Istorie contrafactuală
Regimul lui Nicolae Ceaușescu s-ar fi putut încheia mult mai devreme… înainte să înceapă cu adevărat… și asta, dacă în 1968 trupele Pactului de la Varșovia, după Cehoslovacia, ar fi invadat și România. Ce s-ar fi întâmplat în acest caz? Fără îndoială cursul istoriei ţării noastre ar fi fost cu totul altul. Balconul Comitetului Central ar fi fost locul unde Ceaușescu și-ar fi încheiat apoteotic cariera de lider al României comuniste fără să mai fie peste mai bine de 30 de ani locul simbolic al Revoluţiei anticomuniste. O invazie a României in 1968, ar fi lăsat poate în rândul românilor o nostalgie imensă pentru un lider, care, dacă ar fi fost lăsat nestingherit de către vecinul de la răsarit, ar fi transformat cu adevărat România. Am să scriu, pe scurt, istoria invaziei României de către URSS din 1968. Din infinitatea de evenimente posibile, le-am selectat pe cele care alcătuiesc o naraţiune verosimilă.
Primăvara de la Praga
Venirea lui Alexander Dubcek în funcţia de secretar general al Partidului Comunist Cehoslovac la începutul anului 1968, a dat tuturor speranţa că perioada de recesiune economică prin care trecuse ţara în anii 1960 avea să ia sfârşit. Împreună cu primul ministru Ota Sik, Dubcek a iniţiat o serie de măsuri de liberalizare politică. Așa a debutat Primăvara de la Praga din 1968. A fost lansat Programul de Acţiune pentru reformarea Cehoslovaciei, care conţinea o serie de măsuri îndrăzneţe printre care descentralizare economică, adoptarea unui sistem pluripartinic, libertatea presei şi a cuvântului, libertatea de mişcare, federalizarea ţării şi, nu în ultimul rând, o colaborare mai strânsă cu Occidentul. La scurt timp, curentul reformator de la Praga a stârnit îngrijorarea Uniunii Sovietice, care se temea în primul rând de propagarea acestuia în rândul blocului comunist și chiar de o retragere a Cehoslovaciei din Pactul de la Varsovia. Uniunea Sovietică era direct interesată să păstreze ţara în sfera sa de influenţă: la Jachimov, Cehoslovacia deţinea importante resurse de uraniu de care Uniunea Sovietică nu se putea lipsi. Folosindu-se pretextul unei cereri venite din interior, de la liderii politici care vedeau curentul reformator drept o ameninţare adusă comunismului, s-a hotărât invadarea Cehoslovaciei de către trupele Sovietice și ale Pactului de la Varșovia, pentru restabilirea ordinii. Operaţiunea Dunărea, declanșată pe 21 august 1968. a pus capăt Primăverii de la Praga. România nu a participat la invazie.
Discursul de la balcon august 1968
Invadarea Cehoslovaciei nu a determinat reacţii concrete pe plan internaţional. Statele Occidentale s-au limitat să condamne acţiunea militară prin declaraţii. O intervenţie surprinzătoare a avut Nicolae Ceaușescu, chiar dacă România era membră a Pactului de la Varșovia: „Nu există nici o justificare şi nu poate fi acceptat nici un motiv pentru a admite, pentru o clipă, numai ideea intervenţiei militare în treburile unui stat socialist.” Discursul din balconul Comitetului Central al PCR a fost momentul de apogeu al lui Nicolae Ceauşescu. Legitimarea regimului comunist pe plan intern, noi membrii înscriși în partid, simpatie internaţională, sunt doar câteva dintre consecinţele ieșirii publice a liderului Român. Tot atunci, Ceaușescu hotărăşte formarea gărzilor patriotice, pentru a apăra ţara cu arma în mână. Îngrijorarea lui Ceauşescu era justificată. Acum, este binecunoscut faptul că Uniunea Sovietica avea pregătit un plan de invadare a României, cu toate că nega acest lucru, calificând toate temerile drept zvonuri absurde. Acţiunea militară a Pactului de la Varșovia în România era pregătită în cele mai mici detalii pentru 22 noiembrie 1968 la ora 4 dimineaţa.
Înainte de invazie
Așa s-a și întâmplat. Reacţia lui Ceaușescu fusese considerată sfidătoare, Uniunea Sovietică fiind convinsă că România avea să urmeze modelul Cehoslovac. Această convingere a fost întărită de faptul că în 1968 au avut loc mai multe vizite la nivel înalt româno-cehoslovace. Astfel, în februarie, Ceauşescu alături de o delegaţie a PCR, a participat la sărbătorirea a două decenii de la victoria socialismului în Cehoslovacia. În iunie, Jiry Hayek, ministrul de externe cehoslovac, a vizitat România pentru a pregăti reînnoirea tratatului de prietenie dintre cele două ţări. Într-un interviu acordat presei româneşti a vorbit despre necesitatea unei coexistenţe paşnice între toate ţările, indiferent de sistemul lor politic, utilizând expresia „unitate în diversitate”, care avea să facă carieră mult mai târziu, în cu totul alt context. Între 15-17 august 1968, Ceauşescu s-a întors la Praga într-o vizită oficială unde a semnat Tratatul de Prietenie cu Cehoslovacia pe 20 de ani. Transformările din Cehoslovacia au fost salutate la București, însă în România, Nicolae Ceauşescu nu urmărea să iniţieze reforme după modelul cehoslovac ci nutrea ambiţia unei politici externe tot mai puţin subordonată Moscovei.
Invazia şi efectele ei imediate
Pătrunderea trupelor Tratatului de la Varsovia în România pe 22 noiembrie 1968 la ora 4 dimineaţa, i-a făcut pe membrii Comitetului Executiv al PCR să reconsidere varianta rezistenţei armate. Ar fi fost o o aventură fără sorţi de izbândă. Era dezirabilă o reconciliere rapidă. La asta a contribuit și faptul că încercările lui Ceaușescu de a-și găsi aliaţi în aventualitatea unei confruntări au eșuat. Pe 24 august, la scurt timp după invadarea Cehoslovaciei vizitase Iugoslavia, unde avut o întâlnire cu Tito la Vârşet. A fost sfătuit să încerce evitarea unui conflict cu Uniunea Sovietică iar în cazul unei astfel de situaţii, Tito se oferea să asigure românilor gazduire însă condiţionat: nu puteau trece în Iugoslavia cu armament şi tehnică militară. Nimic mai mult! În aceste condiţii, pierzând susţinerea Comitetului Central al PCR, Nicolae Ceaușescu, se retrage din toate funcţiile politice.
Nici statele occidentale nu au reacţionat hotărât după invazia României. Ca şi în cazul Cehoslovaciei, acestea s-au limitat să condamne invazia. Ar fi fost poate mai utilă adoptarea unor sancţiuni comerciale însă nu a existat unitate de acţiune. Ar fi putut oare renunţa Franţa la proiectul construcţiei uzinei Renault-Moscovich dacă Italia nu renunţa la proiectul Fiat-Togliatti? Putea Londra abandona pieţele de mașini unelte din blocul comunist dacă RFG nu făcea la fel? Rezistenţa în faţa invadatorilor nu a lipsit. S-au remarcat aici gărzile patriotice înarmate de la Uniunea Scriitorilor. Au fost și victime. Printre ele un tânăr poet promiţător, Adrian Păunescu, care tocmai publicase volumul Fântâna somnambulă şi scriitorul Marin Preda căruia îi apăruse cu puţin timp în urmă romanul Intrusul, ambele publicaţii primite favorabil de critică.
Ce ar fi putut să fie…
Până în decembrie 1968 situaţia era cu totul sub control în România. La congresul al X-lea al Partidului Comunist Român desfășurat în 1969, Gheorghe Apostol a fost ales noul președinte al PCR. Conducerea lui a durat până la căderea regimului comunist din noiembrie 1989. La scurt timp după invazia României, Ceaușescu s-a autoexilat în Iugoslavia împreună cu mai mulţi apropiaţi, printre care și tânărul fost ministru pentru problemele legate de tineret, Ion Iliescu. La Belgrad, Ceauşescu a devenit una din cele mai importante voci critice ale sistemului comunist controlat de Moscova. A rămas fidel idealurilor comuniste, dar în același timp a devenit un apropiat al cercurilor politice și intelectuale socialiste din Occident. La împlinirea a 15 ani de la invazia României, în 1983, tânărul jurnalist Emil Hurezeanu îi ia un interviu amplu pentru Europa Liberă. În exil, Ceaușescu a scris mult despre originile ideologiei comuniste din România, cum ar fi cartea despre falansterul de la Scăieni, încercarea nereușită a boierului Theodor Diamant de a pune în practică la scară redusă comunismul într-o comună din Prahova.
După venirea la conducerea Uniunii Sovietice a lui Mihail Gorbaciov, reformele acestuia au fost comentate pozitiv de Ceaușescu. Mai mult, Ion Iliescu care fusese coleg cu liderul sovietic în perioada studiilor de la Moscova, a devenit şi el o voce a curentului reformator. În contextul măsurilor lui Gorbaciov, perestroika și glasnost, a fost creat cadrul necesar prăbușirii regimurilor comuniste în toata Europa de Est. Momentul a fost o surpriză pentru toţi. A existat credinţa că odată cu căderea comunismului şi finalul războiului rece, se creau premisele unei păci mondiale îndelungate, ceea ce l-a inspirat atunci pe Francis Fukuyama să scrie „Sfârșitul Istoriei și Ultimul Om”.
După 1989…
După noiembrie 1989, în România a fost restaurat un regim democratic pluripartinic, însă drumul de urmat în viitor nu era tocmai clar. Partidele istorice, Partidul Naţional Liberal și Partidul Naţional Ţărănesc, au fost reînfiinţate, iar Nicolae Ceaușescu a pus bazele Partidului Socialist. Au fost mulţi care au spus că viitorul României era întoarcerea la modelul interbelic, restaurarea monarhiei și reintrarea în normalitate, în timp ce susţinătorii republicii după model francez, au fost și ei numeroși. Referendumul organizat atunci avea să dea soluţia. Forma de organizare republicană s-a impus la o diferenţă mică. Frontul de Conducere a Ţării, formaţiunea politică provizorie care a asigurat conducerea ţării după noiembrie 1989, a organizat referendumul, apoi a elaborat noua constituţie și a pregătit alegerile din primăvara anului 1991. La sondajele pentru alegerile parlamentare la o diferenţă mică conduceau Partidul Socialist al lui Nicolae Ceaușescu urmat de PNŢ și PNL. La prezidenţiale, înaintea alegerilor, aceași situaţie: în frunte se aflau candidatul Partidului Socialist, Nicolae Ceaușescu urmat de candidaţii partidelor istorice. Erau trei candidaţi care reprezentau tot atâtea proiecte politice întrerupte în mod nefiresc. PNL și PNŢ ar fi putul consolida sistemul democratic în România după cel de-al doilea război mondial dacă regimul comunist nu ar fi întrerupt mersul firesc al istoriei, iar Ceaușescu ar fi reformat cu adevărat România, dacă invazia din 1968 nu ar fi avut loc.
© Eugen Stancu
Textul a fost publicat cu acordul autorului. Îi mulțumim.
http://www.lapunkt.ro/2013/04/30/pactul-de-la-varsovia-invadeaza-romania-in-1968-ultimul-episod/
http://www.lapunkt.ro/2013/04/30/pactul-de-la-varsovia-invadeaza-romania-in-1968-ultimul-episod/
Istoriile mele. Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia
Eugen Stancu, născut în Turnu Măgurele la 6 iulie 1978, este doctor în istorie.
A studiat la Universitatea din Bucureşti, la Central European University din Budapesta şi la Lincoln College, Oxford (Marea Britanie). A publicat „Politics and Science Fiction. Science Fiction in Communist Romania, 1955 – 1974” (VDM Verlag, 2008); a editat împreună cu Richard McMahon şi Hanna Orsolya Vincze, „Cultures of Communication : New Historical Perspectives”, număr special al European Review of History (Routledge, 2009). A tradus „Crearea Europei de Est : de la preistorie la postcomunism” de Philip Longworth (editura Curtea Veche, 2002). Este director al Asociaţiei Eurocentrica şi cadru didactic asociat la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti. Editor al revistei lapunkt.ro
