Panorama science fiction-ul neerlandofon

Un studiu despre SF-ul neerlandofon trebuie să înceapă cu anumite considerații cu privire la circumstanțele culturale și literare din Olanda şi Belgia. Vorbitorii de olandeză din partea de nord a Belgiei (de obicei, dar incorect denumită Flandra, prin urmare locuitorii regiunii sunt numiţi „flamanzi”), au fost nu numai discriminaţi istoric vorbind de guvernele francofone belgiene dar, de asemenea, şi de către olandezi care consideră Flandra ca pe un fel de apendice comic al Olandei. Un simptom al acestei atitudini transpare în numeroasele bancuri care-i prezintă în mod invariabil pe flamanzi ca fiind „deosebit de inteligenţi”, atât de inteligenţi încât nici măcar nu pot vorbi olandeza normală (flamanzii la rândul lor, excelează în bancurile despre zgârcenia năucitoare a olandezilor).

Există într-adevăr unele diferențe – în cea mai mare parte idiomatice – între olandeză și flamandă, dar acestea sunt atât de mici încât pentru olandezi, flamanda nu este considerată ca o varietate lingvistică a propriei lor limbi, ci o versiune greșită a acesteia. Această falsă opinie este întărită de faptul că toată literatura flamandă „serioasă” este fie scrisă în olandeză sau „tradusă” de editori olandezi. În anii 1950 și ’60 aşa ceva a fost o necesitate comercială, pentru că aproape toată literatură flamandă „serioasă” era publicată în Olanda și apoi distribuită în Belgia. Astăzi, acest lucru s-a schimbat oarecum, dar nevoia comercială încă subzistă pentru că sunt doar aproximativ șase milioane de flamanzi față de şaisprezece milioane de olandezi şi aceasta, desigur, duce la o anumită preponderență culturală a Olandei, exemplificată în domeniul literaturii prin faptul că editorii olandezi sunt activi pe piața belgiană, în timp ce cărțile publicate în Flandra pot fi foarte rar găsite în librăriile olandeze (cu excepția ofertelor câtorva edituri din Belgia care au legături strânse cu omoloagele lor olandeze).

Ca urmare a acestor circumstanțe comerciale și a puternicelor legături istorice și culturale între Olanda și Flandra, cele două domenii reprezintă un tot unitar în domeniul literaturii. În ceea ce priveşte literatura belgiană lucrurile stau altfel, deşi Flandra și Valonia sunt părți ale Belgiei: aceste provincii formează o unitate politică, dar literaturile lor sunt diferite. La fel cum literatura flamandă formează un întreg cu literatura olandeză, tot așa cea valonă (francofonă) este parte a literaturii franceze. Din acest motiv, situația SF-ului din sudul Belgiei nu face obiectul acestui eseu.

Acest articol este, și nu poate fi, decât un studiu preliminar, din cauza absenței practic totale a exegezei privind acest subiect. Pentru a fi mai exacţi, există câteva articole în fanzine, dar toate sunt foarte scurte și nivelul lor științific este desigur, destul de scăzut; în plus, unele dintre materiale au apărut în reviste acum defuncte și practic imposibil de obținut. Și în afara fanzinelor menţionate nu există aproape nimic, un subiect asupra căruia care voi reveni. În următoarele secțiuni ale acestui eseu, voi încerca să prezint, succesiv, o scurtă istorie a SF-ului neerlandofon, o prezentare a pieței traducerilor SF în olandeză, şi un material despre istoria fandomului olandez și flamand.

1. Literatura olandeză este în esență una realistă.

Chiar și în acele epoci literare precum perioada Romantismului sau Fin-de-siècle, când fantasticul a fost în vogă peste tot, cantitatea de ficțiune fantastică olandeză a fost foarte mică. Prin urmare, nu există nici o tradiție coerentă sau a continuităţii literaturii fantastice, ca să nu mai vorbim despre o tradiție a SF-ului. Există doar câteva cărți individuale care aparțin, desigur, marii tradiții europene a fantasticului, dar nici unei tradiții locale a acestui tip de ficțiune. Prin urmare, este imposibil de a oferi o relatare istorică reală a dezvoltării SF-ului şi fantasticului neerlandofon; putem doar să stabilim o cronologie a unor romane individuale mai mult sau mai puțin importante și a unor povestiri. În timpul erei romantismului timpuriu, atunci când influența Iluminismului era încă foarte puternică, mai mulţi scriitori au scris, mai ales sub forma unor călătorii imaginare, descrieri ale unei Olande a viitorului.

Dintre acestea, cele trei texte mai importante sunt: Holland in het jaar 2940 (Olanda în anul 2940), probabil aparţinând doamnei Betje Wolff (1777);  Het toekomend jaar 3000 (Viitorul an 3000), de Arend Fokke Simonsz (1792); și De Bataafsche Republiek (Republica Batavă) de Gerrit Paape (1798). Toate trei sunt utopii pozitiviste care propagă opinii optimiste și liberale despre politică și religie. Acest gen de literatură utopică a continuat să existe şi în timpul secolului al XIX-lea, dar titlurile respective nu prezintă decât un interes istoric, și marea majoritate a lor a fost complet uitată (chiar şi istoriile cele mai cuprinzătoare ale literaturii olandeze nu le menționează).

Poate cele mai relevante titluri proto-SF din secolul al XIX-lea sunt satirele utopice Darwinia (1876) de „Jan Holland” (pseudonim al lui A.J. Vitringa, 1827-1901) și Malthusia (1880) de Hendrik de Veer (1829-1890). În afară de aceste mostre de ficțiune utopică, există doar un singur alt text proto-SF care merită o oarecare atenție: voiajul planetar Kort verhaal van eene aanmerkelijke luchtreis en nieuwe planeetontdekking (Scurtă relatare asupra unui remarcabile călătorii aeriene și descoperirea unei noi planete, 1813), aparţinând destul de celebrului odinioară poet și cărturar, Willem Bilderdijk. Această fermecătoare nuvelă SF este tipic una de modă veche, mai ales din cauza extinsei sale meditaţii asupra sistemului solar și a explicațiilor pseudo-științifice ale unor evenimente miraculoase. Mai mult decât atât, Scurtă relatare poate fi foarte amuzantă uneori și rămâne în continuare lizibilă.

Acest tip de ficțiune este extrem de rar în Olanda, pentru că în cadrul literaturii neerlandofone cea mai mare parte a proto-SF-ului este format din utopii, călătorii imaginare, descrieri ale viitorului, romane despre lumi pierdute, și așa mai departe. Starea această de lucruri a durat până la mijlocul anilor 1960, când au început să apară semnele unui început al unei tradiții a SF-ului nativ neelandofon.

În prima jumătate a secolului XX, se pot indica doar cazuri izolate de SF cum ar  Gevleugelde daden (Fapte înaripate, 1905), scris de bine cunoscutul dramaturg Herman Heijermans (1864-1924) sub pseudonimul „Samuel Falkland” sau Het verstoorde mierennest (Furnicarul deranjat, 1916) al neînsemnatului romancier Kees van Bruggen (1874-1960). Primul roman este o relatare umoristică a „aventurilor primilor căpitani olandezi ai aerului” (conform subtitlului romanului); cel de al doilea este un sumbru roman apocaliptic scris sub influența ororilor Primului Război Mondial.

Mai importante sunt câteva romane distopice. În Flandra, Jef Scheirs (1885-1960) publică în 1929 Het einde der wereld (Sfârșitul lumii), un atac dintr-un punct de vedere rigorist religios împotriva comunismului. Un om cu opinii de extremă dreaptă, Jef Scheirs atacă nu atât de mult totalitarismul comunismului cât tendința acestuia de a uniformiza întreaga societate. O pledoarie pentru restaurarea vechii ordini sociale ierarhice, romanul se încheie cu distrugerea de către Dumnezeu, în calitate de reprezentant suprem al ierarhiei, a statului comunist mondial.

Un punct de vedere contrar este prezentat de scriitorul olandez Maurits Dekker (1896-1962) în CR 133 (1926), o descriere a unor fasciste „State Unite ale Europei” în anul 3100. Romanul este o distopie tipică de secol XX, în măsura în care manifestă toate caracteristicile comune subgenului distopic: „maşina” ca amenințare la adresa naturii umane, divizarea societății între o mică elită conducătoare și o mare masă de lucrători obedienţi, înlocuirea numelor cu numere, controlul gloatei prin mijloace audiovizuale, absența totală a oricărei echităţi juridice.

De departe cea mai importantă distopie a literaturii olandeze este celebra nuvelă Blokken (Blocuri, 1931), de Ferdinand Bordewijk (1884-1965). Blokken este în parte o relatare pur descriptivă a unui stat totalitar, şi în acelaşi timp o poveste despre o revoltă nereușită împotriva totalitarismului. Din punct de vedere literar, Blokken este un text foarte interesant, din cauza unor anumite ambiguități. Există indicii care arată clar că statul descris trebuie să fie localizat undeva în Rusia. Cititorul este astfel tentat să considere nuvela ca un atac împotriva comunismului – şi cu siguranță prin detalii de obicei asociate cu bolşevismul: steaguri roşii, uniformizare, lipsa diferențelor sociale legate de sex, puritanismul sexual oficial, lipsa proprietăţii private, etc. Dar, în același timp, statul totalitar respectiv prezintă mai multe caracteristici care sunt de obicei asociate cu fascismul: un puternic accent pus asupra sportului de mase și militarismului, utilizarea unui vultur ca emblemă/mascotă de stat, marșuri rigide în „sânul” naturii, cântece șovine, și mai ales un rasism „ştiinţific”. Sfârșitul nuvelei este, de asemenea, ambiguu: revolta are într-adevăr succes, dar se sugerează că statul era deja atât de mult afectat încât oricum mai devreme sau mai târziu se va prăbuși. Ceea ce este deosebit de ambiguu este atitudinea autorului față de toate acestea.

Ficțiunea lui Ferdinand Bordewijk aparține mișcării literare cunoscut sub eticheta germană de Neue Sachlichkeit (Noua obiectivitate) şi este scrisă într-un stil rece, detașat, transmis prin propoziții foarte scurte, muşcătoare, care sunt uneori ciudate din punct de vedere sintactic. Cu toate acestea, există unele pasaje în care autorul îşi arată disprețul față de societate descrisă; în text sunt intercalate observații, cum ar fi „Am văzut pe fețele celor din rândul clasei conducătoare reflectarea nebuniei” sau „în închisori era mai multă libertate decât în ​​afară”.

Un extrem de important romancier olandez, Ferdinand Bordewijk a devenit faimos pentru romanele sale psihologice, dar a scris, de asemenea, subtile şi rafinate povestiri fantastice, dintre care unele pot fi considerate SF. Cele mai multe dintre acestea se regăsesc în colecția Vertellingen van generzijds (Amintiri din altă parte, 1951); nu este inclus în acest volum remarcabilul său text Einde der mensheid (Sfârșitul omenirii, 1959), care nu este atât o povestire ci un eseu ficţional în stilul lui Borges, despre structura universului văzut ca fiind compusă din straturi  infinite „pozitive, neutre şi negative”. Omenirea este prezentată ca un fenomen neimportant în unul din straturile infinite ale cosmosului, şi va dispărea în cele din urmă, fără să lase vreo urmă.

Un alt scriitor de proză scurtă fantastică care, de asemenea, a publicat şi SF este „Belcampo” (pseudonimul lui H. Schonfeld Wichers, 1902-1990). Povestirile sale inteligente și plin de duh sunt foarte citite, iar unele dintre ele au devenit texte clasice ale literaturii olandeze. Cele mai bune povestiri SF ale sale sunt, probabil, povestirea despre roboţi Voorland (Peninsula, 1935) și Het verhaal van Oosterhuis (Povestea lui Oosterhuis, 1946), un curios amestec de voiaj imaginar, utopie, distopie, și lumi pierdute.

Toți autorii de SF dintre cele două războaie mondiale au fost scriitori de mainstream care s-au aventurat şi pe domeniul SF. Același lucru este valabil şi pentru perioada imediat următoare celui de al doilea război mondial. De abia la mijlocul anilor ’60 au apărut în prim-plan autori care ar putea fi consideraţi ca scriitori dedicaţi în întregime SF-ului.

Cu toate acestea, SF-ul scriitorilor de mainstream este cu mult mai important, deoarece calitatea sa literară este considerabil mai ridicată și SF-ul scris de ei are un numar mult mai mare de cititori. Câţiva dintre aceşti autori sunt consideraţi ca fiind personalități ale literaturii olandeze și flamande moderne; și deși per ansamblu au scris doar câteva lucrări care pot fi etichetate drept SF (dar nu au fost pentru că termenul SF are o conotație negativă mai ales în Olanda și Belgia, mai mult decât în altă parte), ei merită să li se acorde o atenție mai mare aici.

Cei doi scriitori flamanzi mai importanţi din acest punct de vedere sunt Ward Ruyslinck (n.1929) și Hugo Raes (1929-2013). În 1964, Ward Ruyslinck a publicat romanul distopic Het reservaat (Rezervaţia, traducere de Ion Caraion, editura Minerva, 1979) un atac virulent la adresa unui apropiat viitor al Belgiei, complet corupt de imperialismul cultural și politic al S.U.A. La mijlocul anilor 60 anti-americanismul era foarte puternic în Europa occidentală și romanul trebuie să fie văzut în acea lumină. Această atitudine pare demodată astăzi, dar asta nu face ca Rezervaţia ca întreg să pară depășită în esență, pentru că este vorba de un pamflet la adresa oricărei societăţi moderne represive, fie de dreapta sau de stânga; dar obiceiul de a-i interna pe disidenți în clinici de psihiatrie, de exemplu, amintește mai mult de sistemul totalitar-represiv din U.R.S.S. decât de America viitorului apropiat.

Hugo Raes a scris două călătorii imaginare remarcabile: De lotgevallen (Aventuri, 1968) și continuarea, Reizigers in de anti-tijd (Călători în anti-timp, 1970). Patru persoane, tatăl, mama, fiica și fiul, călătorind printr-un tărâm necunoscut, trec prin tot felul de aventuri, unele dintre ele de-a dreptul oribile, și în cele din urmă se pierd unul pe altul într-un întuneric total. Călătoria lor nu are nici un punct de plecare, nici o destinație; uneori sunt numiţi „fugari”, dar nu este clar de ce şi din faţa cui fug. În partea a doua, Călători în anti-timp se regăsesc și să încerce să evadeze din „Oraşul Păcii”. Acum, personajele au din nou un punct de plecare, dar din nou, nu destinație. În mod evident, prima călătorie ca atare, trebuie să fie interpretată ca una simbolică, dar o călătorie spre ce anume: spre utopie ? spre moarte ? spre casă ? La sfârșitul celui de al doilea roman, cei patru se deplasează mai repede decât lumina şi devin călători în timp, ajungând la începutul acţiunii din prima carte. Deci, călătoria lor este ciclică, sugerand că viața omului este o călătorie fără sens de-a lungul unor evenimente incomprehensibile, sfârșitul fiind din nou începutul. Nu există vreo destinație a omului; există doar un destin care nu semnifică nimic.

În afară de aceste două cărți, Raes a scris un alt roman SF, mai tradițional și mai puțin interesant: De verwoesting van Hyperion (Distrugerea lui Hyperion, 1978), o ficțiune post-apocaliptică despre urmașii nemuritori ai omenirii și lupta lor cu şobolanii „evoluaţi”. Hugo Raes a publicat, de asemenea, mai multe excelente povestiri SF, cele mai multe dintre acestea pot fi citite în volumul Bankroet van een charmeur (Falimentul unui fermecător, 1967; în româneşte i s-a publicat volumul de povestiri „La stânga liniei de elicoptere”, traducere de H.R.Radian, editura Dacia, 1974).

În comparație cu acela din Flandra, SF-ul olandez din acea perioadă a fost mai puțin interesant. De wereld gaat aan vliijtt en onder (Lumea piere cu zel, 1954), de Max Dendermonde este un roman satiric despre relația dintre natura umană și tehnologia modernă (exemplificată aici printr-un transmițător de materie). De goden gaan naar huis (Zeii se întorc acasă, 1966), de A. den Doolaard descrie modul în care o boală provenită de pe Marte afectează populaţia Pământului. Opstaan op ​​zaterdag (Trecând de sâmbătă 1966), de Jan Gerhard Toonder este o distopie în care sunt vizibile influențe unor Kafka și Orwell.

Un roman foarte ciudat este Het carnarium (Carnarium, 1973), al poetului Leo Vroman. Textul descrie modul în care în cursul unei încercări reușite de a crea carne într-un laborator, ţesutul organic din trei eprubete se conturează și se dezvoltă sub forma a trei copii verzi care se maturizează incredibil de repede și apoi încep să călătorească peste tot în lume (de fapt, în diferitele țări în care autorul a trăit). Romanul este, uneori, foarte amuzant, dar, de asemenea, şi foarte dificil, din cauza limbajului său idiosincratic și compoziției complexe (care este mult prea complicat pentru a fi detailată aici).

De asemenea, demn de atenție este De Toekomst van gisteren (Viitorul de ieri, 1972), de Harry Mulisch (1927-2010). Acesta nu este un roman, ci un lung eseu în care autorul explică de ce n-a scris un roman cu acelaşi titlu. Romanul ar fi prezentat o lume alternativă în care germanii ar fi câștigat cel de al doilea război mondial. Şi în această lume această lume paralelă protagonistul scrie un roman despre o lume paralelă în care germanii au pierdut războiul. Conceptul arată o asemănare remarcabilă cu romanul lui Philip K. Dick, „The Man in the High Castle” (1962 ; Omul din castelul înalt, traducere de Mircea Ştefancu, editura Nemira, 1995) dar spre deosebire de textul lui Dick, cel de al doilea roman al lui Mulisch trebuie să fie conţinut în întregime în textul primului. Ceea ce l-a interesat pe Mulisch a fost diferența dintre lumea reală în care germanii au pierdut războiul și lumea imaginară în care se întâmplă același lucru. Deci, cartea ca întreg trebuie să devină în același timp, un roman al unei lumi paralele și ceea ce se numește în teoria literară germană un Doppelroman („roman al dublului”).

Mulisch demonstrează prin eseul său că această combinație este teoretic imposibilă. Nu pot explica motivele aici, deoarece acestea au de a face cu probleme narative destul de dificile dar acestea sunt foarte convingătoare. Și chiar dacă n-ar fi fost, această carte tot ar fi în continuare o lectură obligatorie pentru orice autor de ucronii.

Harry Mulisch precum Hugo Raes în Flandra, este considerat a fi unul dintre cei mai importanţi romancieri moderni olandezi, el scriind mai multe romane şi povestiri fantastice. Unele dintre acestea pot fi considerate, probabil, SF – de exemplu, Wat gebeurde er met Sergeant Massuro ? (Ce s-a întâmplat cu sergentul Massuro ?), care a fost publicată în cea mai importantă culegere a sa de povestiri fantastice, De versierdem ens (Omul ornamentat, 1957).

Doi alţi autori olandezi trebuie să fie menționaţi: Rein Blijstra (1901-1975) și Manuel van Loggem (1916-1998), amândoi autori de proză scurtă. Cea mai cunoscută culegere de povestiri SF a lui Rein Blijstra este Het planetarium van Otze Otzinga (Planetariul lui Otze Otzinga, 1962), zece povestiri umoristice despre tot felul de clişee SF. Manuel van Loggem scrie un fantastic interesant cu inedite nuanţe SF ; culegerea sa cea mai importantă este Het liefdeleven der Priargen (Viaţa amoroasă a priargilor, 1968).

Aşa cum am menţionat deja în acea perioadă au fost puţini autori care să poată fie consideraţi ca scriitori specializaţi de SF. Cel mai interesant este matematicianul şi fizicianul Dionijs Burger (1892-1987), autorul romanului Bolland (Ţara sferică, 1957), un soi de continuare a romanului Flatland (1884; Flatland/Ţara plată, traducere de Marinela Draguţă, editura Bastion, 2008) de Edwin Abbott.

Bolland este sub intitulat „un roman al spațiului curb și al universului în expansiune.” Precum englezul Edmund Abbott care a folosit o masca ficţiunii pentru a încerca să demonstreze în Flatland existența celei de a patra dimensiuni, Dionijs Burger face acest lucru cu ajutorul fizicii post-einsteiniene moderne. Scurtul său roman este un fel de clasic minor în domeniul SF-ului olandez (Burger este singurul olandez care are o monografie în Enciclopedia lui Donald Tuck : The Encyclopedia of Science Fiction and Fantasy, 1974-1983), dar volumul este foarte dificil de obţinut până şi în Olanda. În 1977, Dionijs Burger a publicat culegerea De vreemde zeemeermin (Strania sirenă), care cuprinde cele mai multe povestiri scrise în anii 1920 și ’30, dar niciodată publicate până în acel moment. Acestea sunt singurele mostre de SF tip de Amazing Wonder Stories pe care le-am citit în olandeză, ceea ce din păcate reprezintă doar un alt mod de a spune că sunt practic ilizibile astăzi.

Cei mai prolifici scriitori de SF ai anilor 70 sunt Felix Thijssen (n.1933) și Eddy C. Bertin (n.1944). Primul, inițial un scriitor de literatură de aventuri pentru copii şi tineret, a început să scrie SF în 1971, când i-a apărut primul volum din așa-numita serie Mark Stevens. Aceasta este o frenetică operă spaţială ale cărei prime volume păreau să fie destinate adolescenţilor dar care au devenit treptat ceva mai mature. Seria s-a încheiat cu cel de al optulea volum (în sfîrşit un roman bun), De poorten van het paradijs (Porţile paradisului) în 1974. Mai târziu Thijssen a scris mai multe romane mai serioase, dintre care cel mai bun este Emmarg (1976), o poveste tristă despre o femeie extraterestră abandonat pe Pământ.

Eddy C. Bertin este singurul autor modern belgian care are ceva reputație în angloSFeră datorită propriilor traduceri în englezeşte a mai multor povestiri de-ale sale. Din vasta sa producţie doar două culegeri SF au fost publicate: De achtjaarlijkse God (Dumnezeul de opt ani, 1971) și Eenzame bloedvogel (Singuratica pasăre a sângelui, 1976). Bertin este un activ fan SF care-şi editează propriul fanzin, SF Gids (Ghidul SF), și este de asemenea un bibliograf înflăcărat care lucrat ani de zile la ceea ce speră că va deveni bibliografia definitivă a lui Lovecraft. În plus, Bertin a scris numeroase povestiri horror, care reprezintă, probabil, cea mai mare valoroasă parte a operei sale (Bertin are o monografie destul de consistentă în volumul lui Ashley Who’s Who in Horror and Fantasy Fiction).

Alţi doi scriitori merită o mențiune în acest studiu. Unul este flamandul  Paul van Herck care a sosit pe scena SF-ului neerlandofon în 1965, cu o colecție de ingenioase povestiri, De cirkels (Cercurile). Primul și cel mai important roman al său a fost Sam of de pluterdag (Sam sau Pluterday, 1968), o satiră foarte amuzantă, care a câștigat primul Europa Award.

O lucrare olandeză similară, dar mult mai ireverenţioasă este Duvels en oranjemoeren (Demoni și baraje portocalii, 1968), semnată cu pseudonimul „Grovis”, aparţinând celor doi foști redactori ai colecţiei SF a editurii Meulenhoff, Ruurd Groot și Eduard Visser. Acest atac asupra puritanei şi ipocritei pudibonderii olandeze a fost puternic influențat de mișcarea „flower power” din anii 60.

Scriitorii SF olandezi și belgieni se confruntă cu o certă dificultate: refuzul editorilor de a utiliza texte originale, adică acelea scrise în olandeză. Există două motive pentru acest lucru.

Unul este comercial: SF-ul tradus se vinde mult mai bine decât SF-ul original. De exemplu, datorită faptului că romanele lui Paul van Herck și Grovis nu au fost succese comerciale pentru Meulenhoff, editura nu a mai publicat SF olandez decât după 1980. În al doilea rând, de multe ori editorii s-au plâns de calitatea foarte slabă a manuscriselor pe care le primesc. Un redactor de la Meulenhoff a declarat: „Este o realitate faptul că editurile rareori primesc ceva care poate să se ridice la standardele criticii literare. Imitarea pulp-urilor anglo-saxone și plagiatul sunt coordonatele esenţiale ale textelor olandeze care ni se oferă.”

Problema apare din faptul că autorii începători nu au nici o șansă de a învăța meseria scrisului, în principal pentru că nu există (și n-au existat niciodată) reviste SF (în sensul american al cuvântului) în Olanda și Belgia.

Singura cale care le este deschisă începătorilor este cea a fanzinelor, unde standardele sunt destul de scăzute. În acest sens, este foarte amuzant, dar, de asemenea, întristător, să citeşti postfața scrisă de coordonatorul unei antologii de povestiri SF trimise în urma unui concurs organizat de două societăți naționale de radiodifuziune din Olanda. Coordonatorul respectiv a avut o răbdare îngerească şi a citit 150 de povestiri : unele dintre ele comise într-un soi de proză de gimnaziu, altele complet incomprehensibile, o a treia categorie de ficţiuni – aceea a rescrierii în olandeză a unor povestiri anglo-americane celebre şi tot aşa, ad nauseam.

Desigur, au existat unele eforturi pentru a umple golul cu antologii SF originale. Între 1968 și 1975, editura Bruna publicat șase volume inspirat numite Pulp (!!!), în care au fost incluse toate tipurile de ficțiune populară. Cărțile nu au avut prea mare succes și au fost înlocuite în 1976 de colecţia Ganymedes, care include numai SF; până în 1980 au apărut cinci volume. O altă colecţie asemănătoare este Plot, a editurii Elsevier, primul volum fiind lansat în 1979; precum Pulp, include toate subgenurile de ficțiune populară.

După un boom în 1970, piața de SF pare stabilă sau poate într-o uşoară scădere. Această stare de fapt are un puternic efect asupra SF-ului olandez care a putut fi publicat chiar mai ușor decât în trecut. Pe de altă parte, există unele semne că SF-ul devine din ce în ce respectabil. „Distrugerea Hyperionului” a lui Hugo Raes, de exemplu, nu numai că a fost publicată de reputata editura mainstream De Bezige Bij, dar i se aplică comerciala etichetă de „science fiction” în blurb-ul de pe coperta a doua.

În 1973, aceeași editură a mers atât de departe încât a inserat infamanta sintagmă „SF” pe prima copertă a traducerii olandeze a volumului „Vermillion Sands” de J.G.Ballard !

Dar, în același timp, există, de asemenea, indicii ale unei tendințe opuse. În zilele pe când Kurt Vonnegut nu era fost încă o figură literară majoră recunoscută pe plan internațional, Player Piano, 1952 (Pianul mecanic, traducere de Sanda Aronescu, editura Humanitas, 2006) a apărut în colecţia SF a editurii Meulenhoff SF (1970); Opt ani mai târziu, Meulenhoff a re-editat volumul, evitând cu grijă eticheta SF.

1. Critica neerlandofonă a SF-ului : un paragraf foarte scurt întrucât cu greu se poate găsi aşa ceva.

Această penurie nu este atât de mult rezultatul unui dispreț general pentru SF din partea cercetătorilor literari ci a neglijării generale în mediile academic-universitare a tuturor tipurilor de literatură populară neerlandofonă. Există foarte puține studii serioase dedicate thriller-elor, science fiction-ului, romance-ului, albumelor de benzi desenate, și așa mai departe. Deși această atitudine a suferit o ușoară schimbare începând cu anii ’60, în special datorită influentei critici germane de filiaţie marxistă, am impresia că la sfârșitul anilor ’70 boom-ul acestor studii a luat sfîrşit și că accentul se pune din nou într-un mod tradițional (cu o mare influență din partea structuralismului francez). Poate că acest lucru nu este vreo pierdere: nivelul acelor studii sociologic-marxizante nu a fost în cele mai multe cazuri unul deosebit de ridicat.

Cu toate acestea, există câteva exemple de critică neerlandofonă relevantă a SF-ului. În afară câtorva volume introductive de ordin general și a câtorva articole din anii 1950 și ’60, prima lucrare cu adevărat importantă a fost o disertație a lui Riemer Reinsma pe tema istoriei literaturii utopice olandeze și flamande (1970). Dizertaţia a suferit din cauza lipsei oricăror alte studii pe acest subiect  (a fost de fapt, prima carte din zona neerlandofonă din acest domeniu !), şi ca o consecinţă, autorul a trebuit să se limiteze la unele remarci de bază, care ar trebui să fie extinse, aprofundate și corectate în viitoare studii (care urmează a fi întreprinse).

A doua lucrare importantă de critică literară nu a apărut decât în 1977: o colecție de eseuri originale la nivel academic, publicate de profesorul universitar belgian Luk De Vos, care este probabil, cel mai important critic SF neerlandofon (are monografie proprie în Enciclopedia Science Fiction-ului lui Clute şi Nicholls).

În 1979 a apărut prima bibliografie serioasă, rodul efortului lui A. Spaink et al., cuprinzând toate titlurile SF&F neerlandofone publicate până în 1978. Acest volum a suferit de asemenea din cauza absenței aproape totale a listele anterioare și bibliografilor care i-ar fi putut servi ca fundament. Totuși, este vorba de catalog foarte important, singurul care poate fi comparat într-un mod favorabil cu alte lucrări bibliografice ale unor fani britanici și americani.²²

În afară de aceste trei cărți mai sunt altele, dar toate sunt foarte scurte și, uneori, nu foarte de incredere. Mai mult decât atât, cele mai multe dintre acestea sunt de fapt texte pur introductive, care sunt destul de mult de prisos, având în vedere numărul de prefeţe străine traduse din 1974 încoace.²³

Nicio lucrare academică internaţională despre SF nu a fost tradusă până acum în Olanda (și am impresia că acestea nu sunt citite nici măcar în engleză de studenții filologi neerlandofoni). De asemenea, până acum nu există nici măcar o o singură bibliotecă universitară neerlandofonă care să aibă abonament la revistele academice internaţionale precum Extrapolation, Foundation, sau Science Fiction Studies. Pot să afirm fără vreo exagerare că vasta exegeză internaţională în privinţa SF-ului este practic necunoscută în Olanda și Belgia.

Ca pasionat de SF, aș dori ca această situație să se schimbe, dar deocamdată singurele semne incipiente ale unei astfel de schimbări sunt reprezentate de un numar special dedicat SF-ului de revista Literair Paspoort în 1980 și planurile schiţate de o editură privind o posibilă colecţie universitară dedicată SF-ului. Poate că asta va conduce un flux continuu de adevărată critică academic-universitară privind SF-ul. Dar eu, unul, nu pot fi foarte optimist.

III. Fandomul neerlandofon

Fandomul olandez și flamand a început să se manifeste cu adevărat în anii 1960 (în 1965 și, respectiv, 1969), dar chiar şi înainte au existat mai multe eforturi de scurtă durată, pentru constituirea unui fandom în ambele țări. Poate că primul semn a fost lansarea în Olanda a revistei de opt pagini Space Fiction (1952), coordonată şi publicată de Tim Verheggen și Henk Luderichs, dar care n-a avut decât un singur număr. Un an mai târziu, Nico Oosterbaan a lansat Planeet, care de asemenea, a avut doar un singur număr. În Flandra, „Clubul Alpha” a fost înființat în 1953, iar în același an a avut loc un fel de mini-convenție în oraşul belgian Anvers (Antwerp).

La ceva timp după aceea, fandomul SF a părut să fi dispărut complet. (În cazul în care s-au făcut alte eforturi în esenţă eșuate de a relansa fandomul neerlandofon, eu am nici o dovadă). Fandomul SF a reapărut în 1965, când în Olanda a fost înființată NCSF (Nederlands Contactcentrum voor Science Fiction/Centrul de Contact Neerlandez pentru SF), datorită vizitei lui Forrest Ackerman la Amsterdam în luna august a acelui an și eforturile ulterioare ale lui P. Hans Frankfurther, Albert Taal, și Leo Kindt.

Un an mai târziu, aceşti trei fondatori ai NCSF au organizat prima convenție SF, la Amsterdam, ocazie cu care a fost lansat clubzinul Holland SF. Cel de al doilea număr nu a apărut decât în 1968, dar mai târziu a devenit o disciplinată publicaţie bi-lunară. În 1970, coordonarea fanzinului a fost preluat de Annemarie Kindt, soția unuia dintre fondatori – Leo Kindt, şi ea a transformat Holland SF în mândria fandomului olandez, şi un tiraj depăşind 400 de exemplare (inclusiv un abonament plătit de o bibliotecă din Moscova !). Pentru o lungă perioadă de timp fanzinul a fost tipărit în condiţii proaste dar în ultimii ani a reuşitsă capete un aspect mai profesionist. Deși publicăcu regularitate povestiri (mai degrabă proaste) de-ale fanilor,  Holland SF  este, în esență, o publicaţie dedicată criticii şi recenziilor tuturor titlurilor olandeze SF și a unor cărți străine, şi publicării de articole scurte, știri, și așa mai departe.

În Flandra au existat mai multe fanzine cu scurtă durată de existenţă, la mijlocul anilor1960 – de exemplu, SF Nieuws, Kosmos, Toekomst, Galax, Sfantoom, și Sfan – dar a durat câțiva ani până când un fel de organizație națională asemănătoare cu NCSF să fie înfiinţată. Asta s-a întâmplat în 1969, când, împreună cu alţii,  Danny De Laet și Julian C.Raesveld, editorii fanzinelor Kosmos și Sfan, au înfiinţat organizaţia SFAN, iar fanzinul lui Raesveld a devenit clubzinul oficial. Precum olandezii, SFAN-iştii flamanzi şi-au organizat prima convenție în anul următor. Din 1973, NCSF şi SFAN au organizat anual împreună Beneluxcon-ul, care se desfășoară alternativ în Olanda și Flandra.

Istoria fandomului flamand este mult mai complicată decât a celui olandez, din cauza numeroaselor dispute (care, ca întotdeauna, au fost atât infantile cât și imprevizibile). După conflicte interne şi certuri, SFAN şi-a ales o nouă conducere și a lansat un nou clubzine, Info-Sfan (1970), coordonat de Simon Joukes. În 1974, titlul a fost schimbat în SF Magazine și coordonarea a fost preluată de Robert Smets. Trebuie precizat că de la începutul existenţei sale revista a fost tipărită în condiţii proaste și, spre deosebire de Holland SF, tot aşa a şi rămas. Cu toate acestea, SF Magazine a fost mai internaționalistă în preocupări decât echivalentul său olandez: a prezentat mai multe recenzii ale unor texte SF americane și a acordat atenție la SF-ului francez (destul de logic, întrucât mulți flamanzi ştiu franţuzeşte). De un interes deosebit au fost numerele speciale dedicate unor autori, cum ar fi Van Vogt, Vance, Disch, etc.

La începutul anilor 1970 a existat un adevărat diluviu de noi fanzine, dar cele mai multe dintre acestea n-au rezistat decât câțiva ani sau doar câteva numere. În Olanda acestea au inclus publicaţii precum Atlan, Terra Magazin, Info, Omega, și King Kong SF; în Flandra, SF Gids, Triffid, Rigel, Vision On și Progressef Magazine. Cel mai important dintre fanzinele flamande este, probabil, SF Gids (Ghidul SF, lansat în 1973), editat de Eddy Bertin. Într-o perioadă chiar a devenit liderul fanzinelor neerlandeze, datorită largii sale perspective, articolelor destul de serioase, și bibliografiilor sale precise; dar după 1975 s-a transformat într-o apariţie foarte neregulată și nivelul conținutului său a scăzut uneori, la infantilism fandomistic.

Ceva trebuie spus şi despre Terra Magazin, clubzinul Perry Rhodan-iştilor. Așa cum este bine cunoscut, Perry Rhodan este o serie sefultistică nemţească de așa-numite Heftromane (broşuri foiletonistice), care au fost traduse în Olanda și distribuite şi în Belgia începând cu 1971. Aceste broşurele conțin niște narațiuni foarte primitive, frizând agramatismul. Cu toate acestea, menţionez clubul Terra, deoarece acesta a organizat anual aşa-numita Perry Rhodan Day și Ziua filmelor SF la Amsterdam.

Au survenit apoi unele schimbări importante. În 1977 SF Magazine a dispărut ; revista deja existentă, Rigel, publicată de Guido Eekhout, a devenit noul clubzine al SFAN. Rigel a fost mai bună decât predecesoarele sale și publicat îndeosebi recenzii şi comentarii despre cărți SF americane. În Olanda au existat unele eforturi de a produce un “fanzin profesionist” – un termen paradoxal, adică un fanzin care produs de o editură.

Primul efort de acest gen a fost SF Magazine (a nu se confunda cu mai vechiul clubzin belgian), publicat de  editura Born în 1978, dar care a dispărut după publicarea a trei numere. Cel de al doilea efort a debutat în 1980, când producția (nu şi editarea) Terrei a fost preluată de editura Servire. Având în vedere conținutul revistei Terra, nu te poţi abţine să nu întrebi dacă Servire n-a putut găsi altceva să publice.

1. Traducerile SF

Precum în cele mai multe țări europene, Jules Verne a fost aproape imediat tradus în Olanda și a devenit foarte popular. În anii 1890, marea editură olandeză Elsevier a tipărit o ediție completă  în 65 de volume a operelor lui Jules Verne, așa-numitele „cărţi albastre”. Din păcate, traducerile verniene în olandeză au fost (se pare că acest lucru s-a întâmplat în majoritatea țărilor în care Jules Verne a fost lansat în secolul XIX) groaznic de proaste și încă mai sunt şi astăzi, pentru aproape toate edițiile recente sunt bazate pe traducerile acelea. Tot spre sfîrşitul secolului XIX, s-au publicat în Olanda traduceri ale utopiilor de renume mondial aparţinând lui Bellamy, Morris, și-un pic mai târziu, şi Wells, la scurt timp după textelor sale în englezeşte. Se poate spune că un număr destul de important de utopii şi distopii de la sfârșitul secolului XIX şi începutul secolului XX au fost traduse în olandeză, de multe ori destul de repede după publicarea lor originală.

Dar n-a fost şi cazul cu SF-ul propriu-zis. Deși au existat unele cărți SF care au apărut rapid în traducere – de exemplu, saga marţiană a lui E.R. Burroughs – nu se poate afirma că înainte de mijlocul anilor 1960 a existat pe piața editorială neerlandofonă o reflectare reală a producției internaționale de SF. Chiar și acum o mulțime de titluri SF internaţionale valoroase sunt netraduse, pentru că de la instalarea boom-ului editorial SF al traducerilor începând cu mijlocul anilor ’60, accentul s-a pus pe pulp-SF, mai degrabă decât asupra SF-ului de calitate.

Înainte de anii 60 au existat doar câteva edituri olandeze, care au manifestat ceva interes pentru pulp-SF; și chiar şi aşa au vizat piaţa de carte destinată copiilor şi adolescenţilor. Cu toate acestea, câteva titluri SF interesante au fost traduse şi publicate în anii ’50: Lester Del Rey cu When the World Tottered (1950), Pebble in the Sky de Asimov in the Sky (1952), The Man Who Sold the Moon (1953) de Robert Heinlein, etc. Până și o traducere occidentală foarte timpurie a „Astronauţilor” lui Stanislaw Lem a fost publicată de editura comunistă Pegasus în 1957.

Anul 1957 a fost de asemenea, important şi dintr-un alt motiv. În acel an, au fost publicate cinci antologii SF: două coordonate de importantul poet și romancier olandez Sybren Polet, una de dramaturgul, romancierul şi ocazionalul autor de SF Manuel van Loggem, iar celelalte două de A. de Bruyn și A. van de Hoek. Este demn de reținut faptul că editurile volumelor lui Sybren Polet și Manuel Van Loggem au fost Bakker-Daamen și De Bezige Bij, două dintre cele mai importante edituri mainstream olandeze. Prestigiul acestor edituri a creat un statut onorabil pentru SF, dar, din păcate editurile respective nu s-au mai aventurat în domeniul publicării de SF.

Doi ani mai târziu, o altă editură importantă a devenit interesată de SF: Spectrum. După cel de al doilea război mondial, Spectrum a iniţiat o colecţie numită Prisma în format de carte de buzunar. În primii săi ani această colecţie a fost o serie de bună calitate literară (de exemplu, au fost publicate operele complete ale lui Dickens), dar treptat abordarea s-a schimbat și Prisma a devenit cea mai importantă colecţie pentru ficțiunea detectivistă și pentru lucrările de popularizare a științei. Înainte de 1959, în colecţia Prisma fuseseră deja publicate câteva romane SF, Hero Walk de Robert Crane în 1955 și Forbidden Area de Pat Frank în 1958; apoi a fost implementat un program editorial (mai mult sau mai puțin) SF, începând cu două titluri SF pe an, şi mai târziu între patru și opt. Între 1959 și 1964 Spectrum a publicat aproximativ 15 titluri ale unor autori SF de renume: Wyndham, Asimov, Bradbury, Clarke, etc. şi încă de la început toate cărțile respective au fost etichetate drept „SF”, dacă nu pe coperta întâi, măcar în blurb-ul de pe coperta a doua. Traducerile au fost bune și foarte bune, unele fiind efectuate de către notabilul poet C. Buddingh.

În 1964 o altă editură, Bruna, a demarat publicarea unei colecţii SF în seria paperback Zwarte Beertjes (Ursuleţii negri); prima carte din colecţie a fost una dintre antologiile Best SF ale lui Edmund Crispin, urmată la scurt timp de volume de Cliford Simak, Fredric Brown, Asimov, și Philip K.Dick. Bruna a publicat SF şi în ediţii cartonate (hardcovers).

În 1967 prima colecţie SF autentică având un layout uniform și o numerotare separată a fost lansată de prestigioasă editură Meulenhoff. Şi colecţia respectivă a devenit cea mai importantă și cea mai ambițioasă colecţie SF neerlandofonă. A început cu 10 de titluri pe an, iar între 1967 și 1979 au fost publicate circa 150 de volume. Calitativ colecţia SF de la Meulenhoff conţine SF de tot felul: pulp, literar, clasic, noi autori „promiţători”, și așa mai departe. Ca în cazul celor mai multe serii SF, editorii n-au căzut pradă dilemelor privind definirea SF-ului. S-a publicat mult fantasy sub eticheta SF-ului: de exemplu, multe titluri de Jack Vance (care, cu 23 de volume este cel mai tradus autor american de SF şi SF) și întreaga serie „Grey Mouser” a lui Fritz Leiber.

Dupa succesul comercial ale sefeurilor publicate de editurile Spectrum, Meulenhoff și Bruna (care în 1971 a lansat o colecţie SF uniformă în cadrul unui imprint Zwarte Beertjes), şi alte edituri au încercat să profite de această oportunitate: Luitingh și Born în anii ’60, Fontein și Ridderhof la începutul anilor ’70, Elsevier, Skala, Centripress și Gottmer în mijlocul anilor ’70, apoi Gradivus, Elmar și Arbeiderspers.

Nu toate dintre acestea sunt de vreo mare importanță: Gottmer a stopat publicarea SF-ului după câteva cărți; Ridderhof, Skala şi Fontein după aproximativ 35 de volume; editura Born nu mai există. Unele dintre aceste edituri au avut opinii destul de ciudate cu privire la traduceri: primele titluri SF de la Born și Centripress și aproape toate de la Ridderhof și Skala, au fost foarte prost traduse, nu numai în sensul că textul în limba olandeză nu reprezintă exact originalul, dar, de asemenea, în sensul că limbajul folosit de traducători pare a fi echivalentul olandez al aşa-zisei neolitice mijlocii care, așa cum James Blish a scris odată, este folosită de Sam Moskowitz în panseurile sale. Mai mult decât atât, unele traduceri sunt de fapt prescurtări comise fără consimțământul autorului – uneori până la punctul mutilării textului. Aceste practici au avut loc chiar și la edituri de renume precum Meulenhoff: în special traducerile lor SF timpurii, sunt proaste și de exemplu, versiunea lor a romanului Last and First Men de Olaf Stapledon este o mostră de bowdlerizare (cenzurarea textului ad usum delphini) pură şi dură.

Până în 1980, editorii de mai sus au publicat împreună mai mult de 750 de cărți SF, dintre care 60 de antologii și 120 de culegeri de proză scurtă. Deși această cifră este una remarcabilă pentru o țară mică precum Olanda, unii autori nu au fost reprezentaţi în mod adecvat, în timp ce alţii nu au fost traduşi. De exemplu, nu există titluri traduse din opera lui Ward Moore, Chandler, Malzberg, și doar câte un titlu din Cordwainer Smith, William Tenn și Ian Watson, și numai câte două titluri din Kuttner, Ellison, Delany, Russ și Wilhelm. Povestirile multe autori au fost ignorate cu totul: nu există culegeri de povestiri de C.L. Moore, Lester Del Rey, Pohl, și Damon Knight, de exemplu. Chiar și unele texte clasice sunt încă netraduse: Star Maker, The Lovers, Methuselah’s Children, The Iron Dream, The Einstein Intersection, și așa mai departe. Mai ales noul SF literar este prea rar tradus.

Tipic în acest sens este cazul lui John Brunner: din cele 13 de cărți ale traduse în olandeză, numai The Squares of the City şi Stand on Zanzibar aparțin lucrărilor mature pe care a început să scrie de pe la mijlocul anilor ’60. În același timp, unii autori par a fi supra-traduşi: Van Vogt (cu 37 de cărți), Vance (cu 35), iar printre scriitorii mai tineri de SF, Zelazny (cu 15) și Laumer (cu 17). Se pare că există acum o ușoară scădere pe piața SF, ilustrată de faptul că aproape toate colecţiile SF şi-au redus numărul de titluri.

Editura Meulenhoff, de exemplu, a publicat 9 cărți SF în 1980 (față de 13 în 1979), editura Prisma : 5 (față de 8), editura Bruna : 8 (față de 17), etc. Poate că acest lucru are de a face nu atât de mult cu interesul în scădere faţă de SF, cât cu prețurile tot mai mari ale cărților, care reprezintă rezultatul unor schimbări în politicile editoriale. Până de curând, aproape tot SF-ul a fost publicat în format de carte de buzunar în tiraj de masă cu un preț mediu de 3-5 dolari americani, prețul normal pentru astfel de cărți în Olanda și Belgia. Din motive economice, pe care nu le pot detaila aici, cele mai multe edituri au reconsiderat o parte din ediţiile lor în format de buzunar în paperbacks „de calitate”, având un preț mediu de 7-10 dolari americani, din nou, un preț normal pentru astfel de cărți. (Formatul hardcover, rareori tipărit, costă în medie între 15-20 dolari americani). Diferența de preț dintre o traducere olandeză și ediții paperback americane sau englezeşti care sunt ușor de obținut, a devenit foarte mare. Ca mulţi alţi olandezi, cu siguranță și fanii SF, care pot citi cu uşurinţă în engleză, preferă acum ediții străine.

Din păcate nu există cifre disponibile cu privire la importul de cărți străine înainte de 1979 dar în acel an aproximativ 33 de milioane de cărți au fost vândute în Olanda, dintre care 1,5% au fost SF. Din 500.000 de titluri, 70% au fost traduceri, 9% opere originale olandeze şi flamande, 18% texte englezeşti şi americane, și 2% din alte limbi. Pentru primele nouă luni ale anului 1980, cifrele sunt de 1%, 65,5%, 12,5%, 22% și, respectiv, 0%. Pentru anii înainte de 1979 sunt disponibile numai cifre despre SF ca întreg : SF-ul a reprezentat 1,3% din toate cărțile vândute în 1978 şi 1,7% în 1977. (Aceste cifre acoperă numai pe piața olandeză, nu există date similare pentru Belgia.)

Tot ceea ce s-a afirmat până acum se referă la publicarea cărţilor. Au existat, de asemenea, câteva eforturi de a lansa o piață pentru reviste SF. Între 1967 și 1968 a existat revista de reprinturi Galaxis, dar a fost prost tipărită și cu texte foarte prost traduse, și a dispărut după cinci numere. Un nou efort a fost reprezentat de revista Morgen lansată în 1971 de Manuel van Loggem, o publicaţie tip slick, tipărită în condiţii excelente şi ilustrată cu generozitate dar care, cu toate acestea, n-a rezistat decât tor doar cinci numere.

Încercare din 1977 a lui Kees van Toorn a părut să fie mai de durată. Kees van Toorn a lansat Orbit, un slick trimestrial bazat pe traduceri din S.U.A. şi din când în când din SF-ul german; foarte rar au fost publicate texte olandeze sau flamande.

Un soi de publicaţie aflată la jumătatea distanței între o revistă și o carte este așa-numitul Heftroman (broşuri în foileton). Cea mai celebră serie SF apărută în acest format este, desigur, Perry Rhodan. Traduceri ale acestor broșuri au fost publicate în Olanda începând cu 1971; până în 1980, se adunaseră 450 de numere tipărite. Dar deja cu zece ani mai devreme, în Belgia, se lansase colecţia Utopia constând din romane (prescurtate) americane și romane germane, Utopia s-a desfiinţat în 1963, după 24 de numere.

În 1972, probabil din cauza succesului comercial al traducerilor olandeze ale seriei Perry Rhodan, s-a lansat o nouă serie de broşuri în Belgia: Apollo, care, în plus față de traducerile din SF-ul american, a publicat de asemenea, unele lucrări flamande originale. Nu a avut succes, şi a fost întreruptă după 20 de numere.

O altă colecţie de broşuri, Space Story (1977), care s-a concentrat asupra SF-ului francez, şi-a schimbat numele în Promeet după 20 de numere și a introdus o cantitate mai mare de SF german; a fost şi aceasta pusă la naftalină. Toate acestea Hefteromane vizează un public destul de rudimentar și a oferit, fie romane foarte proaste sau unele medii degradate prin traducere deficitară și rezumare. Dispariția lor nu reprezintă, prin urmare, vreo pagubă.

În cele din urmă, un fenomen tipic SF are unele corespondențe şi în Olanda şi Belgia: editurile specializate. Există doar câteva și acestea au publicat doar câteva volumaşe. Trei dintre cele mai importante par a fi RAJ Publications din Olanda, care a publicat câteva ediții de nuvele SF; Brabantia Nostra, cu sediul în Olanda, dar administrată din Belgia, care a lansat mai multe colecții de horror și o traducere din Donald Wollheim,  The Universe Makers; și editura belgiană Icon, care se concentrează pe editarea operelor scriitorului Raymond de Kremer, care a scris în flamandă cu pseudonimul  „John Flanders”, dar care a devenit celebru pentru ficțiunea sa scrisă în limba franceză și semnată cu pseudonimul „Jean Ray”.

Titlu original : „Survey of Dutch and Flemish Science Fiction” by J. A. Dautzenberg, Science Fiction Studies, Vol. 8, No. 2, pp. 173-186

© Science Fiction Studies

Traducere de Cristian Tamaș

Textul a fost tradus şi publicat cu permisiunea domnului Prof.Arthur B.Evans, Chief Editor al publicaţiei academice Science Fiction Studies. Îi mulţumim.

Notele autorului :

1. O listă a unor studii despre SF-ul și Fantasy-ul neerlandofone :

•  Mark Carpentier Alting, ed., Het heelal van de dromers: een verkenning in de wereld van de SF (The Universe of Dreamers: An Exploration of the World of SF). Amsterdam: Meulenhoff, 1978. 101 pp.
• Danny De Laet. Science Fiction. Lelystad: Ivio, 1974.
• Luk De Vos, ed. SF: status of status quo? (SF: Status or Status Quo.?). Antwerp & Ghent, Belgium: Restant, 1977. 214 pp.
• Jan A. Hes. Amerikaanse toekomstverwachtingen in de SF (American Expectations of the Future in SF). Amersfoort: Werkgroep 2000, 1966. 33 pp.
• Frans J .B . Janssens. Science Fiction. Antwerp, Belgium: Sikkel, 1974
• Josef Peeters. Fanzines in Vlaanderen en Nederland: een inventaris, een inleiding (Fanzines in Flanders and The Netherlands: An Inventory, an Introduction).
• Kessel-Lo, Belgium: Icon, 1975. 60 pp. I
• Riemer Reinsma. Van hoop naar waarschuwing: toekomstbeelden in en vlak buiten de literatuur in de Nederlanden (From Fear to Warning: Images of the Future In and Just Outside Literature in The Netherlands). Amsterdam: Academic Service, 1970. 138 pp.
• Dick Scheepstra. Honderd jaar SF in Nederland (A Hundred Years of SF in The Netherlands). Harlingen: The Compiler, 1968. 80 pp.
• Frans Schittecat. Morgen voor heden: notities over SF (Tomorrow for Today: Notes about SF). Deurne, Belgium: StudiecentrumVlaams Jeugdboek.
• Dennis Schouten. Een wereld naar keuze: thematische inventaris van SF in Nederland 1959-1979 (A World at Choice: Thematic Inventory of SF in The Netherlands, 1959-1979). The Hague: The Compiler, 1980. 103 pp.
• Science Fiction in Belgie nu (SF in Belgium Now). The Hague: Vereniging ter Bestudering der Nederlandse Wetenschappelijke Verbeeldingsliteratuur, 1971. 16 pp.
• A. Spaink et al. Fantasfeer: bibliografie van SF en fantasy in het Nederlands (Fantasphere: Bibliography of SF and Fantasy in Dutch). Amsterdam: Meulenhoff, 1979. 279 pp
• Vincent Van der Linden. Lijst bevattende gegevens over bij Uitgeverij Bruna verschenen SF, fantasv en horror. (List Containing Data on SF, Fantasy, and Horror Published by Bruna). Utrecht & Antwerp: Bruna, 1978. 23 pp.
• De wereld van de SF (The World of SF). Antwerp, Belgium: International Culture Center, 1972. I Exhibition catalogue 1.

2. Informațiile și studiile despre SF&F-ul neerlandofon sunt aproape absente în limbi de circulație internațională precum engleza, franceza, germana.

Cu excepția câtorva informații în Lester’s The International SF Yearbook, nu cunosc decât două texte despre SF-ul neerlandofon în limbi internaționale:

• Luk De Vos, „Benelux,” in The Encyclopedia of SF, ed. P. Nicholls, London: Granada, 1979. pp. 65-66.
• Bernard Goorden, „La SF et le fantastique dans le futur et actuel Benelux,” in SF, fantastique et ateliers creatifs. Brussels: Cahiers JEB, 1978. pp. 147-53.