Într-un fel sau altul, mă apropii de sfârșitul călătoriei mele.
În nava spațială e liniște acum, cu excepția huruitului greu al motoarelor. Mi-au trebuit câteva zile, dar am găsit toate difuzoarele care umpleau cabinele cu o cacofonie de sirene de alarmă. Am desfăcut fiecare difuzor în parte, cu un cuțit, tăind micile fire cauciucate până când și ultimul dintre acele obiecte infernale a fost redus la tăcere.
Lipsit de glasul ei, nava îmi trimite minciuni sclipitoare prin intermediul displayului consolei. Atenție: nivel scăzut de combustibil. Atenție: motorul necesită reparații. Atenție: este iminentă defectarea sistemului de menținere a vieții. Cândva, consideram nava ca pe un prieten, un armăsar trimis de Creator ca unealtă a efectuării misiunii. Cumva, Înșelătorul și-a făcut drum înăuntru, s-a strecurat în interiorul mașinăriilor navei și face ce poate ca să-mi frângă spiritul și să mă împiedice să ajung în paradis.
Am pus ilustrata decrepită pe partea de sus a ecranului, acoperind literele care clipeau roșiatice, apoi m-am înfofolit cu un strat suplimentar de haine spre a mă proteja de aerul constant rece.
* * *
Pe planeta Kemet ne-am petrecut zilele scormonind. Tribul nostru s-a deplasat într-o secțiune a peșterilor unde nu mai călcasem de o bună bucată de timp, suficient de mult încât pe pietre să crească mușchiul, iar micile rozătoare să repopuleze zona. Și-apoi ne-am așezat tabăra și-am adunat mușchiul și-am prins rozătoarele în capcană, având de mâncare pentru câteva zile, până când hrana a devenit greu de obținut și-a trebuit să ne mutăm în altă parte.
Serile, ne adunam în jurul focului, Mama și cu ceilalți bătrâni spunând povești. Mama mi-a spus, cu mult timp în urmă, că toți trăiau în paradis. Mi-a povestit de lumea îmbelșugată, de lumea cu cerul albastru, unde lumina blândă a soarelui bronza pielea, iar aerul era dens și mirosea a flori. Nenumărate generații au trăit în paradis, și nu cunoșteau foamea sau teama.
Mi-a vorbit și de spre Înșelător, care șoptea dintre umbre. Umplea inimile oamenilor cu mândrie și dorințe, și dor de ducă până când au construit mașinării zburătoare suficient de puternice să găurească cerul. S-au crezut pe picior de egalitate cu Creatorul când au traversat vidul și s-au răspândit printre stele, însă tot ce-au izbutit a fost să le ia copiilor lor paradisul. Iar Înșelătorul jubila.
Pe când aveam opt ani, am plecat într-o drumeție spre suprafață, în căutarea acelui loc minunat din poveștile mamei mele. Am mers mai toată noaptea, până când, la Răsărit, a apărut lumina vag roșiatică a soarelui nostru. Curând, va arde suprafața, făcând-o prea fierbinte pentru ca un om să poată supraviețui afară. De-abia am reușit să ajung înapoi în peșteri, transpirat și ars de soare, tușind în aerul rarefiat și prăfos. N-am găsit ce-am căutat și-am început să mă îndoiesc de poveștile ei.
Când i-am mărturisit Mamei dubiile mele, nu m-a certat. Și-a băgat mâna în rucsacul ei și-a scos ceva învelit în multe straturi de pânză. Înăuntru era o fotografie străveche, o vedere, acoperită cu plastic.
– Aceasta-i singura imagine a paradisului care a supraviețuit pe Kemet, a zis mama.
Tribul avea o mână de lucruri din vremurile de dinaintea aterizării pe Kemet a coloniștilor. Majoritatea erau niște dispozitive simple, construite suficient de solid ca să supraviețuiască secole la rând: lanterne și purificatoare de apă și burghie. Dar n-am văzut niciodată ceva asemănător. Am întins mâna spre poză cu mare grijă.
Un soare galben strălucitor era reflectat în apa azurie, mai multă apă, adunată într-un singur loc, decât mi-aș fi putut imagina. Lângă apă creștea un pâlc de copaci, crengile lor înălțându-se mândre spre cer. Și cu toate că imaginea era foarte veche și ștearsă, culorile din ea încă erau mai strălucitoare decât orice din lumea mea.
– Există un loc mai bun în univers, a zis Mama. O viață mai bună. Nu trebuie să uităm asta niciodată; să nu ne abandonăm niciodată valorile și cultura, să nu cădem niciodată în barbarie. Apoi, într-o bună zi, Creatorul ne va întâmpina acasă.
Am alungat îndoiala din inima mea și m-am hotărât să nu-l mai las niciodată pe Înșelător să-mi slăbească credința.
* * *
Nava a sosit pe când învățam.
În fiecare zi, cei tineri trebuie să petreacă două ore citind și scriind, cu matematica și alte subiecte de studiu. La fel ca mulți dintre prietenii mei, și eu îmi pierd, adesea, răbdarea cu învățatul despre atâtea lucruri care nu contau în lumea noastră, nu ne umpleau burta. Mama avea răbdare cu mine. Mi-a explicat că trebuie să ne ridicăm deasupra sorții noastre pentru că, într-o zi, Creatorul ne va privi cu mândrie, va ierta greșelile strămoșilor noștri, și ne va aduce înapoi acasă.
În timp ce noi ne chinuiam să memorăm tabelul elementelor periodice, s-a auzit o bubuitură și pereții și tavanul cavernelor s-au zguduit, eliberând o cascadă de pietricele. S-a simțit ca un cutremur, însă totul a venit de sus, nu de jos. Când zgomotul a încetat și scuturăturile s-au încheiat, am alergat spre gura peșterii. Afară era cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată.
Nava stătea într-o parte, mărginită de formațiuni stâncoase, cu suprafața sa argintie, sclipitoare, fiind ceva cu totul din altă lume. În jurul fuselajului se vedea om strălucire slabă, ceea ce făcea nava să pară înconjurată de un nimb. Am știut imediat că acesta era darul Creatorului, caleașca prin intermediul căreia ne aducea înapoi în paradis. Ne-am apropiat de navă și s-a deschis pentru noi, ca o floare de deșert în zori. Înăuntru însă, era moartea.
Am găsit cinci cadavre în navă, și o femeie era încă în viață, în cabina ei. Avea febră și era bolnavă, iar noi n-am putut face nimic altceva decât s-o îngrijim și să-i ușurăm ultimele ei zile de viață. M-am oferit să stau cu ea, în pofida avertismentelor grave pe care le-a rostit în rarele ei momente de luciditate. Mirosurile și texturile ciudate ale navei mă atrăgeau și erau mult prea ademenitoare ca să mă mai sperie ceva.
O chema Beata și era o exploratoare. Strămoșii ei au părăsit paradisul în același timp cu ai mei, acum patru sute de ani, însă ei au aterizat pe o planetă mult mai ospitalieră decât Kemet și au continuat să-și perfecționeze tehnologiile. Nava era proiectată să se deplaseze de la o colonie la alta, pentru ca poporul Beatei să se poată reîntâlni cu verișorii demult pierduți. A spus că au ajuns pe mai multe planete înainte să se întâmple nenorocirea. Pe ultima planetă vizitată nu erau oameni în viață, iar echipajul s-a îmbolnăvit foarte curând după decolare. Beata credea că au fost contaminați cu același virus care trebuie că-i ucisese pe coloniștii de acolo și m-a rugat să stau departe de ea, să nu contractez și eu boala și s-o transmit și celorlalți din tribul meu.
Încredințat că voi fi protejat de Creator, am rămas și-am întrebat-o pe Beata despre paradis. A zis că noi proveneam de pe o planetă numită Pământ și că nu era o utopie. Strămoșii noștri au otrăvit aerul și au poluat apa și de-asta a trebuit să plecăm spre stele.
N-am crezut-o. Poporul Beatei n-a pierdut tehnologia, nici mândria. Viața oamenilor nu era aspră, așa că n-au găsit niciodată forța de a-l refuza pe Înșelător. Trupurile și spiritele lor erau prea firave, iar Creatorul nu i-a iertat niciodată, așa cum a făcut cu noi; de asta nu m-am îmbolnăvit eu, cu toate că mi-am petrecut zile în șir într-o încăpere mică, împreună cu Beata.
Am discutat despre lumile îndepărtate și minunățiile spațiului. I-am povestit Beatei despre viața noastră în peșteri și-a fost oripilată. Spunea că ai ei ne puteau ajuta, puteau să ne ducă pe o planetă mai ospitalieră. Că nava ei de recunoaștere era automatizată și că se va reîntoarce pe planeta ei natală și că ea va înregistra un mesaj pentru ai ei imediat ce se va simți destul de întremată. Însă era din ce în ce mai slăbită. Spre sfârșit, a comandat navei să-mi transfere mie controlul și mi-a cerut mie să înregistrez mesajul de ajutor.
Am ars trupul Beatei și i-am împrăștiat cenușa pe același platou unde am ars trupurile celorlalți exploratori, pentru ca Beata să fie împreună cu prietenii ei și în moarte. Atunci le-am spus celorlalți că puteam pilota nava. Desigur, era o minciună. Nici măcar Beata n-ar fi putut-o pilota. Dobândirea acestei capacități însemna, în lumea ei, o viață întreagă de antrenament. Tot ce puteam face era să dau computerului de bord al navei comenzile de bază și să sper că acestea erau interpretate corect de creierul mașinăriei. Dar n-ar fi fost bine să le spun asta și celorlalți. Creatorul mă alesese pe mine să-i duc acasă.
* * *
Am urcat la bord doisprezece dintre noi. Era un spațiu prea mic ca să încapă întregul trib, așa că bătrânii au decis să trimită numai tineri. Aș vrut atât de mult să vină și Mama, însă dacă insistam pentru asta n-ar fi fost nici cinstit, nici corect. M-a strâns tare în brațe când am fost gata de plecare. Pe fața ei străluceau speranța și mândria. Mi-a dat un pachețel.
– Așa, n-o să te rătăcești niciodată, a zis cu glas tremurător.
Am ocupat cușeta căpitanului, punându-mi cele câteva lucruri ale mele în compartimentele de lângă ea. Apoi am dezvelit cadoul de la ea. Era vederea aceea, bunul ei cel mai de preț. Soarele galben îmi făcea semn din fotografie.
– Ia-ți zborul, navă, am implorat eu și motorul a revenit, mugind, la viață, ridicându-ne spre brațele Creatorului.
* * *
Viața la bordul navei era mai bună decât cea din caverne. Exista o mașinărie care producea o pastă comestibilă, fără gust, dar sățioasă. Mici ecrane puteau fi făcute să cânte muzică și să arate poze în mișcare, iar timpul trecea repede în vreme ce noi descopeream imagini și concepte care ne fuseseră necunoscute înainte.
Am menținut acea iluzie de control.
– Du-ne în paradis, îi șopteam navei când ceilalți nu ne puteau auzi.
Parametri necunoscuți, răspundea nava.
– Pământ, du-ne pe Pământ, mă milogeam.
Modificarea planului de zbor este imposibilă, spunea nava.
Știam că, în mod sigur, odată cu trecerea timpului, aș putea s-o conving.
* * *
– Acest loc nu-i ce ne-ai promis tu, au zis ceilalți din trib, când nava a aterizat.
Afară, grăunțe de apă înghețată dansau în aerul rece. Totul era acoperit cu alb, cu excepția zonei din jurul navei, unde motoarele topiseră apa înghețată, dezvelind petece negre de pământ umed. Beata spusese că nava se va deplasa spre planete cu colonii omenești cunoscute, dar dacă a trăit cineva în acest loc neprimitor, înseamnă că ori au plecat, ori au murit demult.
– Nava trebuie să se odihnească, le-am spus oamenilor. Nu poate face o asemenea călătorie îndelungată fără oprire.
Mi-au acceptat explicația. Am lăsat nava să mai zăbovească o vreme și ne-am preumblat prin peisajul străin. Picioarele noastre au lăsat urme adânci în apa înghețată.
* * *
Pe planeta următoare erau oameni. Milioane de lumini iluminau orașele atât de mari, încât conturul lor putea fi văzut din spațiu. Era, oare, planeta poporului Beatei? Eram nerăbdători să-i întâlnim.
Au tras cu armele asupra noastră când înainte chiar să aterizăm. Rachetele au explodat pe laturile navei, însă nu erau destul de puternice să străpungă corpul său. Pe sol, mașinării de luptă goneau spre noi din toate direcțiile și continuau să tragă. Acești oameni nu ne considerau drept verișori demult pierduți. I-am cerut navei să ne ia de acolo și s-a conformat.
Sunt necesare mentenanța și reperații minore, mi-a afișat, clipind, nava pe displayul consolei.
– Va fi bine, l-am bătut eu pe armăsar pe grumaz. Du-ne pe Pământ și Creatorul va avea grijă să sosești acolo cu bine.
* * *
Am călătorit spre o duzină de lumi diferite.
Am înotat prin lacurile puțin adânci, în lumina a trei luni, și ne-am plimbat prin câmpii cu flori sălbatice, fiecare de două ori mai înalte decât un om. Dar de fiecare dată când am aterizat pe o planetă locuită de alți oameni, am refuzat să deschid nava. Întâlnirea de pe planeta războinică m-a făcut mult mai prudent, și nu puteam să-mi asum riscul ca vreo seminție ticăloasă să ajungă să râvnească la nava noastră și să încerce să ne-o ia.
Nava îmi cerea tot mai insistent să fac reparații, dar era un armăsar bun și credincios și continuase să slujească în pofida faptului că nu puteam face nimic ca s-o ajut. Și-atunci am ajuns într-o lume a soarelui pur.
* * *
Nava a aterizat într-o vale idilică. Soarele violet strălucea deasupra pământului îmbelșugat, din care izbucnea un amestec de culori strălucitoare. Vegetația se legăna alene sub o adiere caldă. Un pârâu pașnic și curat era străjuit de copaci, crengile lor fiind împovărate cu fructe mari, zemoase. Am explorat valea și iarba portocalie de sub tălpile noastre se simțea precum cea mai moale pătură.
Au trecut câteva ore după aterizare, când niște personaje și-au făcut apariția de după copaci. Asta m-a alarmat, însă nu păreau ostili. Purtau tunici moi și arătau sănătoși și frumoși. Vorbeau într-o limbă cântată pe care noi n-o înțelegeam, însă în ochii lor sălășuia blândețea și aveau zâmbete pe față și, curând, nu ne-am mai temut.
Am petrecut aproape două săptămâni în compania poporului Betawi, și începeam să le învățăm limba și obiceiurile m-am bucurat de șederea noastră la fel de mult ca și ceilalți, însă eram și nerăbdător să ne continuăm călătoria.
– De ce-ar mai trebui să plecăm acum? m-au întrebat ceilalți din trib. Această lume are tot ce-am putea spera.
– E frumos aici, am zis. Însă nu este casa noastră. Creatorul ne așteaptă pe Pământ. Desigur, această oază plăcută nu poate fi decât un alt test al hotărârii și credinței noastre.
Dar n-au ascultat. Nici măcar unul dintre ei nu voia să revină la navă cu mine. Am fost șocat de ușurința cu care ceilalți au renunțat la expediție. Eu mi-aș asuma orice risc, aș renunța la tot pentru a ajunge în paradis, însă prietenii mei erau nerăbdători să-l schimbe pe Creator pentru promisiunea confortului promis de această planetă. M-am rugat de ei și i-am amenințat, totul a fost în van.
Am mai așteptat câteva săptămâni, în speranța că timpul îi va face mai înțelepți. Însă erau cu adevărat fericiți în această lume, bine primiți și îndrăgiți de Betawi, și, curând, îndoiala a început să se strecoare în propria mea inimă. Nu i-am putut însă permite Înșelătorului să câștige teren din nou în mine. Așa că i-am lăsat pe ceilalți cu noua lor patrie și mi-am continuat călătoria singur.
* * *
Sunt atât de multe stele acolo, mai multe decât aș putea număra într-o viață de om. Care dintre ele înseamnă salvarea mea?
Am văzu mai multe minunății decât mi-aș fi putut imagina vreodată, crescând în cavernele de pe Kemet. Am vizitat zeci de planete: raiuri și iaduri și totul între acestea. I-am adus pe ai mei în partea îndepărtată a sălbăticiei. Mă va răsplăti Creatorul pentru credința mea, pentru dorința arzătoare de a continua, sau mă va pedepsi pentru că i-am abandonat acolo?
Am mângâiat suprafața sfărâmicioasă a vederii. Mama mi-a spus, de multe ori, despre bijuteria albastră și albă, așezată pe catifeaua neagră a cosmosului. Mai mult decât orice altceva din lume, voiam s-o văd cu ochii mei.
Înșelătorul nu mă poate învinge. Nenumărate generații din poporul meu au rezistat în caverne, însă nu și-au pierdut niciodată credința, ori omenia. Credința i-a făcut să continue săp treacă și prin cele mai rele condiții și Creatorul i-a binecuvântat și i-a chemat acasă. Credința mea este mai puternică acum, iar Creatorul este bun și, cu siguranță, îmi va permite să arunc o privire spre paradis, chiar dacă numai de la distanță.
Privesc stelele de la hubloul navei care moare în jurul meu, și aștept.
© Alex Shvartsman
Traducere de Silviu Genescu.
Titlul original : „The Far Side of the Wilderness”
Traducerea și publicarea în Revista SRSFF s-au făcut cu acordul autorului. Îi mulțumim.
Alex Shvartsman este scriitor de science fiction și fantasy și game designer. Locuiește în Brooklyn, New York, S.U.A. cu soția și fiul său. Blog : www.alexshvartsman.com
Proze publicate :
“Requiem for a Druid”, Galaxy’s Edge 2013
“The Miracle on Tau Prime”, Daily Science Fiction, 2013
“The Tell-Tale Ear”, Nature’s Futures, 2012
“The Last Incantation”, Kazka Press, 2012
“Those Who Can’t Do”, Every Day Fiction, 2012
“A Better Tomorrow”, Interstellar Fiction, 2012
“Nuclear Family”, Kasma SF, 2012
“Ravages of Time”, Nature, 2012
“A Shard Glows in Brooklyn”, Buzzy Magazine 2012
“The Take”, Daily Science Fiction, 2012
“Spidersong”, Daily Science Fiction, 2011
