoterism, yoga și filosofiile orientale79. Președintă a Comisiei de cultură între 1975 și moartea ei prematură în 1981, Liudmila Jivkova i-a dedicat unul dintre acele imense programe culturale de stat care îi constituie marca comercială, „Programul Nikolai Roerich”, o etapă a unui „socialism matur care dorește să cultive în ființă sensibilităţi culturale şi spirituale”.80
În România, de la sfârșitul anilor ’60, autoritățile au încercat, fără succes, să-l convingă pe Mircea Eliade, profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago, ce își împărțise viața între Statele Unite și Franța, să se întoarcă în țara natală. Încetul cu încetul, povestirile și nuvelele sale fantastice și-au recâștigat un loc, deși parcimonios, în peisajul literar local, în special în antologiile de proză fantastică.81 Tratatul său de istorie a religiilor a fost publicat în anii 1980-82. Cititorii români s-au aliniat încă din zori la cozi lungi pentru a obține ultimul volum al fostului ucenic yoghin, fascinat de ezoterism și magie, care a câștigat vizibilitate în întreaga lume prin reînnoirea istoriei religiilor.
Gustul pentru inexplicabil reflectă probabil, în al doilea rând, o aspirație comună de a discuta anumite probleme metafizice de care se ocupase confesiunea ortodoxă până la instaurarea comunismului.
Spre deosebire de Uniunea Sovietică, unde campaniile de ateism au fost de o intensitate rară83, în Bulgaria și România această investire magică a cosmosului nu poate fi considerată doar un răspuns la o criză de credință în eficacitatea visului stelar. Mai degrabă, apare ca unul dintre modurile de cristalizare a ei: tocmai capacitatea de a acomoda și de a agrega o pluralitate de probleme legate de credință (originile vieții, orizontul destinelor umane, teritoriile morții etc.) a produs visul cosmic. În multe texte fictive sau non-ficționale, în multe discuții de amatori, gândul trece adesea de la datul științific, la posibilul literar, chiar la credința întemeiată în misticism: lumile științei și ficțiunea științifică mențin acolo relații gemene.
La sfârșitul anilor 1970, clubul SF Efremov din Sofia a oferit astfel un modul de predare de 80 de ore, intitulat „Construcția personalității creative” care combina yoga, o introducere în filosofiile orientale cu „practica euristică a Institutului de Tehnologie din California”.
Creatorul acelui curs, Hristo Geșanov, a aplicat ulterior acest program în licee pilot, fabrici și chiar și pentru cosmonauți, la solicitarea autorităților publice preocupate de maximizarea potențialului cerebral și senzorial84. Clubul Efremov a ajuns până acolo încât a invitat la întâlnirile sale un celebru ocultist bulgar (o inițiativă care i-a adus directorului o „discuție sinceră” în birourile securității bulgare85), în timp ce la Plovdiv a avut loc cel de-al cincilea festival SF în octombrie 1988, organizând, între o masă rotundă despre învățământ, o seară de muzică electronică, și o dezbatere pe tema „extra-simțurilor”: discuția viza interpretarea aurei care înconjoară mâna unui clarvăzător pe care o imagine fotografică ar fi reușit s-o surprindă; un jurnalist de la săptămânalul „Orbita” a propus înființarea unui Departament „Extra-senzorial” la noul Centru Național de Medicină Netradițională.86
În România, pe lângă influența lui Mircea Eliade, în anii 1970 a existat un interes din ce în ce mai mare pentru parapsihologie, telepatie, bioritmuri și medicină alternativă inspirată din terapiile populare și curentele orientale. Tehnicile de respirație yoga ajung să ajungă în anumite sectoare ale lumii medicale înainte de a fi prezentate – ca sport și „sursă de sănătate” asigurând „dezvoltarea multilaterală” a ființei umane87 – în unele case de cultură ale tineretului sau sindicatelor.
Securitatea și Ministerul de Interne își arată interesul. În 1977, Nicolae Stoian, un inginer român care defectase în 1969, a primit astfel acordul autorităților comuniste din România de a prezenta oamenilor de știință, „știința inteligenței creative” bazată pe „meditația transcendentală” care a fost emulată de mulți din cercurile intelighenției umaniste și tehnice din București88. Totodată, la Universitatea din București sunt oferite cursuri de civilizație indiană și sanscrită, ghidate uneori de ambiția de a demonstra apropierea dintre civilizația „traco-dacă” și civilizația indiană.
Confruntate cu această împletire a relațiilor dintre raționalitatea cunoașterii și imaginațiile ezoterice, autoritățile publice bulgare și române oferă răspunsuri ambivalente: în Bulgaria, în timp ce Liudmila Jivkova cultivă o fascinație mistică pentru domnia bizarului, clarvăzătoarea Baba Vanga se prezintă puterii comuniste ca o pitia89. Pe de altă parte, cetățenii obișnuiți care profesau convingeri heterodoxe și-au văzut cărțile confiscate90.
În România, statul comunist a lansat în 1981-1982 o severă campanie de reprimare împotriva adepților „meditației transcendentale” (denunțate ca sectă) și yogăi (interzisă ca „manifestare a misticismului” încurajând pornografia și comportamentul antisocial); mai mulți politicieni de rang înalt suportă consecințele laxității față de misticism și obscurantism91.
Totuși, misterele „științei de la frontiera cunoașterii” nu au dispărut din Almanahul Anticipația, o publicație anuală SF de 340 de pagini publicată de Comitetul Central al Tineretului Comunist Român, dedicat în special producției fandomului92. Mai mult, nu poate fi exclus ca respectiva combinație dintre apetența elitei intelectuale și denunțul public să fi putut contribui la influența curentelor de gândire ezoterică.
În Bulgaria, la sfârșitul anilor 1980, entuziasmul pentru paranormal era atât de mare încât editorii revistei „Kosmos” s-au simțit obligați să suspende una dintre secțiunile preferate ale cititorilor, „Biblioteca de hărți a cazurilor misterioase”, și să opereze o actualizare:
„Este adevărat că de mai bine de un an revista Kosmos a fost publicată fără „Cartotecă”. Motivul principal este că în ultimul timp atenția cititorilor a fost unidirecțională. Cele mai multe dintre scrisorile pe care le-am primit au fost de la cititori care împărtășeau observarea unor obiecte zburătoare neidentificate. […] Dragi cititori, redacția nu s-a îndoit niciodată de buna voastră credință […]. Unul susține că obiectul zburător luminos a emis o lumină galbenă, prietenul său este gata să jure că lumina era albastră. Toate acestea sunt pe deplin de înțeles. Oamenii observă lucruri similare, dar le observă și le amintesc diferit […]. Pe măsură ce s-au acumulat scrisori cu conținut identic […] am decis să suspendăm „Biblioteca de hărți a cazurilor misterioase”. Dar scrisorile au continuat să curgă…”93
După ce a relatat trei cazuri „misterioase” de OZN-uri, redacția, precaută (ne aflăm în plină perestroika), le supune sagacității cititorilor săi în timp ce îi invită să-și diversifice „observațiile”.
Totuși, ocultul și enigmistica nu sunt nici singurul vector de intrare și nici singura sensibilitate reprezentată în lumile science fiction. Mai degrabă, cluburile reprezintă unul dintre locurile în care este expusă explozia generațională, spațială și politică a societăților, ca într-un caleidoscop, căreia puterile comuniste speraseră să-i dea un viitor unitar, supravegheat de la centru. Pentru unii tineri, cenaclurile rămân astfel acel loc al afinităților elective, al curiozităților comune și al deschiderii către lume, loc pe care Val Todorov, fost membru al Clubului Efremov, îl evocă retrospectiv:
„La acea vreme, Nasko Slavov, un adevărat apostol al adevăratei credințe a visătorilor, vorbea despre lumi necunoscute și realități fantastice pe fundalul muzicii trupei Pink Floyd, în timp ce ne arăta diapozitive cu niste coperte psihedelice de discuri și colaje suprareale. […] Am găsit alți adepți ai cultului fraților Strugațki, Lem, Vonnegut și, acolo, am descoperit realismul magic al lui Marquez, pe Julio Cortazar, și pe Llosa. Am descoperit muzica formațiilor Genesis, Pink Floyd, Yes și am organizat primul meu spectacol multimedia cu „2112” de Rush. Am găsit evantaiul templului, prin Tarkovski, Fellini și Kubrick; am creat un club de film și am filmat primul film video independent „The Best Defense”. Am găsit curajul și inspirația să scriu primele mele povestiri și am găsit li un editor pentru cartea mea („Irkala, țara morților”), același Nasko Slavov cu tineretul nepieritor. Am cunoscut prieteni de-o viaţă.”94
Un segment de tineri cultiva ideea de marginalitate (atât în raport cu așteptările politice, cât și cu constrângerile sociale ale unei clase de mijloc urbane ale cărei reguli de decor au fost definite de generația părinților) și sentimentul de superioritate. (legat de o stăpânire a științei experimentată între ele).
Odată cu întărirea controlului politic, în cercurile SF românești în special, capătă importanță și dimensiunea „comunității afective”, care nu presupune confruntare cu regimul – sau doar în mod oblic, după cum reiese din această amintire:
„Marian Gogoaşe, un tânăr înalt, blond, cu mare succes la doamne şi cu un simţ al umorului debordant […] ne-a prezentat periodic romanul său („nesfârşit”, completa bârfa cenaclului) intitulat „Sfârșitul lumii”. Cum să nu ascuți urechile în plină „epoca de aur”? Tovarășa Constandina Paligora, redactoarea editurii Albatros […] l-a avertizat […]: în cazul unei publicaţii, acest titlu va apărea „tovarăşilor” cenzurii absolut inadecvat în raport cu optimismul comunist. La următoarea întâlnire, Marian Gogoaşe a continuat să ne citească imperturbabil textul, care purta acum titlul mult mai… etic, „Începutul Sfârşitului Lumii”.95
Festivalurile de science fiction permit, de asemenea, cultivarea dimensiunii nocturne de a fi împreună în consumul de alcool și țigări și sex. Între lecturile de texte ale tinerilor autori și scriitorilor străini, adesea nepublicate pe plan local, se intersectează vizionarea de filme (cum ar fi „2001, O odisee spațială”, în programul mai multor evenimente SF românești din anii 1980 cu subtitrare în poloneză…96) și ascultarea de muzică97. Pe fondul penuriei, amatorii fac schimb de cărți (fotocopiate sau dactilografiate), iar piața neagră pentru produse SF se alătură pieței negre, punct.
Poziționarea geostrategică, apropierea de o graniță (în Banat se „prinde” televiziunea iugoslavă și maghiară98; la București te trezești uitându-ne la televiziunea națională bulgară; Varna beneficiază de statutul său portuar și de traficul internațional de-a lungul Dunării; Bulgaria de Vest privește spre partea iugoslavă etc. ) și prezența studenților străini (din țări surori precum statele socialiste, din lumea arabă și Africa) desenează o hartă a legăturilor care nu este în pas cu interpretarea oficială. Spațiul național omogen apare transfigurat de inserțiile localizate ale economiilor naționale autarhice (în special cea a României) și, în același timp, oarecum „globalizat”.
În provincii, în orașele medii cu o singură industrie, atmosfera este mai întunecată. Socializați în cluburile SF și cenaclurile marilor orașe universitare, studenții bulgari și români sunt uneori trimiși să-și exercite meseria la țară unde vremea este punctată de alternanța anotimpurilor și, din ce în ce mai des, de întreruperile de curent. În cadrul cluburilor SF în sine, contrastul se lărgește între speranțele de modernitate întruchipate de science fiction și posibilitățile efective de a cultiva inventivitatea.
În 1988, liderii Clubului Hronos din Sopot au deplâns sfârșitul „epocii de aur”:
„Am auzit că epoca în care au fost create cluburile a fost mai înflăcărată, că a reunit oameni asemănători care erau gata să le dedice tot timpul liber fără a avea pretenții excesive în ceea ce privește cazarea”.
În spatele declarației se află îngrijorarea președinților de club (bulgarii mai mult decât românii) față de distanța care îi desparte de o nouă generație suspectată că preferă seducția imaginilor de film (în special horror), scrisului și subminată de un materialism pe care bătrânii, criticii gentrificării socialiste, avuseseră tendința de a-l respinge.
În 1988, Atanas Slavov a publicat o scrisoare deschisă în revista FEP în care se reflectau aceste așteptări contrare:
„Scrisoare deschisă către fanul bulgar”
Ce ești azi fan bulgar?
Este adevarat
Că nu mai cauți ciudatul;
Că tot ceea ce te aștepți astăzi de la science fiction este să te sperii sau să zâmbești;
Că „video guma de mestecat pentru ochi” te-a îndepărtat de cărți
Că deschizi „ferestrele viitorului” doar pentru a vedea coșmarurile propriului tău inconștient;
[…]
Mă tem că automatizarea vieții de zi cu zi te va face să uiți spirala dezvoltării.
Mă tem de oamenii – care și-au oprit ceasul;
Science fiction-ul lor prădător și răsfățat, care predică neputința în fața unei povești iterative;
Cinismul lor mulțumit de sine, care înlocuiește „ferestrele viitorului” cu o oglindă care reflectă propriul lor Ego.
Mi-e frică, dar și sper
Că îndoiala față de autorități îți va elibera gândul;
Că din rândurile tale scrise se vor naște… nu noii Clarke și Efremov, Sheckley și Strugațki, ci alte lucrări inimitabile care vor juca un rol demiurgic în noua eră […]
Pentru că science fiction este extinderea poeziei prin alte mijloace.
Eu încerc…
Mi-e teamă…
Sper..”.100
Faptul că tinerii devin occidentalizați fără ca gardienii gustului și autenticității naționale să nu împiedice această dezvoltare, constituie o amenințare dublă, menționată în 1988 de Petja Dimitrova, membră a juriului concursului FEP din Bulgaria, în sfaturile sale adresate tinerilor scriitori:
„Nu este obligatoriu, în manuscrisele tale, să împrumuți din narațiunea fantastică americană, foarte neuniformă, atât în stilul tău, cât și în sintaxa ta care sună adesea a o traducere proastă, chiar și în numele eroilor. Ieșim din asta cu impresia că în viitor vor evolua doar oamenii cu nume anglo-saxone, de parcă slavii nu ar fi plecat primii în spațiu, de parcă Bulgaria nu ar fi una dintre țările cosmice”.101
Totuși, ar fi simplist să vedem lumile science fiction bulgară și românească ca pe arena decăderii lente a regimurilor comuniste prin infuzia de referințe culturale occidentale și apariția unei societăți de consum.
Dacă existența cluburilor a putut să participe la o chestionare a ordinii comuniste, este într-adevăr printr-un alt canal: capacitatea lor de a găzdui o pluralitate de atmosfere, universuri sociale și obiceiuri, inclusiv discuții și dezbateri despre știință (ficțiune). Această diversitate a dezmințit de fapt capacitatea autorităților publice de a impune o narațiune fără ambiguitate a triadei trecut-prezent-viitor.
În contextul românesc, cenaclurile au salutat astfel renașterea dezbaterilor privind relația cu națiunea și inscripțiile geoculturale ale lumilor alfabetizate: oamenii de cultură s-au definit în raport cu o generație din perioada interbelică, autodefinindu-se ca „pro” sau „anti” – occidentali”.
Un segment de intelectuali poligloți a simțit în continuare că bolșevismul a încurajat falși intelectuali și pseudoingineri, iar genul science fiction însuși purta unele dintre stigmate. La rândul lor, „inginerii autori” au luat calea SF pentru a intra într-o lume literară închisă certitudinilor ei.
În Bulgaria, unde liniile de demarcație dintre mediile urbane alfabetizate și absolvenții tehnici au fost probabil mai puțin adânci și nu acopereau opozițiile dintre Est și Vest, dezbaterile privind viitorul cosmic au susținut și o varietate de opțiuni politice și etice, dar au rămas unite în o afirmare comună a superiorității gândirii libere asupra birocrației capricioase. Intelectuala Miglena Nikolcina care, fără a pretinde eticheta de „science fiction”, a publicat în multe reviste și antologii ale genului, a definit această atmosferă a anilor 1980:
„Fiind un hibrid între „știință” și „ficțiune”, între știință și științe umaniste, science fiction-ul a oferit un exemplu și o punte către o mai mare libertate față de controlul politic asupra științelor umaniste, literaturii și artelor. […] Science fiction era interdisciplinar, transferabil și traductibil; nu era legat de nicio identitate anume; putea trece frontierele; se putea intra în lumea SF-ului din diferite poziții politice, disciplinare și personale; a fost interactiv și deschis spre dezbatere. A exprimat nemulțumirea față de ceea ce a fost”.102
Din această gamă de orientări, cel de al V-lea Festival SF de la Plovdiv a oferit un surprinzător instantaneu fotografic : în care liderii Clubului SF din orașul dunărean Sviștov (sensibili la problemele poluării industriale) evocă în discuțiile lor cu organizații ecologice informale și Clubul pentru perestroika și transparență (principali vectori de opoziție față de regimul comunist), iar sefiștii de la Plovdiv decretează că, profitând de noile reglementări privind inițiativa economică privată, intenționează să-și transforme clubul într-o cooperativă și să dezvolte activități profitabile. În acest an 1988, timpul pare gata să se miște din nou. Iar din această mișcare care avea să-i determine în curând pe unii lideri de cluburi SF să se angajeze alături de forțele „anticomuniste”, iar pe alții să rămână în rândurile partidului comunist reformat, cercurile SF au fost una dintre curelele de transmisie a viitorului.
Concluzie
Exercițiul care a constat în a lua drept câmp de observație un obiect minuscul, autori și narațiuni punând la îndoială viitorul individual și colectiv, pentru a-l face suportul unei reflecții asupra înrădăcinării dintre temporalitățile unui gen literar, producțiile politice ale timpul și reprezentările societale ale relațiilor trecut-prezent-viitor, s-au confruntat cu mai multe capcane. În acest sens, dorința nu a fost de a postula o supradeterminare politică a science fiction-ului în Bulgaria și România și nici de a lua în considerare aceasta doar prin prisma autonomiei literare; a fost și de a observa o lume intermediară care nu a evoluat în afara temporalităților politice, dar nu s-a redus la acestea, eventualele ciocniri fiind mediate de o ordine a sensibilităților. Explorarea universurilor științifico-fantastice a oferit mai multe puncte de vedere în timp prin conținutul lucrărilor, înscrierea autorilor în domeniul literar, precum și receptările textelor de către cititori.
Abordarea adoptată a făcut posibilă prin recontextualizarea unor tipuri de comunism est-european, plasându-le într-o configurație temporală globală – Est și Vest îmbrățișate – care a fost pe cât de fără precedent, pe atât de efemeră. Calendarele încântării și deziluzionării observate în Bulgaria și România ar putea fi ușor descrise în termenii lui Reinhart Koselleck ai discrepanței tot mai mari dintre „câmpul experienței” și „orizontul așteptărilor”. Interpretarea prin science fiction ajută însă să ne gândim la una dintre singularitățile comunismelor din Europa Centrală, și anume că acestea s-au desfășurat într-o mică fereastră de timp după cel de-al Doilea Război Mondial, unde accesibilitatea fără precedent a cerului s-a deschis omului, ambiția unui spațiu al viselor greu de conceput astăzi.
Spre deosebire de Uniunea Sovietică, unde comunismul sacrificase deja două generații unor deșarte făgăduințe, trecute prin schimbare și violență atunci când primul om a urcat în cer, în Europa Centrală și de Est ambițiile prometeice de metamorfoză au fost punctate în sincronie cu impulsul motivului științific al navelor spațiale.
Dacă visul cosmic nu a preluat în Bulgaria și România aspectele de proiecție a puterii globale și de întărire a mândriei naționale cu care acesta era asociat în URSS, această cronologie specifică, reflectată în lumile SF-ului, a dat un ton original producției de anticipații comuniste locale.
Delocalizarea spațio-temporală a făcut lumină și asupra căilor ciudate care duc de la diferit la același și invers. Între Bulgaria și România, reunite mai des în studii despre post-socialism decât în cele despre dictatura comunistă, între două state care, în imaginația socială a conducătorilor lor, nu s-au constituit niciodată în „significant others”, au apărut înrudiri, independent de traversările umane sau livrești ale Dunării.
Reverberate în intrigile science fiction și dezbaterile de club, aceste proximități ar putea să fi vizat, în mod diferit în funcție de vremuri, așteptările societății, experiențele de mobilitate socială, transferurile intergeneraționale, convingerile sau dezamăgirile politice. Compararea acestor domenii ar putea deci deschide o reflecție sensibilă privind asemănările morfologice cel puțin la fel de mult precum transferurile culturale.
În multe privințe, aceste două țări a căror construcție statal-națională fusese condusă de o speranță de modernizare-europenizare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sub comunismul târziu au încercat să negocieze, pe baza lingvistică, culturală și parțial anterioară comunismului, legăturile spațiale și simbolice care le permit să urmărească acest proiect. Și de multe ori la răscruci de drumuri au produs, separat, inteligențe comune datorită provocărilor legate de această ambiție europeană.
NOTE
1 Din motive practice, vom folosi acest termen în acest articol, ținând cont de inflexiunile și rezonanțele locale ale acestor etichete în domeniile noastre. Despre science fiction în calitate de „câmp al discursului care se intersectează”, vezi Sibilan Forrester și Yvonne Howell, „Introduction: From Nauchnaia Fantastika to Post-Soviet Dystopia”, Slavic Review, 72 (2), 2013, p. 219-223; la granițele și locul „fantasticului”, vezi Edward James, Science Fiction in the Twentieth Century, Oxford: OUP, 1994; James E. Gunn & Matthew Candelaria, eds., Speculations on Speculation: Theories of Science Fiction, Lanham: Scarecrow Press, 2005.
2 Sonija Fritsche, „Introduction”, în Id., Science Fiction Literature in East Germany, Berna: Peter Lang, 2006, p. 25.
3 Pentru o lectură a genului reîncadrată în partițiile Războiului Rece, a se vedea Patrick Major, „Future Perfect? Communist Science Fiction in the Cold War”, în Patrick Major, Rana Mitter, eds., Across the Blocs: Cold War Cultural and Social History, Londra: Franck Cass, 2004, p. 71-96; David Seed, American Science Fiction and the Cold War: Literature and Film, Edinburgh: EUP, 1999.
4 Eric Hobsbawm, Terence Ranger, eds., The Invention of Tradition, Cambridge: Cambridge University Press, 1983.
5 Blaise Wilfert‑Portal, „Locul literaturii străine în domeniul literar francez în jurul anului 1900”, Histoire & Mesure, 23 (2), 2008, p. 69-101; id., „Istoria culturală a Europei dintr-un punct de vedere transnațional”, Revue Sciences/Lettres, (1), 2013, http://rsl.revues.org/279.
6 Edgar Allan Poe, Villiers de l’Isle-Adam, Gustav Meyrink și expresionismul literar și cinematografic german.
7 H. Heinz Ewers.
8 Jules Verne, H.G. Wells.
9 Matthias Schwartz, „Cum sa făcut Nauchnaia Fantastika”; Vezi și tu
10 „Astronauții”, romanul lui Stanislaw Lem, apărut în 1951, a fost tradus în bulgară în 1958 și în română în 1964. Tot în 1958 au apărut frații Strugațki în revista „Știință și tehnică pentru tineri” din Bulgaria și în „Colecția povestirilor ştiinţifico-fantastice” din România.
11 Asif Siddiqi, „The Red Rockets’ Glare: Spaceflight and the Soviet Imagination”, 1957-1967, New York: CUP, 2010; Trevo Rockwell, „The Molding of the Rising Generation: Soviet Propaganda and the Hero-Myth of Iuri Gagarin”, Past Imperfect, 12, 2006, p. 1-34; Slava Gerovitch, „New Soviet Man” inside Machine: Human Engineering, Spacecraft Design, and the Construction of Communism”, Osiris, 22, 2007, p. 134-157; Cathleen Lewis, „Lucrurile roșii: o istorie a culturii publice și materiale a zborului spațial uman timpuriu în URSS”, PhD. Teză, Universitatea George Washington, 2008.
12 Donald J. Raleigh, ed., Rusia’s Sputnik Generation: Soviet Baby Boomers Talk about their Lives, Bloomington: Indiana University Press, 2006.
13 Todor Jalămov, „Fenzinăt „Tantra””, Efremovski sbornik, Sofia: Klub Efremov, 2009.
14 Ibid.
15 Ibid. Dacă Iuri Gagarin n-a fost în România, Bucureștiul îl va primi în 1961 pe Gherman Titov, cosmonaut al celui de-al doilea zbor orbital al erei spațiale (Vostok 2, 1961). În 1970, a venit rândul echipajului american al Apollo 12 să primească onoruri de la statul român.
16 Până la sfârșitul comunismului, granițele de gen vor rămâne poroase.
17 În aceasta, ea amintește de succesul revistei bilunare Colecția de povestiri științifice-fantastice din România între 1955 și 1974.
18 Datele de circulație au fost obținute prin încrucișarea informațiilor furnizate pe copertele cărților și a mărturiilor actorilor vremii referitoare la reeditări.
19 Aproximativ jumătate de leva în Bulgaria până la mijlocul anilor 1980; in Romania, 1 leu intre 1955 si 1974.
20 Plamăk și Septemvrii în Bulgaria; România literară și Vatra în România.
21 În a doua jumătate a anilor 1970, însă, a început o bifurcare între cele două țări: în România unde populara Colecție românească de povestiri științifico-fantastice a fost anulată în 1974, oficial din cauza lipsei de hârtie (abia în 1982, un supliment anual al revistei Știință și tehnică este din nou dedicat genului, Almanahul Anticipația), în Bulgaria continuă munca de construcție editorială.
22 Liuben Dilov a reelaborat profund acest text în reeditarea din 1979; personajul american își pierde centralitatea, complotul fiind articulat în jurul unui erou bulgar.
23 Crişan Făgeraşu, „O iubire în anul 41042”, CPSF, 83‑84, 1958.
24 Vladimir Colin, „Giovanna și Îngerul” (apărut în limba română în 1966), în Id., dir., Cele mai bune povestiri științifico-fantastice românești, Bruxelles: Marabout, 1975, p. 73-104, p. 102.
25 Victor Kernbach, Luntrea sublimă, Bucureşti: Editura pentru tineret, 1961.
26 Adrian Rogoz „Altarul zeilor stohastici”, în Colin, dir., Cele mai bune povești ale science-fiction românești, p. 153-164, aici p. 156.
27 Adrian Rogoz, „Alambai sau misterele artei”, în Ibid., p. 175-186, aici p. 174.
28 Pavel Vejinov, Barierata; Belijat gușter [Bariera; Gușterul alb], Sofia: Bălgarski pisatel, 1977.
29 Eugen Stancu, „Engineering the Human Soul – Science Fiction in Communist Romania 1955 – 1989”, Teză de doctorat în Istoria comparată a Europei Centrale, de Sud-Est și de Est, Budapesta, Universitatea Central Europeană, 2011, p. 72.
30 Jenny Andersson, „Marea dezbatere viitoare și lupta pentru lume”, American Historical Review, decembrie. 2012, p. 1411-1430.
31 Maliţa însuşi abordează previziunea într-o lucrare cunoscută: Mircea Maliţa, Cronica anului 2000, Bucureşti: Editura Politică, 1969.
32 Anderson, „The Great Future Debate…”, p. 1427.
33 Doar câțiva membri ai nomenclaturii (în special Institutul de Teorii Sociale Contemporane, ISST, creat în 1968 pentru a lupta împotriva „deviațiilor ideologice” și plasați sub dubla supraveghere a Comitetului Central și a Prezidiului Academiei de Științe) au avut acces la forumuri pentru dialogul Est-Vest cu privire la viitor. Autorii îi mulțumesc Lilianei Deianova pentru comentariile sale cu privire la rolul ISST.
34 În 1972, Anghel Todorov, care se lăuda că a întâlnit elita de la Harvard, Columbia și Princeton din Statele Unite, a publicat o sinteză despre futurologia occidentală: Angel Todorov, „Futurologija i ideologija” [Futurologia și ideologia], Sofia : Partizdat, 1972; Petko Gančev, „Futurologija i prognostika” [Futurologia și prognostica], Sofia: Nauka i izkustvo, 1973.
35 Mihai Botez, Românii despre ei înşiși, Bucureşti: Litera, 1992.
36 Exista deja un laborator de cercetare la Academia Română, condus de Mihai Botez. Botez, Românii despre ei înşişi.
37 Darko Suvin, Metamorphoses of Science Fiction: On the Poetics and History of a Literary Genre, New Haven și Londra: Yale University Press, 1979.
38 Ion Hobana, „Oameni și stele”, CPSF , 224, 1965.
39 Liuben Dilov, Pătijat na Ikar [Drumul lui Icar], Plovdiv: I. Hristo Danov, 1974.
40 George Anania, Romulus Bărbulescu, Ferma oamenilor de piatră, Bucureşti: Editura Tineretului, 1967.
41 Asif Siddiqi, „From Cosmic Enthusiasm to Nostalgia for the Future”, în Eva Maurer et al., Soviet Space Culture: Cosmic Enthusiasm in Socialist Societies, New York: Palgrave & McMillan, 2011, p. 283-306.
42 Un al doilea zbor spațial bulgaro-rus a avut loc în 1988.
43 De remarcat însă, înființarea la Sofia în 1962 a unui club efemer „Prietenii viitorului” atașat comitetului Komsomolului, lansarea în 1969 a unui club-seminar pentru tineri autori de către revista Kosmos și crearea grupuri de discuții în mai multe licee din Sofia, precum și la Universitatea din Sofia la sfârșitul anilor ’60.
44 Almanah Anticipaţia, 1989, p. 5. Alte surse menționează între 4.000 și 5.000 de pasionați în jurul cenaclurilor SF: http://jurnalul.ro/scinteia/special/fenomenul-sf-reviste-ilegale-si-zeci-de-cenacluri-519106.html. În Bulgaria, în 1988, revista FEP enumera 80 de cluburi cu 3.000 de membri: FEP, 6, 1988, p. 13-15.
45 Primele „cenacluri” românești au fost înființate în 1969 la București (cenaclul SF al Clubului MM, acronim referitor la anul 2000, creat în 1969, redenumit Solaris în 1973), tot în 1969 la Timișoara (H.G. Wells) și la Craiova (Henri Coandă).
Triunghiul românesc este egalat în Bulgaria de cluburi din Sofia (Clubul Efremov, 1974), Pazargik (Club Arkadi și Boris Strugațki, 1975), Varna (Andromeda-Observatorul Astronomic, 1976) și Plovdiv (Club „Secolul 21”, 1977).
Despre cazul românesc, vezi Eugen Stancu, „Engineering the Human Soul…”. Despre cenacluri literare, Ioana Macrea-Toma, Instituţii literare în comunismul românesc, Cluj-Napoca: Casa cărţii de stiinţă, 2009; despre cazul bulgar, vezi Efremovski sbornik, Sofia: Klub Efremov, 2009; Nepoznatitul Strugațki. Jubileen sbornik [Unknown Strugackij: mixtures], Pazardžik: Ernor, 2010 și Nikolai Hristov, „Klub „Dvadeset i părvi vek” [Club 21st century], în Agop Melkonjan, dir., Fantastika‑1, Sofia: Narodna Mladež, 1985, 1985.
46 Todor Jalămov, chimist de profesie și membru al Clubului Efremov, era fiul unui ofițer de aviație pregătit în URSS și al unui meteoroloage de origine rusă.
47 Una dintre caracteristicile singulare ale cazului bulgar constă în lansarea în 1967 a unei mișcări de încurajare a creativității științifice (Tehničesko i naučno tvorčestvo na mladežta [Activitatea științifică și tehnică a tinerilor]), care, dotată cu generozitate, va acoperi treptat întreg teritoriu, iar unele cercuri SF vor fi binevenite acolo.
48 Clubul Efremov a organizat prima retrospectivă a cinematografiei SF în 1976 datorită împrumuturilor de la ambasade, institute culturale străine și Biblioteca Națională de Film (http://bgf.zavinagi.org/index.php). La Bucureşti, cenaclul MM a propus în iulie 1969 proiecţia documentarului „Apollo 8” produs de NASA (Colecţia Povestiri ştiinţifico‑Fantastice, 354, 15.08.1969). Filme precum „The Shining” al lui Kubrick sunt prezentate în cluburile SF.
49 Ivajlo Runev, „Bălgarskijat fendăm: dati i săbitija [Bulgarian fanzines: dates and events]”, în: Efremovski sbornik; Mircea Opriţă, „Cenacluri”, 15.03.2010, http://www.srsff.ro/2010/03/cenacluri‑mircea‑oprita/; Stancu, „Ingineria sufletului uman…”.
50 În Bulgaria, ca și în România, evaluarea manuscriselor SF de către comitetele editoriale formate din „literați” contribuie la crearea unei bariere efective de intrare în acest domeniu. Frustrarea față de reticența profesioniștilor de a lărgi accesul la cercurile editoriale este reflectată în Ivajlo Runev, „15 let tomu spustya [Fifteen years later]”, în 15 let Integraljnji klub fantastiki, evristiki i prognostiki im. Ivana Efremova [Cincisprezece ani ai Clubului Integral de fantastica, euristică și prognostică Ivan Efremov], Sofia: GDM, 1989, p. 34-45.
51 Modeli este astfel publicată în 1000 de exemplare (1980), 1200 (1981), 1500 (1989) de către Clubul Efremov. În timp ce primul număr al fanzine-ului românesc Solaris a apărut în 90 de exemplare în 1969, apariția fotocopiatoarelor în anii 1970 și 80 a adus tirajul acestor publicații la câteva mii. Colecţia „Povestiri Ştiinţifico‑Fantastice”, 354, 15.08.1969; Dilian Blagov, „Bibliografija na klubnite izdanija (1977-2009)”, Efremovski sbornik.
52 La fel ca Iordan Radicikov, cândva vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, Pavel Vejinov sau Haim Oliver.
53 Cariera lui Stefan Dicev (1920-1996), inginer și avocat, autor de literatură pentru copii este aici lămuritoare. Unul dintre fondatorii prestigioasei colecții „Clasici mondiali” a culturii populare, a coordonat între 1962 și 1990 revista Kosmos.
54 În mai 1989, Clubul Efremov avea o bibliotecă cu „600 de volume în bulgară, 1000 în rusă, 500 în engleză, franceză, italiană și altele” (conform lui Ivajlo Runev).
55 Atanas Slavov, Efremovski sbornik, p. 3.
56 Ioana Popa, Traducere sub constrângeri: Literatură și comunism (1947‑1989), P.: Edițiile CNRS, 2010.
57 Dorin Davideanu, „Science fiction britanic în România”, la:
58 Mărturia lui Ion Hobana, http://voyagerblog.ro/2013/02/21/ion-hobana-un-aristocrat-al-anticipatiei-romanesti/.
59 Nu se poate exclude nici că internaționalizarea timidă a scrierilor bulgare de dinainte de 1944 (în afara Germaniei) explică slaba familiaritate a editorilor și cititorilor străini cu literatura socialistă bulgară, la fel ca și lipsa resurselor relaționale a intermediarilor comuniști .
60 Krassimir Kavaldjiev, Piața bulgară de carte în Franța, teza DESS în relațiile interculturale, Paris, Universitatea din Paris III, 2000.
61 Scrierile sale urmau să primească imprimaturul autorităților bulgare și să fie publicate de editura partidului: Igor Bestujev‑Lada, Svetăt prez 2000 godina: Problemi i reșenija [Lumea în anul 2000: probleme și soluții], Sofia: Partizdat, 1984. Încă din 1976, cititorii români au putut să se familiarizeze cu definiția sa de „prognostică” în colecția rezultată în urma conferinței „futurologice” de la București din 1972: Igor Bestujev-Lada, „Introducere în analiza sistemică a prognozei sociale considerate ca o categorie”, în Mihai Botez, Mircea Ioanid, dir., Viitorul comun al oamenilor, București: Editura Politică, 1976. , p. 30-50.
62 Almanah Anticipaţia, 1986, p. 81-93.
63 Constantin Cozmiuc, „Timpul este umbra noastră”, Almanah Anticipaţia, 1989, p. 165-174.
64 Katherine Verdery, National Ideology under Socialism: Identity and Cultural Politics in Ceauşescu’s Romania, Berkeley: University of California Press, 1991; despre cazul bulgar, vezi Tchavdar Marinov, Ancient Thrace in the Modern Imagination: Ideological Aspects of the Construction of Thracian Studies in South-Eastern Europe (Romania, Greece, Bulgaria), disertație de anul 3 prezentată la Academia de Inscripții și Litere , Atena: EFA, 2013, 145 p.
65 Nu fără a da naștere, ocazional, la recitiri satirice ale viselor de grandoare în România anilor ’80. 39-42, p. 41.
66 Despre aceste noi conexiuni între trecut, prezent și viitor, a se vedea Nadège Ragaru, „Beyond the Stars: Stars Wars and the Cultural History of Late Socialism in Bulgaria”, Cahiers du Monde russe, 54 (1-2), 2013, p. 353-382 (sp. p. 368-373).
67 PESC, 444, 15.05.1973.
68 FEP, 6, 1988, p. 8-11.
69 Alexandru Ungureanu, „Blestemul” şi „Moartea lui Lişiţă”, Almanah Anticipaţia, 1989, p. 37-47.
70 Todor Nenov, „Noșt e… [E întuneric…]”, FEP, 6, 1988, p. 4-6 și 11.
71 FEP, 3, 1988, p. 4.
72 Rosița Panaiotova, „Anketa na spisanije „FEP””, FEP, 6, 1988, p. 22-23.
73 Bernice Glatzer-Rosenthal, ed., The Occult in Russian and Soviet Culture, Ithaca, N.Y.: CUP, 1997; Birgit Menzel și colab., eds., The New Age of Russia: Occult and Ezoteric Dimensions, Munchen: Verlag Otto Sagner, 2012.
74 Mircea Eliade, Yoga, eseu despre originile misticismului indian, Bucureşti – Paris: P.Geuthner, 1936; id, Techniques du Yoga, P.: Gallimard, 1948. Despre complexa traiectorie biografică a lui Eliade, vezi Florin Ţurcanu, Mircea Eliade, Le prisonnier de l’histoire, P.: La Découverte, 2003.
75 Birgit Menzel, „Renașterea ocultă în Rusia de azi și impactul ei asupra literaturii”, The Harriman Review, 16 (1), 2007, p. 3.
76 Matthias Schwartz, Die Erfindung des Kosmos: Zur sowjetischen Science Fiction and populärwissenschaftlichen Publizistik vom Sputinikflug vis zum Ende der Tauwetterzeit, Frankfurt: Petar Lang, 2003.
77 Vezi cercetarea Rand în Statele Unite: P.T. Van Dyke și M.L. Juncosa, „Paranormal Phenomenas. Briefing on a Net Assessment Study”, Santa Monica: Rand, 1973 la:
78 Robert C. Williams, „Misticism and Money: Nicholas Roerich”, în id., Russian Art and American Money, 1900-1940, Cambridge: HUP, 1980, p. 11-46.
79 Mihail Gruev, „Liudmila Jivkova, pătijat kam „Agni Yoga” [Ljudmila Jivkova, the way to „Agni Yoga”]”, în Prelomni vremena. Jubileen sbornik v cest na 65‑godišninata na prof. Ljubomir Ognjanov [Times of Breaking: Mixes in Honor of Professor Liubomir Ognjanov on its 65th Birthday], Sofia: UI ‘Kliment Ohridski’, 2006, p. 796-816.
80 Ivan Elenkov, Kulturnijat front [Frontul culturii], Sofia: Siela, 2008, p. 317-337.
81 Mircea Eliade, „Nopţi la Serampore” (fragment din volumul „Secretul doctorului Honigberger)”, în Ion Hobana, „Vârsta de aur anticipaţiei româneşti”, București: Ed.Tineretului, 1969; Elaine L.Kleiner, „Romanian “Science Fantasy” in the Cold War Era”, Science Fiction Studies, 19 (1) 1992, p.59‑68.
82 Nu fără dificultate, dovadă neconcordanţele din publicarea celor trei volume: Mircea Eliade, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 3 voi. , 1981, 1986 și 1988.
83 Despre cazul sovietic, vezi Victoria Smolkin-Rothrock, „The Ticket to the Soviet Soul: Science, Religion, and the Spiritual Crisis of Late Soviet Atheism”, The Russian Review, 73, aprilie 2014, p. 171-197.
84 Hristo Geșanov, „Covekăt na bădešteto se izgražda dnes [Omul viitorului se construiește astăzi]”, în: Efremovski sbornik.
85 Interviu cu A.Slavov, Sofia, 01.03.2012.
86 FEP, 6, 1988, p. 15.
87 A se vedea în special succesul popular al cărții fizicianului Nicolae Tufoi, „Yoga, Izvor de sănătate”, publicată la respectabila editură Junimea în 1978.
88 Doina Jela et al., „Afacerea Meditaţia Transcendentală”, Bucureşti: Humanitas, 2004.
89 Galia Valchinova, „Între durere obișnuită și cunoaștere extraordinară: Clarvăzătoarea Vanga în viața de zi cu zi a bulgarilor în timpul socialismului (anii 1960–1970)”, Aspasia, 3, 2008, p. 106-130.
90 Comunicare prin e-mail a istoricului Mihail Gruev, 20.11.2014.
91 Gabriel Andreescu, „Reprimarea Mişcării Yoga în Anii ’80”, Iaşi: Polirom, 2008.
92 Alexandru Mironov, „O aventură numită Anticipaţia”, Almanah Anticipaţia, 2013, p. 2-3.
93 CKosmos, 1987, 2, p. 18-19.
94 Val Todorov, „V Klub namerih sebe si [În club, m-am găsit]”, Efremovski sbornik.
95 Dănuţ Ungureanu, „Cum m‑am făcut Solarisian”, la: http://www.srsff.ro/2013/04/cum‑m‑am‑facut‑solarisian-episodul-2 /
96 Davideanu, British Science Fiction în România.
97 Ungureanu Dănuț„Cum m‑am făcut Solarisian”.
98 Davideanu, British Science Fiction în România.
99 FEP, 1, 1989, p. 30-31.
100 FEP, 6, 1988, p. 12.
101 FEP, 6, 1988, p. 3.
102 Miglena Nikolchina, „The West as Intellectual Utopia”, în Maria Todorova, ed., „Remembering Communism: Genres of Representation”, New York: Social Science Research Council, 2010, p. 95-126. (în special p.113, 115).
103 FEP, 6, 1988, p. 22-25.
104 Reinhart Koselleck, The Future past: Contribution to the semantics of historical times, P.: EHESS, 1990.
© Nadège Ragaru și Antonela Capelle-Pogăcean, „Les horloges suspendues du futur. Les mondes de la science‑fiction en Bulgarie et en Roumanie socialistes”, Cahiers du monde russe, 56/1 | 2015, 77-109.
Traducere de Cristian Tamaș
Traducerea a fost realizată și postată în revista Fantastica.ro, cu acordul editorilor și autoarelor. Le mulțumim. Drepturile de reproducere aparțin autoarelor.